GEORGE CĂLINESCU

Romancier
1.Trăsăturile operei călinesciene:
- circulaţia mijloacelor artistice şi a procedeelor
- plăcerea regiei
- monumentalul, grandiosul
- jocul presupunerilor, al complexităţii psihologice
- elemente de cosmogonie

2.Procedeele:
- portretele (Istoria literaturii române...)
- asociaţii plastice
- elemente de umor şi ironie( Hogaş = mare minor, D. Cantemir = Lorenzo de Medici)

3.Plăcerea regiei:
- măştile, le caută poziţia în scenă şi gesturile personajului din piesele de teatru: Napoleon şi Sfânta Elena,
Irod-împărat, Brezoia

4.Grandiosul:
- elemente primordiale ale naturii în poezie, câmpiile oceanice din Cartea nunţii, cirezile enorme din Enigma
Otiliei, fantasticul plan / construcţia din Bietul Ioanide
- personaje privite până la grotesc: Stănică Raţiu, moş Costache, mătuşa Aglae

5.Jocul presupunerilor
– scrisorile din Scrinul negru, comentariul interior al lui Felix în faţa fotografiei Otiliei

6.Elemente de cosmogonie
– în poezie, în istoria literară

1932 - ideea unui roman de atmosferă => originalitatea. Un roman trebuie să fie şi analitic.
Romanele lui Călinescu depăşesc realismul clasic, creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie:

avarul, arivistul. Tehnica artistică fixează caracterele în spaţiu şi timp; descrierea minuţioasă a cadrului fizic în

care se desfăşoară acţiunea ( arhitectura clădirilor, interioarele, operele de artă); detaşarea de personaje (Balzac)

Roman realist
1. reprezentarea veridică a realităţii contemporane scriitorului, a societăţii sub determinismul social-economic
(teme: banul, moştenirea, zestrea, parvenirea)
2. „iluzia vieţii”, verosimilitate, obiectivitate
3. lipsa de idealizare a relaţiilor sociale, a vieţii de familie (relaţiile dintre individ şi mediu)
4. observaţia socială şi psihologică; analiza psihologică şi sociologică
5. tipizarea, ca mijloc de generalizare a fenomenelor vieţii într-o formă concret; personaje tipice în situaţii
tipice, „specii sociale”
6. complexitatea personajului; surprinderea lui în transformare/ în relaţii cu mediul; individualizarea
personajului prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje
7. tehnica detaliului, notarea amănuntului semnificativ; descrierile minuţioase (cadrul ambiant, vestimentaţia,
fizionomia) au conotaţii în plan moral
8. rolul expoziţiunii (situarea exactă în timp şi spaţie) – veridicitatea; structura închisă a romanului (simetria
incipit-final; final închis; epilog)
9. stil sobru, impersonal, obiectiv, atitudinea critică

