Enigma Otiliei

de George Călinescu

Enigma Otiliei este un roman de tip balzacian, cu elemente clasice, romantice și

realiste, scris de George Călinescu în anul 1938. Romanul ”Enigma Otiliei” se
încadrează în curentul literar realism. Elementele romantice sunt date de începutul și de
finalul romanului, de descrierea străzii pe care locuiește Costache Giurgiuveanu, și a
casei lui Costache Giurgiuveanu, din perspectiva exterioară a lui Felix, de descrierea lui
Felix și a Otiliei, precum și a lui Costache Giurgiuveanu, personajele principale ale
romanului, de descrieri de natură etc. Elementele clasice sunt date de compoziție, de
alcătuirea simetrică a romanului, care începe și se încheie cu cuvintele bătrânului
Costache Giurgiuveanu: ”aici nu stă nimeni...”, de stilul autorului și arta sa narativă.
Elementele realiste sunt date de construcția subiectului, de firul narativ, de acțiunile și
întâmplările care constituie trama epică a romanului. În sfârșit, elementele balzaciene
constau în arta lui George Călinescu de a crea tipuri umane, destine, portrete
caracteriologice memorabile.
Teme principale
După temele folosite, romanul este balzacian și citadin, aspect al modernismului
lovinescian. O frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX (1909-1911),
opera prezintă aspectele ei caracteristice din perspectiva social-economică (moștenirea
averii lui Costache Giurgiuveanu). Pe acest fundal se profilează și maturizarea lui Felix,
care-i conferă caracterul de bildungsroman. Calitatea realist-balzaciană este întărită de
folosirea motivelor moștenirii și paternității.
Structură
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul diferitelor personaje, conferind dimensiune celor două
conflicte.
Dintre cele două planuri principale, un plan urmărește familia Tulea și lupta
acestora pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu și pentru înlăturarea Otiliei.
Celălalt urmărește progresul și maturizarea lui Felix, care, rămas orfan, vine să studieze
medicina în București. Planurile secundare sunt utilizate pentru a susține imaginea
amplă a societății citadine.
Acțiunea este redată prin înlănțuire, completată cu inserția unor micronarațiuni.
Descrierea spațiilor și a vestimentației susține impresia unui univers autentic, iar prin
observație și notarea detaliilor semnificative, aceasta devine un mijloc de caracterizare
indirectă și de conturare a caracterelor.
Titlu
Titlul inițial al operei, ”Părinții Otiliei”, reprezintă motivul balzacian al
paternității, o aluzie la felul în care fiecare personaj determină soarta acesteia.
Schimbarea titlului mută accentul pe misterul comportamentului Otiliei.
Conflictul romanului
Conflictul e determinat de încercările membrilor clanului Tulea de a pune mâna
pe averea lui Costache Giurgiuveanu.
Felix Sima, un tânăr de 18 ani, vine în București la unchiul său, Costache
Giurgiuveanu, pentru a urma Facultatea de medicină. Ajuns la adresa indicată, Otilia,
fata vitregă a bătrânului, îl invită în casă, unde îi cunoaște pe membrii familiei: mătușa
Aglae, unchiul Simion și copiii acestora Titi, Aurica, Olimpia, ginerele Stănică Rațiu
precum și prietenul de familie Leonida Pascalopol. A doua zi, Otilia îi arată locuința, el
remarcă felul jucăuș al fetei și este surprins când găsește o scrisoare adresată acesteia,
pe numele Otilia Mărculescu. Fata este râvnită de Leonida Pascalopol și invidiată de toți
membrii familiei Tulea. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu, descoperă soarta
Otiliei care nu este cu mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică și este crescută
de tatăl său vitreg, moș Costache. Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei și de atunci
i-a ajutat foarte mult, Otilia purtându-i o stimă deosebită. Rugat de Aglae, Felix îl
meditează pe Titi care a rămas corigent, și în aceste împrejurări sora sa, Aurica, se
atașează de tânăr. El, însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră și cu care
petrece din ce în ce mai mult timp. Vede însă în Pascalopol un rival.
La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei, își face apariția
acasă împreună cu Stănică, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-și recunoaște
fiica și refuză să-i dea o casă de locuit și zestrea sa. Stănică, prin minciuni și scrisori
adresate domnului Pascalopol în care îl amenință că se împușcă, reușește să strângă
ceva bani de la toți și să-l înduplece pe Simion, cu motivarea că mai are câteva luni de
trăit, să-i dea zestrea Olimpiei.
