GEORGE CĂLINESCU – personalitate

plurivalentă, de formaţie enciclopedică, tipul

scriitorului total: critic şi istoric literar, esist şi
estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist.
Opera – extrem de variată. Versuri: Poesii – 1937,
Lauda lucrurilor – 1963, Cronicile optimistului –
1964. Dramaturgie: Şun sau Calea neturburată.
Mit mongol – 1943, Ludovic al XIX-lea – 1964,
Teatru – 1965. Romane: Cartea nunţii – 1933,
Enigma Otiliei – 1938, Bietul Ioanide – 1953,
Scrinul negru – 1960. Critică şi istorie literară:
Viaţa lui M. Eminescu - 1932-1934, Viaţa lui I.
Creangă – 1938, Istoria literaturii române.
Compendiu – 1945, N.Filimon – 1959, V. Alecs. –
1965. Studii de literatură univers.: Principii de
estetică – 1939, Impresii asupra literaturii spaniole
– 1946, Estetica basmului – 1965. „Istoria lit.
rom. de la…” - o lucrare monumentală, unică în
peisajul lit. rom., concepută iniţial în 2 vol., devine,
aşa cum afirmă Călin., „un singur volum compact
ca o enciclopedie”. Al. Rosetti: „Am vol. d-tale pe
masă!...realizez că eşti un monstru (în sens
etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!... Dar ce
fel de om eşti D-ta?” Un prim element de noutate –
acela al perspectivei estetice asupra întregii
evoluţii a lit. rom. în timp, acordând atenţie doar
personalit. care au creat o opera cu valoare
artistică şi renunţând la autorii mai cu seamă din
lit. vehe care au numai merite ce ţin de ist. cult. în
general, precum Coresi. G.C. reia şi aplică în „Ist.
lit. …”ideea enunţată în lucrarea „Principii de
estet.”, - „nu e cu putinţă o critică fără perspectivă
totală ist., după cum şi ist. lit. trebuie să apeleze la
criteriile estetice ale criticului. „Ist. lit. …”-
comparată de unii comentatori cu un roman ale
cărui personaje ar fi scriitori, vădeşte faptul că, în
personalit. lui G.C., istoricul lit. şi criticul se
asociază cu prozator. de mare talent: pagini
precum cele dedicate portret. lui N. Iorga sau
descrierii Raşinarilor se înscriu printre filele
antologice ale literelor române.
„ENIGMA OTILIEI” – roman realist-balzacian. În
1932, G.C. – necesitatea apariţiei, în lit. rom., a
unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea
teoria sincronizării obligatorii a lit. cu filoz. şi psihol.
epocii, argumentând că lit. treb. să fie în legătură
directă cu „sufletul uman”. G.C. – depăşeşte
realismul clar, crează caractere dominate de o
singură trăsătură definitorie, realizând tipologii
(avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă,
foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în
analiza personajelor, înscriindu-se astfel în
realismul sec. al 20-lea, cu trimitere certă către
creaţia lui Balzac. Elemente şi tehnici moderne.
Influenţe balzaciene. I. Balzacianismul – prezent
în E.O. prin temă – care ilustrează viaţa burgheziei
bucureştene de la început. sec. 20, societate
degradată sub puterea mistificatoare a banului,
întreaga acţiune a romanului construindu-se în
jurul averii lui moş C. Giurgiuv. De altfel, Balzac a
concentrat ideea că banii, averea au putere
distrugătoare asupra eticii unei societăţi: „Zeul la
care se închină toţi este banul”. II. Ideea
paternităţii – nucleul epic al romanului, fapt
confirmat de G.C. însuşi, care-şi intitulase iniţial
romanul „Părinţii Ot.” – idee balzaciană preluată
probabil din romanul „Moş Goriot”, în care
degradarea relaţiilor din cadrul unei familii duce, la
degradarea întregii societăţi. Relaţiile interfamiliale
sunt degradate şi în E.O. Sentim. paterne ale lui
C.G. pt. Ot. sunt învinse de avariţia personajului, el
neputând asigura „fe-fe-fetiţei” lui traiul în viitor,
aceasta fiind nevoită să se mărite cu Pascalapol.
Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine
sentimentele faţă de Ot., nu ştie cât o iubeşte ca
un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate
distinge „ce e patern şi ce e viril în relaţia sa cu Ot.
Relaţia familială a Aglaiei cu fratele ei, Costache,
se degradează profund din cauza averii acestuia,
distrugând orice sentimente fraterne între cei doi.
Relaţia familiei Olimpia – Stănică Raţiu se rezumă
la discursuri fade despre familie şi societate, tema
disertaţiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o
teorie demagogică prin care Stănică stoarce bani
de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar
deoarece concepţia sa este complet falsă,
alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi
întemeieze un cămin. De asem., relaţ. din cadrul
famil. Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte
cu autorit. distrug. destinele copiilor ei, iar Simion,
ca tată şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi
dezinteresat de a fi un „cap de familie”. III.
Tipologia personajelor – construită artistic –
fiecare erou este dominat de o trăsătură de
caracter puternică, definindu-l în esenţa sa morală.
C. G. – întruchiparea avarului, St. Raţiu – tipul
parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu
Păt., iar demagogia lui se înscrie în descendenţa
lui Nae Caţ. Aglae – „baba absolută fără cusur în
rău”, Titi – tipul retardatului, Felix – definit de autor
ca „martor şi actor”, iar Ot. – eternul feminin
enigmatic. IV. Tehnica detaliului – o modalitate
epică a romancierului – încadrează cu precizie
acţiunea în timp şi spaţiu ( „Într-o seară, de la
începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele
10, (…) în str. Antim…)”, descrierea casei lui C. G.
– creează atmosfera în care se vor derula
destinele personajelor, dar are implicaţii
caracterologice pentru proprietar. Conturarea
personajelor se bazează – pe folosirea detaliului
atât pt.descrierea fizionomiei acestora cât şi pt.
descrierea coafurei, a îmbrăcămintei, a gestur., a
timbrului vocii, construind personajul în totalit.,
fizic, moral şi în mişcare. Ex.descrierea lui
Pascal.., prin ochii lui Felix. Elem. romantice: a)
folosirea antitezei în caracterizarea unor
personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş
Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile
esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe,
delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu
debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala,
răutatea, invidia, avariţia; b) descrierea naturii
Bărăganului într-un registru fantastic, descrierea
casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu
giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din
nuvela eminesciană; c) motivul „orfanului”,
evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi din
această cauză răutăţilor înveninate ale clanului
Tulea; Elemente realiste: a) tema – reflectă
stadiul societăţii burgheze în plină degradare
morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia
„i se închină toţi”; b) personajele luate din
realitatea acestei societăţi: avarul, parvenitul,
demagogul – tipuri umane specifice (N. Filimon,
I.L.Caragiale); Elemente ale clasicismului: a)
simetria romanului, care începe cu o imagine
dezolantă a casei lui C. G. şi se termină cu
aceeaşi imagine lugubră: „Aici nu stă nimeni”; b)
trăsătura de caracter dominantă la unele
personaje: C. G. – avariţia, L. Pascal. – nobleţea
sufletească, St. Raţiu – arivismul şi demagogia,
Aglae – răutatea şi invidia. Titlul – iniţial, „Părinţii
Ot.” reflectă ideea balzaciană a paternit., pt. că
fiecare personaj determină cumva soarta orfanei
Ot., ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul din
motive editoriale şi deplasează accentul de la un
aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a
reflectării poliedrice, prin care este realizat
personajul titular. O „enigmă a Ot.” Se naşte mai
ales în mintea lui Felix, care mu poate da explicaţii
plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne
până la sfârşitul romanului o tulburătoare
întruchipare a naturii contradictorii a sufletului
feminin. Pascal. – îndrăgostit de Ot., o admiră şi o
înţelege, dar nici el nu poate descifra în
profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-
i lui Felix în finalul romanului „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pt. mine e o enigmă.”
