Moara cu noroc

-Ioan Slavici
Relația dintre personaje
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. În scrierile lui se reflectă mai ales lumea satului transilvănean. Este un
univers dominat de norme patriarhale, în care echilibrul este asigurat de elementele de
tradiție. Ieșirea din normă produce dezechilibru și atrage după sine sancțiunea. Morala
religioasă este convertită într-o etică a raporturilor interumane și devine principiul de
funcționare a acestei lumi.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, de factură psihologica.
Publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”, „Moara cu noroc” devine una dintre
scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra vieșii în general și asupra lumii
satului în particular. „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict
interior, prin modalitățile de caracterizare a personajului și de investigare psihologică.
În nuvela psihologică, accentul cade aspra complexității personajului, asupra
transformărilor interioare ale conștiinței sale și asupra tensiunilor sifletești trăite de acesta.
Lumea din afară este generatoarea mișcărilor de conștiință, în ea se reflectă, sub forma
acțiunilor concrete, conflictele interioare ale personajului, dar nu își modifică principiile
fundamentale de funcționare în urma acestor transformări. Ghiță, personajul principal al
nuvelei, decide să renunțe la stadiul de cizmar în favoarea celui de cârciumar. Ia în arendă
un han frecventat, însă asocierea cu Lică Sămădăul, șeful procarilor și al turmelor de porci
din împrejurimi, dorinșa de a se îmbogăți cât mai repede, indiferent de mijloace, îl vor
transforma într-o victimă a propriilor sale aspirații.
Caracterizarea personajului se realizează prin tehnica investigației psihologice.
Autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber,
scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii sunt principalele
modalități de caracterizare prin care se urmărește evoluția personajului în planul conștiinței.
,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela
prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină
hangiu) și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela
pune în lumină consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică,
nuvela evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică,
își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Epilogul prezintă consumarea destinului,
sub semnul căruia este pusă întreaga acţiune. Ca scriitor moralist, Slavici va pedepsi orice
abatere a individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena
drama celui nechibzuit, pătimaş.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o
parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub
influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe
de altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului înțeles, pentru că locul
acesta nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.
Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de
către un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al
personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă
a naratorului, se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale
bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă,
fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent
de natura lor.
Incipitul nuvelei are statutul unui prolog şi surprinde relaţiile din familia lui Ghiţă,
personajul principal. Acesta e căsătorit cu Ana, împreună cu care are un copil, şi locuieşte cu
soacra sa. Cizmar sărac, se hotărăşte să arendeze ,,Moara cu noroc” pentru a oferi un trai
decent familiei. O vreme, afacerile îi merg bine, iar primele semne ale bunăstării și armoniei
familiei se văd în scena numărării banilor, sâmbătă seara.
Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor, constituie intriga nuvelei, declanșând
conflictul interior al protagonistului și tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să îi spună
cine trece pe la cârciumă, iar Ghiță își dă seama că nu poate rămâne la ,, Moara cu noroc”
fără acordul lui. Lică îşi impune de la început regulile şi îşi exprimă pretenţiile, în
autocaracterizare: ,, Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe
vor fi adevărate şi multe minciuni. (... ) voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că
ne-am înţeles!?’’
Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că e ,,om rău şi primejdios’’.
Însă cel mai bine îl descrie Pintea, un fost tovarăş, care devenise jandarm tocmai pentru a se
răzbuna pe Sămădău, fiindcă în trecut îl trădase: , El are o slăbiciune, una singură: să facă,
să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să
râdă de noi, Ghiţă, de noi(...).’’
Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de obsesia lui Ghiţă pentru bani spre a-l
atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi pentru a-i anula personalitatea. Gesturile şi
gândurile cârciumarului trădează frământările sale sufleteşti, conflictul său interior şi
contribuie la realizarea analizei psihologice. Devine interiorizat, mohorât, violent, se poartă
brutal cu Ana şi cu copiii. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi
că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se, în felul acesta,
autocaracterizarea: ,,Ei! Ce să-mi fac! Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea?” Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile
şi acţiunile, Ghiţă devine fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: ,,Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi
eşti om cu minte(…). Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine’’.
Totuşi, lui Lică nu-i este favorabilă prezenţa unui om pe care nu-l poate controla şi de aceea,
treptat, distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel,
cârciumarul ajunge să fie implicat în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui
copil. La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îi creează soţiei sale premisele unei
legături cu acesta. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice a
Sămădăului.
Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică, Ghiţă este
omorât de Răuţ, iar cârciuma este incendiată.
În ceea ce-l priveşte pe Lică, acesta marchează nefast destinul tuturor celor din preajma
lui. Astfel, Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia. Pentru a nu cădea în mâinile
lui Pintea, Lică îşi zdrobeşte capul într-un copac. Sfârşitul personajului este pe măsura
faptelor sale. Puternic şi orgolios, dar suficient de abil pentru a da înapoi atunci când se
simte încolţit, Lică este un personaj remarcabil prin vitalitate şi forţă. Trufaş, atunci când
este obligat să accepte eşecul, preferă să-şi ia viaţa, gestul său de sinucidere nefiind unul al
renunţării, ci al victorei.
Consider că între Ghiţă şi Lică se stabileşte un raport de forţe. Orbit de patima banului,
Ghiţă se simte vulnerabil faţă de Lică, deoarece are familie şi ţine la imaginea sa în faţa
comunităţii căreia îi aparţine. Obişnuit cu independenţa, Ghiţă se vede constrâns să accepte
colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior. Raportul de forţe între
Ghiţă şi Lică îl avantajează pe cel din urmă. Ambii sunt puternici, însă Lică este mai abil decât
Ghiţă. Finalul pune în lumină antiteza caracter slab-caracter puternic. Ghiţă este ucis, fiind o
victimă, în vreme ce Lică alege să se sinucidă.
În concluzie, ,,Moara cu noroc’’este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că
urmăreşte efectele dorinţei de îmbogăţire, frământările personajelor în planul conştiinţei,
conflictul interior. Analiza psihologică detaliază şi susţine o teză morală: înavuţirea cu orice
preţ distruge echilibrul interior şi liniştea familiei.
Prin urmare, Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul
vietii. Este un scriitor care elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe
înfăţişarea faptelor, pe prezentarea crudă a realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să
urmărească obţinerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil
propriu, caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care urmăreşte, în general,
ritmul vorbirii. Slavici e un fin analist, el reuşind să reflecte psihologia personajelor. Efortul
sondării în sufletele personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu renunţă la
naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a.
,,Moara cu noroc’’ e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în
proza secolului al XIX-lea.