SCENE SEMNIFICATIVE

 HARARP ALB

Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de

crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit
de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se
închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana
Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje:
”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți ,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic
dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și
aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide
inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să
înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului
și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit
îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat
să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata
împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește
planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-
Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa
vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția.
Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu
știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat
pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul
lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

“Povestea lui Harap-Alb” reprezinta situatia generala din viata fiecarui om in

timpul initierii sale, trecerii de la copil la adult, gasirea identitatii asa cum se
intampla cu protagonistul nostru ,Harap-Alb.

Una dintre cele mai importante secvente din basm o reprezinta chiar coborarea
in fantana. Aceasta secventa ne este prezentata inca din intriga.
Coborarea in fantana are, in plan simbolic, semnificatia grotei, spatiu al nasterii
si al regenerarii, coborarea in infern, trecerea pe un alt plan al existentei.
Acoperirea fantanii de catre span cu un capac sugereaza o moarte simbolica la
care este supus feciorul de crai, incheierea unei etape a vietii lui din care apoi va
aparea un om care va lupta pentru a-si castiga identitatea.

Aceasta coborare reprezinta pentru eroul basmului, Harap-Alb, inceputul

sclaviei lui in slujba Spanului. Schimbarea numelui/a identitatii reprezinta
inceputul initierii spirituale, unde va fi condus de Span. Personajul intra in
fantana naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spanului
(initiatorul). Acoperirea fantanii de catre span cu un capac sugereaza o moarte
simbolica la care este supus feciorul de crai, incheierea unei etape a vietii lui din
care apoi va aparea un om care va lupta pentru a-si castiga identitatea.

„Rautatea” spanului il va pune in situatii dficile, a caror devarsare implica

demonstrarea unor calitati morale necesare atunci cand va fi „mare si tare”.
Juramantul din fantana include in conditia eliberii (sfarsitul initierii): „jura-mi-te
pe ascutisul palosului tau ca mi-i dai ascultare in toate; si atata vreme sa ai a ma
sluji, pana cand ii muri si iar ii invie”.

Desi inca un copil in gandire, aceasta secventa ni-l prezinta pe Harap-Alb ca

fiind un luptator in recastigarea libertatii si descoperirii identitatii acestuia.

 MOARA CU NOROC
Prăbușirea sa etică și socială este anticipată de jefuirea arendașului și de
uciderea femeii în negru și a copilului. Lică Sămădăul este șeful porcarilor și al
turmelor de porci in împrejurimi, cu care Ghiță se întovărășește în încercarea sa
de a se îmbogăți, chiar dacă prin mijloace necinstite. El înțelege amploarea
relației cu dânsul abia în scena de la tribunal, când depune mărturie mincinoasă
pentru a-l acoperi pe porcar, lamentându-se apoi Anei pentru păcatul săvârșit, a
cărei reacție este neiertătoare – ”sărmanilor copii, tatăl vostru este un ticălos”.

O a două scenă ilustrativă pentru temă este întâlnită în finalul nuvelei, când
Ghiță pleacă de la han, împingând-o cu bună știință pe soția sa în brațele
Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana i se dăruiește lui Lică, întrucât
el e ”om”, pe când Ghiță nu e decât ”muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.
Întorcându-se ulterior la moară, Ghiță o înjunghie în inimă pentru a o pedepsi
pentru adulter. Deznodământul lui său este tragic, însă cu rol moralizator: vina și
degradarea sa treptată îi fac moartea iminentă.

 Profitand de sosirea unor tigani lautari, Lica organizeaza o petrecere in timpul

liturghiei, iar Ana joaca cu placere cu el; apoi Lica ii cere lui Ghita sa-l lase
singur cu ea. Carciumarul accepta pentru a chema jandarmii de la Ineu spre a-l
surprinde pe Lica cu banii din jafuri asupra sa, caci adusese o parte din ei pentru
a-i schimba Ghita. Lica isi motiveaza cererea prin faptul ca doreste sa il
lecuiasca pe carciumar de dependenta sa de femeie:"-Are sa-ti fie greu acu o
data, urma Lica, de aici inainte esti lecuit pe vecie". Dupa purcederea lui Ghita,
Ana se da Samadaului dar se motiveaza:"Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat
o muiere imbracata in haine barabatesti, ba chiar mai rau decat asa".

