CAMIL PETRESCU: ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

ROMANUL INTERBELIC
ROMAN SUBIECTIV/MODERN, DE FACTURĂ PROUSTIANĂ/DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

În eseul “Noua structură şi opera lui Marçel Proust”, publicat în volumul “Teze şi antiteze”,
Camil Petrescu avansează argumentele unei noi structuri narative care să reflecte viziunea modernă
asupra vieţii sufleteşti a omului „ca fenomen unic, irepetabil şi inefabil”. În acest eseu, Camil Petrescu
face un examen critic al vechilor direcţii narative în care naratorul este omniscient şi omniprezent.
Structurile vechiului roman nu se sincronizează cu filozofia şi ştiinţa secolului al XX-lea. Valorificând
experienţa lui Proust şi filozofia lui Bergson şi Husserl, Petrescu pledează pentru romanul de observare a
vieţii interioare, respectiv pentru romanul psihologic în care scriitorul descrie realitatea în măsura în care
a cunoscut-o printr-o experienţă proprie. În noul roman, se pune accent pe autenticitate care presupune
exprimarea cu sinceritate a faptelor trăite, a ceea ce a gândit sau simţit scriitorul. Astfel, persoana întâi
devine eroul-narator “eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Timpul naraţiunii este timpul prezent şi
subiectiv (interior) care actualizează gânduri şi fapte trecute, înglobându-le în cele prezente, totul fiind
subordonat memoriei, singura care poate da sentimentul concretului. Utilizarea persoanei întâi imprimă
textului un caracter subiectiv şi conduce la identitatea între planul naratorului şi cel al personajelor.
Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi direcţii îşi propuneau
sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (principiul sincronismului), recomandând
scriitorilor trecerea de la tema rurală la cea urbană, de la personajul din mediul rural, de regulă, oameni
simpli, ţărani, la personaje din clasa intelectualilor, din mediul urban, Camil Petrescu se va inspira din
mediul citadin şi va crea eroul intelectual, lucid, analitic, introspectiv, în romanele sale „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” (1930) şi „Patul lui Procust” (1933).
Un prim argument, ce redă încadrarea operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
într-un roman subiectiv, modern, de factură proustiană, de analiză psihologică, îl observăm la nivelul
temei care surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame puternice, aceea a omenirii ce trăieşte
tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. De asemenea, titlul susţine stratul tematic al
romanului, unind cele două părţi ale sale şi redând participarea personajului la cele două modalităţi de
cunoaştere: cunoaşterea prin Eros şi cunoaşterea prin Thanatos. Cuvântul „noapte”, repetat de două ori în
titlu, redă simbolic incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, necunoscutul şi tainele fiinţei umane. Cele două
„nopţi” sugerează cele două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât, în final,
Ştefan Gheorghidiu renunţă la tot trecutul său, atât în plan sentimental, cât şi în plan material, fiind
disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă existenţială.
Al doilea argument, care confirmă apartenenţa operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” la romanul subiectiv, modern, de factură proustiană, de analiză psihologică, îl remarcăm la
nivelul construcţiei scenariului narativ. Perspectiva narativă este „împreună cu” şi se caracterizează
prin existenţa unui narator care este prezent în istorie şi ca personaj-actor; prezentarea universului operei
din punct de vedere al naratorului-personaj se numeşte perspectivă actorială şi presupune un ,,eu” central
care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu în
discursul narativ: psihicul uman (conştientul şi inconştientul); personajul-narator relatează faptele în care
este implicat ca protagonist, fiind un narator necredibil, pentru că, intenţionat sau involuntar, oferă o
perspectivă subiectivă asupra celor relatate; aşadar, relatarea se face la persoana întâi, scoţând în relief
trăirile protagonistului, ca reflex al unor evenimente exterioare, trecute însă, prin reflectare la nivelul
conştiinţei, în plan secund; de aici rezultă toate caracteristicile romanului subiectiv, esenţial diferite de ale
romanului obiectiv; în aceste condiţii, naratorul foloseşte preponderent focalizarea internă, concentrându-
se asupra propriei experienţe de viaţă, evidenţiate pe două planuri, relativ simetrice în arhitectura
interioară a romanului: drama unei iubiri eşuate şi experienţa războiului. În romanul subiectiv prevalează
dimensiunea temporală a prezentării evenimentelor; specifică este acronia, suspendarea linearităţii
evenimentelor, datorată memoriei involuntare, prin care amintirile se înregistrează spontan, nedirijat,
nefiind căutate intenţionat; de aceea, sunt prezente multe analepse (întoarceri în trecut), care urmează
fluxul conştiinţei şi relativizează timpul; spaţiul îşi pierde, astfel, în romanul subiectiv, rolul predominant
în constituirea cadrului acţiunii; devine spaţiu interior, supus determinărilor şi oscilaţiilor temporale ale
memoriei involuntare.