1
 ENIGMA OTILIEI
Apariţie: în 1938

Compoziţie
- construit pe baza însumării unor studii caracterologice:
1. procesul de formare a unei personalitati; eroul “martor si actor” = bildungsroman
2. fixând tipuri psihologice cuprinse in istoria unei moşteniri: Aglae, Stanica Ratiu, Pascalopol, Costache
Giurgiuveanu
Tipuri psihologice:
a. istoria tânărului care vrea să pătrundă cu orice chip în viaţă, subordonând toate afecţiunile acestei pasiuni:
ambiţiosul plat, comun
b. istoria ambiţiosului idealist, în stare de toate înfrângerile pentru glorie, putând oscila între ratare
grandilocventă şi geniu posac
c. istoria femeii nesatisfăcute, căzând la maturitate în dezordinea pasiunii romantice
d. istoria bărbatului matur, plictisit de căsătorie/ căsnicie, distrugându-si viaţa şi familia în experienţe erotice
tardive
e. istoria bărbatului sau a femeii care, neizbutiţi ei înşişi în viaţă, îşi revarsă energiile asupra copiilor, devenind
personaje odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria progenitură
f. istoria incapacităţii de adaptare, care nu duce la lirism ca în nuvelistica noastră, ci la invidie
Incipitul:
- plasează relaţiile temporale şi spaţiale : „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de ora
zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim…”
- tot el prezintă personajele adunate în casa lui Costache Giurgiuveanu
Tema : viaţa burgheziei bucureştene la începutul sec. al XX-lea
- nucleul epic = ideea paternităţii (Balzac; romanul ar fi trebuit intitulat Părinţii Otiliei); această idee trebuie
urmărită în relaţia ei de la părinţi la copii; de altfel oricare dintre personaje poate fi „părintele” Otiliei, pentru
că îi marchează destinul
- moştenirea hotărăşte mai multe destine: a Otiliei, al lui Felix pentru că o pierde pe Otilia; a lui Stănică pentru
că se va îmbogăţi; al Auricăi, al Olimpiei
Acţiunea debutează brusc cu precizarea balzaciană a coordonatelor în timp şi spaţiu: iulie 1909, în strada Antim
=> situarea într-o epocă determinată
- primul capitol schiţează caracterele şi lasă să se întrezărească conflictul epic: Aglae Tulea – Costache
Giugiuveanu; conflictul din interiorul familiei Tulea
- un roman de profundă critică socială fiind o sângeroasă execuţie a familiei burgheze
Conflictul:
1. principal: în jurul moştenirii
2. secundar: în interiorul familiei Tulea şi în sufletul lui Felix
3. între personaje
Perspectiva narativă: omniscientă
Procedee narative: - realism balzacian
1. Acţiunea începe cu precizarea, tipic balzaciană, a coordonatelor în timp şi spaţiu. Deci situează acţiunea într-
o epocă determinată.
2. Detaliul descrierii interioare şi exterioare este tot balzacian; minuţiozitatea portretului, darul de observaţie al
lui Balzac
3. Nucleul epic = două planuri: istoria unei moşteniri şi motivul tânărului (formarea tânărului = bildungsroman)
4. Analiza perfectă a construcţiei epice: situaţiile analoge din ambele familii.
5. Tehnica balzaciană a naraţiunii: ritmul este de cronică vastă, reeditând o comedie umană românească ->
execuţia sângeroasă a familiei burgheze.
Influenţe ale curentelor literare:
 Realism :
2
- precizia acţiunii în timp şi spaţiu
- tehnica balzaciană a naraţiunii
- detaliul descrierii: descrierile de interior
- personajele luate din realitatea acestei lumi
- minuţiozitatea portretului realizat cu observaţie
- descrierile de interioare şi exterioare, de peisaj citadin
- critica socială
 Clasicism :
- personajele sunt caractere; trăsătura de caracter dominantă la unele personaje: Costache Giurgiuveanu =
avariţia; Leonida Pascalopol = nobleţea sufletească; Stănică Raţiu = arivismul şi demagogia; Aglae =
răutatea şi invidia, etc.
- scene de piese de teatru
- desfăşurarea gradată
- simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi
imagine lugubră: „Aici nu stă nimeni”.
 Romantism :
- descrieri de peisaje (Bărăganul = grandiosul, colosalul, teribilul; pictura imensitatii lui) şi descrierea casei
vechi, părăginite cu scări care scârţâie
- motivul „orfanului”
- folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje; Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu
Pascalopol se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate
în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia
- preferinţa pentru antiteza între personaje şi între interioare
 Modernismul :
- interesul pentru psihologii incerte şi manifestări de dezechilibru psihic
- perspectivă poliedrică: Otilia este pentru Costache Giurgiuveanu „fe-fetiţa” cuminte şi candidă, pentru Felix
este fata exuberantă şi capricioasă; Pascalopol distinge la ea o feminitate precoce, iar Aglae o consideră
uşuratică.