XV. Lica pleaca de la Moara, iar Ana ii cere sa o ia cu el, ceea ce Samadaul
refuza. Pentru ca incepuse sa ploua pe drum Lica se adaposteste in biserica de la
marginea satului Fundureni. In bisetrica are revelatia atotputerniciei lui
Dumnezeu, a faptului ca "este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le
lumineaza mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o
covarseste"; dupa aceasta observa ca si-a uitat chimirul cu bani la carciuma si
rosteste:"unul dupa altul, om cu om toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde,
viata cu viata trebuie sa se stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe
mine la moarte".

XVI. Ghita, Pintea, Marti si alti doi jandami sosesc la Moara cu noroc, si se
opresc pe un deal inaintea ei; vazandu-l pe Lica plecand, pornesc toti in
urmarirea lui, cu exceptia lui Ghita, care merge la Moara, cu intentia de a-si
ucide sotia. Inainte de a o injunghia, Ghita isi precizeaza vina:"Acu vad ca am
facut rau si (...) ca eu te-am aruncat ca un ticalos in bratele lui, pentru ca sa-mi
astampar setea de razbunare". Sosesc Lica si Raut, iar acesta din urma il
impusca pe Ghita, care era aplecat asupra Anei. Cu ultimele forte, "Cand Lica se
apleaca asupra ei ea tipa dezmierdat, ii musca mana si isi infipse ghearele in
obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei"; apoi Lica pleaca spre Fundureni,
cerandu-le tovarasilor sai, Raut si Paun sa dea foc Morii in urma lui. Pe drum
insa calul sau se prabuseste de oboseala. Lica il abandoneaza dar, inconjurat de
jandarmi, se sinucide izbindu-se, din fuga, cu capul de un copac. Mama Anei,
sosita la carciuma dupa incendiu, isi spune ca totul se datoreaza unui fulger ce a
aprins casa.

 ALEXANDRU LAPUSNEANUL
 
Sub moto-ul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, oare este şi prima secvenţă a
nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în
Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua oară, tronul ţării. În prima domnie, el
fusese izgonit de către Despot-vodă, ucis la rândul său de către Ştefan Tomşa,
care „acum cârmuia ţara”.

Alexandru Lăpuşneanul adunase o armată numeroasă, „şapte mii spahii şi vro

trei mii oaste de strânsură”, cu care venise în Moldova ca să-l izgonească „pre
răpitorul Tomşa” şi să-şi ia înapoi scaunul domnesc, „pre care nu l-ar fi perdut,
de n-ar fi fost vândut de boieri”. Se manifestă astfel un puternic conflict exterior
între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a
domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de naratorul obiectiv, constituie fapte
reale consemnate de istoria Moldovei.

Boierii care-l trădaseră în prima domnie îl întâmpină pe Lăpuşneanul la graniţă,

aproape de Tecuci: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi
Stroici. Ca mesageri ai „obştii”, ei vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece
„ţara este liniştită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”.

Scena dintre viitorul domnitor şi boierii trimişi de Tomşa prefigurează conflictul

principal al nuvelei, acela dintre Lăpuşneanul şi boieri. Un rol important îl va
avea vornicul Moţoc, boier viclean care îi vânduse pe toţi domnitorii care au
ocupat tronul Moldovei în ultimii ani. Comportamentul este pus în evidenţă de
gesturile sale, dar şi de atitudinea domnitorului: „Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a
crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de
sângele tăru; te voi cruţa, căci îmi eşti folositor, ca să mă uşurezi de blăstemurile
norodului. Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mâna
asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit
de făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandruvodă a să aibă nevoie de un
intrigant precum era el.” Din punct de vedere al construcţiei textuale, aceste
cuvinte trimit deja la finalul capitolului al treilea, când Moţoc va plăti cu viaţa
pentru a-l uşura pe vodă de „blăstemurile norodului”. De asemenea, prin
propoziţia „Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul.” anticipă violenţa din
capitolul următor.

Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul

Moldovei cu orice preţ şi le răspunde boierilor cu ochii scânteind „ca un fulger”:
„Dacă voi mi mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre
voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi
întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
III

„Capul lui Moţoc vrem...”

Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde
era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.

După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare rău

pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin
„dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau
la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând că vrea să trăiască alături de boieri
„de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de la
norodul adunat în biserică.

La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care

decid că nu vor participa la masa oferită de domn, din neîncredere.

Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor

înarmaţi în

curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.

Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ
se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări
greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit,
fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă,
tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau de argint”.

Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui

Vodă ca să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi
a bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire adusă
domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă,
surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi”, cu
excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele,
scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind
peste ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep
să lovească în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce
doresc, iar ca răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul
lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–

Am rămas săraci!/– N-avem bani!/– Ne i-au luat toţi Moţoc!”.

Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc

solicită domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară
toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar
mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid
mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”, apoi „gloata”, „mulţămindu-se de
această jertfă, se împrăştie”.

Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în

formă de piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor
mai mari deasupra”; o aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care
leşină, ceea ce prilejuieşte un comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise
Lăpuşneanul zâmbind”.

Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari

când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui
Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn-a nu muri”.

 SCRISOARE PIERDUTA
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în
care  Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu
pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare.
Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi
presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor
personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului
amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui
Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De
asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui
document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea
lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de
culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în
actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să 
fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de
trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat
din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de
Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul 
partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului,
scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale
care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi
plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară
capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul

piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care
fusese santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima
dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el
insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau.
Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor
pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau
daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in
didascalii, acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena,
strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este
calm, stiind sa disimuleze. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai
potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care
se evidentiaza coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache
falsifica listele electorale, adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand
averea necesara. In epoca functiona votul cenzitar care dadea drept electoral
doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au
aceasta calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i
marturisi lui Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta
reactioneaza neasteptat de puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca
nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar Trahanache “este si mai indignat”. El ii
ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii face “servicii” si
ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar
cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de
tot…solidbarbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator,
ilustrand crezul autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.

7. O secventa reprezentativa pentru... este cea din ACTUL I, SCENA 1, in

care politistul orasului, Ghita Pristanda, ii povesteste lui Tipatescu o discutie
surprinsa sub fereastra lui Nae Catavencu, discutie in care este vorba despre o
scrisoare de amor cu care Catavencu se lauda ca va ajunge deputat. Secventa
ilustreaza pe de-o parte sevrilismul lui Pristanda, care este dispus sa faca totul
pentru a-si multumi stapanul si in acelasi timp, contureaza intriga comediei,
pierderea scrisorii de amor, trimisa de Tipatescu amantei sale, Zoe, care va
strani o adevarata furtuna pe scena politica. Mai mult decat atat, sunt conturate
moravurile familiale, cat si cele de la nivel politic, acest bilet compromitator
scotand la lumina imoralitatea unei lumi a carei degradare este magistral
evidentiata.

• O alta secventa reprezentativa este cea in care Zoe incearca, ca o ultima

solutie, sa il convinga pe Tipatescu sa-l sustina si el cu orice pret pe Catavencu,
pentru a evita publicarea scrisorii in „Racnetul Carpatilor”. Secventa sugereaza
prin intermediul caracterizarii indirecte firea teatrala a Zoei, care isi foloseste
intregul arsenal feminin in discutia cu Tipatescu pentru a-si atinge scopul.
Armele folosite de ea (amenintarile, santajul emotional, lacrimile, lesinul) par sa
nu il induplece pe Tipatescu de la inceput, dar in cele din urma femeia isi
afiseaza adevarata fata de om puternic, care face orice pentru a-si pastra
imaginea publica nepatata: „Cine lupta cu Catavencu, lupta cu mine! Haide,
Fanica, lupta-te!”.

1. STEFAN TIPATESCU
 Social, este prefectul judetului, necasatorit, prieten cu Zaharia
Trahanache si amantul sotiei acestuia, Zoe Trahanche. Este
unul din oamenii de seama ai partidului de guvernamant, el
fiind de fapt persoana de baza, pentru ca Zaharia conduce doar
onorific totul.
 Moral, se caracterizeaza prin prestanta, inteligenta, fiind un om
cult, diplomat, stapan pe situatie, cu toate acestea, devine
evident ca pune interesul privat inaintea interesului public,
fiind in fond, doar aparent o persoana onorabila.
 Psihologic, pare sa aibe o personalitate puternica, in realitate
fiind intr-un mod evident manipulat de Zoe, chiar daca pare sa
nu cedeze initial in fata santajului.

