1 Basmul Povestea Lui Harap Alb de Ion Creanga ESEURI Clasa A XII A PDF

Prof.
Hiu Ion-Valeriu [BASMUL CULT „POVESTEA LUI HARAP-ALB”, DE ION CREANGĂ]

COLEGIUL NAȚIONAL „ZINCA GOLESCU” – PITEȘTI
Catedra de limba și literatura română Varianta 1
Prof. dr. Hiu Ion-Valeriu
Clasa a XII-a
TEST DE EVALUARE SUMATIVĂ LA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

- Unitatea de învățare: Basmul cult -
Toate cerințele sunt obligatorii;
Punctajul final obținut se înmulțește cu 3 pentru a se obține nota finală;
Se acordă 10 puncte din oficiu;
Timp de lucru : 90 minute;
Redactați un eseu structurat, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentați tema și viziunea
despre lume / particularităţile unui basm cult, fantastic studiat, aparţinând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere:
 încadrarea operei în contextul istoric al literaturii române (într-o anumită perioadă istorico-literară, într-
un anumit curent cultural/literar și într-o anumită orientare tematică) prin evidenţierea argumentată și exemplificată a
cel puțin două trăsături ale basmului cult, fantastic studiat: 6 puncte
 pentru precizarea perioadei, a curentului cultural/literar, a orientării tematice: 2 puncte;
 pentru numirea a două trăsături ale perioadei, ale curentului literar sau ale orientării tematice: 2 x 1 punct = 2 puncte;
 pentru evidențierea argumentată a celor două trăsături, prin valorificarea textului: 2 x 1 punct = 2 puncte;
 prezentarea, prin referire la textul dat, a cel puțin două componente de structură, de compoziţie şi de
limbaj, semnificative pentru basmul cult, fantastic studiat (de exemplu: structură, instanțele comunicării narative,
perspectivă narativă, tehnici narrative – formulele basmului, incipit, final, coordonate spațio-temporale, titlu, acțiune,
personaje, modalități de caracterizare, conflict, registre stilistice, limbaj etc.); 6 puncte
 pentru analiza argumentată și exemplificată a fiecărui element ales, justificând relevanța acestuia: 2 x 3 puncte = 6 puncte;
 pentru abordarea schematică a fiecărui element ales, fără justificarea relevanței acestuia: 1 + 1 = 2 puncte;
 comentarea a două secvențe / episoade relevante pentru tema și vziunea despre lume a autorului în basmul
cult, fantastic studiat (lumea basmului și valorile simbolice și etice ale personajelor); 6 puncte
 pentru precizarea temei și explicarea semnificației simbolurilor și motivelor textului narativ studiat: 2 puncte;
 pentru ilustrarea viziunii despre lume prin comentarea a două secvențe relevante: 2 x 2 puncte = 4 puncte;
 pentru tendința de rezumare a celor două secvențe relevante pentru tema textului: 1 + 1 = 2 puncte;
BAREM DE EVALUARE:
Pentru conţinutul eseului, veți primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, veți primi 12 puncte:
 pentru existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct;
 pentru logica înlănțuirii ideilor – 1 punct;
 pentru abilitățile de analiză și de argumentare – 3 puncte :
o relaţie adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi de valoare relevante – 3 puncte;
o relaţie parţial adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi parţial relevante – 2 puncte
o schematism – 1 punct;
 pentru utilizarea limbii literare – 2 puncte:
o stil şi vocabular potrivite temei, claritate a enunţului, varietate a lexicului, sintaxă adecvată – 2 p.;
o vocabular restrâns, monoton – 1 punct;
 pentru ortografie – 2 puncte :
o 0–1 erori – 2 puncte;
o 2 erori – 1 punct;
o 3 sau mai multe erori – 0 puncte;
 pentru punctuație – 2 puncte :
 pentru așezarea în pagină, lizibilitate – 1 punct.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să
dezvolte subiectul propus.
1
Prof. Hiu Ion-Valeriu [BASMUL CULT „POVESTEA LUI HARAP-ALB”, DE ION CREANGĂ]
A. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN BASMUL CULT, FANTASTIC:

„POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
Scriitor cult cu un tonus vital propriu care gândește mitic și epic, Ion Creangă (1837-1889) este un autor
clasic, înțelept și moralist, comparat cu François Rabelais și Anatole France prin „tehnica cărturărească a ironiei
disimulate, dar nu satirice, prin rafinamentul artei spunerii, prin jovialitatea cuceritoare și atotcuprinzătoare și prin
tehnica fanteziei verbale și a umorului spumos.” (Nicolae Manolescu). Prin opera sa rapsodică „ca sens al vieții și al
valorilor artistice românești durabile” (George Călinescu), Ion Creangă devine o conștiință artistică rațională și
spontană, prin care își va exprima viziunea realistă asupra existenței umane, asupra spiritualității și credinței
strămoșești, asupra datinilor, obiceiurilor, limbii, moralei și filosofiei de viață a poporului român.
1. Încadrarea basmului în contextul literaturii române (într-o anumită perioadă istorico-literară,
într-un anumit gen și specie literară, într-un curent literar/cultural și într-o orientare tematică)
a). Reprezentând apogeul creaţiei artistice a lui Ion Creangă, „sub aureola de basm cult din categoria
fabulosului şi fantasticului epic tipic naţional”, cu elemente de umanism popular „ca urme ale mentalităţii satului
arhaic românesc”, basmul „Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în revista „Covorbiri literare” la 1 august 1877
(Perioada Marilor Clasici) și este considerat „cel mai frumos basm al lui Ion Creangă și din întreaga noastră
literatură” (Ovidiu Bârlea), un „veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre.” (George Munteanu). Amestecul de
realism și fabulos ca specific ancestral predomină în text mai mult decât miraculosul și irealitatea, iar refacerea
armoniei originale și modelarea unor caractere umane în efortul de a ajunge la adevărurile ancestrale, cât și
preocuparea continuă a autorului pentru libertatea, demnitatea și perfectabilitatea ființei umane subliniează caracterul
umanist și clasic al basmului.
b). Caracterul fabulos al operei are elemente de inspirație din realitate. Epicul este întreținut de evenimentele
care se succed într-o ordine cronologică, în timp ce fantasticul este umanizat prin „împletirea supranaturalului
popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc”. Nimic nu este omis, totul este așezat la locul său: împărăția se
mută în lumea satului, acolo unde rânduiala și principiile morale sunt mai presus de lege; personajele sunt exponenții
unor trăsături umane; eroul este omul aflat în devenire, înzestrat cu însușiri sufletești și trupești peste măsura
omenească ce capătă valențe gnostice; spânul, personajul antagonic, reprezintă mediocritatea umană, îmbinând o
pleiadă de defecte: invidie, viclenie, căutarea unor modalități de parvenire etc.; împăratul nu are nicio etichetă – el se
află doar în ipostaza de mentor; feciorul cel mare primește să meargă în țara îndepărtată „întocmai ca un țăran de pe
Bistrița”, iar vestiții Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă sunt asemenea flăcăilor șugubeți din
„Amintiri din copilărie”. Ori, această această umanizare a fantasticului se prelungește în sistemul de referință al
realismului prin cultivarea detaliului semnificativ și individualizarea personajelor prin limbaj și umor care dobândesc
o componentă didactico-moralizatoare ce evidențiază istoria unei probe de curaj ce dezvăluie idealul de dreptate și
adevăr.
c). Și, cu toate că respectă schema tipică a basmului popular (personajele fabuloase, ajutoarele venite din
partea binelui, formulele tipice, funcțiile și motivele specifice), „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult prin
reflectarea viziunii despre lume a povestitorului („oglindirea vieții în moduri fabuloase” -George Călinescu), prin
individualizarea psihologiei personajelor (care sunt purtătoare ale unor valori simbolice), prin supralicitarea
procedeului triplicării, precum și prin dezvoltarea unor situații comice și prin omniprezența jovialității și erudiției
paremiologice, sprecifice limbajului popular și graiului moldovenesc, stilului și talentul prozatorului, ilustrat și în
„Amintiri din copilărie”. Și, în timp ce ritmul alert al desfășurării acțiunii este întrerupt prin numeroase pasaje
descriptive, ilustrative pentru arta narativă a naratorului, fragmentele dialogate au rolul de a individualiza și
caracteriza prin limbaj personajele (pune în gura eroilor vocabulare autentice, țărănești). Autorul face apel, în dese
rânduri la timpul primordial, la extracția din mit a unor funcții sau acțiuni constante, a unor motive și personaje, pe
care le pune în coerență, într-o operă literară cu tentă puternică de originalitate, redată din mărcile oralității stilului,
din arta narațiunii și din crearea de atmosferă, ce presupune elaborare, precizie și măiestrie artistică. Ori, sub raportul
viziunii epice atât de originale, al bogăţiei imagistice, al universului tematic şi al diversităţii stilistice, basmul
„Povestea lui Harap-Alb” a fost inclus de Lazăr Șăineanu (1895) în ciclul „isprăvilor eroice” de tipul „apă vie și apă
moartă”.
2
2. Elementele discursului narativ (elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative

pentru ilustrarea temei și viziunii despre lume: titlu, acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit,
final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectiva narativă, registrele stilistice, limbaj etc.)
a). Construit după structura clasică a unui roman cavaleresc medieval, în care se vădeșete o erudiție
lexicală rafinată de cunoaștere a tezaurului înțelepciunii, basmul „Povestea lui Harap Alb” se înfăţişează ca o
naraţiune heterodiegetică, obiectivă, dominant epică, ciclică, în care accentul cade pe întâmplările eroului.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator heterodiegetic (omniscient și omniprezent), dar nu şi în
totalitate obiectiv (pentru că povestitorul intervine adesea prin comentarii sau reflecţii) şi nici creditabil (după formula
iniţială: „amu cică era o dată...”). Și chiar dacă perspectiva narativă este obiectivă, iar focalizarea este „zero”,
viziunea „dindărăt” nu devine o tehnică narativă, ci o „filozofie de viață” (Nicolae Manolescu), fiindcă autorul este un
povestitor-actor care-și joacă magistral personajele, generând spontaneitate în desfășurarea cronotopică. Pe de altă
parte, Ion Creangă utilizează și procedeul triplicării - triplarea sistematică a situaţiilor ce compun schema logică a
naraţiunii, după formula „două încercări ratate, una/ultima izbutită”. De exemplu, primii doi frați porniți spre împărăția
unchiului, se întorc rușinați din drum, al treilea merge mai departe; fiul cel mic al craiului refuză de două ori să o
miluiască pe bătrână, a treia oară o face; calul care mănâncă jăratec este alungat de două ori, a treia oară este acceptat.
De asemenea, în structura basmului se pot identifica cu ușurință acțiunile, funcțiile și episoadele tipice pentru toate
basmele: lipsa de ordin social, familial și moral, necesitatea plecării eroului de acasă, alegerea eroului, înzestrarea cu
unelte magice, formularea interdicției, deplasarea spațială, încălcarea interdicției, vicleșugul, sosirea incognito,
pretențiile neîntemeiate ale falsului erou, încercările grele, tovarății năzdrăvani, recunoașterea eroului și demascarea
falsului erou, pedeapsa răufăcătorului, căsătoria și finalul fericit. Înlănţuirea acestor secvențe epice este lineară,
cronologică şi armonioasă și se face prin descriere, narațiune și dialog într-un tot unitar cu o schemă
compoziţională simplă, clară şi firească a unui singur fir narativ. Iar dacă este să analizăm raportul dintre realitate și
ficțiune, atunci basmul este structurat în două planuri narative: unul al realului (relevat mai ales în limbajul naratorial)
și altul al fabulosului (personaje cu puteri miraculoase, calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, cei cinci tovarăși năzdrăvani,
Crăiasa albinelor, Crăiasa furnicilor, turturica).
b). Parcursul ciclic, spiralat-ascendent de la echilibrul unei lumi la echilibrul unei alte lumi este marcat
formal prin opoziția simetrică dintre incipit – final, dată de formulele tipice ale basmului ce marchează simetric
intrarea şi ieşirea din fabulos. Formula inițială „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori...” este
extrem de simplă, „ex abrupto”, redusă la esență, și aproape atipică basmului fantastic, în care „cică” marchează
incertitudinea, iar „era odată” (timpul fabulos al întâmplărilor) plasează acțiunea într-o atemporalitate și aspațialitate
convențională, într-un timp și spațiu fabulos, îndepărtat de momentul vorbirii („amu” - prezentul narativ). Aceasta are
rolul de a marca începutul povestirii și de a scoate cititorul din lumea reală și de a-l introduce convențional în lumea
fantastică a basmului cu funcție ludică, de a-l apropia și mai mult de timpul mitic. Formulele mediane sunt adevărate
intervenții auctoriale și au rolul de a face legătura cea mai firească între episoade („Dumnezeu să ne ție, că cuvântul
din poveste, înainte mult mai este”), de a solicita atenția cititorului („Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să
ascultaţi.”), de a schimba toposul acțiunii („până ce de la o vreme le intră calea în codru”) și de a dilata sau comprima
timpul narațiunii care, deși măsurat cu exactitate, dă senzația indefinitului („Și merg ei o zi, și merg două, și merg
patruzezi și nouă”). Formula finală închide în sine spațiul fabulos și are rolul de a-l readuce pe cititor din lumea
fabulosului („Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă;”) în lumea
realului („Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”) și de a-l face să reflecteze asupra
realităţii sociale în care acesta trăiește. Este imaginea unei lumi în sărbătoare, prelungită la nesfârșit, ca un stop-cadru
al fericirii mitice, raportat, în registru ironic, la condiția umană. De aceea, timpul este fabulos, nedeterminat, echivalat
în general cu timpul mitic, numit de Mircea Eliade – illo tempore („în acel timp”, „în vremea aceea”), ce micșorează
distanța dintre timpul narațiunii (timpul discursului) și timpul evenimentelor (timpul fabulei), întâmplările părând a fi
petrecute de curând, într-o lume cunoscută și accesibilă ascultătorilor, ieșită temporar din sfera miticului. Însă, pe
măsură ce se înaintează în timpul arhaic, călătoriile se fac mai ușor, aventurile sunt mai firesc realizabile. Și în timp ce
primii doi feciori ai craiului rămân într-un timp comun, comod, aparent protejat al existenței, pentru mezin acesta
devine o coborâre în timpul prozaic. Spațiul este vag conturat, imaginar, nesfârșit, nedeterminat sociologic, în
corespondență cu timpul nedeterminat, acțiunea desfășurându-se în trei împărății: o „țară” inițială a craiului” care
avea trei fii, o altă „țară mai îndepărtată” a Împăratului Verde și „împărăția” lui Roș Împărat. Reperele spaţiale
sugerează atât o stare de echilibru inițial, cât și dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la
celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). Între cele două împărăţii care mărginesc pământul este
un spațiu convențional al probelor și prinsorilor, un spațiu al devenirii spirituale în care domneşte haosul. Este un spațiu
3
al inaccesibilității și singurătății, un loc necunoscut, plin de primejdii ce constituie un bun prilej de iniţiere al tinerilor
în societățile arhaice: „nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de azi”. Și în timp ce pentru primii fii
spațiul se închide, pentru mezin se deschide ca în „Odiseea” lui Homer.
3. Tema și viziunea despre lume (sublinierea relațiilor dintre personajele reprezentative și

