1245 cuvinte

BALTAGUL
-caracterizarea personajului-
Vitoria Lipan

Mihail Sadoveanu, scriitor deosebit de prolific, lasă posterității o operă care se întinde pe o
jumatate de secol, având “amploarea unei întregi literaturi” (Garabet Ibraileanu) , îndreptățind
caracterizarea lui George Călinescu, care aprecia că “esența operei lui Sadoveanu stă în
dimensionalitate, în granduare”.

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradițional-obiectiv de factură realistă, un

roman polivalent, în care se individualizează Vitoria Lipan, personaj complex, privit din trei
perspective: personaj exponențial, individual și simbolic.

Romanul este specia literară a genului epic în proză, cu acțiune complexă, desfășurată pe
mai multe planuri narative și cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.
Ca roman tradițional obiectiv, „Baltagul” este o construcție raționalistă, deductivă, mizând pe
obiectivitate, cu un caracter linear, închis, finit și coerent.

Fiind un roman de factură realistă, naratorul înfățișează realitatea plăsmuită nu ca pe o

succesiune de evenimente imprevizibile, ci ca pe un proces logic. Înlănțuite cauzal și temporal,
faptele sunt credibile, verosimile, iar eroii reprezintă tipuri sociale. Caracterul realist decurge
mai ales dinfaptul că Sadoveanu face un studiu al satului, al problemelor sociale și al raportului
dintre oameni. Astfel, sunt surprinse și elementele specificului național, dar nu ostentativ, ci
implicate cu discreție, conferind caracterul monografic al romanului.

Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea

codurilor de lectură pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic,monografic, de dragoste,
al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Roman al perioadei de
maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: iubirea, viața pastorală, natura,
înțelepciunea, permiţând totodată realizarea dimensiunii monografice.

Analizând această operă, E. Lovinescu o consideră o reconstituire a „Mioriței”, ipoteza

promioritică fiind susținută de cei mai mulți critici, însă Al. Paleologu propune o viziune inedită
de receptare, diferită de interpretarea clasică a romanului. Pornind de la un mit esențial, acela al
lui Isis și Osiris, Paleologu demonstra că „Baltagul” este un bildungsroman, cu o accentuată notă
inițiatică, întrucât călătoria se transpune într-o dublă aventură: a cunoașterii lumii și a
cunoașterii de sine. Criticul observă că mitul se suprapune peste subiectul romanului într-o
manieră desăvârșită, până în cele mai mici detalii. De asemenea, putem afirma că romanul
ocultează „Mitul eternei reîntoarceri”, deoarece Nechifor Lipan reînvie în fiul său.

Titlu este reprezentat de un substantiv comun articulat, „baltagul”, un topor cu două

tăișuri, devenind un obiect simbolic, ambivalent: pe de o parte, este o armă a crimei, iar pe de
alta, este instrumentul actului justițiar, reparator.

Timpul derulării acțiunii este marcat în roman de calendrul popular în care se încadrează
viaţa pastorală.: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Suprapunerea
evenimentelor din destinul individual cu cele ale unui ciclu cosmic este unul dintre cele mai
importante aspecte dezvăluite în romanul Baltagul. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului,
zona Dornelor și a Bistriței, dar și la câmpie. Spațiul are valențe care îmbină planul real cu cel
simbolic și relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui,situat în apropierea
cerului şi spaţiul degradat al văii.La confluenţa spaţiului real cu cel simbolic se află râpa, un
simbol al Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea priveghiului- experienţă iniţiatică
obligatorie în drumul către maturitate.

Compozițional, romanul este structurat în 16 capitole cu acțiune desfășurată cronologic,

urmărind momentele subiectului. Arhitectura complexă este conferită de polimorfismul
structurii (sesizat de Paul Georgescu în studiul „Polivalența necesară”) și de țesătura de teme și
motive.