3
 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui roman al experienței (Maitreyi - Mircea Eliade).
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale
și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Evidențierea a două trăsături
care fac posibilă încadrarea
textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o
orientare tematică
6 puncte
• precizarea perioadei, a
curentului cultural/literar sau a
orientării tematice
– 2 puncte
• numirea a două trăsături ale
perioadei, ale curentului
cultural/literar sau ale orientării
tematice precizate
– 2 x 1 punct = 2 puncte
• evidențierea celor două
trăsături, prin valorificarea
textului
– 2 x 1 punct = 2 puncte
Comentarea a două
episoade/secvențe relevante
pentru tema textului narativ
studiat
6 puncte
• precizarea temei textului narativ
– 2 puncte
• câte 2 puncte pentru comentarea
oricăror două episoade/secvențe
Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin lărgirea ariei tematice, prin surprinderea
particularităților unor medii sociale variate, cât și prin diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspirație rurală își
găsește adepți în Rebreanu (realismul dur, obiectiv) și în Sadoveanu (realismul mitic), iar cel citadin este ilustrat magistral de
Camil Petrescu (proza de analiză psihologică) și de G. Călinescu. El optează pentru realismul balzacian, epic și obiectiv, de
factură clasicistă, considerând că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv”.
Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ pentru modul în care
romancierul își trădează formația de critic literar, căci comentariul vieții înfățișate în roman trece înaintea vieții create.
Enigma Otiliei este un roman de sinteză estetică în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază
elemente caracteristice altor modele estetice (clasicist, romantic, modern). Este un roman realist prin temă – reprezentarea
verosimilă a burgheziei citadine - , prin tehnica detaliului, prin tipologia personajelor și prin perspectiva narativă obiectivă.
Este roman modern prin construcția personajului principal – reflectarea poliedrică, comportamentismul. Este roman citadin,
frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, ce surprinde efectele banului ca formă de pervertire morală a
individului.
Este un roman de inspiraţie socială, însumând „dosare de existenţă” ale unor tipuri umane determinate în primul rând
de circumstanţele sociale, apoi de „datul” psiho-afectiv şi de factorul ereditar. Enigma Otiliei este însă şi un roman de
problematică morală, un roman de dragoste şi un bildungsroman (roman al cristalizării unor personalităţi, surprinzând
etapele devenirii celor doi adolescenţi, Felix şi Otilia).
Balzacianismul romanului este evidențiat la nivel tematic: istoria unei moșteniri, căreia i se asociază lupta pentru
înavuțire și relația de paternitate.
Tema fundamentală (balzaciană şi ea) este cea a existenţei unei societăţi precis ancorate într-un spaţiu geografic şi
într-o perioadă istorică (existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al secolului trecut). Această temă
fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi cea a iubirii. Se poate identifica şi o temă a
parvenirii în măsura în care toate personajele (cu excepţia lui Pascalopol) năzuiesc – conştient sau inconştient – să pătrundă
într-o sferă socială superioară, prin îmbogăţire, prin căsătorie sau prin afirmarea profesională.
Tema moștenirii este ilustrată prin lupta familiei Tulea de a pune mâna pe banii lui moș Costache Giurgiuveanu. De
altfel, o scenă memorabilă care ilustrează această temă este în finalul operei când bătrânul moare, iar familia este mai degrabă
preocupată să caute banii care se presupune că erau ascunși în casă decât să se îngrijească de mort.
Titlul iniţial (Părinţii Otiliei) subliniază tema paternităţii, deoarece fiecare personaj se poate constitui în „părintele”
4
relevante pentru tema textului
(comentare adecvată – 2 puncte;
simpla numire a unor
episoade/secvențe sau tendința de
rezumare – 1 punct)
– 2 x 2 puncte = 4 puncte
Câte 3 puncte pentru analiza
oricăror două elemente de
structură, de compoziție și de
limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărui element ales,
justificând relevanța acestuia
pentru textul narativ studiat
– 3 puncte
• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței
– 1 punct
Otiliei pnetru că îi influențează destinul: Stănică Rațiu pentru că fură banii lui Giurgiuveanu, provocându-i moartea, Aglae
Tulea pentru că o dă afară din casă după moartea tutorelui ei. Legată de tema paternității este și cea a orfanului, balzaciană și
ea. Ideea este ilustrată de replica Aglaei Tulea la începutul romanului când Felix vine în casa lui Costache Giurgiuveanu: „nu