La invitația lui Pascalopol, Felix și Otilia se duc la moșia acestuia, unde tinerii
profită de timpul petrecut împreună, iar după două săptămâni revin acasă. Între timp,
fiul Olimpiei și al lui Stănică, Aurel Rațiu, moare, iar tatăl, înduioșat, îi publică în ziar
decesul, amintind toate rudele, în speranța de a obține cât mai mult sprijin financiar.
Stănică este interesat de averea lui moș Costache și în acest scop îl aduce pe un oarecare
doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă
planul este Pascalopol, care îl avertizează pe bătrân.
Între Felix și Otilia se clădește o relație de profundă prietenie și atașament. Felix
îi mărturisește iubirea, iar Otilia pare și ea înduioșată, însă privește totul în mod
copilăresc. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori. Rușinat, Felix își pune pe
hârtie toate sentimentele sale, trimițându-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă nici un
răspuns. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu
Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, își dă seama de greșeala făcută față
de Otilia. În casă discuțiile despre adopția Otiliei de către moș Costache declanșează un
nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă, fata îi cere lui moș Costache
să nu întocmească formalitatile de adopție si pleacă cu Pascalopol la Paris, spre
surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit. El se refugiază în brațele unei curtezane,
Georgeta.
Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate, care-i trezește
pasiuni nebănuite pentru poezie. Discuțiile avute cu acesta îi dezvăluie situația materială
dificilă a studentului, dar și spiritul practic al acestuia, care face injecții și consultă
diferite persoane pentru a-și întreține frații și surorile. Cina la restaurantul domnului
Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeași masă pe Georgeta cu
generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix și moș Costache. Aglae pare foarte
interesată de viitorul fiicei celor două gazde, în speranța că o va căsători cu Titi, în timp
ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei. La început, după o ușoară
criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să aiureze, însă văzând că
situația devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică și de Weissmann îl duc la un
sanatoriu.
Titi se află în centrul atenției pentru Aglae care urmărește să-l însoare cât mai
bine, spre dezamăgirea Auricii și a Olimpiei. O nepoată a sa de 16 ani pe nume Lili își
manifestă dorința de a se căsători, iar Stănică îl recomandă tatălui acesteia pe Felix
Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale și oameni culți. Felix
visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate.
Revăzându-se, cei doi povestesc îndelung, în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia
și de schimbarea acesteia. Moș Costache are planurile sale cu cei doi tineri, începând să
adune materiale de construcții pentru o casă unde cei doi, Felix și Otilia, aveau să stea
după moartea sa. Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Lili, spre supărarea lui Titi, care
este atras de fată și nu înțelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima. Din
cauza unei ușoare insolații și a efortului, moș Costache are un atac, în urma căruia toată
familia Tulea își petrece două zile în casa bătrânului, ignorând boala acestuia.
Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă liniște
și odihnă bolnavului.
Moș Costache se însănătoșește și îi alungă din casă pe toți cei din familia Tulea,
fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele
Otiliei cu suma de 300.000 lei, însă nu-i dă banii, încrezându-se în sănătatea sa.
Moșierul deschide contul și depune în el 100.000 lei pe numele Otiliei. După infarct, moș
Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribuind și Stănică
care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiți doctori, urmează chiar un
tratament cheltuind bani pe medicamente și invită preoții să-i sfințească casa. Vinde apoi
anumite imobile și aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult
pentru că bătrânul îi descoperă interesul față de averea sa.
Aurica se spovedește preotului Țuică, mărturisindu-i dorința de a se căsători cu
un evreu și anume cu Weissemann, iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe
Felix să se căsătorească cu Lili. Moș Costache îi dăruiește lui Pascalopol 100.000 lei
pentru Otilia. Stănică, după îndelungi căutări află locul unde sunt ascunși banii și-l
jefuiește. Moș Costache este surprins de atac și, în urma efortului, moare. Stănică
divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se
căsătorește cu Pascalopol și pleacă împreună la Paris.
Felix, cu ocazia războiului, devine doctor, apoi profesor universitar și se
căsătorește bine, intrând în cercuri înalte. Se întâlnește întâmplător cu Pascalopol în
tren și află că acesta a divorțat de Otilia, aceasta fiind acum căsătorită cu un conte din
Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioară Otilia.
Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moș Costache: „Aici nu stă nimeni”.