În expozițiune se prezintă satul Măgura Tarcăului și portretul Vitoriei, care este frământată
de lipsa soțului ei, Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi. Intriga intervine când Vitoria
înțelege, în urma unui ansamblu de semne rău-prevestitoare, că soțul ei „nu vine”. Desfășurarea
acțiunii ilustrează drumul parcurs de munteancă, alături de fiul ei, Gheorghiță, în căutarea celui
dispărut. Aceștia reconstituie traseul și descoperă că Nechifor dispăruse între Suha și Sabasa,
urmând descoperirea rămășițelor într-o râpă. Punctul culminant este momentul în care Vitoria
reconstituie cu fidelitate scena crimei, spre surprinderea ucigașilor, Ilie Cuțui și Calistrat Bogza.
Primul își recunoaște vina, însă cel de-al doilea devine agresiv și este lovit de Gheorghiță cu
baltagul lui Nechifor și sfâșiat de câinele Lupu. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i
iertare Vitoriei și recunoscându-și fapta.

Conflictul romanului îmbracă două aspecte: există un conflcit exterior, determinat de

faptul că, în lumea pură a muntelui, doi oameni încălcaseră „rânduiala”, săvârșind o crimă, și un
conflict interior care crește în sufletul Vitoriei Lipan, pe măsură ce înțelege că Nechifor a murit.

Personajul principal, Vitoria Lipan, capătă multiple valori: cea de personaj exponențial, de
personaj individual, dar și cea de personaj simbolic.

Ca personaj exponențial, Vitoria, femeia voluntară, este „un exponent al speței” (G.
Călinescu) în relație cu lumea arhaică. Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite
copiilor respectul tradițiilor și este refractară la noutățile civilizației: „În tren ești olog, mut și
chior”.

Totodată, Vitoria prezintă trăsături particulare, care o individualizează. Așa cum remarcă
George Călinescu, „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum
răzbunării”. Vitoria este o femeie puternică și hotărâtă, curajoasă și lucidă, trăsături ce reies în
mod indirect din acțiunile, atitudinile și gândurile ei, un personaj complex, realizat prin tehnica
basoreliefului, pentru care natura devine o cutie de rezonanță a sentimentelor.

Din punct de vedere simbolic, prenumele „Vitoria” conotează „biruința”. Prin calitățile sale,
ea devine simbolul adevărului, al dreptății, al legilor strămoșești și al datinii. Ea simbolizează
triumful iubirii asupra dramei existențiale a omului și asupra răului din sufletul omenesc.

Prin caracterizarea directă realizată de către narator, i se schițează portretul fizic, care
relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea
o frumuseță neobișnuită în privire.” Femeia se simte „plină de gânduri, de patimă și de durere” și
„se desfăcuse încet-încet de lume și intrase oarecum în sine”. Autocaracterizându-se, afirmă: „N-
am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pânce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.”

Semnificativă pentru înțelegerea personajului este scena coborârii coșciugului, în care

țipătul femeii concentrează iubirea pură și sinceră pentru Nechifor Lipan și durerea pierderii lui:
„Cu așa glas a strigat, încât prin toți cei de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi, și-
a rezumat fruntea de marginea sicriului”.

De asemenea, confruntarea dintre Vitoria și Calistrat Bogza demonstrează inteligența și

energia protagonistei, dar și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Ordonată,
meticuloasă și tenace, Vitoria îl face pe Calistrat Bogza să își recunoască vina: „Eu am pălit într-
adevăr pe Nehcifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui”.

Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie

în mod obiectiv lumea satului și acțiunile Vitoriei, cu focalizare zero, care însă se va nuanța pe
tot parcursul romanului, alternând cu focalizarea internă. Deși naratorul omniscient este unic, la
parastasul lui Nechifor Lipan, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă și calculată, ca „un
Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor
prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să își recunoască vina.

În opinia mea, Vitoria are menirea de a înlătura, din lumea pură a muntelui, moartea ca
fărădelege. Astfel, eroina își concentrează energia în forma morală a datoriei de a elucida ce i s-a
întâmplat soțului ei. În acest sens, ea poate fi comparată cu eroinele tragice ale lui Sofocle și
Euripide.

În concluzie, exponentă a unui străvechi spațiu spiritual, Vitoria este un personaj

memorabil. Ea oscilează între superstiții și creștinism, în sufletul ei fiind prezentă, ca în cazul
Antigonei, voința de a-și îndeplini destinul.