comentarea a două episoade / secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat)
Acţiunea se dezvoltă pe structura narativă a basmului popular, caracterizată prin proiecția întâmplărilor într-o
lume fabuloasă, prin opoziția dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre lumină și întuneric în care se inserează
o temă inițiatică și o problematică morală. Și cum tema basmului este „lupta dintre forțele binelui împotriva forțelor
răului, încheiată cu triumful binelui”, lineariatea acțiunii planului fantastic urmărește evoluția fiului craiului de la
adolescentul naiv (cu încredere excesivă în propriile calități) la tânărul chibzuit și destoinic. Acesta parcurge o
adevărată aventură eorică, un drum al maturizării pentru dobândirea unor valori morale și etice. Peripeţiile acestuia,
drumurile lui sunt lecţii fundamentale de viaţă, în urma cărora iese edificat, proiectat calitativ pe o orbită superioară a
devenirii.
a). Basmul propune o lume umanizată, primitivă, căzută în haos și regenerată virtual, în care „voinţa omului nu
cunoaşte limite” și în care „nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate.” (Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu). Lumea
basmului se desprinde de realitate și trece în suprareal, într-o lume cu totul aparte, în care fantasticul se opune
cotidianului nu prin personaje şi întâmplări (care pot fi verosimile), ci prin atmosfera interioară a acțiunii, ce
ilustrează condiţia de inițiere a eroului. Lumea basmului este văzută ca o „o adevărată a doua lume, parodie a celei
reale” (Zoe Dumitrescu Bușulenga), expresia vie „oglindirii vieţii în moduri fabuloase prin tendinţa hiperbolizantă şi
imaginea carnavalescă a lumii.” (George Călinescu). Miraculosul și fabulosul faptelor prezentate evocă o lume
țărănească autentică, care-și află explicațiile în ea însăși, o lume pe dos, unde toate merg cu capu-n jos și unde
puțini suie, dar mulți coboară și unde numai unul macină la moară. Această imagine se dezvoltă sub efectul unei
culturi populare a râsului, reiterată mitologic și condusă de rânduiala și principiile unor legi naturale, altele decât
cele reale, obiective. Lumea fantastică este susținută de simbolurile și motivele specifice basmului: castelul
împărătesc își păstrează funcția ocrotitoare în fața primejdiilor și semnifică ordinea omenească, adăpostul unei puteri
misterioase şi imperceptibile; podul marcheză atât o limită, o treaptă a devenirii, cât și o etapă (a separării de grup) ce
„nu oferă cheia devenirii, ci doar șansa transformării”; pădurea este un loc straniu cu o conotație negativă, un tărâm
locuit de forțele răului ce sporește senzația de spaimă și care ia aspectul unui „labirint al cunoașterii alchimiei răului”,
un spațiu simbolic al rătăcirii în care „există un drum spre centrul spiritual al credinței, dar ascuns cu fineţe” (Mircea
Eliade); spânul - călăuză, sfătuitor spiritual, opozant şi ipostor; fântâna - cu aspect de grotă sau de peșteră, se află în
interiorul labirintului și simbolizează locul misterios al metamorfozei personajului, care coboară în adâncurile vieții și
morții și iese cu o identitate socială schimbată (de la condiția de om liber la aceea de rob al spânului); Grădina Ursului
(simbolul luptătorului) și Pădurea Cerbului (ființă solară) sunt locuri cu bunătăți și bogății miraculoase, stăpânite de
animale emblematice, totemice, simboluri ale forțelor telurice și cosmice. Lumea basmului particularizează categoria
personajelor realiste (din tărâmul de aici – împăratul Verde și fiii acestuia) ce se comportă simplu la vorbă și la port,
fantastice (din tărâmul de dincolo - fiinţe himerice sau animale cu însuşiri supranaturale și cu o psihologie misterioasă
– calul, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, cei cinci tovarăși năzdrăvani) și a celor aflate la graniţa dintre real şi
fantastic (inspirate din realitate, dar cu trăsături supraumane - Sfânta Duminică şi fata împăratului Roş). Acestea sunt
purtătoare ale unor valori simbolice și etice ale luptei dintre bine și rău în diversele lor ipostaze: împăratul Verde prin
funcția lui cosmică se identifică cu arborele veșnic verde al lumii, calul năzdrăvan zboară, vorbește și devine un model
al devotamentului și un simbol al conștiinței, crăisa albinelor şi crăiasa furnicilor devin modele ale corectitudinii și
recunoștinței, cei cinci tovarăși năzdrăvani (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă) nu sunt decât
întruchipări ale unor tipologii umane ridiculizate, fără a avea o psihologie misterioasă (frigurosul, gurmandul, beţivul,
hoţul, indiscretul), spânul și împăratul Roş sunt răi şi vicleni din fire, iar Sfânta Duminică este modelul înţelepciunii.
În schimb, protagonistul (Harap-Alb) este „o întruchipare a omului de soi” (G. Călinescu) care se confruntă cu mai
multe tipuri de rău: cu viclenia lumii (reprezentată de omul spân și de omul roș), cu forțele naturii (ursul și cerbul) și cu
demonia împăratului Roș, care-l supune pe erou la nenumărate încercări. Acesta nu are puteri supranaturale şi nici
însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie, isteţime) asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. Traseul devenirii lui
sipirituale corespunde celor trei etape ale drumului inițiatic: etapa preinițiatică, parcurgerea drumului după schema
narativă a inițierii și etapa confirmării, maturizării spirituale și a glorificării eroului.
b). O primă secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este aceea de pregătire a mezinului
pentru drum, etapă ce devine o adevărată lecție de autocunoaștere despre valorile autentic-umaniste ale vredniciei,
bunătății, milosteniei, cinstei, iubirii, curajului și nobleței sufletești. Este etapa în care eroul se află în ipostaza de
4
neinițiat, situându-se eronat sub norocul existențial. Aceasta presupune o stare de echilibru („un craiu avea trei
feciori”), o primă lipsă de ordin familial (absența intercunoașterii dintre membrii familiei) și social (motivul
împăratului fără urmaș) și introducerea unui criteriu valoric eliminatoriu pentru devenirea împărătească: vrednicia.
Această probă a vredniciei presupune existența unui mentor, a unui ochi deja format cu deprinderi de pedagog ce nu
creează sentimentul de părtinire (craiul), discipolii (fiii) și o situație de învăţare prin descoperire, o adevărată lecţie
despre calitatea și statutul de a fi împărat: atenție, răbdare, demnitate, destoinicie, responsabilitate, libertate, bună
chibzuință și cunoașterea de oameni: „care dintre voi se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată
are voie din partea mea să se ducă.”. Iar dacă primii doi fii ai craiului se situează în câmpul non-valoric al infatuării,
superficialității, iresponsabilității și autosuficienței (trăsături nedemne statutului de conducător), mezinul este conștient
că pentru a-i cârmui pe alții trebuie mai întâi să se poată cârmui pe sine. El nu se grăbește să-și revendice dreptul ca
urmaș la tron, își ia timp de gândire și acționează doar atunci când este sigur pe reușită. Acesta caută răspuns la
„apăsătoarele cuvinte” ale tatălui său și meditează la eșecul fraților și la replicile mustrătoare ale tatălui ce generează
un proces de conștiință: „ceea ce este un câştig nu suplineşte o mare lipsă”. Ruşinea devine factorul motivaţional ce-l
va raporta la sarcină și va demonstra faptul că tehnica pedagogică a persuadării și-a atins scopul. Este momentul în
care intră în scenă cel de-al doilea mentor – Sfânta Duminică – sub chipul unei „bătrâne gârbove, stremțuroase și
neputincioase”. Ea este un personaj „cu har” care va contribui decisiv la descoperirea, trasarea și împlinirea unor
acte obligatorii în devenirea lui morală și socială. Aceasta îi va cere să aluge îndoielile și mâhnirea din suflet, a
concentrării asupra sinelui, a egoismului, a pripelii și a mâniei (trăsături nedemne unui conducător) și-l îndeamnă să
vadă dincolo de aparențe – esența (puterea milosteniei). Și cum dovada bunătăţii este imediat răsplătită, mezinul își
descoperă drumul inițierii ce trece prin propriul sine, prin descoperirea și trasarea proiectului existențial ce va sta sub
semnul excelenței: „Ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de
puternic.”. Ori, pentru o devenire împărătească (de a conduce sub semnul iubirii, gloriei şi cinstirii), mezinul trebuia
mai întâi să cunoască umilința, ura și slăbiciunile firii umane pentru a putea fi puternic prin milostenie.
c). A doua secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume corespunde și celei de-a doua etape de
inițiere a eroului ce se află în ipostaza de novice: primește un nume – Harap-Alb și este supus unei inițieri
ireversibile prin labirintul cunoașterii alchimiei răului (al traseului umilinței), ce presupune găsirea drumului corect
ce indică victoria spiritului, a inteligenței asupra instinctului, a violenței oarbe. Numai că, mezinul rătăcește prin
pădure, și, orbit de aparențe încalcă interdicția tatălui și-l va tocmi pe spân drept slugă - pedagogul rău ce personifică
maleficul în cele trei ipostaze ale sale: falsa umilință, lauda și lingușirea. De altfel, popasul de la fântână este momentul
prielnic în care naivitatea îi este mai întâi iscodită (răufăcătorul încearcă să iscodească cum stau lucrurile), apoi
divulgată (răufăcătorul obține informații asupra victimei sale), ca mai apoi să fie sancţionată (răufăcătorul îi fură
identitatea prin vicleșug, pune mâna pe însemnele originii împărătești şi a dreptului de a deveni împărat și-l transformă
în slugă, dându-i numele de Harap-Alb). De acum, avea să înceapă perioada marilor acumulări, a stăpânirii de sine, a
respectării jurământului până la moarte prin care dobândește cumpătare, răbdare, îndemânare, colaborare și
descoperă puterea prieteniei prin așa numita lecție despre suferință. Harap-Alb va trebui să aducă salăţi din Grădina
Ursului, pielea cu pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi fata împăratului Roş pentru căsătoria spânului. Accentul
cade aici pe funcția educativă a povestirii: reușita în viață nu este dată celor slabi. Este momentul când eroul învață că
„aparențele înșală” și acceptă că „şi binele şi răul sunt date pentru desăvârşirea sinelui.”. Ultima probă (aducerea
fetei împăratului Roș) pune în evidență puterea prieteniei și a respectării jurământului până la moarte. Eroul este
supus la probe de perspicacitate, destoinicie şi credinţă cavalerească. Acestea se dobândesc prin numeroase probe,
șase în total, pe care le trec personajele adjuvante și donatoare: unele prin care împăratul Roş tinde să îndepărteze
ceata de peţitori (casa de aramă încinsă, răcită prin puteri miraculoase Gerilă; ospățul pantagruelic, în care se întrec
Flămânzilă și Setilă; alegerea semințelor de mac din nisip, în care se angajează Crăiasa furnicilor), iar altele care o
vizează direct pe fată (fuga nocturnă și găsirea fetei de împărat metamorfozată în pasăre, ispravă a lui Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă; identificarea fetei împăratului Roș, care avea o sosie, un dublu, în care se implică Crăiasa albinelor;
întrecerea calului lui Harap-Alb cu turturica fetei de împărat, care aduce „trei smicele de măr dulce, apă vie și apă
moartă de unde se bat munții în capete”, folosite la învierea din final a eroului). Prin urmare, analizând comportamentul
eroului, se poate afirma că acesta a ajuns la o adevărată „caritate cosmică”, la un înalt grad al maturizării
spirituale ce presupune „milă, generozitate, compasiune nemărginită nu numai faţă de oameni, ci şi de toată făptura.”
(Vasile Lovinescu).
d). În finalul basmului, îl surprinde pe Harap-Alb în ipostaza de inițiat și pregătit pentru a trece prin moartea
simbolică și de a deveni „cel mai iubit, slăvit și puternic împărat” de pe fața pământului. Este etapa maturizării,
confirmării și glorificării eroului, realizată prin lichidarea lipsei, prin acţiunea reparatorie împotriva înşelătoriei
spânului, a victoriei adevărului asupra imposturii. Acum încep să cadă măştile şi se instaurează ordinea şi sensul
5
lumii. Episodul cuprinde scena tăierii capului personajului principal şi a reînvierii lui de către fata împăratului, cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal și distrugerea întruchipării răului prin moartea spânului. Prin aceasta, eroul a
înțeles ce înseamnă mila, și-a probat spiritul de prevedere, inteligența, onoarea și va cunoaște iubirea. Iar după ce va
reintra în posesia paloşului, Harap-Alb va primi recompensa: fata împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea
statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului și reface echilibrul inițial al binelui. Această ultimă
probă inițiatică devine chiar o încercare de a cuceri eternitatea, prin relativizarea timpului, fapt sugerat de somnul
nedefinit care-l cuprinseră pe erou în clipa morții, dar și de finalul basmului, prin ideea că „veselia a ținut ani întregi, și
acum mai ține încă”, ce surpinde două ipostaze ale ființei umane: a realității și a conștiinței că binele învinge
întotdeauna.
4. Exprimarea concluzivă unui punct de vedere argumentat despre lumea basmului