știam că faci azil de orfani”.
Tema iubirii este ilustrată de dragostea adolescentină dintre Otilia și Felix, ilustrată de declarația tânărului în timpul
vizitei la moșia lui Pascalopol. De asemenea, tema iubirii este ilustrată și de sentimentele confuze ale lui Pascalopol care
oscilează între iubirea filială și iubirea matură.
Compoziţia romanului este clasică: cele douăzeci de capitole (fără titlu) se succed cronologic. Axa unui timp
obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, este marcat obsesiv prin sintagme temporale cu care
debutează mai toate capitolele („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909…”, „A doua zi…”, „În ziua următoare…”, „Cu
timpul…”, „Pe la sfârşitul lunii august…”, „Când pe toamnă târziu…”, „În martie….”, „Pe la sfârşitul lui septembrie…”).
Principiul simetriei şi cel al circularităţii, care guvernează intrarea în şi din universul cărţii, sunt evidente în secvenţele cu
care se deschide şi se sfârşeşte romanul. Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă la început – „Aici nu stă nimeni” – are
putere de destin; ea se încarcă în final de o tristeţe existenţială, de sensuri adânci privind trecerea prin lume a „omului fără
însuşiri”, „devenirea întru devenire”.
Structura romanului însumează trei planuri. Planul epic principal care urmăreşte destinul clanului familial (alcătuit
din familiile înrudite de Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu). El se concentrează în jurul istoriei moştenirii, fiind deci dinamizat de un
conflict economic (lupta nesăţioasă pentru avere se va da în final între Aglae şi Stănică, adevărate fiare citadine). Tema
paternităţii – dezvoltată tot în acest plan – reliefează un conflict de ordin moral.
Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, eroii surprinşi în devenire, în
confruntarea cu lumea şu cu ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. Conflictul
acestui plan este interior – un conflict psihologic, care se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii. Al
treilea plan-cadru conturează, monografic, existenţa burgheziei bucureştene la începutul veacului al XX-lea. Tema
parvenirii, definitorie pentru această lume în care Stănică Raţiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
Subiectul romanului călinesciațn este linear. Desfăşurarea epică este lentă, precipitându-se brusc doar cu începutul
capitolului al XVIII-lea. Până atunci, mişcarea epică rezultă din însumarea unor „dosare de existenţă” care fixează într-un
cadru social-istoric, economic şi etic tipuri psihologice complexe, bine determinate (excepţie” Otilia). Discursul narativ
(naraţiune heterodiegetică) se realizează dintr-o perspectivă omniscientă („focalizare zero”).
După modelul balzacian, romanul începe printr-un incipit descriptiv în care se fixează coordonatele temporale și
spaţiale ale acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat
cu uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli…”.
Reuniunea familială din salonul casei Giurgiuveanu prilejuieşte prezentarea personajelor în ipostaze definitorii,
surprinderea relaţiilor dintre ele, fixarea conflictului. În chip simptomatic, în final îi vom întâlni, peste un deceniu, doar pe
„străinii”, al căror destin a fost, efemer, legat de cel al clanului (Felix, Stănică, Pascalopol şi, într-o enigmatică absenţă, Otilia).
Finalul romanului „comprimă” timpul, rezumând un deceniu din existenţa personajelor, în contrast cu timpul destul de
lent până atunci al naraţiunii. El are funcţia unui epilog, vorbind despre cariera şi căsătoria fericită a lui Felix, despre arivismul
lui Stănică Raţiu, despre despărţirea Otiliei de Pascalopol. În decorul casei în strada Antim, acum, cu adevărat părăsită, ecoul
5
 vorbelor lui moş Costache, răsunând în amintirea lui Felix, are putere de adevăr tragic, părând rostite de destinul însuşi.
Arta narativă dezvăluie uluitoarea putere a autorului de acrea viaţă. Străpungând opacitatea banalului, naratorul
omniscient dezvăluie liniile de forţă ale caracterelor, sondează psihologii, deplasând adesea accentul de pe evenimentul
exterior pe cel interior.
Epicul propriu-zis este relativ redus, substituit copios de dramatic (naraţiune rpin reprezentare). Dialogurile şi
monologurile sunt prezente în proporţie impresionantă. Descrierile se configurează după legile geometriei şi ale arhitectonicii
citadine, bivolii sunt „vite lungi, bituminoase”), punându-se astfel capăt viziunii sămănătoriste asupra naturii.
Enigma Otiliei rămâne o realizare romanescă notabilă în perioada interbelică, apropiindu-se de modelul balzacian prin
îmbinarea la nivelul tematic a iubirii și a luptei pentru moștenire, dar depășind balzacianismul prin complexitatea modernă a
personajelor centrale.