Un alt argument, ce redă apartenenţa operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
la romanul subiectiv, modern, de factură proustiană, de analiză psihologică, este reliefat de înlocuirea
acţiunii cu digresiunea (perspectivismul); în romanul subiectiv, accentul nu mai cade pe acţiune, ci pe
analiza psihologică, naratorul îndreptându-şi atenţia către experienţa interioară. Relatarea şi povestirea
sunt înlocuite, în proza modernă, cu analiza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac
în favoarea analizei. Perspectiva narativă „fărămiţată”, relativizată, este o adevărată inovaţie în „peisajul
românesc al vremii”, iar naraţiunea la persoana I, singular, homodiegetică, devine modul de expunere
dominant.
Partea întâi, reprezentată de prima parte a titlului „Ultima noapte de dragoste (...)”, este „istoria
geloziei lui Ştefan Gheorghidiu” (George Călinescu), erosul devenind aici un dureros mijloc de
cunoaştere, un „pat procustian” generator de suferinţă. Volumul I, „Ultima noapte de dragoste (...)”, a fost
numit de criticul literar Constantin Ciopraga monografia îndoielii, deoarece întreaga sa problematică este
concentrată în fraza cu care se deschide capitolul „Diagonalele unui testament”: „Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşeală.”. Informaţia se reia şi se complică
pentru a analiza o poveste de iubire: dragostea de studenţi săraci dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela,
paradisul iubirii împlinite, o moştenire neaşteptată, intrarea în viaţa mondenă a afacerilor, înstrăinarea
soţiei, despărţiri, împăcări, bănuieli şi suferinţe. În fond, nu există o înregistrare propriu-zisă a
evenimentelor, ci a stărilor sufleteşti ale lui Gheorghidiu, pe baza unor pretexte: excursia la Odobeşti, o
masă familială, o plimbare la şosea, o scenă la curse. Gheorghidiu trăieşte o iubire absolută, care pentru el
este o modalitate de cunoaştere. Din perspectiva iubirii absolute, îndoiala este şi ea trăită la modul
cosmic: prăbuşire lăuntrică, ruperea axei sufleteşti. De aceea, Ela este la începutul romanului o adevărată
proiecţie a feminităţii, ipostaza angelică, ca mai apoi să se transforme într-una demonică.
Partea a doua, reprezentată de ultima parte a titlului „(...) întâia noapte de război”, este „un
jurnal de campanie” (George Călinescu), în care războiul îi arată tânărului o altă faţă decât cea presupusă,
eroică, generând, astfel, un alt conflict interior al nepotrivirii. „(...) întâia noapte de război”, cartea a doua
a romanului, a fost numită un adevărat jurnal de campanie, care începe, de fapt, din primele pagini şi
include o lungă paranteză retrospectivă (istoria iubirii), pentru ca apoi, iubirea şi războiul să se
împletească în preocupările interioare ale lui Gheorghidiu. Respectând principiul autenticităţii, Camil
Petrescu include în roman o experienţă personală: o parte din oamenii şi faptele descrise au existat în
realitatea participării autorului la Primul Război Mondial. Transfigurată artistic, această experienţă capătă
o dublă semnificaţie: una esenţială pentru drumul interior al personajului şi alta, general umană, ca act de
acuzare pentru absurdul conflagraţiei. Deci pe Gheorghidiu noua experienţă îl îmbogăţeşte interior, el
reconsiderându-şi atitudinea faţă de sine, faţă de Ela şi faţă de lume. De asemenea, naratorul prezintă o
imagine demitizată a războiului; nu descrie bătălii mari şi atitudini eroice, ci surprinde şi analizează frica,
superstiţia, insensibilitatea la durere, laşitatea, panica, dar şi spiritul de camaraderie, curajul, solidaritatea.