În concluzie, creaţia lui Ion Creangă a fost concepută pentru a produce veselie prin sarcasm şi ironie, bună
dispoziţie prin plăcerea zicerii și pentru a exprima vitalitatea umană prin complexitatea caracterizării pitoreşti și prin
scene comice, porecle şi expresii populare. În același timp, descrierea pitorescului, sensibilităţii, înţelepciunii şi a
omeniei mediului rural sunt zugrăvite preponderent prin recunoaşterea valorilor inedite şi de specific românesc, prin
asimilarea universului principiilor etice pentru care militează întreaga operă a scriitorului, prin conturarea unor
caractere individuale inedite, printr-un limbaj colorat, un bogat substrat de idei şi de imagini, prin susţinerea
impresiilor ironice continue şi prin regenerarea continuă a comicului (Gh. I. Tohăneanu). Satira, ironia, umorul sunt
modalități de desacralizare a mitului, însă în creația lui Creangă este o accedere la starea mitică a personajelor și a
întâmplărilor. Mesajul operei este cunoaşterea universului vieţii oamenilor simpli pentru o devenire împărătească
prin cultul muncii, prin valorificarea experienței generației vârstnice și prin permanentele legături de prietenie cu
semenii. De aceea, se poate afirma că Ion Creangă a ilustrat, în opera sa, propria experiență de viață, „a luptat cu
spânii, cu primejdiile și nevoile și s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din
apa vie și apa moartă a creației lui artistice.” (Pompiliu Constantinescu).
6
Clasa a XII-a
Redactați un eseu structurat, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentați particularitățile
de construcție a unui personaj într-un basm cult, fantastic studiat, aparţinând lui Ion Creangă.
 încadrarea operei în contextul istoric al literaturii române și prezentarea, prin referire la textul dat, a cel
puțin două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru construcția personajului din
basmul cult, fantastic studiat (de exemplu: structură, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, tehnici
narrative – formulele basmului, incipit, final, coordonate spațio-temporale, titlu, acțiune, personaje, modalități de
caracterizare, conflict, registre stilistice, limbaj etc.); 6 puncte
 pentru încadrarea argumentată și exemplificată a operei în contextul istoric al literaturii române: 2 puncte;
 pentru analiza argumentată și exemplificată a fiecărui element al discursului narativ: 2 x 2 puncte = 4 puncte;
 pentru abordarea schematică a fiecărui element al discursului narativ, fără justificarea relevanței acestuia: 1 + 1 = 2 puncte;
 argumentarea particularităților de construcție a unui personaj din textul dat (încadrarea personajului în
contextul operei și prezentarea argumentată și exemplificată a statutului social, psihologic și moral etc. al
personajului ales); 6 puncte
 pentru încadrarea personajului în contextul operei și pentru prezentarea adecvată și nuanțată a statutului social, psihologic și moral al
personajului: 2 x 3 puncte = 6 puncte;
 pentru prezentarea ezitantă a încadrării, a statutului social, psihologic și moral al personajului: 2 x 1,5 puncte = 3 puncte;
 pentru prezentarea schematică / superficială a încadrării, a statutului social, psihologic și moral al personajului: 1 + 1 = 2 puncte;
 evidențierea trăsăturilor personajului, comentate în două situații ale conflictului / scene / episoade /
secvențe narative comentate, făcând referire la cel puțin două modalități de caracterizare; 6 puncte
 pentru precizarea trăsăturilor (fizice, morale, de caracter etc.) ale personajului: 2 puncte;
 pentru comentarea și ilustrarea acestor trăsături ale personajului în două episoade/secvențe relevante pentru construcția personajului: 2 x
2 puncte = 4 puncte;
 pentru tendința de rezumare sau simpla numire a celor două secvențe relevante pentru construcția personajului: 1 + 1 = 2 puncte;
BAREM DE EVALUARE:
7
B. PARTICULARITĂȚILE DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ ÎNTR-UN BASM CULT:

1. Încadrarea basmului în contextul literaturii române (într-o anumită perioadă istorico-literară, într-un
anumit gen și specie literară, într-un curent literar/cultural și într-o orientare tematică) și prezentarea elementelor
discursului narativ (elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru ilustrarea temei și
viziunii despre lume: titlu, acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele
comunicării narative, perspectiva narativă, registrele stilistice, limbaj etc.)
(Perioada Marilor Clasici). Amestecul de realism și fabulos ca specific ancestral predomină în text mai mult decât
miraculosul și irealitatea, iar refacerea armoniei originale și modelarea unor caractere umane în efortul de a ajunge la
adevărurile ancestrale, cât și preocuparea continuă a autorului pentru libertatea, demnitatea și perfectabilitatea ființei
umane subliniează caracterul umanist și clasic al basmului. Epicul este întreținut de evenimentele care se succed într-
o ordine cronologică, în timp ce fantasticul este umanizat prin „împletirea supranaturalului popular cu evocarea
realistă a satului moldovenesc”. Nimic nu este omis, totul este așezat la locul său: împărăția se mută în lumea satului,
acolo unde rânduiala și principiile morale sunt mai presus de lege; personajele sunt exponenții unor trăsături umane;
eroul este omul aflat în devenire, înzestrat cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească ce capătă valențe
gnostice; spânul, personajul antagonic, reprezintă mediocritatea umană, îmbinând o pleiadă de defecte: invidie,
viclenie, căutarea unor modalități de parvenire etc.; împăratul nu are nicio etichetă – el se află doar în ipostaza de
mentor; feciorul cel mare primește să meargă în țara îndepărtată „întocmai ca un țăran de pe Bistrița”, iar vestiții
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă sunt asemenea flăcăilor șugubeți din „Amintiri din copilărie”.
Ori, această umanizare a fantasticului se prelungește în sistemul de referință al realismului prin cultivarea detaliului
semnificativ și individualizarea personajelor prin limbaj și umor care dobândesc o componentă didactico-moralizatoare
ce evidențiază istoria unei probe de curaj ce dezvăluie idealul de dreptate și adevăr. Pe de altă parte, „Povestea lui
Harap-Alb” este și un basm cult prin reflectarea viziunii despre lume a povestitorului („oglindirea vieții în moduri
fabuloase” - George Călinescu), prin individualizarea psihologiei personajelor (care sunt purtătoare ale unor valori
simbolice), prin supralicitarea procedeului triplicării, precum și prin dezvoltarea unor situații comice și prin
omniprezența jovialității și erudiției paremiologice, specifice limbajului popular și graiului moldovenesc.
b). Construit după structura clasică a unui roman cavaleresc medieval, în care se vădeșete o erudiție
8
c). Parcursul ciclic, spiralat-ascendent de la echilibrul unei lumi la echilibrul unei alte lumi este marcat
2. Particularitățile de construcție a unui personaj (încadrarea personajului în contextul operei prin
a-i prezenta statutul social, psihologic și moral)
a). Lumea basmului particularizează categoria personajelor realiste (din tărâmul de aici – împăratul Verde
și fiii acestuia) ce se comportă simplu la vorbă și la port, fantastice (din tărâmul de dincolo – calul, crăiasa albinelor,
crăiasa furnicilor, cei cinci tovarăși năzdrăvani) și a celor aflate la graniţa dintre real şi fantastic (inspirate din
realitate, dar cu trăsături supraumane - Sfânta Duminică şi fata împăratului Roş). Acestea sunt purtătoare ale unor
valori simbolice și etice ale luptei dintre bine și rău în diversele lor ipostaze: împăratul Verde se identifică cu arborele
veșnic verde al lumii, calul năzdrăvan devine un model al devotamentului, crăisa albinelor şi crăiasa furnicilor sunt
umanizate, înzestrate cu inteligenţă, perspicacitate şi omenie și devin modele ale corectitudinii și recunoștinței, cei cinci
tovarăși năzdrăvani (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă) nu sunt decât întruchipări ale unor
tipologii umane ridiculizate, fără a avea o psihologie misterioasă (frigurosul, gurmandul, beţivul, hoţul, indiscretul),
spânul și împăratul Roş sunt răi şi vicleni din fire, iar Sfânta Duminică este modelul înţelepciunii. Și cum tema
basmului este „lupta dintre forțele binelui împotriva forțelor răului, încheiată cu triumful binelui”, lineariatea acțiunii
planului fantastic urmărește evoluția fiului craiului de la adolescentul naiv (cu încredere excesivă în propriile calități)
la tânărul chibzuit și destoinic. Acesta parcurge o adevărată aventură eorică, un drum al maturizării pentru dobândirea
9
unor valori morale și etice. Peripeţiile acestuia, drumurile lui sunt lecţii fundamentale de viaţă, în urma cărora iese
edificat, proiectat calitativ pe o orbită superioară a devenirii.
b). Harap-Alb este personajul principal, eponim, rotund, tridimensional, pozitiv, din categoria eroilor
activi (întruchipare a binelui), un erou atipic al basmului, este tipul tânărului obișnuit, harnic și omenos ce iese din
stereotipia superiorității mezinului, deoarece este complet lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o
fiinţă complexă care învaţă din greşeli şi progresează. Harap-Alb însumează un cod moral caracteristic poporului
român în lupta pentru adevăr și dreptate. Eroismul său nu rezultă din bravada faptelor cu caracter fantastic, ci din
înţelepciunea şi cutezanţa cu care înfruntă impasurile dificile prin căutarea punctelor vulnerabile ale forţelor ce
depăşesc în mod considerabil propriile-i puteri. Numele lui are seminificaţii de sorginte oriental-populară (harap
înseamnă sclav cu pielea și cu părul de culoare neagră) și denumește prin oximoronul „negru-alb” - indefinitul,
sclavul-alb de origine nobilă, care crește dinspre negru spre alb, , dinspre aparență spre esență, dinspre întuneric spre
lumină, ca simbol al simplității și curăției. Prin această semnificație se exprimă condiţia lui de învăţăcel, faptul de a fi
supus iniţierii, transformării sociale, psihologice și morale. Anterior acestui statut a fost fecior de crai (mezinul), iar
după dezlegarea de jurământ devine împărat. Acesta este construit după schema narativă a iniţierii basmului
nuvelistic, părând în multe situații un om obișnuit, neajutorat, faptele eroice aparținând de cele mai multe ori
personajelor adjuvante. Harap-Alb este flăcăul supus inițierii în experiența vieții către maturizare, supus încercărilor
din care tânărul trebuie să devină apt pentru a păstra un jurământ (de a-și ține cuvântul dat), pentru a-și întemeia o
familie și pentru a avea capacitatea de a conduce, adică de a se putea integra în viața colectivității. Eroul are un cal
năzdrăvan, cu anumite calităţi antropomorfe şi avimorfe, este sprijinit de personaje iniţiatoare şi adjuvante, unele
fabuloase, altele groteşti. Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta
Duminica), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) și
obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Acesta parcurge un drum al iniţierii și se
înscrie în codul civilizației țărănești, demonstrând generozitate, bunătate, inteligență, tact, discreție, capacitatea de a
întreține o familie, valorificând tradițiile moștenite de la străbuni.
3. Particularitățile de construcție a unui personaj (evidențierea trăsăturilor acestuia prin comentarea