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un roman realist balzacian (Enigma
Otiliei – G. Călinescu).
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final,
conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Câte 3 puncte pentru analiza a
două elemente de structură, de
compoziție și de limbaj ale
basmului cult studiat,
semnificative pentru construcția
personajului ales (de exemplu:
acțiune, conflict, relații
temporale și spațiale, incipit,
final, tehnici narative, instanțe
ale comunicării narative,
perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărei componente
alese, justificând relevanța
Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ pentru
modul în care romancierul își trădează formația de critic literar, căci comentariul vieții înfățișate în roman trece
înaintea vieții create.
Enigma Otiliei este un roman de sinteză estetică în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se
asociază elemente caracteristice altor modele estetice (clasicist, romantic, modern). Este un roman de inspiraţie
socială, însumând „dosare de existenţă” ale unor tipuri umane determinate în primul rând de circumstanţele sociale,
apoi de „datul” psiho-afectiv şi de factorul ereditar. Enigma Otiliei este însă şi un roman de problematică
morală, un roman de dragoste şi un bildungsroman (roman al cristalizării unor personalităţi, surprinzând etapele
devenirii celor doi adolescenţi, Felix şi Otilia).
Tema fundamentală (balzaciană şi ea) este cea a existenţei unei societăţi precis ancorate într-un spaţiu
geografic şi într-o perioadă istorică (existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al secolului trecut).
Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi cea a iubirii. Se
poate identifica şi o temă a parvenirii în măsura în care toate personajele (cu excepţia lui Pascalopol) năzuiesc –
conştient sau inconştient – să pătrundă într-o sferă socială superioară, prin îmbogăţire, prin căsătorie sau prin
afirmarea profesională.
Compoziţia romanului este clasică: cele douăzeci de capitole (fără titlu) se succed cronologic. Principiul
simetriei şi cel al circularităţii, care guvernează intrarea în şi din universul cărţii, sunt evidente în secvenţele cu
6
acesteia pentru construcția
personajului ales – 3 puncte;
• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței privind
construcția personajului ales – 1
punct
Prezentarea statutului social,
psihologic, moral etc. al
personajului ales
6 puncte
• prezentare adecvată şi nuanţată
– 6 puncte
• prezentare ezitantă – 3 puncte
• prezentare schematică sau
superficială – 1 punct
care se deschide şi se sfârşeşte romanul. Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă la început – „Aici nu stă
nimeni” – are putere de destin; ea se încarcă în final de o tristeţe existenţială, de sensuri adânci privind trecerea prin
lume a „omului fără însuşiri”, „devenirea întru devenire”.
Structura romanului însumează trei planuri. Planul epic principal care urmăreşte destinul clanului
familial (alcătuit din familiile înrudite de Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu). El se concentrează în jurul istoriei
moştenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic (lupta nesăţioasă pentru avere se va da în final între Aglae
şi Stănică, adevărate fiare citadine). Tema paternităţii – dezvoltată tot în acest plan – reliefează un conflict de ordin
moral.
Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, eroii surprinşi în
devenire, în confruntarea cu lumea şu cu ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei
iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior – un conflict psihologic, care se rezolvă prin opţiunea clasicilor:
triumful raţiunii asupra pasiunii. Al treilea plan-cadru conturează, monografic, existenţa burgheziei bucureştene
la începutul veacului al XX-lea. Tema parvenirii, definitorie pentru această lume în care Stănică Raţiu este un
învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
Subiectul romanului călinescian este linear. Discursul narativ (naraţiune heterodiegetică) se realizează
