Nuvelă istorică romantică

Epoca pașoptistă- C. Negruzzi

1103cuvinte

ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL

Costache Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice românești și

primul scriitor care valorifică, într-o creație literară, cronicile românești. El
modifică realitatea istorică prin intermediul ficțiunii.

„Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este o nuvelă

istorică, aparținând perioadei pașoptiste. A fost publicată în primul număr
al revistei „Dacia literară” și contribuie la realizarea unei literaturi cu
specific național.

Nuvela este specia epică care prezintă în mod verosimil imaginea

esențializată a unei lumi și a unor destine, având o intrigă riguros
construită și un singur plan narativ focalizat asupra unui personaj complex
și puternic individualizat.

„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă istorică (specie literară

cultivată de romantici) deoarece evocă trecutul istoric prin tema,
personajele și culoarea epocii (mentalități, comportamente, relații sociale,
obiceiuri, vestimentație, limbaj).

Pașoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 si 1860,

perioadă care pentru literatura română înseamna epoca de modernizare,
de afirmare a romantismului si de fundamentare a majoritatii speciilor,
perioadă caracterizată de exaltare națională și elan revoluționar. În fapt,
pașoptismul este un romantism de tip „risorgimental”, structurat în funcție
de imperativele unui moment dramatic al luptei de eliberare națională.

Titlul, un macrosemn de lectură cu valoare anticipativă, face trimitere la

protagonist, care întruchipează tipul domnitorului tiran și crud, perfect
integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist într-o societate
dominată de anarhie feudală.
 Tema nuvelei este istorică: lupta pentru putere în epoca medievală,
dublată de lupta împotriva absolutismului feudal. Tema este, deci, realistă.
Abuzurile feudale trebuie oprite și se aspiră la o nouă societate bazată pe
alte legi și principii.

Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate

narațiunii. Nuvela reconstituie un moment zbuciumat din istoria Moldovei
secolului al XVI-lea: cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul. În
primele trei capitole, evenimentele se desfășoară îndată după revenirea la
tron, iar în ultimul capitol se trece prin rezumare patru ani mai târziu, la
secvența morții domnitorului.

Evenimentele epice sunt organizate într-un crescendo dramatic. Primul

capitol cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul la
tronul Moldovei, în 1564, cu sprijin turcesc, și întâlnirea cu solia formată
din cei patru boieri trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Spancioc și Stroici) și
intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua tronul și dorința sa de
răzbunare față de boierii trădători). Capitolul al doilea corespunde, ca
moment al subiectului, desfășurării acțiunii și cuprinde o serie de
evenimente declanșate de revenirea la tron a domnitorului: fuga lui Tomșa
în Muntenia, incendierea cetăților, desființarea armatei pământene,
confiscarea averilor boierești, uciderea unor boieri, intervenția doamnei
Ruxanda cu scopul de aplanare a conflictelor și promisiunea domnitorului
de încetare a omorurilor. Punctul culminant al acțiunii, conturat în cel de-al
treilea capitol, este reprezentat de uciderea celor 47 de boieri și a lui
Moțoc, în timpul unui ospăț oferit de domnitor, care își exprimase falsa
intenție de a se împăca cu aceștia. În capitolul al patrulea este înfățișat
deznodământul , reprezentat de moartea lui Lăpușneanul, otrăvit de
Ruxanda, la îndemnul boierilor Spancioc și Stroici.

Conflictul este complex, dar concentrat, de natură social-istorică și

dezvoltat între două tipuri etice de personaje: pe de o parte, boierii lacomi
și trădători, pe de altă parte, Alexandru Lăpușneanul, domnitorul patriot,
care, prin crime, încearcă să curețe țara de trădători. Conflictul conturează
o lume tipic romantică, antitetică, nuvela înscriindu-se în tipul Biedermeier,
prin polaritate etică.

Momentul cheie al nuvelei este scena dialogată a întâlnirii dintre

domnitor și solia de boieri. Dialogul conturează conflictul puternic,
evidențiind trăsătura fundamentală a protagonistului: voința neclintită de a
domni. Această scenă pune în lumină un domn absolut, un tiran al epocii
medievale, ce acționează pentru întărirea autorității domnești și slăbirea
puterii boierilor.

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje

excepționale, contruite prin antiteză, caracterizate de liniaritate psihologică
și menirea gesturilor și cuvintelor de a fi memorate. Alexandru
Lăpușneanul este personajul principal, reprezentând o ipostază a
demonului romantic, cu sufletul dedublat, care oscilează între dorința de
putere și setea de mântuire.

Relatarea se realizează la persoana a III-a, deci naratorul este omniscient,

cunoscând în profunzime lumea narată. Astfel, vorbim despre o „viziune
din spate”, despre o perspectivă narativă obiectivă. Ca instanță fictivă, știe
mai multe decât oricare personaj, dar nu își asumă nici un punct de vedere
anume. Astfel, se poate vorbi despre o narațiune cu focalizare zero.

Naraţiunea şi descrierea sunt reduse, naratorul obiectiv limitându-și

intervențiile. Astfel, se remarcă utilizarea predominantă a dialogului. Pauza
descriptivă este o descriere statică inclusă în naraţiune, având ca efect
crearea suspansului printr-un moment de aşteptare. Este cazul portretului
fizic al doamnei  Ruxanda,   realizat  înaintea  discuţiei  cu domnitorul (în
capitolul al II-lea). Alte funcţii ale descrierii sunt: funcţia anticipativă a
descrierii vestimentaţiei domnitorului şi funcţia simbolică, realizată prin
descrierea romantică a cetăţii Hotinului: „Cetatea era mută şi pustie ca un
mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea
regulat  stăncoasele   ei  coaste,   sure  şi  goale,   şi strigătul monoton a
ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe
lungile lor lance."

Compozițional, nuvela are o alcătuire clasică, riguroasă, din patru pătți

comparabile cu actele unui text dramatic, ele construind echilibrul
compoziției. Fiecare parte are câte un „titlu” sugetiv, exprimat sub forma
unui motto: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „Ai să dai sama, Doamnă!”,
„Capul lui Moțoc vrem!” și „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu.”

Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"),

regionalisme fonetice („clipală", „găsând"), dar forţă de sugestie au
neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în
figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o schinteie
electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete". Stilul narativ
se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii
arhaici şi neologici, frecvenţa gerunziului, simplitatea topicii. De asemenea,
stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie
izolată.

În opinia mea, „Alexandru Lăpușneanul constituie un moment de referință

pentru dezvoltarea nuvelei istorice românești, conturând un personaj
memorabil, o figură complexă, care depășește încadrarea în tipul tiranului.
Costache are o viziune romantică asupra istoriei, influențată de ideologia
pașoptistă. În viziunea sa asupra lumii, puterea pare să fie urmărită de un
soi de fatalitate, fiind condamnată să-și ascundă vulnerabilitatea prin
ostentație.

În concluzie, prin strucutra simetrică și echilibrul solid, nuvela se înscrie

în clasicism, în vreme ce psihologia protagonistului o situează în sfera
romantismului, iar realismul nuvelei este evidențiat de adevărul istoric al
evoluției lui Alexandru Lăpușneanul. Valoare nuvelei este rezumată de
George Călinescu: „nuvela istorică <<Alexandru Lăpușneanul>> ar fi
devenit o scriere celebră ca și <<Hamlet>> dacă ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză
de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observație
psihologică și sociologică acută, de atituidini romantice și intuiție realistă.”