a două episoade/secvențe semnificative, făcând referire la două modalități de caracterizare)
a). O primă secvență semnificativă pentru caracterizarea personajului corespunde cu etapa de pregătire a
acestuia pentru drum, etapă ce devine o adevărată lecție de autocunoaștere despre valorile autentic-umaniste ale
vredniciei, bunătății, milosteniei, cinstei, iubirii, curajului și nobleței sufletești. Statutul social, psihologic și moral al
personajului de la începutul basmului este cel de neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al inocenţei, este lipsit de
experienţa vieţii, de capacitatea de a vedea dincolo de aparenţă esența lucrurilor, este lipsit de puterea de a cântări cu
drept echilibru ceea ce e sinceritate şi ceea ce e prefăcătorie în faptele, în înfăţişarea și-n vorbele celorlalţi - este lipsit
de cunoașterea de oameni. Însă, această inocență, această credulitate nu este un defect, ci doar o trăsătură a tânărului
neexperimentat. El apare în scenă după ce fraţii săi mai mari eşuează în încercarea lor de a-şi asuma un destin de
excepţie (devenirea împărătească). Secvenţa conţine o caracterizare directă, realizată de către narator: „începe a
plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său [...] sta el pe gânduri și nu
se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine.”. Mai apoi, prin caracterizare indirectă se realizează portretul
spiritual al fiului, încă neiniţiat: acesta nu se grăbeşte să-şi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema
„destoiniciei proprii”. Este momentul în care „ajutorul năzdrăvan” apare sub forma unei „bătrâne gârbove” ca simbol
al propriei conștiințe, ce oferă și cere milostenie. Și chiar dacă, inițial tânărul demonstrează egoism şi concentrare
asupra sinelui, opacitate, lipsă de cunoaştere umană și pripeală, nereușind să vadă dincolo de aparenţe, ușor-ușor își
va da seama că nu în înfăţişare stau cunoaşterea şi înţelepciunea, ci în purtare și-n faptă. Trecând de proba
milosteniei, bunătatea-i va fi răsplătită, iar bătrâna cerșetoare îl va învaţa cum să-şi înduplece tatăl ca să-1 lase să plece
la drum pentru a deveni succesorul la tron al unchiului său, Verde-împărat. Luând armele şi hainele tatălui de când a
fost mire și calul din mijlocul hergheliei, ales în chip miraculos, mezinul va avea capacitatea de a repune valorile în ceea
ce sunt ele cu adevărat. Din vorbele sale, mijloc de caracterizare directă, rezultă acum chibzuinţă, fiul înţelegând ca e
o fiinţă limitată în care omenescul cu slăbiciunile lui poate căpăta măreție prin proba vredniciei, prin acea capacitate
de a trece dincolo de granița protecției parentale și de a vedea dincolo de aparență esența devenirii lui spirituale. Această
lecție de autocunoaștere despre valori precum vrednicia, bunătatea, milostenia, cinstea, iubirea, noblețea este defapt
lecția de pregătire pentru drumul devenirii împărătești.
b). A doua secvență semnificativă pentru caracterizarea personajului corespunde și celei de-a doua etape de
inițiere a eroului ce se află în ipostaza de novice: primește un nume – Harap-Alb și este supus unei inițieri
ireversibile prin labirintul cunoașterii alchimiei răului (al traseului umilinței), ce presupune găsirea drumului corect
10
ce indică victoria spiritului, a inteligenței asupra instinctului, a violenței oarbe. Aceasta se realizează prin actualizarea
unor trăsături umane şi supraumane în confruntarea cu un factor perturbator. Drumul este presărat cu încercări dificile,
cu probe ale calităților morale și presupune un lanț de acțiuni convenționale. În acest scenariu iniţiatic, eroul naiv are
de învăţat de la mai mulţi „pedagogi”, pe care-i întâlneşte de-alungul drumului său: pedagogul bun - Sfânta Duminică,
pedagogul rău - Spânul, pedagogul rezervat – calul, care va deveni camaradul său de nădejde. Apariţia acestor iniţiatori
pune în lumină, pe lângă naivitatea personajului, alte trăsături morale latente ale acestuia: bunătatea, onestitatea şi
prietenia. Ori, după ce se desparte de tatăl său, care, după ce-i va da „pielea de urs”, îl va sfătui „să se ferească de omul
roş și mai ales de cel spân, că sunt foarte şugubeţi” (interdicţia), crăişorul, în primul său moment de libertate, în care
„învață să pună zăbala calului”, „să-l stăpânească”, „să se înalțe în nori” și „să urce ca fulgerul”, se rătăceşte în
pădurea-labirint, dovedind că mai are multe de învăţat. Este momentul când mezinul va cunoaște alchimia răului, iar
lipsa de maturitate îi va fi iscodită, divulgată și sancționată prin încălcarea interdicției tatălui de a-ş lua drept călăuză
un spân. Neştiutor, îi mărturiseşte străinului sfatul tatălui (adormirea conștiinței), încât Spânul îi va replica, în scena
supunerii prin vicleşug de la fântână: „fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat.”.
Caracterizarea directă, realizată de către narator în episodul coborârii în fântână surprinde lipsa de experienţă a
tânărului, printr-o expresie a vorbirii orale: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi
se bagă în fântână.”. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, pentru a-1 lăsa în viaţă, să
facă schimb de identitate, să devină robul lui şi să jure pe ascuţişul paloşului (sugestie a unei conduitei cavalereşti), să-
i dea ascultare întru toate, „până când va muri şi iar va învia”, condiţionare paradoxală, dar care arată şi calea de
eliberare. De remarcat faptul că până în acest moment nu se precizează numele mezinului, pentru că el nu are o
identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu al cuiva. Prin urmare, încă de la situaţia iniţială protagonistul şi antagonistul
sunt construiţi pe baza unei serii de opoziţii, care individualizează binomul bine – rău, specific basmului: naiv-viclean,
om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - om comun, cinstit - necinstit, relaţia dintre neiniţiat şi iniţiator. Spânul,
aparent condus, nu de inteligență, ci de viclenie și ură, în loc să-l răpună pe crai, îl fortifică, îl pregătește cu adevărat
pentru a fi împărat, retrasându-i drumul inițierii și supunându-l la trei încercări de moarte: aducerea salăților din
Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietrele preţioase ale Cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş. În trecerea
primelor două probe, Harap-Alb îşi demonstrează stăpânirea de sine, curajul şi destoinicia, cât şi ascultarea faţă de
Sfânta Duminică, pentru că ea îi dă obiectele magice necesare şi-l sfătuieşte cum să procedeze. Ori, lecția despre
suferință și umilință la care este supus Harap-Alb este aceea în care conștientizează faptul că binele și răul sunt date
pentru desăvârșirea sinelui. Aducerea fetei împăratului Roş presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de
adjuvanţi şi donatori. Ca şi în cazul milosteniei faţă de bătrâna cerşetoare, aceste personaje îl ajută în trecerea probelor
de la curtea împăratului Roş pentru că mai întâi el şi-a dovedit generozitatea şi îndemânarea (întâlnirea cu roiul de
albine), bunătatea şi curajul (întâlnirea cu nunta de furnici), colaborarea, prietenia / spiritul de tovărăşie (faţă de
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă). Ultima probă presupune alte serii de probe, prin care
împăratul Roş tinde să îndepărteze ceata de peţitori (casa înroşită, ospăţul, alegerea macului de nisip), ca şi acelea
care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul / motivul dublului și proba impusă
de fată: aducerea a trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete). Pentru erou, aducerea
fetei împăratului Roş la Spân este cea mai dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea; dar fiind onest,
îşi respectă jurământul făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate. Însă, fata, „o farmazoană” (are puteri
supranaturale), cunoaşte însă adevărul şi-l demască pe spân, care-l acuză pe Harap-Alb că ar fi divulgat secretul şi îi
taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul
este acela care distruge întruchiparea răului. Ori, trecerea protagonistului prin toate aceste încercări dificile, ca şi
experienţa condiţiei umilitoare de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al basmului, care
este exprimat încă de la bun început de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.”.
c). Traseul devenirii coincide și cu modificarea statutului social, psihologic și moral al eroului, care se va afla
la final în iostaza de inițiat. Trecut prin moartea inițiatică și înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal,
eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea
statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea spirituală a eroului, etapa confirmării și glorificării acestuia.
Este limita proiectului existențial propus încă de la început de Sfânta Duminică și pus sub semnul excelenței: „Ai să
ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic.”. Ori, pentru a conduce
sub semnul iubirii, gloriei și cinstirii, eroul trebuia mai întâi să cunoască umilința, ura și viclenia lumii perfide.
Este momentul în care puterea milosteniei atrage privirea, făcând uz de valorile umanului ce deschide porțile devenirii
spirituale („ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia.”). Petrecerea de nuntă durează o veșnicie, amintind parcă de
paradisurile celtice, în care lumea nu moare și nu îmbătrânește niciodată.
11
4. Exprimarea concluzivă unui punct de vedere argumentat despre lumea basmului din
perspectiva particularităților de construcție a unui personaj
impresiilor ironice continue şi prin regenerarea continuă a comicului (Gh. I. Tohăneanu). Mesajul operei este
cunoaşterea universului vieţii oamenilor simpli pentru o devenire împărătească prin cultul muncii, prin valorificarea
experienței generației vârstnice și prin permanentele legături de prietenie cu semenii. Harap-Alb însumează un cod
moral caracteristic poporului român în lupta pentru dreptate şi adevăr, el reprezintă viziunea despre lume a scriitorului
cu privire la faptul că „omul de soi bun se vădeşte sub orice strai şi la orice vârstă.” (G. Călinescu). De aceea, se poate
afirma că Ion Creangă a ilustrat, în opera sa, propria experiență de viață, „a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile
și s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației
lui artistice.” (Pompiliu Constantinescu).
12
Clasa a XII-a
Redactați un eseu structurat, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentați relația dintre
două personaje într-un basm cult, fantastic studiat, aparţinând lui Ion Creangă.
 încadrarea operei în contextul istoric al literaturii române și prezentarea, prin referire la textul dat, a cel
puțin două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția relației dintre cele
două personaje din basmul cult, fantastic studiat (de exemplu: structură, instanțele comunicării narative, perspectivă
narativă, tehnici narrative – formulele basmului, incipit, final, coordonate spațio-temporale, titlu, acțiune, personaje,
modalități de caracterizare, conflict, registre stilistice, limbaj etc.); 6 puncte
 pentru încadrarea operei în contextul istoric al literaturii române și analiza argumentată și exemplificată a fiecărui element ales, justificând
relevanța acestuia pentru evoluția relației dintre cele două personaje: 2 x 3 puncte = 6 puncte;
 pentru abordarea schematică a fiecărui element ales, fără justificarea relevanței acestuia: 1 + 1 = 2 puncte;
 argumentarea particularităților de construcție ale celor două personaje din textul dat (încadrarea
personajelor în contextul operei și prezentarea argumentată și exemplificată a statutului social, psihologic și moral
etc. al celor două personaje alese); 6 puncte
 pentru încadrarea personajelor în contextul operei și pentru prezentarea adecvată și nuanțată a statutului social, psihologic și moral al
celor două personaje (în situația inițială și cea finală): 2 x 3 puncte = 6 puncte;
 pentru prezentarea ezitantă a încadrării, a statutului social, psihologic și moral al celor două personaje: 2 x 1,5 puncte = 3 puncte;
 pentru prezentarea schematică / superficială a încadrării, a statutului social, psihologic și moral al celor două personaje: 1+1 = 2 puncte;
 evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje alese prin prezentarea trăsăturilor personajelor,
comentate în două situații ale conflictului / scene / episoade / secvențe narative comentate; 6 puncte
 pentru precizarea evoluției relației dintre cele două personaje prin prezentarea trăsăturilor fizice, morale, de caracter etc.: 2 puncte;
 pentru comentarea și ilustrarea evoluției relației dintre cele două personaje în două episoade/secvențe relevante (în situația inițială, pe
parcursul acțiunii și în situația finală): 2 x 2 puncte = 4 puncte;
 pentru tendința de rezumare sau simpla numire a celor două secvențe relevante pentru relația dintre cele două personaje: 1 + 1 = 2 puncte;
BAREM DE EVALUARE:
13
C. RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE APARȚINÂND UNUI BASM CULT, FANTASTIC:

