Baltagul

de Mihail Sadoveanu
-relatie personaje Vitoria-Gheorgiță-

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin

Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de
mare întindere, imprimând operelor sale un stil aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei
şi a limbajului.
Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat de Nicolae
Manolescu „singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui Noe ), un adevărat
bildungsroman (roman al formării). Acest roman impune prezenţa unui personaj singular în
literatura română – „aici, în centru, se află pentru prima oară un ins puternic, activ, victorios;
aceasta e femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ).
Tema romanului este reprezentată de condiția țăranului roman, păstrător al vechilor
tradiții și obiceiuri, căreia I se adaugă tema iubirii, călătoriei, familiei .
Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist
( reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al gesturilor
personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu pas evenimentele care au
dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea
plan al romanului, o veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii.
Personaj absent şi episodic, creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă de-a lungul întregului
roman, Nechifor Lipan aparţine mai curând planului mitic decât celui realist. Pornită în căutarea
soţului, Vitoria străbate simultan spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un univers pragmatic şi
comercial, dar şi o lume de „semne şi minuni”.
Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul secolului,
Baltagul este un roman cu o construcţie a subiectului complexă, în care se regăsesc deopotrivă
forme ale romanului poliţist şi structuri specifice naraţiunilor mitice (accentul este pus pe
ritmicitatea existenţei cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de „rânduiala”
străveche ).
.
 „Baltagul”prezintă caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de balada
păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne,
stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Vitoria Lipan este personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul” ce poate
fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”. Din punct de vedere
social, Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan,
gospodar harnic și oier. Este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a
cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie
a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui
Nechifor Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le
rămăseseră doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în
ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.
Mezinul poartă ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai
numele, dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat s-
avea ochii căprii ai Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de faţă şi abia ,,începea să-i infireze
mustăcioară". După datina oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe
care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile
trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe
care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de
Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră
conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea
bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi
copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe
Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un
bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră
„fărmăcătoare”, adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el:
„[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci
din dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza,
cere iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi
că ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al
dreptății,
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei,
scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea
ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse.
(…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă
asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea
interioară a mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de
aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate.
Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru
a deveni un sprijin pentru mama sa.
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se
realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este
omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă
şi calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi
recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în
sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma
crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează
neatins de sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească
tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează
împreună într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.