Tema și viziunea despre lume-„Moartea lui Fulger”

Moartea lui Fulger (1893) este o baladă cultă şi are ca temă ceremonialul

înmormântării, cu grave rezonanţe de bocet popular, ilustrat prin tulburătoarea
dispariţie prematură a unui erou. Epicul nu se constituie într-un subiect propriu-zis, ci
este construit prin gradarea secvenţelor ritualice, care ilustrează intense trăiri
emoţionale ale personajelor. Se manifestă astfel, în acest poem, lirismul obiectiv,
adică poetul îşi obiectivează sensibilitatea trăind orice emoţie prin personajele care
întruchipează simţirea poporului român, credinţele şi ritualurile străbune ce fac parte
din practica înmormântării.
George Călinescu remarcă faptul că cele două balade - Nunta
Zamfirei şi Moartea lui Fulger - sunt „numai superficial epice”, alcătuite ea „nişte
monoloage” care ilustrează „lirismul în forma aceasta obiectivă”, un mecanism ar
„mişcărilor sufleteşti” exteriorizate în trăirea celor două evenimente majore din viaţa
omului: nunta şi moartea. Pe lângă lirismul obiectiv, se manifestă în această baladă
o lirică „a rolurilor”, în care eul liric nu se autocomunică şi o lirică „a măştilor”, prin
care poetul îşi exprimă ideile şi sentimentele apelând la „o mască”.
În ceea ce privește viziunea despre lume, se poate observa cum momentul
tragic al morții din această baladă este conturat într-un realism crud, căci moartea
este ireversibilă și definitivă pentru om.
Opera literară începe cu o strofă-prolog, de un tragism zguduitor, care
prevestește apropierea dramei cumplite ce definește subiectul baladei. Solul care
vine să anunțe vestea tragică este cuprins de disperare, ctare ce reiese din
înfățișarea lui răvășită: „În goana roibului un sol/ Cu frâu-n dinți și-n capu gol/
Răsare, crește-n zări venind”.
Ideea morții tragice a tânărului erous este sugerată prin metafora corbilor, care
constituie un simbol recunoscut: „Și-n urma-i corbii croncănind/ Aleargă stol.”. Solul
plecat din tabăra de luptă aduce regelui nu numai vestea cutremurătoare a morții
fiului, ci și trupul neînsuflețit al acestuia. Tragedia dispariției viteazului Fulger în
bătălie este relatată într-un ritm alert, cu notații precise, sugestive pentru
desfășurarea rapidă a luptei și producerea instantanee a morții: „Pe Fulger Mort! Pe-
un mal străin/ L-a filgerat un braț hain!/ Și pieptul gol al celui mort/ De lănci e plin.”
Coșbuc exprimă cu o mare forță emoțională tristețea sfâșietoare a regelui la vederea
corpului mutilat al fiului spu, încât „de-abia l-a cunoscut”, rămânând înmărmurit de
durere: „Cu pumnii strânși, fără de glas,/ Ca un pierdut.”.
Mama eroului este sfâșiată de durere, suferința ei căpătând o intensitate maximă
prin bocetul cu care-și plânge fiul iubit și prin cugetarea exprimată privind condiția
omului în lume. Viața omului este trecătoare și, în ciuda eforturilor, nimeni nu lasă
nimic în urma lui. „Să fii cât puternic de voinic./ Ori cât un pumn să fii de mic./
Cărarea mea și-a tuturor/ E tot nimic!”
Ultima strofă a baladei este asemănătoare unui verset biblic, prin care glasul
celui aflat în mormânt exprimă mesajul divinității adresat celor vii.
Titlul ilustrează un moment esenţial din existenţa umană, moartea, iar numele
tânărului, Fulger, care devine și personaj eponim al baladei, trimite la ideea unei
vieţi prea scurte, dar care a strălucit puternic, asemenea fenomenului naturii precizat
atât de direct.
Moartea lui Fulger este, aşadar, un poem a cărui principală temă ar fi
exprimarea atitudinii în faţa morţii, dar balada conţine ca subtemă şi prezentarea
unor obiceiuri şi rituri funerare, refăcând, într-un poem cu rezonanţe grave de bocet
popular, ceremonialul înmormântării şi problematizând, pe marginea unei întâmplări
tragice, însuşi sensul vieţii.
Însă epicul este doar un pretext, balada neavând un subiect propriu-zis, căci
accentul nu cade pe evenimentul prezentat lapidar, ci asupra implicaţiilor întâmplării
tragice în conştiinţa unor personaje, ele însele simbolice, voci ale unui eu liric
absent. Aşadar epicul este subordonat liricului şi, fie că vedem în Moartea lui
Fulger un lirism obiectiv (G. Călinescu), fie o lirică a rolurilor (T. Vianu), procesul
de obiectivare a notaţiilor lirice este evident, realizându-se prin dramatizare,
monologul - interior sau adresat - şi dialogul fiind principalele moduri de expunere, şi
prin asumarea ideilor şi sentimentelor poetului de către personaje-măşti ale eului
liric.
Consider că George Călinescu a exprimat, poate, în modul cel mai sugestiv cu
putință sensurile filozofice ale baladei lui George Coșbuc, „Moartea lui Fulger", al
cărui sens liric este "inutilitatea reacțiunilor personale în fața rotației lumii". Balada
cultă „Moartea lui Fulger" de George Cosbuc are o epică aparentă, ea fiind mai
apropiată de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledează, printr-o gândire
sănătoasă, pentru ideea imposibilității omului de a descoperi taine care-i sunt
inaccesibile, cum este aceea a morții, care trebuie asumată cu înțelepciune si căreia
trebuie să i te supui, respectând cu credință datinile străvechi.
În concluzie, „Moartea lui Fulger” este un poem care ilustrează exprimarea
atitudiniilor în fața morții, reconstituind, într-un poem cu rezonanțe grave de bocet
popular, ceremonialul înmormântării și problematizând totodată pe marginea unei
întâmplări tragice, însuși sensul vieții.