George Calinescu.

Enigma Otiliei
| |

GEORGE CĂLINESCU – personalitate plurivalentă, de formaţie enciclopedică, tipul

scriitorului total: critic şi istoric literar, esist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi
publicist.

Opera – extrem de variată.

Versuri: Poesii – 1937, Lauda lucrurilor – 1963, Cronicile optimistului – 1964.

Dramaturgie: Şun sau Calea neturburată. Mit mongol – 1943, Ludovic al XIX-lea –
1964, Teatru – 1965.

Romane: Cartea nunţii – 1933, Enigma Otiliei – 1938, Bietul Ioanide – 1953, Scrinul
negru – 1960.

Critică şi istorie literară: Viaţa lui M. Eminescu - 1932-1934, Viaţa lui I. Creangă –
1938, Istoria literaturii române. Compendiu – 1945, N.Filimon – 1959, V. Alecs. – 1965.

Studii de literatură univers.: Principii de estetică – 1939, Impresii asupra literaturii

spaniole – 1946, Estetica basmului – 1965. „Istoria lit. rom. de la…” - o lucrare
monumentală, unică în peisajul lit. rom., concepută iniţial în 2 vol., devine, aşa cum
afirmă Călin., „un singur volum compact ca o enciclopedie”. Al. Rosetti: „Am vol. d-tale
pe masă!...realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta
muncă!... Dar ce fel de om eşti D-ta?” Un prim element de noutate – acela al perspectivei
estetice asupra întregii evoluţii a lit. rom. în timp, acordând atenţie doar personalit. care
au creat o opera cu valoare artistică şi renunţând la autorii mai cu seamă din lit. vehe care
au numai merite ce ţin de ist. cult. în general, precum Coresi. G.C. reia şi aplică în „Ist.
lit. …”ideea enunţată în lucrarea „Principii de estet.”, - „nu e cu putinţă o critică fără
perspectivă totală ist., după cum şi ist. lit. trebuie să apeleze la criteriile estetice ale
criticului. „Ist. lit. …”- comparată de unii comentatori cu un roman ale cărui personaje ar
fi scriitori, vădeşte faptul că, în personalit. lui G.C., istoricul lit. şi criticul se asociază cu
prozator. de mare talent: pagini precum cele dedicate portret. lui N. Iorga sau descrierii
Raşinarilor se înscriu printre filele antologice ale literelor române.

„ENIGMA OTILIEI” – roman realist-balzacian. În 1932, G.C. – necesitatea apariţiei, în