Finalul
Finalul cărții este închis, urmat de un epilog. Simetria acestuia cu începutul se
realizează prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva
exterioară a lui Felix, în două momente diferite ale existenței sale (în adolescență și
aproximativ zece ani mai târziu, „după război”). Romanul se încheie cu aceeași replică
a unchiului său: „nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc”, amintită de Felix.
Personaje
Portretizarea personajelor se face prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și
a fizionomiei. Astfel tipologiile clasice (avarul, ipohondrul, gelosul) sunt introduse într-
un context social care le conferă o dimensiune psihologică, transformând realismul
tradițional într-o comedie umană.
Ca trăsătură a esteticii moderne, autorul ambiguizează personajele și arată de
asemenea un interes pentru procese psihice deviante care au la bază ereditatea și
mediul: alienare, senilitate (naturalism).
Otilia Mărculescu
Personajul eponim al romanului, Otilia, este fiica adoptivă a lui Costache
Giurgiuveanu din a doua căsătorie. În stil caracteristic balzacian, aparența acesteia este
surprinsă cu precizie de „ochiul de estet” al lui Felix: „fata părea să aibă vreo 18-19
ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri arată și mai copilăroasă între
multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de
un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătată a Aureliei, era o mare libertate de
mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”. Caracterizată indirect de mediu, aceasta
iese în evidență prin contrast, într-o societate burgheză snoabă și delăsătoare, Otilia
fiind mereu atentă la aparențe. Prin antiteză, aceasta apare ca opusul Auricăi, prin
feminitatea ei misterioasă și rafinată.
Pe plan social, Otilia se erijează rapid ca adevărată stăpână a casei, la care Felix
învață să se ducă pentru fiecare problemă. Aceasta o pune în conflictul financiar existent
într-o poziție opusă familiei Tulea, ca o rivală pentru averea lui Costache.
Felix Sima
Este personajul protagonist, dinamic și complex, participând la acțiune în calitate
de martor și purtător de cuvânt al naratorului. Statutul său social și psihologic îl
încadrează în categoria intelectualilor de elită, autentici. Unul dintre cele două planuri
ale romanului este drumul formării unui tânăr, acesta fiind Felix Sima. Cariera lui Felix
se împlinește în mod strălucit (devine doctor), dar căsătoria nu-l va încadra în armonia
cosmică, privilegiu pe care-l au numai cuplurile bazate pe iubire.
Leonida Pascalopol
Moșierul este un aristocrat care își caută ieșirea din blazare prin lux și rafinament
spiritual. Trăiește și el un sentiment complex de paternitate, căruia i-a găsit
un paleativ în familia lui moș Costache. Acesta se autocaracterizează într-o convorbire
cu Felix astfel: ”Eu, domnule Felix, dă-mi voie să mă mărturisesc dumitale ca unui
prieten, n-am fost fericit în căsnicie. Întâia soție nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. În
sufletul meu de moșier prozaic se ascunde puțin romantism. O cunosc pe Otilia de când
era mică și pot spune că a crescut sub ochii mei. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea
să-mi fac femeia cum vreau eu, aș fi făcut-o ca pe domnișoara Otilia. O iubesc și eu în
felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, și poate că nu mă înșel când îți afirm că și ea
mă iubește pe mine. Nici nu e greu, fiindcă un dezamăgit ca mine e un om fără pretenții.
Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnișoarei Otilia și n-am prea stat ca să disting ce e
patern și e ce viril în dragostea mea.(...) S-a format între noi o rudenie sui generis...
Domnule Felix, mi-ai întunecat existența, îți spun drept, mi-ai stricat niste nevinovate
tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnișoara Otilia, ea e micul meu vițiu sentimental.
Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un neprețuit prieten și părinte.”
Costache Giurgiuveanu
Pivotul romanului; psihologia sa de avar, controlează și conflictul financiar și pe
cel erotic, între Felix și Otilia. Acțiunea romanului începe cu prima întâlnire între el și
Felix și se termină cu moartea acestuia. Avariția lui mos Costache este îndulcită de
sentimentul patern pe care îl manifestă față de Otilia, un sentiment însă care nu se
realizează, este repetat umbrit de teama pentru averea lui. Mai mult, afecțiunea față de
"fetița" sa apare și ca o compensație morală pentru averea mamei Otiliei, pe care și-a
însușit-o fără vreo formă legală, fapt ce a cauzat moartea acesteia și care condiționează
acum starea materială a Otiliei. Propriu-zis, o bună parte din averea lui moș Costache e
averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care și-a însușit-o prin drept familial.
