Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Realismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, caracterizat prin

reprezentarea veridică a realității, printr-o viziune obiectivă și imparțială asupra lumii,
exprimată în opere cu tematică socială, cu situații și personaje tipice.
În literatura română interbelică, sub semnul realismului, își găsește exprimarea
deosebită specia romanului definită ca o construcție epică în proză, de mare întindere,
cu acțiune complexă ce antrenează un număr mare de personaje, supuse unor conflicte
puternice. Se dezvoltă în evoluția romanului două direcții: pe de o parte, preferința
pentru romanul tradițional, cu tematica socială și de inspirație rurală, scris în formulă
obiectivă, direcție reprezentată de Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu; pe de alta parte,
se conturează și înclinația către romanul psihologic, modern si citadin, scris în formulă
subiectivă reprezentat de Camil Petrescu, Mircea Eliade și Anton Holban.
Considerat a fi ultimul mare povestitor-artist al neamului nostru, Mihail Sadoveanu a
lăsat generațiilor prezente și viitoare o operă monumentală. Acesta este unul dintre cei
mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului XX, fiind
cunoscut mai ales pentru romanele istorice și de aventuri, deși, fidel principiilor
tradiționaliste, Mihail Sadoveanu a creat pagini nemuritoare despre viața țărănească
întrucât după propria mărturisire, “țăranul a fost principalul meu erou”.
Operă de maturitate, romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este definitoriu pentru
universal sadovenian, ilustrând perfect formula tradiţională a romanului realist de
observaţie socială şi de problematică morală. Realismul operei „Baltagul” este
evidenţiat de N. Manolescu: „este un roman realist în sensul cel mai propriu”. El
recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a tradiţiilor, ale cărei legi
nescrise sunt  puse în evidenţă prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.
Romanul are ca surse de inspirație balade populare de la care scriitorul preia idei și
motive mitologice românești: Șalga(setea de împlinirea a actului justițiar, de înfăpuire a
dreptății ce domină toate faptele eroinei); Dolca(motivul câinelui credincios);
Miorița( motto-ul operei “Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ș-un cîne”, motivul
complotului, motivul transhumanței).
Din punct de vedere tematic, „Baltagul” este un roman polivalent. Tema vieții şi a
morţii și cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei,
având ca scop cunoașterea, iniţierea, înfăptuirea dreptăţii și restabilirea echilibrului.
Vitoria trăiește într-o lume, o civilizație în care vieţile și faptele oamenilor sunt reglate
după ritmurile naturii cu care ei trăiesc într-o comuniune perfectă. Omorul, ca și în
„Mioriţa”, strică echilibrul acestei lumi, îi tulbură pacea. Actul justițiar al Vitoriei
restabileşte acest echilibru, ordinea lucrurilor. Marilor teme ale romanului li se
subordonează altele: familia, iubirea, iniţierea.
Titlul pune întregul univers al cărții sub simbolul dualității; baltagul(topor cu două
tăișuri) e în același timp, și unealtă, și armă, figurând simbolic viața și moartea.
Călătoria Vitoriei este drum de viață și drum de moarte, desfășurându-se nu numai într-
un spațiu geografic real, ci și într-un spațiu lăutric, un labirint interior în care găsește
totul.
Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observației, lumea satului de
munteni și actiunile Vitoriei. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului,
Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă și calculată ca “un Hamlet feminin”, ea
reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea
ce îi determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și a autorităților.
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul” , şi anume interior şi
exterior. Este prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire
a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele
200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi se
prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Conflictul
interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior, cristalizându-se în
neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar conflicte
secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi
ucigaşi, în încercarea sa de a-i demasca.
Personaj principal, Vitoria Lipan, este un personaj tradiționalist pentru că întruchipează
tipul femeii simple de la țară, fără educație intelectuală, pentru care valorile satului
ocupă rolul principal. Vitoria este un personaj realist, surprins în momente tipice de
existență, este ipostaza femeii voluntare care depune toate eforturile pentru găsirea
soțului și prinderea criminalilor, este tipul muntencei dedicate familiei.
Vitoria este o reprezentantă a unei lumi arhaice, aproape mitice, cu legi nescrise, şi are
o imagine inspirată de chipul măicutei bătrâne din Miorița. Replica ei amintește de
călătoria tragică a măicuței bătrâne: ”Nu s-a oprit cumva astă-toamnă un om cu un cal
negru țintat in frunte? Mie numai să-mi spuneți cine a vazut un om de la noi, calare, pe
un cal negru țintat in frunte şi-n cap cu o căciulă brumărie?" Din punct de vedere social,
este o femeie simplă, nu ştie carte şi nu prea a ieşit în lume de cand s-a măritat cu
Nechifor Lipan, oier neînfricat de la Măgura Tarcăului. Portretul moral o defineşte ca
reprezentantă a lumii vechi, care respectă legile nescrise.