lit. rom., a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării
obligatorii a lit. cu filoz. şi psihol. epocii, argumentând că lit. treb. să fie în legătură
directă cu „sufletul uman”. G.C. – depăşeşte realismul clar, crează caractere dominate de
o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica
narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-
se astfel în realismul sec. al 20-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac. Elemente şi
tehnici moderne. Influenţe balzaciene. I. Balzacianismul – prezent în E.O. prin temă –
care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la început. sec. 20, societate degradată sub
puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul
averii lui moş C. Giurgiuv. De altfel, Balzac a concentrat ideea că banii, averea au putere
distrugătoare asupra eticii unei societăţi: „Zeul la care se închină toţi este banul”. II.
Ideea paternităţii – nucleul epic al romanului, fapt confirmat de G.C. însuşi, care-şi
intitulase iniţial romanul „Părinţii Ot.” – idee balzaciană preluată probabil din romanul
„Moş Goriot”, în care degradarea relaţiilor din cadrul unei familii duce, la degradarea
întregii societăţi. Relaţiile interfamiliale sunt degradate şi în E.O. Sentim. paterne ale lui
C.G. pt. Ot. sunt învinse de avariţia personajului, el neputând asigura „fe-fe-fetiţei” lui
traiul în viitor, aceasta fiind nevoită să se mărite cu Pascalapol. Acesta, la rândul lui, nu-
şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Ot., nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât ţine
la ea ca la o iubită, nu poate distinge „ce e patern şi ce e viril în relaţia sa cu Ot. Relaţia
familială a Aglaiei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii
acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei Olimpia –
Stănică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema disertaţiilor
sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stănică stoarce bani de
la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă,
alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asem., relaţ.
din cadrul famil. Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autorit. distrug. destinele
copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi dezinteresat de a fi
un „cap de familie”. III. Tipologia personajelor – construită artistic – fiecare erou este
dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-l în esenţa sa morală. C. G. –
întruchiparea avarului, St. Raţiu – tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu
Păt., iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae Caţ. Aglae – „baba absolută fără
cusur în rău”, Titi – tipul retardatului, Felix – definit de autor ca „martor şi actor”, iar Ot.
– eternul feminin enigmatic. IV. Tehnica detaliului – o modalitate epică a romancierului
– încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu ( „Într-o seară, de la începutul lui iulie
1909, cu puţin înainte de orele 10, (…) în str. Antim…)”, descrierea casei lui C. G. –
creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are implicaţii
caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează – pe folosirea
detaliului atât pt.descrierea fizionomiei acestora cât şi pt. descrierea coafurei, a
îmbrăcămintei, a gestur., a timbrului vocii, construind personajul în totalit., fizic, moral şi
în mişcare. Ex.descrierea lui Pascal.., prin ochii lui Felix. Elem. romantice: a) folosirea
antitezei în caracterizarea unor personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache
cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe,
delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia,
acreala, răutatea, invidia, avariţia; b) descrierea naturii Bărăganului într-un registru
fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite
amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană; c) motivul „orfanului”, evidenţiat
în roman prin Felix şi Otilia, supuşi din această cauză răutăţilor înveninate ale clanului
Tulea; Elemente realiste: a) tema – reflectă stadiul societăţii burgheze în plină
degradare morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia „i se închină toţi”; b)
personajele luate din realitatea acestei societăţi: avarul, parvenitul, demagogul – tipuri
umane specifice (N. Filimon, I.L.Caragiale); Elemente ale clasicismului: a) simetria
romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui C. G. şi se termină cu aceeaşi
imagine lugubră: „Aici nu stă nimeni”; b) trăsătura de caracter dominantă la unele
personaje: C. G. – avariţia, L. Pascal. – nobleţea sufletească, St. Raţiu – arivismul şi
demagogia, Aglae – răutatea şi invidia. Titlul – iniţial, „Părinţii Ot.” reflectă ideea
balzaciană a paternit., pt. că fiecare personaj determină cumva soarta orfanei Ot., ca nişte
„părinţi”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un
aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este
realizat personajul titular. O „enigmă a Ot.” Se naşte mai ales în mintea lui Felix, care mu
poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul
romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Pascal.
– îndrăgostit de Ot., o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime
reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pt. mine e o enigmă.” Romanul – 20 de capitole – construit pe
mai multe planuri narative care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea
detaliilor: destin. Ot., al lui Felix, al membrilor clanului Tulea pt. obţinerea moştenirii lui
C. G. şi înlăturarea Ot. Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului F. Sima
care, rămas orfan, vine la Buc.pt. a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte
iubirea adolescentină pt. Ot. Autorul scordă şi planurilor secundare, pt. susţinerea
imaginii ample a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni
în structura romanului. Unele secvenţe narative se realizează scenic (de ex.cap. I şi 18)
prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor şi
vestimentaţiei ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică. În proza
realistă, descrierea spaţiilor (str., arhitectura, decorul interior) şi a vestimentaţiei susţine
impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observaţie şi notarea detaliului
semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă, pt. conturare a caracterelor.
Imaginea Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii în
plan fantastic. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea str. Antim, a arhitecturii casei lui moş
C., a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează
principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de
un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui
moş C., din perspectiva lui felix, intrusul/ străinul, din familia Giurgiuv., în momente
diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
Acţiunea – cu venirea tânărului Felix, orfan, la Buc., în casa unchiului şi tutorelui său
legal, pt. a urma Fac.de Medicină. C. G. este un rentier avar , care o creşte în casa lui pe
Ot. Mărcul., fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pt.
moştenitorii fratelui ei. Expoziţiunea – în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a
acţiunii în timp şi în spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea
străzii în manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş C. sunt surprinse de „ochiul
unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită
personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul
restrângerii treptate a cadrului, de la stradă la casă, la interioare, la fizionomia şi la
gesturile locatarilor (tehnica focalizării) – o modalitate de pătrundere a psihologiei
personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pt. Balzac o casă este un
document social şi moral. Strada şi casa lui moş C. sugerează, prin detaliile surprinse,
contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi
îmbogaţiţi cândva, şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri
arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici cu ornamente din materiale ieftine),
snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii, impresia de
paragină). Arhitectura – imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pt. a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Intrat în locuinţă, Felix îl cunoaşte
pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit „nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi
atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt realizate portretele
fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează în manieră
clasică, trăsăturile de caracter şi este prezentată în mod direct, starea civilă, statutul în
familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare,
imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi
conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a
Ot. motivează ataşamentul lui Felix. Intriga se dezvăluie pe 2 planuri care se
întrepătrund: I. Istoria moştenirii lui C. G.; II. Destinul tânărului F.S. I. - competiţia pt.
moştenirea bătrânului avar – un prilej pt. observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei
banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei,
pt. a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat
ipotetic de înfierea Ot. Deşi are o afecţiune sinceră pt. fată, bătrânul amână înfierea ei, de
dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, St. R. urmăreşte să
parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş C. Pretutindeni prezent,
divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da
lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în
deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o
pierde pe Ot. Alături de avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspecte sociale supuse
observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze:
relaţia dintre părinţi şi copii, dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre
preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură
erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascal.doreşte să aibă o familie şi se
casăt.cu Ot.; Stănică se însoară cu Olimpia pt. zestrea niciodată primită; Felix se va
căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre
soţi. Stănică se însoară pt. a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau
de tată. În clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează,
iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii – înfăţişat diferenţiat. Orfanii
au 2 protectori: C.G. şi Pascal. Moş C. este zgârcit, dar îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o
adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului striveşte personalitatea
copiilor săi. II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte
experienţele trăite în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pt. Ot. Este gelos
pe Pascal., dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Ot. îl
iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş C. îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini
visul şi se căsătoreşte cu Pascal., bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie.
În epilog, aflăm că Pascal. i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Ot.
a devenit soţia unui conte exotic; Ea rămâne pt. Felix o imagine a eternului feminin, iar
pt. Pascal. o enigmă. Conflictul romanului – se bazează pe relaţiile dintre 2 familii
înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
C.G., posesorul averii, şi Ot. Mărc., adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate. Aici pătrunde F.S., fiul surorii bătrânului, care vine la Buc. pt. a studia
medicina. Un alt intrus este Leonida P., prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia
Giurgiuv. afecţiunea pt. Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie, vecină şi
înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul
Tulea este alcătuit din soţul Simion T., cei 3 copii ai lor: Ol., Aurica şi Titi. În această
familie pătrunde St. R. pt. a obţine zestrea ca soţ al Ol. Istoria unei moşteniri include 2
conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş C. (adversitatea manifestată
de Aglae împotriva orfanei Ot.), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui St. pt.
averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a
maturului Pascal.pt. mâna Ot. Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinţă
morală”, G.C. distinge 2 feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume:
cei care se adaptează moral (au o concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de
motivaţia actelor proprii: Pascal. şi Felix) şi cei care se adaptează automatic/ instinctual
(organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un chip uman: cocheta, fata bătrână,
avarul, „baba absolută”, dementul senil). În general caracterizarea personajelor – ca în
romanul realist – balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie
progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului,
descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod
direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia
personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite
iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea
detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între
personaje). Excepţie face portretul Ot. realizat prin tehnici moderne: comportamentismul
şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al 16-lea, Ot. este prezentată exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva
unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este
dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Ot. în
conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în
mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi
iubitoare pt. moş C., fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pt. Felix, femeia
capricioasă, „cu un temperament de artistă” pt. Pascal., „o dezmăţată, o stricată” pt.
Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pt. St. R., o rivală în căsătorie pt. Aurica. Deşi
adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt
personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Amestecul de stiluri (juridic şi
colocvial) în discursul casnic al lui St.R. are efect comic şi transformă personajul într-un
Caţavencu al ideii de paternitate. Se utilizează fraza amplă. Se observă preferinţa în
descrieri pt. grupul nominal şi pt. epitetul neologic (faţa juvenilă, aspect bizar).
Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin
hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul
didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic
al secvenţelor.