În loc de eroism şi fapte măreţe, Gheorghidiu observă încăierări neînsemnate, cadavre anonime şi gesturi
fără înţeles, întrebându-se mereu: „Acesta este adevăratul război?”. Perspectiva lui Gheorghidiu asupra
războiului este una ironică, uneori, comicul e caragialian sau atinge absurdul.
Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o poveste de
iubire dramatică până la scrierea romanului, partea a doua, însă, este construită după jurnalul de companie
al scriitorului împrumutat eroului, deci, o experienţă trăită, Camil Petrescu fiind ofiţer al armatei române
în timpul primului război mondial. Romanul este, aşadar, structurat pe două planuri: cel exterior în care se
prezintă societatea românească în contextul războiului şi cel interior, analitic ce traversează organic textul
la nivel compoziţional, întreaga carte fiind un roman analitic, de cunoaştere şi de critică socială.
Un ultim argument, ce reliefează încadrarea operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” în romanul subiectiv, modern, de factură proustiană, de analiză psihologică, îl remarcăm la
nivelul construcţiei personajului principal. Crearea acestuia propune modificări majore faţă de
personajul clasic prin înlocuirea portretului fizic detaliat şi a corespondenţelor artificiale dintre portretul
fizic şi cel moral cu detalii fizice semnificative în trăirile personajelor, prin deplasarea interesului spre
conflictul şi portretul interior, prin interesul asupra lumii interioare, la nivelul conştiinţei şi prin utilizarea
tehnicilor moderne de analiză psihologică: introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei, memoria
afectivă. Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama lucidităţii şi a aspiraţiei spre absolut, iar, prin intermediul lui,
autorul introduce un nou tip de personaj în literatura română, intelectualul inadaptat, care nu se potriveşte
în niciun fel cu societatea mediocră şi meschină în care pătrunde împreună cu Ela, descoperind, astfel, că
femeia ideală, iubirea absolută nu există; el trăieşte, aşadar, în lumea ideilor pure, căci vede idei. Iubirea
este simţită ca autosugestie, Ştefan Gheorghidiu refăcând mitul lui Pygmalion; negarea capacităţii de a-şi
crea femeia după liniile unui tipar prestabilit, are drept urmare o acută conştiinţă a nepotrivirii. Ştefan
Gheorghidiu eşuează, în plan sentimental, nefiind înţeles în relaţia de cuplu, iar, în plan social, eroul este
un inadaptat, deoarece idealurile lui nu se pliază nimicniciei societăţii, un pat procustian care încearcă
uniformizarea tuturor, fapt ce-l revoltă pe eroul însetat de absolut, erou care a văzut Idei. De asemenea,
experienţa războiului îi aduce revelaţii dureroase, dar îl salvează din cercul strâmt al iubirii pentru Ela,
prin cunoaşterea morţii ca ultim absolut, în final, divorţul şi renunţarea la amintiri constituie o negare a
timpului iubirii, fiind disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă existenţială. Ştefan Gheorghidiu nu
poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-l dezumanizeze,
se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă superioară,
aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd.
O altă trăsătură a romanului subiectiv, modern, de factură proustiană, de analiză psihologică o
identificăm la nivelul stilului caracterizat prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, plină de
dinamism, de temperament, fiind analitică şi intelectualizată. Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil,
naratorul neînfrumuseţând limbajul artistic, deoarece încearcă să prezinte duritatea războiului, drama
personală în iubire, eşecul dureros în plan social. Stilul anticalofil, „fără ortografie, fără compoziţie, fără
stil şi chiar fără caligrafie”, pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul
nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca
emfaza din limbajul personajelor din romanul tradiţional.
În opinia mea, prin formula narativă abordată în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, Camil Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme, precum iubirea şi războiul, din literatura
tradiţională. Asemenea scriitorilor inovatori de la începutul secolului al XX-lea, Camil Petrescu
polemizează cu romanul rural (activează cadrul citadin şi personajul lucid, analitic, tipul intelectualului
inadaptat) şi cu romanul tradiţional de război (demitizează imaginea eroică a războiului şi înfăţişează, din
perspectiva combatantului, situaţiile absurde produse de o strategie incompetentă, sentimentul de frică
exacerbat, ororile şi efectele războiului).
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman psihologic
modern, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, relatarea la persoana I, la timpul
prezent, subiectivitatea, apelul la memoria afectivă şi autenticitatea trăirii.