1. Încadrarea basmului în contextul literaturii române (într-o anumită perioadă istorico-literară, într-un
anumit gen și specie literară, într-un curent literar/cultural și într-o orientare tematică) și prezentarea elementelor
discursului narativ (elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru ilustrarea temei și
viziunii despre lume: titlu, acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele
comunicării narative, perspectiva narativă, registrele stilistice, limbaj etc.)
(Perioada Marilor Clasici). Amestecul de realism și fabulos ca specific ancestral predomină în text mai mult decât
miraculosul și irealitatea, iar refacerea armoniei originale și modelarea unor caractere umane în efortul de a ajunge la
adevărurile ancestrale, cât și preocuparea continuă a autorului pentru libertatea, demnitatea și perfectabilitatea ființei
umane subliniează caracterul umanist și clasic al basmului. Epicul este întreținut de evenimentele care se succed într-
o ordine cronologică, în timp ce fantasticul este umanizat prin „împletirea supranaturalului popular cu evocarea
realistă a satului moldovenesc”. Nimic nu este omis, totul este așezat la locul său: împărăția se mută în lumea satului,
acolo unde rânduiala și principiile morale sunt mai presus de lege; personajele sunt exponenții unor trăsături umane;
eroul este omul aflat în devenire, înzestrat cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească ce capătă valențe
gnostice; spânul, personajul antagonic, reprezintă mediocritatea umană, îmbinând o pleiadă de defecte: invidie,
viclenie, căutarea unor modalități de parvenire etc.; împăratul nu are nicio etichetă – el se află doar în ipostaza de
mentor; feciorul cel mare primește să meargă în țara îndepărtată „întocmai ca un țăran de pe Bistrița”, iar vestiții
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă sunt asemenea flăcăilor șugubeți din „Amintiri din copilărie”.
Ori, această umanizare a fantasticului se prelungește în sistemul de referință al realismului prin cultivarea detaliului
semnificativ și individualizarea personajelor prin limbaj și umor care dobândesc o componentă didactico-moralizatoare
ce evidențiază istoria unei probe de curaj ce dezvăluie idealul de dreptate și adevăr. Pe de altă parte, „Povestea lui
Harap-Alb” este și un basm cult prin reflectarea viziunii despre lume a povestitorului („oglindirea vieții în moduri
fabuloase” - George Călinescu), prin individualizarea psihologiei personajelor (care sunt purtătoare ale unor valori
simbolice), prin supralicitarea procedeului triplicării, precum și prin dezvoltarea unor situații comice și prin
omniprezența jovialității și erudiției paremiologice, specifice limbajului popular și graiului moldovenesc.
b). Construit după structura clasică a unui roman cavaleresc medieval, în care se vădeșete o erudiție
14
c). Parcursul ciclic, spiralat-ascendent de la echilibrul unei lumi la echilibrul unei alte lumi este marcat
2. Relația dintre cele două personaje (încadrarea personajelor în contextul operei prin precizarea
statutului social, psihologic și moral al acestora)
Paradigma mentor-învăţăcel se fundamentează pe întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată
simbolic sub semnul unei comunicări şi conlucrări interpersonale în care iniţierea este generată de nevoia unui parcurs
spiritual, în urma căruia cel iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi la descoperirea sinelui. Ochiul minţii trebuie
să fie veşnic treaz pentru a putea vedea şi reversul aparenţelor. Prin urmare, raportul dintre bine şi rău, dintre lumină
și întuneric, adevăr și minciună este evidențiat de relaţia de opoziţie dintre iniţiator şi neiniţiat, de relația eroului cu
personajele donatoare, inițiatoare și adjuvante cu atribute de fabulos popular și, mai ales, de relația dintre
protagonist (Harap-Alb) și personajele antagonice (Spânul și împăratul Roș).
a). Harap-Alb este personajul principal, eponim, rotund, tridimensional, pozitiv, din categoria eroilor
activi (întruchipare a binelui), un erou atipic al basmului, ce iese din stereotipia superiorității mezinului, deoarece este
complet lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o fiinţă complexă care învaţă din greşeli şi
progresează. Asemenea unui Făt-Frumos din basmele populare, Harap-Alb este tânărul destoinic și curajos, dar care
rămâne în sfera umanului pentru că este prietenos, cuminte, harnic, răbdător, omenos și ascultător ca un flăcău din
Humulești ce se maturizează prin probele la care este supus pas cu pas. El devine un erou exemplar nu prin însușiri
miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind adesea cuprins de frică și nesiguranță, de
neputință și disperare. Și cu toate că el este angajat cu toată convingerea în lupta împotriva răului, reușita îi este dată
15
numai prin inițierea la care este supus pe rând, de tatăl său, de „bătrâna gârbovă” - Sfânta Duminică, de calul ce deține
calități avimorfe și antropomorfe (ca simboluri ale binelui), de cele cinci personaje himerice ca întruchipări ale unor
tipologii umane ridiculizate, fără a avea o psihologie misterioasă (frigurosul, gurmandul, beţivul, hoţul, indiscretul), dar
și de spân și de împăratul Roș (ca înfățișări ale maleficului).
b). Spânul este un personaj plat, non-evolutiv și negativ, o ființă primară, imperfectă, înzestrată cu puterile
diabolice ale răutăţii, ale lipsei de loialitate şi cu tendinţa de parvenire atroce. El este simbolul deghizării răutăţii
umane sub masca bunăvoinţei şirete, este omul însemnat, rău, lipsit de atributele bărbăţiei, care nutrește ambiții
de mărire prin șantaj. Este un personaj malefic cu o înfățișare ce se traduce prin urâțenie fizică și morală. El este
mesagerul forțelor răului („vița de boz tot răgoz”), este individul fără scrupule, simbolul degradării umane prin
ipocrizie, pizmă, viclenie, răutate și trădare. El este antieroul care întruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna –
trăsături condamnate în orice basm popular sau cult. În plus, Spânul este un personaj-instrument, un mistagog ce are
rolul determinant în scenariul iniţierii lui Harap-Alb, întrucât „răutatea” lui îl va pune pe mezin în situaţia de a-şi
dovedi calităţile. El nu este condus de inteligență, ci de viclenie și ură și în loc să-l răpună pe crai, acesta-l fortifică, îl
pregătește cu adevărat pentru a fi împărat.
3. Relația dintre cele două personaje (încadrarea personajelor în contextul operei prin precizarea
statutului social, psihologic și moral al acestora și evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje,
prin două episoade/secvențe comentate)
a). Relația dintre protagonist și antagonist este realizată prin similitudini evidente și contraste flagrante,
ceea ce constituie încă o particularitate notabilă a acestui basm cult. Ambele personaje sunt umanizate și devin
arhetipuri pentru bunătate (cu manifestările ei: milostenia, generozitatea, ajutorarea celorlalţi) și răutate (viclenia,
dorinţa de răzbunare, asumarea falsei identităţi). Trăsăturile lor morale se disting încă din prima secvență a întâlnirii
a fiul de crai cu Spânul în labirintul cunoașterii alchimiei răului. La început Spânul este lingușitor și umil, pretențios,
prefăcut și miorlăitor, predispus la sfaturi bune și la ajutorarea fiului de crai, pe care-l avertizează că străbate pustietăți
nepătrunse, pe care nu le poate răzbi singur, lăundându-se cu hărnicia sa, ca mai apoi să se autocompătimească,
plângându-se de ghinionul care se ține scai de el și să-și exprime cu prefăcută modestie filosofia sa de viață: „...la calic
slujești, calic rămâi.”. Ori, prin cele trei apariții ale sale, Spânul personifică răul în cele trei ipostaze: falsa umilință,
lauda și lingușirea. În același timp, mezinul craiului se dovedește la început a fi precaut și se va lăsa în voia
întâmplării, va da dovadă de curaj și bună chibzuință, ca mai apoi, orbit fiind de aparențe, și aflându-se într-un moment
de cumpănă (crezând că se află în „țara spânilor”), va încălca interdicția tatălui și-l va tocmi pe Spân drept slugă. Ori,
din acest moment, rolul Spânului va fi acela de a tulbura liniștea crăișorului, de a aduce cu sine nenorocirile și de a
aduce o pagubă. (V. I. Propp). Prin urmare, încă din situaţia iniţială, protagonistul şi antagonistul sunt construiţi în
baza unor serii de opoziţii care individualizează binomul bine – rău, specific basmului: om de origine nobilă - om
comun, naiv-viclean, om de onoare – om ticălos, om cinstit – om necinstit.
b). Și cum schema iniţierii presupune un traseu al devenirii de sine şi se realizează prin actualizarea unor
trăsături umane şi supraumane în confruntarea cu un factor perturbator, mezinul craiului, după secvența întocmirii
Spânului ca slugă, este supus unei adevărate lecții despre sinceritate și prefăcătorie. Este momentul prielnic în care
naivitatea, lipsa de maturitate a mezinului este mai întâi iscodită, apoi divulgată, ca mai apoi să fie sancţionată. Prin
urmare, Spânul, asemenea lui Euristeu din mitologia greacă, nu ezită să păcălească un „boboc în felul său la trebi de