Complexitatea acestui personaj este surprinsă prin modalități variate de caracterizare:
caracterizarea directă și cea indirectă ce reiese din fapte, verbe, comportament, atitudini
și relația cu celelalte personaje. 
Înainte de toate, semnificativ este prenumele Vitoriei (caracterizare indirectă),
exprimând biruința obţinută în ancheta întreprinsă pentru căutarea și pedepsirea
asasinilor soțului Nechifor Lipan. Vitoria este o personalitate la fel de puternică și de
suverană ca și soțul său. Expediția ei justițiară, condusă cu o strategie perfectă, se
finalizează cu o victorie strălucită. Tandemul onomastic Vitoria-Nechifor și numele de
botez Gheorghe, cel ,,adevărat și tainic” al lui Nechifor, precum și numele fiului lor
Gheorghiţă, dezvăluie natura de stăpâni pe destinul lor, de triumfători a celor doi.
Personajul feminin apare bine conturat încă din primul capitol al romanului când prin
procesul rememorării se schițează viața sa de familie pentru ca apoi prin întoarcerea la
prezentul întâmplărilor, naratorul să îi schițeze un sumar tablou portret, realizându-se
caracterizarea directă:"stând singură pe prispă și torcând", "ochii ei căprui, în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe", "acei ochi aprigi
încă tineri, căutau în zări necunoscute". Vitoria are frumuseţea, forţa morală şi
demnitatea muntencelor din Moldova de Nord a căror viaţă este călăuzită de rânduieli
străvechi, păstrate şi respectate cu sfinţenie. Însă Vitoria Lipan nu este doar o femeie
frumoasă, ci și o femeie inteligentă și înțeleaptă. În ancheta justiţiară ea se ghidează mai
ales după inteligența sa nativă: ,,Sfatul meu a fost mintea puțină câtă o am de la
Dumnezeu” (autocaracterizare).
Vitoria, femeie lipsită de prejudecăți și de iluzii, hotărăște să plece în căutarea
bărbatului ei doar în momentul când ,,semnele și poruncile” o fac să înțeleagă că acesta
nu mai este printre cei vii. Vitoria are inteligența, intuiția și clarviziunea necesare
pentru a înțelege limbajul semnelor după care se călăuzeşte în aflarea adevărului. Deși
nu are carte, înțelege totul. Puterea ei de a înțelege o face ,,superioară” și de neînțeles
pentru ceilalți. Îi spune lui Gheorghiță: ,,Eu te cetesc pentru, măcar că nu știu carte.
Înțelege că jucăriile au stat”. (caracterizare indirectă, prin limbaj).
Vitoria Lipan are în ea o putere și o taină indescifrabile. ,,Muiere ciudată”, ,,meșteră
încercată și iscusită” (caracterizare directă făcută de alte personaje), Vitoria poate
înțelege și interpreta corect ,,semnele” onirice, climatice, cosmice şi zoomorfe (cocoșul,
câinele și lupul), fiind inspirată, condusă și protejată de puteri divine și de sfinți
secundari: Dumnezeu, Maica Domnului, Sf. Gheorghe și Sf. Ana: ,,Mai aștept puțin să
vină hotărârea de sus”. Expediția întreprinsă este un ceremonial care presupune
purificare: face rugăciuni, ţine post negru 12 vineri, se împărtăşeşte şi se spovedeşte:
,,Mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a intrat el pe celalalt tărâm, oi intra şi eu după
dânsul”. Vitoria devine tot mai tăcută, se interiorizează, se abstrage din realitatea
imediată: ,,Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine”. Gesturile și
acțiunile ei semnificând ,,desprinderea de lume”, trecerea într-un alt orizont, au valoare
ceremonială. Astfel, Vitoria iese din timpul şi din spaţiul real, profan, are viziuni și vise
premonitorii. Îl visează pe Nechifor ,,călare cu spatele întors către ea, trecând spre
asfințit o revărsare de ape”. Acest ,,vis rău”, tulburător, diferit interpretat de părintele
Daniil Milieş și de baba Maranda, ,,îi mănâncă sănătatea și o îmbătrânește”, după cum
mărturisește munteanca. Inițiată în oniromanţie, Vitoria înțelege semnificația funebră a
visului; ,,Ea însă se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa”. Visul
relevă comunicarea secretă între cele două lumi (,,lumea aceasta”, materială, și ,,lumea
de dincolo”, spirituală), precum și intensitatea iubirii adevărate care îi unește pe soți în
viață și în moarte.
În metoda cu care cercetează crima se întrezărește un amalgam interesant, din
caracterizarea indirectă, evidențiindu-se în primul rând, inteligența vie, intuiția
feminină, voința, arta disimulării și a manipulării. Eroina știe, instinctiv, cum să
realizeze portretul robot al celui dispărut, cum să interogheze martorii, cum să îi inducă
lui Anastase Balmez sentimentul că el a găsit soluțiile și veriga lipsă a cazului.
