Sunteți pe pagina 1din 6

Baltagul

De Mihail Sadoveanu

• Încadrare în context

Romanul Baltagul a apărut în anul 1930 şi face parte precum volumul “Hanu
Ancuţei” din a II-a etapă a creaţiei sadoveniene, fiind totodată şi o capodoperă.
Tot în 1930 apare un alt roman reprezentativ al perioadei interbelice “Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război”, roman modern, subiectiv, care adoptă o formulă
narativă de ultimă oră, proustianismul: naraţiunea la persoana I, fluxul memoriei afective,
introspecţia, mediul urban şi nu în ultimul rând intelectualul.

• Apartenență la specie

Romanul Baltagul, a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail
Sadoveanu, criticii literari remarcând diversitatea codurilor de lectură pe care le permite,
fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi nu în
ultimul rând un roman cu intrigă poliţistă.
Complexitatea pe care o presupune, ilustrarea realţiilor umane, dar şi a celor dintre
om şi cosmos, impune desfăşurări epice ample. Nicolae Manolescu constată că
Sadoveanu spune într-o pagină cât Rebreanu într-un capitol, ilustrând astfel forţa de
concentrare care contribuie la dimensiunile reduse ale romanului.
Există în romanul Baltagul ilustrarea unei impresionante echivalenţe între ordinea
cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi cea a individului, care aspiră la
perfecţiune prin integrarea ritmurilor proprii, în cele universale. Astfel o geografie mitică
se ascunde sub una reală cu toponime identificabile pe hartă, astfel că în realitatea lumii
evocate de Sadoveanu, scenariul mitic se camuflează în scenariul căutării lui Nechifor
Lipan.
În acest roman se împletesc mai multe mituri: primul, indicat chiar de autor se
regăseşte în motto-ul care precede scrierea şi evidenţează mitul mioritic:
“Stăpâne, stăpâne,
Mai cheamă şi-un câne!”
Un alt mit este cel al marii călătorii, al Odiseei, zeiţa Isis, plecată în marea călătorie a
recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris şi al coborârii în Infern al lui Orfeu.
Mitul Soarelui stă la baza întregii naraţiuni, după cum precizează Alexandru
Paleologul, de unde şi aura de sacralitate. Prin el se realizează dimensiunea cosmică a
iubirii, vieţii şi a morţii. Sub lumina lui începe marea călătorie a Vitoriei, care se închină
ca în vechile ritualuri păgâne, Soarele fiind semn al purităţii, a sincerităţii şi căldurii
sufleteşti, dar şi martor al clipei în care Nechifor a stat în cumpănă cu neantul. Soarele
intrând chiar în destinul uman.
Mitul crengii de aur, este întâlnit în ultima parte a romanului, momentul în care
Gheorghiţă îl loveşte pe Bogza cu baltagul său, devenit creangă de aur (obiect care
reinstaurează dreptatea).

• Viziunea despre lume

Înfăţişează în acest roman echivalenţele dintre ordinea cosmică şi cea umană


concentrate într-o lege universală pe care autorul şi personajele sale o numesc
“rânduială”. Uitarea ordinii lumii este una dintre marile primejdii ale vârstei moderne a
umanităţii, aşa că scriitorul o evocă pentru a o salva. Omul arhaic desprins din mijlocul
naturii autohtone, rămâne legat de izvorul care l-a creat sau se poate rupe de el în
momentul în care se confruntă cu lumea modernă. Din această perspectivă raportul
romanului Baltagul cu balada Mioriţa, dezvăluie sensul care depăşesc cu mult
asemănările relevate de firul narativ. Nechifor Lipan, personajul absent al romanului este
obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare şi să coboare în Valea
Dornelor nu ca cioban, ci ca negustor ceea ce diferă de motivul transhumanţei din baladă.
Dacă în baladă moartea rămâne ipotetică, în roman ea se înfăptuieşte. Vitoria parcurge un
traseu pe care putem presupune că l-ar fi făcut şi măicuţa bătrână, încercând să
restabilească rânduiala.

• Tema romanului

Tema romanului are un mare grad de generalitate, relaţia dintre ordinea reală şi cea
transcendentă a lumii, precum şi condiţia omului care trăieşte în zona de interferenţă a
lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac celelalte teme subordonate:
iubirea, moartea, familia, iniţierea.

• Perspectiva narativă

Nararea se face la persoana a III-a, de către un narator obiectiv, omniscient,


omniprezent, care adoptă o viziune dindărăt şi o focalizare “zero”.
Legenda rostirii etniilor auzită de Nechifor Lipan de la un baci înţelept este evocată
de Vitoria, “stând singură pe prispă în lumina de toamnă şi torcând”, aceasta find prima
voce pe care cititorul o aude în roman. (vocea marelui absent)

• Geneza romanului

Ca roman realist Baltagul abordează lumea din perspectiva unui observator obiectiv,
situat în afara universului pe care îl construieşte.
În reconstituirea genezei romanului Baltagul există un detaliu semnificativ care se
oglindeşte la nivel structural. Se spune că într-una din călătoriile sale prin satele
Moldovei, scriitorul a asistat la o discuţie dintre doi ciobani, care vorbeau despre o crimă
în lumea pastorală. Dialogul i-a revelat o situaţie cu caracter arhetipal în care se
concentra un mit fundamental al poporului nostru.
Cititorul este purtat printr-o geografie reală (Dorna, Bistriţa, Piatra), în care cea
ficţională se integrează firesc aşteptând să-i fie descoperite sensurile simbolice: muntele,
valea, apa, râpa.

