În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei, în literatura română, a

unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a

literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în
legătură directă cu „sufletul uman”. George Călinescu – depăşeşte realismul clar,
crează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul,
arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi
în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul sec. al 20-lea, cu trimitere certă
către creaţia lui Balzac.
„Enigma Otiliei” – 1938 - roman realist-balzacian, modern, obiectiv
I. Balzacianismul – prezent în „Enigma Otiliei” prin temă – care ilustrează
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul sec. al 20-lea, societate degradată sub
puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul
averii lui moş Costache Giurgiuveanu. De altfel, Balzac a concentrat ideea că banii,
averea au putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi: „Zeul la care se închină toţi
este banul”.
II. Ideea paternităţii – nucleul epic al romanului, fapt confirmat de George
Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul „Părinţii Otiliei” – idee balzaciană
preluată probabil din romanul „Moş Goriot”, în care degradarea relaţiilor din cadrul
unei familii duce, la degradarea întregii societăţi. Relaţiile interfamiliale sunt degradate
şi în „Enigma Otiliei”. Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru
Otilia sunt învinse de avariţia personajului, el neputând asigura „fe-fe-fetiţei” lui traiul
în viitor, aceasta fiind nevoită să se mărite cu Pascalapol. Acesta, la rândul lui, nu-şi
defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât
ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge „ce e patern şi ce e viril în relaţia sa cu Otilia.
Relaţia familială a Aglaiei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza
averii acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei
Olimpia – Stănică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema
disertaţiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stănică
stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este
complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin.
De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte
cu autoritate distrugând destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total
neavenit, incapabil şi dezinteresat de a fi un „cap de familie”.
III. Tipologia personajelor – construită artistic – fiecare erou este dominat de
o trăsătură de caracter puternică, definindu-l în esenţa sa morală. Costache
Giurgiuveanu – întruchiparea avarului, Stănică Raţiu – tipul parvenitului, al arivistului,
descendent al lui Dinu Păturică, iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae
Caţavencu, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Titi – tipul retardatului, Felix –
definit de autor ca „martor şi actor”, iar Otilia – eternul feminin enigmatic.
IV. Tehnica detaliului – o modalitate epică a romancierului – încadrează cu
precizie acţiunea în timp şi spaţiu („Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin

1
înainte de orele 10, (…) în str. Antim…)”, descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu
– creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are implicaţii
caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează – pe folosirea
detaliului atât pentru descrierea fizionomiei acestora cât şi pentru descrierea coafurei, a
îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii, construind personajul în totalitate, fizic,
moral şi în mişcare. Ex. descrierea lui Pascalopol, prin ochii lui Felix.
V. Elemente romantice: a) folosirea antitezei în caracterizarea unor
personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin
trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în
antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia; b)
descrierea naturii Bărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi,
părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis
din nuvela eminesciană; c) motivul „orfanului”, evidenţiat în roman prin Felix şi
Otilia, supuşi din această cauză răutăţilor înveninate ale clanului Tulea;
VI. Elemente realiste: a) tema – reflectă stadiul societăţii burgheze în plină
degradare morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia „i se închină toţi”; b)
personajele luate din realitatea acestei societăţi: avarul, parvenitul, demagogul – tipuri
umane specifice (N. Filimon, I.L.Caragiale); VII.Elemente ale clasicismului: a)
simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costahe
Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: „Aici nu stă nimeni”; b)
trăsătura de caracter dominantă la unele personaje: Costache Giurgiuveanu –
avariţia, L. Pascalopol – nobleţea sufletească, Stănică Raţiu – arivismul şi demagogia,
Aglae – răutatea şi invidia.
Romanul „Enigma Otiliei” are o compoziţie clasică – douăzeci de capitole
care se succed cronologic prin sintagme temporale cu care debutează aproape toate
capitolele. Tema romanului o constituie viaţa societăţii bucureştene în primele decenii
ale sec. al XX-lea, temă dezvoltată în patru arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii,
a formării (bildungsroman) şi a iubirii.
„Enigma Otiliei” (1938) se focalizează pe imaginea a două nuclee familiale
dispuse în antiteză. Pe de-o parte, clanul Tulea aparent unit sub autoritatea Aglaei şi a
asemănării fizice a membrilor ei, iar pe de altă parte familia lui Costache Giurgiuveanu
reunită pe baza legăturilor sufleteşti sau conjuncturale (orfanii). În principal, romanul
urmăreşte goana după avere, după moştenirea lui Giurgiuveanu, conflictul succesoral
angrenând pe Aglae, Stănică Raţiu şi familia Tulea în general, împotriva Otiliei, văzută
ca o ameninţare a intereselor legitimate de rudenia de sânge.
Structural, romanul are o simetrie semnificativă şi o grijă deosebită pentru
precizarea locului şi a timpului acţiunii: începutul lui iulie 1909, pe strada Antim, în
Bucureştiul începutului de secol XX. Incipitul şi finalul simetric al romanului închid
într-o succesiune cronologică destinul personajelor în raport cu eroticul şi căsătoria,
ambele plasate sub semnul eşecului, al neîmplinirii, acţiunea propriu-zisă fiind urmată
de epilogul prezumtiv plasat la un deceniu şi jumătate. Spaţiul epic se lărgeşte, de

