Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu – o fabulă

- Mamifer rozător de talie medie, foarte sprinten, cu urechi lungi, coadă scurtă și cu picioarele de dinapoi
mai lungi decât cele de dinainte (vânat pentru carne și blană) =
- Câine de vânătoare cu botul lung, cu corpul înalt, subțire și zvelt, cu picioare lungi, foarte iute la fugă =
- Câine de vânătoare de talie mare, care urmărește vânatul după miros; Nume dat agenților de poliție în
argou =
Grupa I:
Identifică indicii spaţio-temporali care apar în text.
Comentează semnificaţia lor.
Grupa a II-a:
Identifică instanţele comunicării narative care apar în textul dat şi mărcile lexico-gramaticale ale
prezenţei lor în text.
Precizează raportul dintre narator şi personaje.
Grupa a III-a:
Identifică, în textul dat, momentele subiectului: situaţia iniţială – peripeţii – situaţia finală.
Identifică modurile de expunere utilizate şi comentează ponderea lor în text.
Comunicarea rezultatelor lucrului în echipă:
I. Timpul – adv.odată, atuncea: un timp nedeterminat, neprecizat, care permite cititorului să
identifice timpul ficţiunii cu timpul lecturii, care subliniază caracterul etern valabil al situaţiei narate.
Spaţiul – „în tufe”: schematic, aproape absent.
Atenţie minimă acordată circumstanţelor acţiunii, focalizare asupra conţinutului moralizator al
textului.
II. Naratorul: obiectiv, detaşat, utilizează pers. a III-a în naraţiune, alternează imperfectul cu
perfectul simplu şi versurile scurte cu cele lungi, conferind un tempo alert textului.
Personajele: anunţate chiar din titlu, pers. animaliere, alegorice, caractere ce încarnează trăsături
umane etern valabile, construite schematic, cu maximă economie de mijloace, fără individualitate, servind
exclusiv ilustrării moralei anunţate anterior.
III. Situaţia iniţială: aducerea iepurelui în faţa tribunalului;
Peripeţii: pledoaria ogarului;
Situaţia finală: verdictul copoiului.
Subiect simplu, concis, liniar, redus la un singur episod.
Modurile de expunere utilizate: naraţiune şi dialogul, acesta din urmă având ponderea cea mai
mare în text.
Alternarea discursului naratorului cu cel al personajelor;
Funcţii ale dialogului: dramatizarea situaţiei date, punerea în scenă a moralei enunţate iniţial,
prezentarea antitetică a personajelor, sublinierea sensului alegoric al textului;
Absenţa replicii acuzatului – întărire a temei textului: forţa impune legea bunului plac, generează
arbitrariul, perverteşte legea şi o subordonează intereselor personale.
 Fabula este o specie literară epică, reprezentată în literatura universală de Esop, La Fontaine, iar în
literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, George Topârceanu, Anton Pann, Tudor
Arghezi.
Fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu a fost publicată în ultimul volu antum
al autorului intitulat Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863).
Iepurele, ogarul si copoiul este o poezie epică, cu subiect narativ la fel ca celelalte specii ale
genului epic în versuri: balada, poemul eroic, legenda și epopeea.
Fabula este o povestire alegorică (alegoria este procedeul prin care trăsaturile de caracter și ideile
umane sunt ascunse în spatele unor măști de animale, plante sau obiecte), în care figura de stil dominantă
este personificarea.
Din punct de vedere compozițional fabula are două părți inegale ca pondere: sceneta propriu-zisă,
mai mare ca întindere, narativă, prezentând o povestire, de obicei din lumea animalelor, care este o
alegorie, iar cea de-a doua parte, așezată de obicei la sfârșitul fabulei, o reprezintă morala sau învățătura
ce se desprinde din narațiune, decodificând întâmplarea narată și sugerând atitudinea autorului.
În mod atipic, fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu începe cu morala,
concentrată în primele patru versuri ale fabulei: „Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în
lume drept crime reproșate;/ Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele.”
Povestirea propriu-zisă debutează sub semnul timpului nedeterminat, sugerat de adverbul „odată”:
„Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar.” Autoul prezintă falsul „conflict de interese” dintre
ogar și copoi, pe de o parte, și iepure, pe de altă parte. Copoiul își începe acuzația contra iepurelui pe un
ton înalt, solemn, cu o invocație care amintește de modul de adresare către o zeitate („O, tu ce prezidezi
senatul câinesc”), cu scopul de a impresiona, de a flata judecătorul, intenția autorului fiind, evident, de
ironie față de discursul, plin de ifose și pompă, caracteristic elitei și celor care vor să salveze aparențele.
În fond, toți au aceeași calitate dominantă: iuțeala deplasării. Există totuși o mare diferență: în timp ce
ogarul aleargă după pradă, iepurele, în postura de urmărit, „fuge parcă ar fi gonit de vijelii” doar pentru
a-și salva pielea. Goana iepurelui care „merge tot cotiș” și „n-are umblet creștinesc” – fapte demne de
condamnat în opinia ogarului urmăritor – trezește reacția violentă a ogarului care depun plângere către
președintele senatului câinesc, copoiul. Într-un proces înscenat, sentința este, evident, previzibilă: „Pe el
nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice pentru el crez, și iată-l osândit/ Să fie jupuit./ Carnea va rămâne
pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor.”
„Predilecția pentru fabulă a lui Grigore Alexandrescu și a altor scriitori ai vremii se explică – așa
cum remarcă criticul literar Silvian Iosifescu – prin posibilitățile superioare de satiră politică pe care le
oferă specia.” Conform acestei afirmații, alegoria fabulei Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore
Alexandrescu, evidențiază sistemul corupt de justiție, ogarul întruchipând pe procurorul sau omul legii
(polițist) abuziv, absurd prin discursul susținut, copoiul pe judecătorul părtinitor care nu dă dreptul
acuzatului să-și expună punctul de vedere („Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice pentru el crez, și
iată-l osândit/ Să fie jupuit.”), iar iepurele reprezentând victima, acuzatul, pârâtul într-un proces înscenat
în care i se reproșează, în mod absurd, faptul că nu se lasă acuzat (respectiv prins pentru că iepurele are o
calitate extraordinară, aceea de a fugi foarte repede mai ales pentru că trebuie să-și salveze pielea), așa
cum reiese din morala fabulei: „Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime
reproșate;/ Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele.”
Din punct de vedere formal, fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu nu
respectă regulile versificației, textul având o mare libertate în privința măsurii versurilor (versuri de 6-12
silabe) dar optând pentru o rimă tradițională pereche:
„Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar. În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel
el da.”
Deși este o operă literară epică, modul de expunere dominant este dialogul cu rol în evidențierea
trăsăturilor morale ale personajelor (ogarul - șiret, copoiul – părtinitor, corupt), construite antitetic (ogarul
si copoiul – acuzatorii, iepurele - victima).
Valoarea creației este susținută și de arta scriitorului Grigore Alexandrescu, de a folosi un limbaj
adecvat statului personajelor și cerințelor dialogului viu ce conferă oralitate stilului.
Fiind o narațiune de scurtă întindere, în care sunt satirizate defecte omenești cu scopul de a le
îndrepta, personajele fiind animale, iar autorul exprimândiu-si opinia critică despre cele prezentate, opera
literară Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu este o fabulă.