Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu este un autor român, ce s-a impus în literatura română
de la începutul secolului al XX-lea; acesta se remarcă prin opera sa vastă de
peste 100 de volume, fiind astfel numit de George Călinescu „Ștefan cel Mare al
literaturii române”. Autorul este cunoscut pentru cele mai reprezentative opere
ale sale, dintre care amintim: „Hanul Ancuței”, „Dumbrava minunată”, „Frații
Jderi”, „Creanga de aur” și „Nunta domniței Ruxandra”. Sadoveanu își
construiește majoritatea operelor în jurul vieții satului românesc ca principală
temă; așa după cum el mărturisește într-un discurs de la Academia Română:
„țăranul român a fost principalul meu erou”.

Romanul „Baltagul” a fost publicat în anul 1930, fiind munca a 17 zile de

scris, structura sa narativă fiind păstrată de la o întâmplare auzită la un han.
Autorul reinterpretează balada „Miorița”, în paginile romanului regăsindu-se ca
motto versuri din baladă „Stăpâne, stăpâne,/mai cheamă ș-un câne...”.

În crearea acestei opere, autorul folosește diferite surse de inspirație,

printre care se numără: surse autobiografice, surse folclorice și surse mitologice.
Sadoveanu mărturisește că povestirea a fost auzită la un han din Pașcani sau din
Moldova. Ca surse de inspirație folclorice, autorul valorifică trei balade diferite:
Balada „Miorița” – de unde prea motto-ul, motivul complotului și motivul
transhumanței -, Balada „Salga” – de unde preia motivul femeii justițiare – și
Balada „Dolca” – de unde preia imaginea animalului credincios. Totodată,
autorul se folosește și de mitologie, critica literară găsind similitudini între
romanul „Baltagul” și opera mitologică a lui „Isis și Orisis”; destinul familiei
Lipan, respectiv căutarea adevărului de către Vitoria.

Opera studiată, din punct de vedere al încadrării într-o specie literară, este
un roman social, care înglobează caracteristici din diferite tematici; este un
roman mitic ce are caracter de formare, bildungsroman. Acțiunea surprinde
viața unei comunități dintr-un sat din Moldova, Măgura Tarcăului, autorul
dorind să surprindă o veche civilizație pastorală, ce trăiește la confluența dintre
nou și arhaic. În operă sunt valorificate diferite teme și motive, întâlnite în vechi
balade populare românești; semnificativ în acest sens este surprins motivul
drumului, văzut de Sadoveanu asemenea unui labirint.

Tradiționalismul este un curent literar ce constituie, alături de modernism,

una dintre direcțiile cele mai importante care s-au manifestat în literatura
română dintre cele două Războaie Mondiale. Caracterul tradițional al operei se
bazează pe acțiune romanului, aceasta constituind, în întregime, o expresie a
vieții satului Moldovenesc, țăranul fiind principalul protagonist, cu pseudonimul
de „erou”. Romanul debutează prin prezentarea idilică a imaginii satului, un
spațiu pitoresc profund, care diferă de țăranul brutal aparținând lui Rebreanu –
Ion Pop a Glanetașului – sau Preda – Ilie Moromete. Totodată, caracterul
tradițional este susținut de tradițiile prezentate: oierit, ritualuri de botez, nuntă și
înmormântare; Sadoveanu este puternic înrădăcinat cu credința creștină dar și în
obiceiuri precreștine, precum vise, superstiții și vizita la baba Maranda,
vrăjitoarea satului.

Titlul operei este unul simbolic, având dublă semnificație; această secure,
baltag, este atât unealta crimei, cât și a pedepsei. Nechifor Lipan este omorât cu
ajutorul unei astfel de unelte, ulterior aceasta fiind folosită pentru a face
dreptate. Termenul „baltag” provine din grecescul „labrys” și semnifică atât o
secure cu două tăișuri, cât și termenul de „labirint”. Acest labirint apare în operă
concretizat în drumul șerpuit al muntelui, pe care Vitoria îl parcurge, fiind un
labirint exterior, dar există și un labirint interior, a frământărilor protagonistei;
ea trece de la neliniște, la bănuială și apoi la certitudine. Centru acestui labirint
îl reprezintă râpa dintre Suha și Sabasa, unde cei doi găsesc osemintele soțului.

Un aspect important al acestei opere îl reprezintă perspectiva narativă,

aceasta fiind una obiectivă. Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul
omniscient și omniprezent reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și
observației, lumea satului de munte.

Romanul este structurat în șaisprezece capitole cu acțiune desfășurată

cronologic, urmărind episoade ale subiectului, dar nu și linear, Vitoria evocând,
pe parcurs, anumite momente trăite alături de soțul ei.

Din punct de vedere tematic, romanul dezvoltă prezentarea existenței

dintr-un sat din Moldova, aflat sub semnul „rânduielii”. Acestei teme i se
subordonează altele: iubirea, inițierea, transhumanța și familia.

Scenele reprezentative acestor teme subliniază pe deplin dorința arzătoare

a Vitoriei de a elucida misterul soțului său pierdut; totodată prezintă intrarea în
lumea maturității, sfârșitul drumului inițierii lui Gheorghiță. Astfel, temele pot fi
regăsite în punctul culminant al operei, cât și în deznodământ. Punctul
culminant al operei este atins în momentul în care Vitoria găsește osemintele
soțului într-o prăpastie dintre Suha și Sabasa. Cu ajutorul animalului simbolic,
câinele Lupu, gospodina își identifică soțul; deși stoarsă de puteri, nu se oprește
să-l jelească, ci începe „rânduiala casei”. Iubirea sa față de Nechifor o împinge
din ce în ce mai tare spre idealul ei, acela de a descoperi ucigașul, iar dorința ei
de a liniști sufletul ciobanului, îi oferă energia necesară pentru a-l conduce pe
adevărat pe ultimul drum. Totodată, această descoperire macabră reprezintă un
element cheie, folosit la intrarea lui Gheorghiță în cruda și nemiloasa viață. Deși
această scenă îl marchează, înțelege că de acum el va fi stăpânul casei și va
trebui sa se ocupe de rânduielile gospodăriei. Opera se încheie prin tabloul
parastasului, când Vitoria reconstituie scena morții soțului ei și o povestește în
fața sătenilor. Această scenă este relevantă pentru atitudinea femeii, oglindind
inteligența, dar și cumpătarea, acesteia; scena impresionează prin faptul că
reinterpretează una dintre legile nescrise ale satului, pedepsirea celor care au
greșit, și împlinirea ritualului religios. În această scenă finală, tânărul răzbună
moartea tatălui și restabilește dreptatea, astfel pentru Gheorghiță se sfârșește
inițierea, fiind pregătit să ia locul tatălui. Mama pleacă la drum din iubire pentru
soțul său, iar legile nescrise ale religiei se împlinesc în momentul în care
îngroapă osemintele lui Nechifor. Astfel, ea se împacă cu sine, acceptând
moartea, deci și realitatea.

Tudor Vianu consideră că formula estetică sadoveniană este expresia unei

viziuni mitice asupra lumii, prin descrierea unui spațiu rural, inspirat din
realitate, în care personajele sunt învăluite într-o aură legendară, valorificând
ideea că „nu concretul psihologic, ci omul elementar reprezintă obiectul analizei
sale”.