Inteligența nativă și stăpânirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai ales la
parastas, când demască ucigașii.
Ca mamă, ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect
faţă de valorile morale şi de legile nescrise ale pământului.
Comparativ cu ea, Gheorghiță are un statut social încă nedefinit, este fiu de oier, inițiat
în această meserie și trimis de Nechifor pe apele Jijiei la baciul Alexa. După moartea
tatălui preia forțat statutul de cap al familiei. În ceea ce privește statutul psihologic,
Gheorghiță este un tânăr în formare, dar lipsa de maturitate îl transformă într-un om
docil, iar procesul dezvoltării sale psihologice se produce treptat. Din punct de vedere
moral, Gheorghiță prezintă trăsături precum blândețea și echilibrul .
Gheorghiţă, fiul Vitoriei, poartă „numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan”,
căruia-i moştenise şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, este un flăcău
sprâncenat, având „ochii căprii ai Vitoriei” şi „un zâmbet frumos de fată”. El este deja
iniţiat în viaţa de păstor. Ajuns la adolescenţă, Gheorghiţă îşi aminteşte cu nostalgie de
copilăria lipsită de griji, petrecută în mijlocul naturii. 
Fiind o altă generaţie, băiatul este mai receptiv la nou, fără a ignora însă tradiţia. Astfel,
el, spre deosebire de Vitoria, are încredere în autorităţi, ştie să citească şi mersese cu
trenul. Călătoria pe care o face Vitoria împreună cu fiul ei conturează un labirint
geografic şi spiritual, pentru tânăr drumul  putând fi considerat iniţiatic. 
Relaţia Vitoriei cu Gheorghiţă dovedeşte grija mamei care îşi ajută copilul să se
maturizeze. Vitoria este de obicei mai aspră cu Minodora şi mai tolerantă cu fiul ei, dar
devine severă atunci când consideră că tânărul trebuie să-şi îndeplinească datoria, cea a
găsirii tatălui: „Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-aci înainte începe a răsări
soarele”. Băiatul îşi dă seama de schimbarea de atitudine a mamei, dar nu şi-o poate
explica:  „Se uita numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică". 
O scenă plină de dramatism, conturând foarte bine relaţia mamei cu fiul său, este cea în
care aceasta descoperă osemintele soţului mort, într-o prăpastie. Cu o luciditate şi o
stăpânire de sine extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte pregătită, aprinde o
lumânare şi îl lasă pe Gheorghiţă să privegheze. În noaptea vegherii, tânărul se arată
însă nepregătit pentru rolul de bărbat. Tăcerea şi întunericul îl sperie pe Gheorghiţă,
care iese din râpă, neputând înfrunta prezenţa morţii. Vitoria îl ceartă: „- Vai, băiete,
cum nu înţelegi tu o datorie ca asta!”, dar pare mai degrabă resemnată, înţelegând că
pregătirea lui pentru intrarea în lumea bărbaţilor nu s-a încheiat încă.
O altă scenă semnificativă, marcând un moment decisiv pentru Gheorghiţă, este cea în
care Vitoria pune la cale pedepsirea ucigaşilor. Scena parastasului, din capitolul al
XVI-lea al romanului, este realizată cu o artă regizorală desăvârşită. Femeia se asigură
de prezenţa celor doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar şi de prezenţa
autorităţilor. Se postează alături de Bogza, pe care-l îmbie mieros cu vin de Odobeşti,
„care-i plăcea şi lui Nechifor”. După ce-l dezarmează, trecând baltagul fiului ei, Vitoria
povesteşte cu lux de amănunte cum s-a petrecut crima şi-i deconspiră pe ucigaşi: „- Nu
i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acum”. Bogza nu rezistă torturii şi se precipită să-şi
recupereze baltagul aflat la Gheorghiţă. Femeia îl îndeamnă pe fiul ei să împlinească
dreptatea: „Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care l-a
lovit pe tatăl tău.” Acesta îl înfruntă pe Bogza cu baltagul cel nou, sfinţit la plecarea din
sat. Este ultima fază de iniţiere a tânărului. 
1. Așadar, Vitoria Lipan este un personaj ,,rotund”, dinamic, caracterizat atât
indirect, cât și direct, configurat într-un portret mixt, depășește tipologia specifică
realismului și reprezintă o individualitate feminină puternică. Vitoria Lipan
stârnește admirație și uimire cititorului prin inteligență vie, înțelepciune,
luciditate, abilitate, consecvență, credință, intuiție, clarviziune şi demnitate.
Vitoria Lipan rămâne unul dintre puținele personaje feminine memorabile din
literatura noastră.
2. Asadar, relația dintre cele două personaje justifică interpretarea operei ca
bildungsroman, Vitoria fiind cea care contribuie decisiv la inițierea lui
Gheorghiță, cei doi coborând în infern, intrând în împărăția morții în căutarea
celui dispărut.