Romanul – 20 de capitole – construit pe mai multe
planuri narative care urmăresc destinele unor
personaje, prin acumularea detaliilor: destin. Ot., al
lui Felix, al membrilor clanului Tulea pt. obţinerea
moştenirii lui C. G. şi înlăturarea Ot. Mărculescu. Al
doilea plan prezintă destinul tânărului F. Sima
care, rămas orfan, vine la Buc.pt. a studia
medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea
adolescentină pt. Ot. Autorul scordă şi planurilor
secundare, pt. susţinerea imaginii ample a
societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire (respectarea
cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor
micronaraţiuni în structura romanului. Unele
secvenţe narative se realizează scenic (de ex.cap.
I şi 18) prin dispunerea personajelor, prin
spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor şi
vestimentaţiei ca în didascalii. Dialogul conferă
veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă,
descrierea spaţiilor (str., arhitectura, decorul
interior) şi a vestimentaţiei susţine impresia de
univers autentic (mimesis), iar prin observaţie şi
notarea detaliului semnificativ devine mijloc de
caracterizare indirectă, pt. conturare a
caracterelor. Imaginea Bărăganului este redată
într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii
în plan fantastic. Incipitul romanului realist fixează
veridic cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea str.
Antim, a arhitecturii casei lui moş C., a
interioarelor), prezintă principalele personaje,
sugerează conflictul şi trasează principalele planuri
epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria
incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
străzii şi a casei lui moş C., din perspectiva lui felix,
intrusul/ străinul, din familia Giurgiuv., în momente
diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi
aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
Acţiunea – cu venirea tânărului Felix, orfan, la
Buc., în casa unchiului şi tutorelui său legal, pt. a
urma Fac.de Medicină. C. G. este un rentier avar ,
care o creşte în casa lui pe Ot. Mărcul., fiica sa
vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră
un pericol pt. moştenitorii fratelui ei. Expoziţiunea
– în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a
acţiunii în timp şi în spaţiu, veridicitatea susţinută
prin detaliile topografice, descrierea străzii în
manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea
detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice
ale străzii şi ale casei lui moş C. sunt surprinse de
„ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului
specializat, deşi observaţia îi este atribuită
personajului intrus, care caută o anumită casă.
Familiarizarea cu mediul, prin procedeul
restrângerii treptate a cadrului, de la stradă la
casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile
locatarilor (tehnica focalizării) – o modalitate de
pătrundere a psihologiei personajelor din acest
spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pt. Balzac o
casă este un document social şi moral. Strada şi
casa lui moş C. sugerează, prin detaliile surprinse,
contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a
unor locatari bogaţi, burghezi îmbogaţiţi cândva, şi
realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de
stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case
mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi
(imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme
vizibile ale umezelii, impresia de paragină).
Arhitectura – imaginea unei lumi în declin, care a
avut cândva energia necesară pt. a dobândi avere,
dar nu şi fondul cultural. Intrat în locuinţă, Felix îl
cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi
răspunde bâlbâit „nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de
familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix
observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt
realizate portretele fizice ale personajelor, cu
detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează în
manieră clasică, trăsăturile de caracter şi este
prezentată în mod direct, starea civilă, statutul în
familie, elemente de biografie. Toate aceste
aspecte configurează atmosfera neprimitoare,
imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi
prefigurează cele două planuri narative şi
conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul
succesoral, iar atitudinea protectoare a Ot.
motivează ataşamentul lui Felix. Intriga se
dezvăluie pe 2 planuri care se întrepătrund: I.
Istoria moştenirii lui C. G.; II. Destinul tânărului
F.S. I. - competiţia pt. moştenirea bătrânului avar
– un prilej pt. observarea efectelor, în plan moral,
ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de
imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect
privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pt. a nu
cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală
a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Ot.
Deşi are o afecţiune sinceră pt. fată, bătrânul
amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama
de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, St. R.
urmăreşte să parvină, vizează averea clanului
Tulea, dar smulge banii lui moş C. Pretutindeni
prezent, divers informat, amestecându-se oriunde
crede că poate obţine ceva bani sau poate da
lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga
romanului, până la rezolvarea în deznodământ:
Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate
face o situaţie, Felix o pierde pe Ot. Alături de
avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspecte sociale
supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt
înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia
dintre părinţi şi copii, dintre soţi, căsătoria, orfanul.