2
asemenea, prin plasarea conflictelor în locuri diferite: casa lui Giurgiuveanu, casa
familiei Tulea, a lui Pascalopol, moşia acestuia etc.
Bazându-se pe convenţia literară a străinului care se iniţiază într-un nou mediu,
incipitul romanului aduce personajul-reflector, Felix Sima, tânărul de 18 ani care, cu o
privire inocentă, surprinde stereotipiile şi anomaliile mediului bucureştean,
supravegheat neîncetat de ochiul atent al naratorului omniscient. Secvenţa iniţială,
accentuat descriptivă, continuă cu prezentarea treptată a personajelor implicate după
aşa numita tehnică a „portretului demonstrativ”. Astfel, se construieşte portretul
personajului în trei etape: prezentarea generală, cu focalizare pe un amănunt fizic
revelator şi pentru sugerarea trăsăturii dominante de caracter, continuarea cu descrierea
interioarelor ca modalitate de caracterizare indirectă şi prezentarea nuanţată a
comportamentului personajelor (Felix şi Otilia în special).
Felix Sima se încadrează tipologiei intelectualului hotărât să-şi atingă scopul în
viaţă printr-o carieră în domeniul medical, iar calităţile lui permit această orientare.
Voinţa înspre a-şi atinge ţelul se relevă chiar şi la nivelul sentimentului: „trebuie să
iubesc pe Otilia” îşi notează el în jurnal, astfel conflictul clasic dintre datorie şi
sentiment rezolvându-se prin stăpânire de sine. Ambiţia, luciditatea, spiritul meditativ,
permanenta analizare şi autoanalizare se corelează cu sensibilitatea, intuiţia, nevoia de
a fi ocrotit, atitudinea visătoare, ambele coordonate fiind surprinse prin fiziologie:
„faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină”, respectiv, „culoarea măslinie a
obrazului şi tăietura elinică a nasului”. Eroul e surprins şi în procesul de formare a
personalităţii sale, opera fiind un bildungsroman. Felix este un inocent spectator,
lumea reflectată prin privirea sa, rămânând una ciudată, ca de carnaval. El analizează,
dar se şi autoanalizează, descoperindu-şi năzuinţe ascunse. Secvenţa analitică din
capitolul al XIV-lea se va finaliza cu hotărârea lui Felix de a se documenta mai serios
despre psihologia umană. Autocaracterizarea se împleteşte cu sondajul psihologic al
naratorului omiscient, iar celelalte personaje îl plasează în diferite categorii în funcţie
de propria mentalitate.
Şi celelalte personaje ale romanului se încadrează în tipologii balzaciene: cel
puţin Aglae, moş Costache şi Stănică Raţiu. Dacă Aglae e „baba absolută”, fără
evoluţie, moş Costache e avarul realist, motivat în acţiunile sale de mediul în care
banul reprezintă suprema valoare. Stănică Raţiu simbolizează arivistul modern, diferit
de prototipul său, Dinu Păturică. Lichea simpatică, ginerele Aglaei îşi disimulează
adevăratele judecăţi, atitudinea critică faţă de clanul Tulea, mai ales, faţă de Aglae –
„scârboasă femeie”.
Pascalopol este tipul gentilomului balzacian care îmbină sentimentul patern cu
cel erotic faţă de Otilia.
Singura Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice şi romanul capătă o certă
notă de modernitate. Este o fată fascinantă, naturală, imprevizibilă, cu toate calităţile
purităţii vârstei adolescentine, inconfundabilă prin portretul ei cu trăsături delicate,
pline de tinereţe şi inocenţă. „Cap prelung…cu bucle…subţirică…braţ gol şi

3
delicat…” stârneşte derută în raporturile ei cu celelalte personaje tocmai pentru că
oscilează de la o extremă la alta. Deşi trăieşte într-un mediu ostil, Otilia rămâne un
personaj enigmatic, ipostază a eternului feminin, naratorul refuzând omniscienţa vizavi
de ea, chiar şi în final.
Prin observarea atentă a vieţii societăţii bucureştene, prin gustul detaliului, prin
preferinţa pentru tipologia umană bine individualizată, prin menţinerea naratorului
omiscient, neimplicat, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în tipologia romanului
obiectiv de tip balzacian.