Caracterizarea unui personaj- ”O scrisoare pierduta” de Ion Luca Caragiale

Literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond” , context în care se remarcă scrierile celor
patru mari clasici: M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici și I. L. Caragiale. Cel din urmă, dramaturg și prozator
excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al dramaturgiei autohtone, fiind numit “un
Molière al românilor”. Opera sa se contureză în două universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în
manieră realistă, identificat în schițe și cele patru comedii ("O noapte furtunoasă", "Conul Leonida față
cu reacțiunea", "O scrisoare pierdută", "D-ale carnavalului"), dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat
în nuvele și în drama ”Năpasta”.

Ion Luca Caragiale se evidențiază în literatură drept un spirit critic faţă de societatea vremurilor,
Pompiliu Constantinescu observând în lucrările sale "cea mai lucidă inteligenţă satirică românească".
Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884 şi este o comedie, specie a
genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor
situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând realismului clasic, se deosebesc trăsături precum
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului
semnificativ, echilibrul compoziţional şi tipologiile prezente. Criticul literar Edgar Papu afirma faptul că "O
scrisoare pierdută" este o comedie ce "atinge amploarea unei epopei eroi-comice".

Personajele lui Caragiale aparţin tipologiei clasice deoarece au o trăsătură dominantă de

caracter, însă se apropie de realism, fiind individualizate prin elemente de statut social şi psihologic.
Personaje plate, ele acţionează sub influenţa stereotipurilor, într-o manieră simplistă, ca nişte marionete,
fără a evolua pe parcursul acţiunii.

Tema ilustrează degradarea vieţii politice, sociale şi private, concretizată prin surprinderea unui
episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele alegeri parlamentare.
Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în
care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în realitatea imediată, dat fiind faptul că
"fondul comediilor lui Caragiale este rece şi cinic"(Mihail Dragomirescu), scrierea sa având funcţie moral-
terapeutică.

La nivel morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv articulat nehotărât, marcând
generalitatea evenimentului şi faptul că acesta se poate repeta în orice context (aspect accentuat şi de
pierderile repetate ale aceleiaşi scrisori), şi un adjectiv care înglobează intriga textului literar. Acesta
pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind instrumentul şantajului politic ("o
scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest scop reprezentând un morav des întâlnit în
epocă.

Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului, sunt o modalitate
de explicare suplimentară din partea acestuia, care ajută la interpretarea scenică şi la regia spectacolului
teatral. În opera de faţă, elementele de metatext punctează gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor
"(gustă din paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)", "(aparte)", reprezentând de asemenea o metodă de
caracterizare directă a personajelor, de către autor, dar în același timp oferă o descriere a ambientului-
1
"anticameră bine mobilată".

Se remarcă un singur tip de conflict în operă, respectiv cel exterior, cel principal constând în
lupta pentru putere politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan
Tipătescu, Zaharia Trahanache şi soţia sa, Zoe) şi gruparea independentă consituită în jurul lui Nae
Caţavencu, avocat şi proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaților". Conflictul are la bază contrastul dintre
aparenţa personajelor, ceea ce îşi doresc să pară, şi esenţa lor, ceea ce sunt de fapt. Conflictul secundar
este redat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, ce se teme de trădarea prefectului. Există totodată
conflicte minore între personaje, analizabile în diferite scene, precum cel dintre Caţavencu şi Tipătescu,
în confruntarea din salonul prefectului, în care Caţavencu refuză toate funcţiile propuse de Tipătescu în
locul celei de deputat. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin înlănţuirea evenimentelor care
conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei, şi prin tehnica "bulgărelui de zăpadă" ce
constă în amplificarea treptată a conflictului.

Zaharia Trahanache este atât “încornoratul” şi “ticăitul”, cât şi politicianul abil, care ,prin firea sa
calmă şi ticul verbal “aveţi puţintică răbdare”, câştigă timp de reacţie, intimidându-şi adversarii.
Preşedinte al tuturor “comitetelor şi comiţiilor”,el are o poziţie socială privilegiată dublată de un statut
politic pe masură. În lista cu personaje, prin enumerarea tuturor funcţiilor sale, dar şi prin desemnarea
Zoei drept “soţia celui de sus”, se sancţionează abuzul de putere şi de poziţie socială în capitala judeţului
de munte.