• Structură. Compoziție.

Romanul Baltagul este alcătuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu rol esenţial
în conturarea viziunii despre lume.

• Raportul incipit – final

Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua


textul biblic al genezei şi a dezvăluii întâmplările care au urmat de la crearea lumii pe
plaiurile dimprejurul: “Domnul Dumnezeu după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi
semn fiecărui neam”.
În ceea ce privește rânduiala și semnul, cuvintele cheie ale interpretării romanului, se
conturează de la început o viziune foarte clară asupra lumii: existența este ordine și
semnificație. Nimic aleatoriu nu se petrece nici la nivel colectiv, nici la nivel individual.
În ordinea prestabilită a lumii, un Dumnezeu hâtru (năstrușnic) a distribuit fiecărui neam
darurile cuvenite. Când la tronul dumnezeiesc s-au înfățișat cu întârziere moldovenii,
călători prin munți cu oile și cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împărțit: „Nu vă
mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu a vostru. Să vă pară
toate bune, să vie la voi cel cu cetera și cel cu băutura și să aveți muieri frumoase și
iubețe”.
Finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și
reluarea ritmurilor firești ale existenței. Mandatul justițiar am Vitoriei s-a împlinit,
ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viața poate să meargă înainte
în familia Lipanilor, condusă acum de Gheorghiță. Se observă că finalul intră în raport de
simetrie cu incipitul prin destinul exponentului exemplar, al oamenilor de la munte,
Vitoria.

• Momentele subiectului

Din cele 16 capitole ale romanului, primele 5 dezvoltă o expozițiune amplă, necesară
prezentării timpului, spațiului și personajelor. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea,
argatul, pregătirile pentru iarnă, alcătuiesc un plan al expozițiunii care conturează
aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul
satului între Preotul Daniil Milieș și baba Maranda, vrăjitoarea.
Faptul perturbator, intriga, este întârzierea nejustificată a bărbatului și decizia Vitoriei
de a începe căutările.
Desfășurarea acțiunii prezintă pregătirile de plecare și urmărește cronologic drumul
nevestei și al feciorului în disperata încercare de a reconstitui traseul celui dispărut și de a
înnoda firul cunoașterii. Visul cel rău nu-i dă pace așa că drumul pe care trebuie să
pornească este deja gândit ca o călătorie în lumea morții: „Dacă a intrat el pe celălalt
tărâm, oi intra și eu după dânsul”. Faptul că anunță autoritățile de dispariția lui Nechifor
nu este decât o formalitate, femeia înțelegând mai bine că datoria morală îi revine în
totalitate ei.
După cele 12 vineri de post și după închinarea la icoana Sfintei Ana, Vitoria pleacă în
căutarea lui Nechifor pe 10 martie, când se scurseseră deja 73 de zile de absență a
acestuia. Mama și fiul străbat drumul spre Dorna însoțiți inițial de negustorul David din
Călugăreni, ajung la Fărcașa pe ninsoare și viscol și află de la moș Pricop că în toamnă
potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform tradiției la
evenimentele care îi ies în cale: botezul de la Borca, nunta de la Cruci, sperând că în
adunările acelea s-ar putea găsi cineva care să-i dea indicii despre Nechifor. La Vatra
Dornei, slujbașul neamț de la cancelarie găsește în registru tranzacția de oi făcută de
Nechifor și îi oferă femeii informațiile care îi îndreaptă pașii la vale, spre Neagra. De
peste tot citea semnele trecerii bărbatului cu căciulă brumărie călare „pe un cal negru
țintat”. La Suha, la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, semnele dispar căci acolo nu mai apare
cel căutat. Vitoria are acum certitudinea că drumul s-a frânt între Suha și Sabasa. Motivul
drumului se realizează în interiorul unui spațiu mioritic în care timpul se anulează prin
izolare și singurătate. Există pe parcursul romanului 3 drumuri: primul, este cel făcut de
Nechifor și care se frânge sub crucea Talienilor, de aici călătoria pământeană se
transformă într-o mare călătorie cosmică; cel de-al doilea drum este al Vitoriei, purificată
prin post și rugăciune, ea va realiza un drum al destinului parcurgând câteva etape
necesare: cumetria, nunta și îmnormântarea, de altfel acestea constituie traversarea
ritualică a celor 3 mari momente ale existenței. Două secvențe contribuie la conturarea
imaginii acestui drum: cea în care pământul curățit de ape se zvânta reeditând parcă
geneza și care o surprinde pe Vitoria învestită astfel cu atributele omului paradisiac
pentru a descoperi adevărul; cea de-a doua secvență cuprinde descrierea muntelui
Stânișoara, ale cărui punți peste prăpăstii reprezintă simboluri ale podului dintre viață și
eternitate vegheate de crucea Talienilor, axă a lumii și poartă spre univers. Drumul
Vitoriei este o replică pământeană la marea călătorie de dincolo de moarte a lui Nechifor,
al cărui nume simbolizează sacrul camuflat în profan, cea care moare este ipostaza
profană; al treilea drum este făcut de Gheorghiță și constituie o călătorie inițiatică, la
capătul căruia, el va prelua atributele tatălui prin urmare viața va continua dar cu o altă
generație. Dacă pe Gheorghiță drumul îl inițiază în viață, responsabilizându-l și
maturizându-l prin actul justițiar pe care îl înfăptuiește, pe Vitoria o inițiază în moarte,
coboară odata cu soțul ei în infern de unde se întoarce vindecată de ură și de jale. Se
împacă pentru totdeauna cu sine, acceptă moartea deci și realitatea. Dumul său e cel al
construirii unui mit: „Descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află
ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului și anume că lumea are o coerență pe care
moartea lui Nechifor n-a distrus-o”(Nicolae Manolescu – Arca lui Noe).
Ajutată de nevasta hangiului, Vitoria îi întâlnește pe ucigași: Calistrat Bogza și Ilie
Cuțui, în fața cărora joacă rolul soției îngrijorate, care apelează la ei ca la niște prieteni.
Întoarsă la Sabasa cu ajutorul domnului Toma, dă de urma lui Lupu, câinele credincios a
lui Lipan, așezat la o gospodărie unde găsise milă și adăpost precum și un nume nou,
Pripas. Lupu îi conduce pe mamă și pe fiu la râpa în care zac osemintele lui Nechifor.
Cercetările asupra crimei comise, printr-o lovitură de baltag, intră în seama autorităților
iar Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez și adresează vinovaților aluzii
incriminatoare.
Capitolul final, al XVI-lea concentrează punctul culminant și deznodământul. La
praznic, Bogza și Cuțui aduși la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos și în
consecință sunt demascați. Câinele Lupu sare la beregata celui care a ridicat brațul
ucigaș, iar Cuțui ajunge în mâna autorităților. Gheorghiță dovedește că poate folosi
baltagul și intră astfel în rândul maturilor.
Replica finală a romanului îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere
acasă, subliniind importanța respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre
trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor la
munte, întoarcerea la Suha alături de Minodora pentru parastasul de 40 de zile. Când îl
anunță pe Gheorghiță că „nici cu un chip” nu se va învoi să o mărite pe Minodora cu
feciorul dăscăliței, Vitoria nu transmite doar o atitudine ci îi predă fiului ei
responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile.