dintr-o perspectivă omniscientă („focalizare zero”).După modelul balzacian, romanul începe printr-un incipit
descriptiv în care se fixează coordonatele temporale și spaţiale ale acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat cu uniformă de licean, intra în strada Antim,
venind dinspre strada Sfinţii Apostoli…”.
Finalul romanului „comprimă” timpul, rezumând un deceniu din existenţa personajelor, în contrast cu
timpul destul de lent până atunci al naraţiunii. El are funcţia unui epilog, vorbind despre cariera şi căsătoria fericită
a lui Felix, despre arivismul lui Stănică Raţiu, despre despărţirea Otiliei de Pascalopol. În decorul casei în strada
Antim, acum, cu adevărat părăsită, ecoul vorbelor lui moş Costache, răsunând în amintirea lui Felix, are putere de
adevăr tragic, părând rostite de destinul însuşi.
Personajele romanului sunt construite prin tehnica balzaciană a deducerii trăsăturilor de caracter din
descrierea mediului și a fizionomiilor. Portretul balzacian pornește de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul, etc), cărora realismul le conferă dimensiuni psihologice și sociale. Romanul devine o adevărată comedie
umană, cu personaje tipice, așa cum sunt cele menționate: avarul – Costache Giurgiuveanu, cocheta fermecătoare –
Otilia, baba absolută – Aglae, fata bătrână – Aurica, dementul senil – Simion, imbecilul placid – Titi, arivistul
demagog – Stănică Rațiu, etc.
Otilia Mărculescu este unul dintre personajele principale, totuși un personaj enigmatic, ipostază a eternului
feminin, reușind să se manifeste cu toată prospețimea într-un mediu ostil, condus de interese meschine și
mercantile. Portretul ei complex se constituie prin toate mijloacele de caracterizare, directă, indirectă,
autocaracterizare, de fapt, în termeni moderni, prin focalizare multiplă, poliedrică, prin modul de reflectare în ochii
celorlalte personaje ale romanului, devenite, din punct de vedere narativ, personaje-reflector.
7
Evidențierea unei trăsături a
personajului ales prin două
scene comentate
6 puncte
• menţionarea oricărei trăsături a
personajului ales – 2 puncte
• ilustrarea trăsăturii menţionate
prin două scene comentate – 2
puncte + 2 puncte; simpla numire
a unor scene sau tendinţa de
rezumare – 1 punct + 1 punct
Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice și romanul capătă astfel o notă de certă modernitate. Ea este de
fapt unicul personaj cu adevărat viu în acest carusel al măștilor: arivistul, avarul, „baba absolută”, fata bătrână și un
om bogat, dar mai în vârstă, Pascalopol. Felix o consideră o ființă ocrotitoare, iar Otilia este mijlocitorul ce-i
permite tânărului să cunoască și celelalte caractere ale clanului Tulea. Este o fată fascinantă, naturală, imprevizibilă,
cu toate calitățile date de puritatea vârstei adolescentine, sugerate în diverse împrejurări, descrise în tonuri
romantice de scriitor, inconfundabilă prin portretul ei cu trăsături delicate, pline de tinerețe și de inocență: „… un cap
prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri [...] Fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte
largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol
și delicat.“. Personajul se autocaracterizează de mai multe ori: „Ce sentimentală sunt!“. Pe Felix îl întreabă cu
ingenuitate dacă vor să fugă împreună și îl poftește în prima noapte să doarmă la ea în cameră, amenajându-și un alt
loc pentru dormit. Camera ei este plină de nimicuri femeiești, pentru care o fată bătrână ca Aurica este invidioasă.
Deruta pe care o stârnește provine din faptul că oscilează de la o extremă la alta, nenorocul ei fiind de a se mișca
într-o lume orânduită în tipare.
Otilia este totuși un personaj enigmatic, ipostază a eternului feminin, reușind să se manifeste cu toată
prospețimea într-un mediu ostil, condus de interese meschine și mercantile. Față de Otilia, bărbații arată un interes
mai vizibil sau mai discret, admirație sau dragoste, care o situează în permanență în centrul atenției. Felix simte
pentru ea o dragoste pură, uneori chinuită de incertitudini, Pascalopol, care o cunoaște pe Otilia de când era mică,