Căsătoria face parte dintre preocupările unor
personaje: Aurica, fata bătrână are obsesia
căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă
experienţă matrimonială; Pascal.doreşte să aibă o
familie şi se casăt.cu Ot.; Stănică se însoară cu
Olimpia pt. zestrea niciodată primită; Felix se va
căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o
carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi.
Stănică se însoară pt. a-şi face o situaţie
materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată.
În clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae
conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu
este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii –
înfăţişat diferenţiat. Orfanii au 2 protectori: C.G. şi
Pascal. Moş C. este zgârcit, dar îşi iubeşte sincer
fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae,
adevăratul avar al romanului striveşte
personalitatea copiilor săi. II. Planul formării
tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte
experienţele trăite în casa unchiului său, în special
iubirea adolescentină pt. Ot. Este gelos pe Pascal.,
dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de
a-şi face o carieră. Ot. îl iubeşte pe Felix, dar după
moartea lui moş C. îi lasă tânărului libertatea de a-
şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascal., bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În
epilog, aflăm că Pascal. i-a redat cu generozitate
libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Ot. a devenit
soţia unui conte exotic; Ea rămâne pt. Felix o
imagine a eternului feminin, iar pt. Pascal. o
enigmă. Conflictul romanului – se bazează pe
relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O
familie este a lui C.G., posesorul averii, şi Ot.
Mărc., adolescentă orfană, fiica celei de-a doua
soţii decedate. Aici pătrunde F.S., fiul surorii
bătrânului, care vine la Buc. pt. a studia medicina.
Un alt intrus este Leonida P., prieten al bătrânului,
pe care îl aduce în familia Giurgiuv. afecţiunea pt.
Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie,
vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul
Tulea este alcătuit din soţul Simion T., cei 3 copii ai
lor: Ol., Aurica şi Titi. În această familie pătrunde
St. R. pt. a obţine zestrea ca soţ al Ol. Istoria unei
moşteniri include 2 conflicte succesorale: primul
este iscat în jurul averii lui moş C. (adversitatea
manifestată de Aglae împotriva orfanei Ot.), al
doilea destramă familia Tulea (interesul lui St. pt.
averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte
rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascal.pt. mâna Ot. Pornind de la teza „obiectul
romanului este omul ca fiinţă morală”, G.C.
distinge 2 feluri de indivizi, în funcţie de
capacitatea de adaptare la lume: cei care se
adaptează moral (au o concepţie morală asupra
vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor proprii:
Pascal. şi Felix) şi cei care se adaptează
automatic/ instinctual (organizaţi aproape
schematic şi ilustrând câte un chip uman: cocheta,
fata bătrână, avarul, „baba absolută”, dementul
senil). În general caracterizarea personajelor –
ca în romanul realist – balzacian. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie
progresiv, pornind de la datele exterioare ale
existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea
locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a
obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri
despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia
personajelor reunite la începutul romanului, la jocul
de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu
evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile
se îngroaşă prin acumularea detaliilor în
caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici,
vestimentaţie, relaţii între personaje). Excepţie
face portretul Ot. realizat prin tehnici moderne:
comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până
în capitolul al 16-lea, Ot. este prezentată exclusiv
prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără
a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi
spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a
personalităţii Ot. în conştiinţa celorlalte personaje,
ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în
plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în
mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pt.
moş C., fata exuberantă, „admirabilă, superioară”
pt. Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament
de artistă” pt. Pascal., „o dezmăţată, o stricată” pt.
Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pt. St.
R., o rivală în căsătorie pt. Aurica. Deşi adoptă un
ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele
măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit
de limbajul uniformizat. Amestecul de stiluri (juridic
şi colocvial) în discursul casnic al lui St.R. are efect
comic şi transformă personajul într-un Caţavencu
al ideii de paternitate. Se utilizează fraza amplă.
Se observă preferinţa în descrieri pt. grupul
nominal şi pt. epitetul neologic (faţa juvenilă,
aspect bizar). Descrierea se realizează prin
aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau
prin hiperbolizare (imaginea romantică a
Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul
didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau
monologul (discursul) caracterul scenic al
secvenţelor.