• Relații spațiale și temporal

Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular în care se încadrează viața
pastorală. Suprapunerea evenimentelor din destinul individual cu cel al unui ciclu cosmic
este unul dintre cele mai importante aspecte dezvăluite în romanul Baltagul. Timpul
evenimențial la care se raportează personajele se plasează între două mari sărbători
creștine cu corespondent în calendarul pastoral: Smedrul (Sfântul Dumitru, 26
octombrie), patronul iernii pastorale, care „încuie” vara și desfrunzește codrul, și
Sângeorz (Sfântul Gheorghe, 23 aprilie), cel care readuce codrul la viață și alungă iarna.
Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viață-moarte, la care
se raportează nu numai natura ci și individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu
drumul spre iarnă, adică spre moarte; la polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz,
va fi desăvârșit ritualul integrării lui în ritmurile universului pentru o renaștere într-o altă
primăvară.
Spațiul epic are valențe care îmbină planul real cu cel simbolic, relevându-se opoziții
semnificative între spațiul sacru al muntelui situat în apropierea cerului și spațiul degradat
al văii. O serie întreagă de opoziții se subordonează acesteia păstrând intacte toate
conotațiile valorice: muntele-ascensiune, valea-coborâre, sacrul-profan, arhaic-modern.
La confluența spațiului real cu cel simbolic se află și râpa, un substitut al Infernului în
care coboară Gheorghiță în noaptea priveghiului, experiență inițiatică obligatorie în
drumul spre maturitate.

• Personaje

Unul dintre cele mai importante aspecte referitoare la construcția personajelor este
identificarea unei scheme mitice în distribuția lor. Pe lângă faptul că apar corespondenții
cu exemplare ale umanității, geniul sadovenian excelează în construcția personajului
absent. Numele acestuia este preluat din mitologia greacă Nikephoros fiind purtătorul de
biruință, supranumele lui Zeus. Vitoria provenit din latinescul Victor, victorie, biruință
fiind numele eroinei ce concentrează statutul ei în raport cu răul, în raport cu
prejudecățile lumii, în relație cu moartea și chiar în raport cu sine.