Personajul este caracterizat în mod indirect prin fapte, limbaj şi relaţiile cu alte personaje,
surprinse prin intermediul comicului, în vreme ce, în mod direct, trăsăturile îi sunt atribuite de autor prin
didascalii şi prin lista cu "Persoanele" din incipitul piesei.

Abilitatea sa politică şi arsenalul de tertipuri îi oferă autoritate şi îi consolidează statutul de

conducător. El regizează cu “diplomaţie” întreaga farsă a alegerilor, mergând până la falsificarea voturilor,
astfel încât îl poate asigura pe Dandanache că “Nu majoritatea, unanimitatea o sa ai, stimabilule”. Într-o
societate în care guvernează “enteresul şi iar enteresul”, prietenia cu Tipătescu, prefectul judeţului, este
exploatată, căci declară cu cinism Trahanache:“Şi mie, ca amic, mi-a făcut şi îmi face servicii”.

În privinţa relaţiilor familiale, Trahanache rămâne un personaj echivoc, interpretările criticilor

oscilând între a-l numi “încornoratul simpatic” sau soţul care ,de fapt, tolerează adulterul. Ilustrativă în
acest sens este scena IV din actul I în care are loc dialogul dintre Tipătescu şi Trahanache. Cel de-al doilea
aflase deja de la Caţavencu de scrisoarea de amor şi acum îi relatează prefectului, gradat şi detaliat,
discuţia pe care a avut-o cu acesta. Evocarea atinge punctul culminant când soţul înşelat îi spune
amantului, pe din afară, conţinutul scrisorii. Situaţia ar trebui să genereze un conflict şi să modifice
relaţia dintre cei doi. Pus în faţa faptului împlinit, Tipătescu adoptă un ton agresiv, oscilând între
ameninţări şi injurii. Trahanache, însă, dezamorsează conflictul în propriul său stil: “Într-o soţietate fără
moral şi fără prinţip… trebuie să ai puţintică diplomaţie”. Finalul discuţiei dintre cei doi aduce în prim
plan situaţia comică şi crează ambiguitate: “Diseară eu mă duc la întâlnire. Trebuie să stai cu Joiţica, îi e
urât singură”.

Comicul de limbaj este principala modalitate de individualizare a lui Zaharia Trahanache şi

2
accentuează realismul operei. Formele greşite ale cuvintelor, repetarea unor fraze împrumutate de la fiul
său “de la facultate” pe care îl citează cu mândrie, erorile de exprimare ( “unde nu e moral, acolo-i
corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”) şi ticul verbal: “aveţi puţintică răbdare”
sunt criterii care-i trădeaza incultura personajului şi contrastează comic cu pretenţia de erudiţie.

Comicul de nume este nelipsit, numele personajului sugerând "zahariseala", ramolismentul

(Zaharia) şi faptul că poate fi modelat uşor (trahana însemnând “cocă moale”) de către superiorii de la
Centru, dar mai ales de Zoe. Zaharia Trahanache este un personaj reprezentativ pentru societatea lipsită
de principii morale, surprinsă de Caragiale în această comedie. Faptul că el este cel care reflectă această
moralitate atât în plan social şi politic, cât şi familial, accentuează ironia autorului la adresa societăţii
contemporane lui, la adresa sistemului “curat constituţional”.

Viziunea lui Ion Luca Caragiale este specific realistă, acesta dorind să redea cu acurateţe detalii
ale societăţii, creând astfel personaje care reușesc să fie în același timp comice, dar și reflectări unice ale
unor tipologii veşnic valabile. Zaharia Trahanache însumează trăsăturile încornoratului, aducând la viața
un personaj comun într-o manieră comică impresionant realizată.

În concluzie, opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi

clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui instrument
societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte ale unor
personaje conturate prin numeroase modalităţi originale.