aieste”, cum era mezinul craiului, și-l atrage în capcana din fântână prin minciuni și tentații ce dovedesc o bună
cunoaștere de oameni, o pricepere uimitoare de a sesiza și de a profita de slăbiciunile celorlalți, ca mai apoi să pună
mâna pe însemnele originii împărătești şi a dreptului de a deveni împărat, să-i fure identitatea prin vicleșug, să-l
transforme pe acesta în rob și să-i dea numele de Harap-Alb - simbol al simplității și curăției, ce denumește prin
oximoronul „negru-alb” - indefinitul, sclavul-alb de origine nobilă, care crește dinspre negru spre alb și exprimă
condiţia lui de învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii, transformării sociale, psihologice și morale. Jurământul pe
ascuţişul paloşului din finalul secvenței supunerii prin vicleșug de la fântână este o sugestie a unui cod al conduitei
cavalereşti, o condiţionare paradoxală, care arată şi calea de eliberare. De altfel, prin retrasarea proiectului existențial al
devenirii împărătești se evidențiază faptul că binele și răul sunt date pentru desăvârșirea sinelui. De acum pentru
Harap-Alb va începe un traseu al umilinței, o perioadă a marilor acumulări, a stăpânirii de sine, a respectării
jurământului până la moarte prin care dobândește cumpătare, răbdare, îndemânare, colaborare și descoperă puterea
prieteniei. Lecția despre suferință pune în evidență calitatea „de om” a fiului de crai și rolul pasiv al calului care, după
dobândirea lui de către erou, a ieșit practic din scenă. Ajunse la curtea împăratului Verde, cele două personaje
interpretează unul rolul celuilalt, spânul fiind nepotul rău şi lăudăros, iar Harap-Alb o slugă supusă, ascultătoare şi
cuviincioasă. Iar când Spânul vede că „i s-au prins minciunile de bune” și că este primit cu toate onorurile de către
16
împăratul Verde, devine injurios, impulsiv și violent, arogant, lăudăros și disprețuitor cu sluga sa, ca un stăpân
autoritar. Vorbele lui au devenit aspre, neiertătoare, agresive, poruncitoare și violente. Principiul după care se
conduce este acela al stăpânului tiran, avid de putere, considerând că slugile seamnă cu animalele. În schimb, Harap-
Alb, respectându-și loial jurământul, este umil și supus, neieșind din spusele acestuia. Fetele împăratului, fiind de față,
observă diferenţa dintre ei și afirmă că „bunătatea nu are de-a face cu răutatea”. Chiar și împăratul observă lipsa de
bună-cuviință, răutatea fățișă și viclenia spânului, care nu este condus de inteligență, iar la ospățul împărătesc
intuiește dorința acestuia de a-l supune pe Harap-Alb la „încercări grele”, care devin adevărate lecţii fundamentale de
viaţă „rurală autentică”, de devenire împărătească. Aceasta nu se dobândeşte pe căi netede, ci mai degrabă prin
parcurgea unui traseu cu denivelări tensionate. Întâmplările lui sunt tot atâtea „explorări în lumea misterului
existenţial, pe care eroul şi-1 însuşeşte treptat, o dată cu depăşirea fiecărui stadiu cucerit”. (Marin Mincu). Acest
traseu al devenirii sipirituale corespunde celor trei probe: aducerea sălăților din Grădina Ursului, aducerea pielii
Cerbului și aducerea fetei împăratului Roș. Este etapa devenirii lui spirituale prin labirintul cunoașterii alchimiei
răului (al traseului umilinței). Ori, prin trecerea acestui nou proiect existențial al devenirii împărătești se evidențiază,
rând pe rând, în urma depășirii probelor, stăpânirea de sine, ascultarea până la moarte (respectarea jurământului față de
spân), colaborarea, curajul și destoinicia (în trecerea primelor două probe) generozitatea și îndemânarea (întâlnirea cu
roiul de albine), bunătatea și curajul (întâlnirea cu nunta de furnici) și descoperirea puterii prieteniei, a spiritului de
tovărășie (împreună cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) prin așa numita lecție despre suferință
(binele și răul sunt date pentru desăvârșirea sinelui). Probele inițiatice pot fi privite ca lecţii fundamentale de viaţă
„rurală autentică”, ce au valențe de motive literare și devin semne de carte în desfășurarea acțiunii, iar îndeplinirea lor
conduce la apropierea treptată de obiectivul final al eroului: devenirea împărătească. Este momentul când perfidia
spânului întrece orice limită, în timp ce caracterizarea atribuită eroului denotă faptul că nu rămâne impasibil, fiindcă
„nu era din butuci”, adică nu era prost. Replicile spânului, din finalul fiecărei încercări, îl înfățișează în adevărata sa
lumină: rău, viclean, neîndurător cu supușii, dornic să ajungă cât mai repede pe tronul împărăției. Și, pentru prima
dată, asistăm la o intervenței directă a autorului asupra acțiunilor spânului: „fetele împăratului însă priveau la verișor...
cum privește cânele pe mâță, și li era drag, ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fărădelege era spânul”. Și
în vreme ce izbânzile lui Harap-Alb stârnesc admiraţia şi preţuirea lui Verde-împărat, Spânul se arată un nepot
obraznic și lăudăros și un stăpân necuviincios, rău, care-şi trimite sluga la moarte sigură cu fiecare nouă poruncă.
Monologul Spânului este construit după toate regulile oratoriei, folosind diferite moduri de a convinge: umilința, lauda,
lingușirea, amenințarea etc. Pe de altă parte, protagonistul dovedește loialitate și credință față de stăpânul său, își
respectă cuvântul dat, manifestă distincție și noblețe sufletească față de ceilalți, atestând prin aceasta originea crăiască
și educația aleasă primite în casa părintească.
c). În situația finală, raportul dintre bine și rău se schimbă și intră în firescul vieții. Pentru erou, aducerea
fetei împăratului Roş la Spân este cea mai dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar fiind onest,
îşi respectă jurământul făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate. Fata, „o farmazoană” (are puteri
supranaturale), cunoaşte însă adevărul şi-l demască pe spân. Acesta, turbat de furie, îl acuză pe Harap-Alb că ar fi
divulgat secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul
Spânului ia sfârşit. Acesta este „demascat și pedepsit în numele dreptății” de cal, însemnând faptul că adevărul
triumfă și răufăcătorii sunt osândiți. Înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal, eroul reintră în
posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia. Și, astfel, eroul devine „cel mai iubit,
slăvit și puternic împărat de pe fața pământului.”. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă
maturizarea spirituală a eroului. Petrecerea de nuntă durează o veșnicie, amintind parcă de paradisurile celtice, în
care lumea nu moare și nu îmbătrânește niciodată. Inocența sa s-a dovedit a nu fi deloc un defect, ci o experiență de
viață, din care a învățat și a progresat, înscriindu-se la final în codul civilizației țărănești, demonstrând generozitate,
bunătate, inteligență, tact, discreție și capacitatea de a conduce cu demnitate o împărăție. Astfel că, trecerea
protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept,
conturează sensul didactic al basmului, care este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi
tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
4. Exprimarea concluzivă unui punct de vedere argumentat despre lumea basmului din
perspectiva evoluției relației dintre cele două personaje
17
impresiilor ironice continue şi prin regenerarea continuă a comicului (Gh. I. Tohăneanu). Mesajul operei este
cunoaşterea universului vieţii oamenilor simpli pentru o devenire împărătească prin cultul muncii, prin valorificarea
experienței generației vârstnice și prin permanentele legături de prietenie cu semenii. Paradigma mentor-învăţăcel
redă ideea că „bunătatea nu are de-a face cu răutatea” și se fundamentează pe întreaga istorie a devenirii umane, prin
tema iniţierii generată de nevoia unui parcurs spiritual în cunoaşterea lumii şi descoperirii sinelui. De aceea, se poate
afirma că Ion Creangă a ilustrat, în opera sa, propria experiență de viață, „a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile
și s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației
lui artistice.” (Pompiliu Constantinescu).
18

1 Basmul Povestea Lui Harap Alb de Ion Creanga ESEURI Clasa A XII A PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Basmul Povestea Lui Harap Alb de Ion Creanga ESEURI Clasa A XII A PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.

Hiu Ion-Valeriu [BASMUL CULT „POVESTEA LUI HARAP-ALB”, DE ION CREANGĂ]

TEST DE EVALUARE SUMATIVĂ LA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

A. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN BASMUL CULT, FANTASTIC:

2. Elementele discursului narativ (elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative

3. Tema și viziunea despre lume (sublinierea relațiilor dintre personajele reprezentative și

4. Exprimarea concluzivă unui punct de vedere argumentat despre lumea basmului

B. PARTICULARITĂȚILE DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ ÎNTR-UN BASM CULT:

3. Particularitățile de construcție a unui personaj (evidențierea trăsăturilor acestuia prin comentarea

C. RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE APARȚINÂND UNUI BASM CULT, FANTASTIC:

S-ar putea să vă placă și