adoptă o atitudine paternă, târziu schimbată în sentimente de dragoste autentică, moș Costache își împarte grija
sinceră pentru fată cu aceea chinuitoare pentru bani. Personajele feminine din clanul Tulea îi arată Otiliei o
antipatie fățișă și constantă, văzând mai întâi în ea o rivală de neînvins la moștenirea lui Costache, apoi din invidie
feminină față de calitățile ei fizice și morale evidente, Otilia depășindu-le, din acest punct de vedere, pe Aurica și
pe Olimpia, inexpresiva soție a lui Stănică Rațiu. Aglae manifestă față de fată ură și dispreț, sentimente traduse prin
invective și prin insulte, Otilia fiind pentru ea „orfană“, „dezmățată“, „stricată“.
Personaj complex, ilustrat în întregul roman prin viziunea majorității persona jelor, care devin
personaje-reflector, Otilia este inocentă, naturală, denotând o fragilitate mascată. Moș Costache o privește pe
Otilia ca pe o fiică, neîndurându-se, totuși, să-i dea banii ce i se cuvin din moștenire, Pascalopol o protejează în
mod patern, neștiind între ce tip de dragoste să aleagă, paternă sau virilă, Stănică Rațiu o consideră o „protejată“ a
lui moș Costache, Aurica o vede ca pe o „parvenită“, care îi „suflă“ bărbații, iar Felix receptează imaginea ei așa
cum este în realitate, copilăroasă, generoasă, capabilă de mari gesturi altruiste.
Otilia are o fire oscilantă, uneori imprevizibilă, capabilă de hotărâri extreme. La un moment dat, îi cere lui
Felix să fugă în lume cu ea, dar acesta este ezitant, fără mari impulsuri romantice și intenția ei nu se realizează.
Caracterul său enigmatic, anunțat încă din titlul romanului, se poate deduce din împrejurări multiple: din descrierea
camerei în care locuiește, cu multe sertare și ascunzișuri, unde își ține darurile primite de la Pascalopol, pentru care
este invidiată de Aurica, din relațiile cu celelalte personaje, din preocupările artistice, din interesul pentru muzică.
Dintre membrii clanului pe de strada Antim, este singura cu preocupări intelectuale, ceilalți vegetând într-o viață
fără mari idealuri, uneori fără sens. Otilia oscilează între dragostea parentală a lui Leonida Pascalopol și cea
juvenilă a lui Felix, față de care se comportă ocrotitor, deși cei doi tineri sunt de aceeași vârstă. Unele întâmplări o
8
fac să râdă în hohote, cum este aceea când Aurica bate apropouri că nu poate să -și compromită onoarea, pentru că îl
invitase pe Felix în propria-i cameră, sau când îi oferă plăcinte cu vișine, gătitul constituind de altfel singura calitate
a „fetei bătrâne“. Atunci când iese cu Pascalopol la plimbare, Otilia îl invită și pe Felix, păstrând relația cu cei doi
bărbați într-un spațiu de ambiguitate. Cu toate acestea, pe Felix nu îl împovărează cu o căsnicie prematură, nepo -
trivită carierei sale, lăsându-l în mediul provincial unde se află, să-și împlinească destinul, și, după moartea lui moș
Costache, pleacă în străinătate cu Pascalopol. Mai târziu, acesta se desparte de ea, din cauza marii diferențe de
vârstă, redându-i libertatea, și ea își găsește fericirea pe alte tărâmuri, departe de țară.
Opinia mea este că, în finalul romanului, enigma personajului se destramă. În locul fetei inocente,
„nebunatice“, plină de candoare juvenilă, Felix are, dintr-o fotografie prezentată de Pascalopol, imaginea unei
femei aproape necunoscute, insistând, prin descriere portretistică, asupra trăsăturilor definitorii ale noii ipostaze a
personajului, o „doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută“, pe care nici nu o recunoaște din prima clipă. „Spe -
riat“, Felix îndulcește liniile portretului, observând că „femeia era frumoasă, cu linii fine“, nefiind însă, pentru el,
Otilia, fata inocentă rămasă în amintire, pentru că, peste ani, „un aer de platitudine feminină stingea totul“. Dacă
pentru Pascalopol acea „fată delicioasă“ de demult a rămas încă „o enigmă“, pentru Felix această „fotografie
mișcată“ nu mai înseamnă nimic. Enigma ei, care a întreținut vie acțiunea romanului, se spulberă în final. Otilia,
fata însetată de ideal, exuberantă, a devenit o femeie obișnuită, greu de remarcat într-un mediu total anodin.