ZOE TRAHANACHE

 Social, este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Stefan

Tipatescu. O doamna din inalta societate, cu aparente de
onorabilitate, intruchipand insa tipul adulterinei, al cochetei.
 Moral, este o femeie inteligenta, diplomata, care detine un
intreg arsenal emotional cu care isi manipuleaza sotul si
amantul fara scrupule cand vine vorba de apararea imaginii
 publice, dar fara ranchiuna upa ce si-a vazut numele protejat
(il iarta pe Catavencu si se foloseste e el).
 Psihologic, are o personalitate puternica, fiind stapana pe
situatie, chiar daca pare ravasita de posibila publicare a
biletului de amor compromitator. Este capabila sa gaseasca cele
mai bune strategii pentru a-si apara imaginea de doamna
onorabila.
 ION
Hora prezinta timpul, spatiul si personajele universului din roman. Hora are loc
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi
sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul,
familia învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare).
Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc
fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două
personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii
ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi
tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul
preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George. Personajele sunt ierarhizate si
categoriile sociale sunt delimitate. Primarul si chiaburii nu interactioneaza cu
taranii mjjlocasi asezati pe prispa. Sarantocii precum Alexandru Glanetasu dau
tarcoale acestei lumi dar nu se apropie. Preotul si familia Herdelea doar
onoreaza cu prezenta, dar nu participa la petrecere. In aceasca scena se observa
cele doua personaje antagonice: Ion si George Bulbuc. Bataia de la carciuma
dintre cei doi este castigata de Ion, scena bataii find simetrica cu sfarsitul, cand
Ion este rapus de rivalul sau.

Zvarcolirea: In capitolul II se evidentiaza atitudinea lui Ion fata de pamant, catre

care simte o "chemare". El "aude" vocile pamantului personificat, si percepe
"mesajele" care vin din adancuri.

Sarutarea pamantului este o scena care evidentiaza momentul in care Ion se

simte ca un urias la picioarele caruia se zbate un balaur. Odata ce afla ca Florica
se marita cu George, sentimentul de glorie ii dispare, simtindu-se ca si cum
cineva i-a luat "cea mai buna delnita de pamant". Aflam astfel ca glasul
pamantului si glasul iubirii nu mai sunt acum doua voci separate, si canta
impreuna intr-o "armonie" fatala.
 O primă secvenţă narativă, semnificativă pentru tematica abordată poate
fi considerată cea a horei, surprinsă la începutul discursului narativ. Mai întâi,
scena horei arunca o lumină asupra vieţii sociale rurale din satul Pripas. Este o
societate tradiţională, de tip patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete şi
a nevestelor care aşteaptă să le vină cheful bărbaţilor pentru a fi invitate la
joc:”Printre fete se mai rătăceşte şi câte-o nevastă tânără,cu năframa de mătase
în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să
joace”. În această societate a satului Pripas relaţiile interumane sunt dictate de
avere: primarul îi are adunaţi în jurul său doar pe ţăranii fruntaşi, în vreme ce
Alexandru Glanetasul sta abandonat „ca un câine la uşa bucătăriei”.
Intelectualitatea satului se bucura de un respect deosebit din partea ţăranilor şi
de aceea jocul se opreşte când la hora îşi fac apariţia preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea. Dar hora poate fi interpretată, în plan simbolistic, şi ca
un joc al destinului cu atât mai mult cu cât în satul transilvănean al vremii hora
reprezentat un bun prilej pentru întemeierea viitoarelor familii. Jocul energic al
dansatorilor evidenţiază bucuria şi vitalitatea tinerilor aflaţi la începutul traseului
lor existenţial. Alegerea lui Ion de a parasii, împreună cu Ana, hora poate
sugerea intenţia celor doi de a forţa limitele unui destin prestabilit. Nu în cele
din urmă, tema erosului este prefigurata tot de la scena horei. Ion alege să o
joace pe Ana, fata urâtă, dar boagata, deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă,
dar săracă. Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând
în lumină principalele personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale,
prefigurând conflictele puternice, exterioare.

Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti

din Ardeal, este realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau
dinamismul scenei şi particularităţile obiceiului.

Scena nunţii ţărăneşti a lui Ion cu Ana este semnificativă pentru viziunea
despre lume a autorului, în măsura în care se observa amestecul de tradiţional şi
modern. Nunta ţărănească este prezentată în premierea traditioala, după tipicului
nunţilor ţărăneşti: ospăţul tine trei zile: “Ospăţul era la socrul mic”, sunt prezenţi
călăreţii care trag din pistoale, tinerii care chiuie, jocul miresei:”Pe la miezul
nopţii urma să joace pe bani mireasa”.De la planul exterior, naratorul sondează
în continuare conştiinţa celor doi miri, recurgând la tehnica modernă a stilului
indirect liber. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu diminutivul Anuţă,
impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început;
viclenia planului băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează
pământurile lui Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu Ana. Aceasta devine din
ce în ce mai conştientă că Ion nu o iubeşte, încolţindu-i în minte tot mai
accentuat ideea morţii. De asemenea, Ion conştientizează parcă pentru prima
dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu, trebuie să o ia de nevastă pe Ana
care „aşa împopoţonata cum era acum îi părea şi mai urâtă”.

Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul.
Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără
scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se
aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi
de mulţumire.”.

Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o
curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug
neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o
căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului,
naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine
dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori
o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei
cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca
cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri,
şi case, şi vite multe…”.

La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică
de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a
măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor,
băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de
preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul,
doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.

Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a

fiicei sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta
din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este
sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.

Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma

satului, sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se
angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi
prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia
în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”,
lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă
scoate în evidenţă dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de
personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit: “Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.
Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa
“uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă
este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.

Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade

în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta
ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află
că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat “cea mai
bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav” de
posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie
Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a
rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.

Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai
drag decât o mamă”.

 ENIGMA OTILIEI
O prima secventa narativa semnificativa pentru tema romanului(INCIPITUL)
poate fi considerata cea a jocului de table din capitolul intai. Aceasta
secventa narativa dezvaluie tipologiile de personaje si prefigureaza
conflictele majore ale romanului.(Otilia il conduce pe Felix prin casa) La
intrarea in incapere, Felix aface cunostinta cu cele trei personaje aflate la
masa. Intocmai ca la Balzac, George Calinescu recurge la prezentarea
vestimentatiei, care devine definitorie pentru trasaturile de caracter ale
personajelor. Primul cu care baiatul face cunostinta este Leonida Pascalopol.
Stilul sau vestimentar ii tradeaza eleganta, rafinamentul. Apoi, Felix face
cunostinta cu Aglae Tulea, cuafura japoneza a acesteia ii reliefeaza
predispozitia spre imitatiei, ipocrizia, la fel cum buzele subtiri sunt un semn
al malitiozitatii femeii. Aurica este fata batrana,fiica Aglaei.Gestul lui
Pascalopol care-i ofera Otiliei un inel prefigureaza casatoria celor doi din
final.
 O a doua secventa reprezentativa este reprezentata de intriga care se
dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund :lupta pentru mostenirea lui
Costache Giurgiuveanu si destinul tanarului Felix.Competitia pentru
mostenirea batranului avar este un prilej pentru observarea efectelor , in plan
moral, ale obsesiei banului.Batranul avar, proprietar de imobile, restaurante,
actiuni nu pune in practica nici un proiect cu privire la viitorul Otiliei ,pentru
a nu cheltuii bani, el doar strangand materiale pentru a construi o casa pentru
ea si Felix.Planul formarii tanarului Felix, student la medicina , urmareste
experientele traite de acesta in casa unchiului sau,in special iubirea
adolescentina pentru Otilia.Este gelos pe Pascalopol, dar nu face nimic pana
nu va avea o cariera.Otilia ramane pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol o enigma.

O prima secventa narativa semnificativa pentru ideatica romanului poate fi

considerata cea a jocului de table din capitolul intai. Aceasta secventa
narativa dezvaluie tpologiile de personaje si prefigureaza conflictele majore
ale romanului. La intrarea in incapere, Felix aface cunostinta cu cele trei
personaje aflate la masa. Intocmai ca la Balzac, George Calinescu recurge la
prezentarea vestimentatiei, care devine definitorie pentru trasaturile de
caracter ale personajelor. Primul cu care baiatul face cunostinta este Leonida
Pascalopol. Stilul sau vestimentar ii tradeaza eleganta, rafinamentul. Apoi,
Felix face cunostinta cu Aglae Tulea, cuafura japoneza a acesteia ii reliefeaza
predispozitia spre imitatiei, ipocrizia, la fel cum buzele subtiri sunt un semn
al malitiozitatii femeii. Aurica este fata batrana. Prezentarea celor doua
personaje, Agla si Simion Tulea avertizeaza asupra autoritatii feminine in
cadrul acestei familii: Agla poarta la brau, la fel ca barbatii, un ceas prins cu
lant, in vreme ce simion, cu broboada pe spate brodeaza la etamina. Scena
poate fi considerata si o secventa de perspectiva finalista. Gestul lui
Pascaopol care-i ofera Otiliei inelul prefigureaza casatoria celor doi din final.

 ULTIMA NOAPTE

Excursia la Odobeşti declanşează ireversibil criza matrimonială. Fire

hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înşelat.
Miciincidente, gesturi fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu
domnul G seamplifică în conştiinţa personajului: “Toata suferinta asta
monstruoasa imi venea din nimic”. Nevoia de absolut îl determină să-şi
analizezestările şi să-şi exagereze suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice. Ela
apare ca o femeie infidela, dar tradarea ei nu este evidenta, ci se constituie dintr-
o suita de imprejurari interpretate de Stefan in maniera proprie. Ela s-a
comportat la fel ca celelalte femei, (“toate femeile fac la fel”, ii replica ea sotului
cand acesta o acuza ca i-a acordat prea multa atentie unui strain), “sensibilitatea
imposibila” a lui Stefan fiind aceea care amplifica neintelegerile dinte ei.

Constintizandu-si limitarea propriului eu, Stefan Gheorghidiu se inroleaza in

armata pentru a experimenta „razboiul cel adevarat”. Realitatea frontului insa
„cu moartea plutind in toate” este diferita de ceea ce intelectualul a citit in carti.
Pe front, Gheorghidu traverseaza aceeasi criza a comunicarii. Semnificativa in
acest sens este secventa narativa cand urca muntele Magura cu propriul
batalion, iar, cand ajunge in varf, constata ca armata romana isi are intoarse
tunurile spre prorpiile-i trupe. Aici, in razboi, reuseste insa detasarea de drama
individuala: „nevasta-mea, amantul ei, bucuriile si minciunile lor sunt
nesemnificative in fata suferintei acestor oameni dintre care unii vor muri in 10-
15 minute.” Gestul final al lui Gheorghidiu, cand decide sa se desparta de Ela,
aminteste de personajul Hyperior a lui Mihai Eminescu din „Luceafrul”.
Gheorhidiu constintizeaza artificialitatea sentimentelor, superficialitatea lumii
in  care traieste si de aceea adopta starea de ataraxie: „Am decis sa-i las totul: de
la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale la amintiri, adica tot trecutul”.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui

testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura
personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului,
inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte
de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar,
bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire.
Se schiţează  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu,
deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi
periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu,
profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a
apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O
moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să
digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este
adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi
impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este
mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între
“intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se
dedică unei idei subliniază una din temele  romanului.
Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra
Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat
ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele
privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i
arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia
trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui
este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând
accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage
cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemenţă ce este mai puţin.
 BALTAGUL

   O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a

romanului este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri”
sadoveniene (George Călinescu). Motto-ul care precede incipitul
dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-
un câne…”  Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită
cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor
stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct
de plecare. Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm
profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte
Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte:
”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră,
trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor
esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea
îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și
cunoscut în târguri depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe.
Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria
oamenilor tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care
apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei
Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în lipsa soțului.
Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor
prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare,
cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează
intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării epice.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care
Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește
aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării,
tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina
deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza,
analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și
împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența
aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine
ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”.