De la începutul romanului, personajul apare în această postură. Tentativa de a
nu-l primi pe Felix, deși îi este unchi și tutore - adică administrator al averii acestuia
până la majorat - îl definește ca atare, precum furtul meschin din veniturile acestuia,
precum și de la Pascalopol. Cumpără material demolat, mai ieftin, sau încearcă la mai
multe farmacii ca să vadă la care e mai ieftin, pentru câteva centime. Mănâncă cu
lăcomie la masa oferită de un fost chiriaș devenit proprietar, dar aproape nu-i dă bani
Marinei pentru mâncare. Scena îmbolnăvirii subite, în care este rapid înconjurat de
familia Tulea, dezvăluie elocvent izolarea indusă de teama pierderii averii. Otilia este
singura care-i mai este alături, iubindu-l necondiționat, dar avariția lui îndepărtează
repetat pe toți ceilalți, pe Felix, pe Marina, pe văduva care-l îngrijea, pe Pascalopol.
George Călinescu relevă în tușe grotești un personaj definit esențial printr-un
singur aspect, prin nenumărate instanțe de comic de situație. Nici momentele de
suferință ale bolnavului nu sunt lipsite de ridicol. Moartea lui nu inspiră un sentiment
tragic, ci unul comic, realizat parcă de o farsă a destinului. La capătul consecințelor
avariției lui mos Costache se profilează situația precară a Otiliei. Aceasta nu este înfiată
și beneficiază doar de o mică parte din banii lui, lăsați în pază lui Pascalopol. Prin acest
personaj autorul romanului condamnă societatea epocii, care a generat oameni cu
asemenea vicii dezumanizante.
Aglae Tulea
Baba absolută, aceasta este caracterizată succint într-o convorbire dintre Felix si
Weissmann: "... așa o femeie rea ca mătușa dumitale, să nu te superi, n-am văzut... Este
baba absolută, fără cusur în rău, pot să jur. Bărbatul ei înnebunea și fără infecție."
Sora lui moș Costache, aceasta este asemenea lui definită de dorința de a se
îmbogăți, mai cu seamă moștenind banii lui. Astfel, aceasta devine autoritară și agresivă
în fața slăbiciunii, "ca un comandant de militărie", fără nici un considerent moral,
caracteristici relevate vibrant de scena ocupării casei fratelui ei în momentele lui de
boală. Angrenând toată familia Tulea în urma ei, aceasta veghează înfrigurată ca Felix
și Otilia să nu înstrăineze ceva în timp ce ceilalți mută și scotocesc mobilierul în
căutarea banilor.
"În vreme ce cadavrul stătea inert peste plapumă și începuse să ia tonuri ceroase,
Aglae, Olimpia, Aurica și Titi scotoceau în toate părțile, trăgeau sertarele, desfăceau
garderobul, căutau prin sobă (...) Furioasă, Aglae trânti ușile dulapurilor, trase
covoarele, fără să le mai așeze la loc, desfăcu cutiile mari de la masa de joc și de la cea
din sufragerie (...). Negăsind nimic în haine, trase perna de sub capul lui moș Costache,
privi pe sub cearceaf, apoi ridică cu putere salteaua, răsturnând cadavrul spre perete."
Despotismul Aglaei se exercită asupra întregii familii, influențând până și alegerea lui
Costache de a o înfia pe Otilia. Timorați, Otilia și Felix o contemplă cu dezgust și
dispreț: "...în familia în care mă aflu unul pândește pe celălalt și-l cred capabil pe
fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârșăvii." (Felix)
S-a observat că totuși Aglae își apără copiii și că goana ei fără scrupule după
averea lui moș Costache are o justificare în acest scop. Pledează ca Simion să-i dea
zestrea Olimpiei, soția lui Stănică, îi caută zadarnic un soț Auricăi, îl ține sub aripa ei pe
nevolnicul Titi. În același timp însă îl aruncă în ospiciu pe Simion fără remușcări, pentru
a se elibera de povară, ca să-și trăiască viața. Avidă de avere, Aglae nu cunoaște limite
morale și manifestările ei se dezlănțuie spasmodic și fără ezitare.
Stănică Rațiu
Arivistul fără scrupul moral și escrocul locvace, Stǎnicǎ este un avocat fără
procese care își exercită debitul verbal în sânul familiei și în cercul prietenilor. Tema lui
favorită este paternitatea, căsătoria, familia. Patosul discursului ocazional, instantaneu,
este rezultatul unei experiențe câștigate și pe care o repetă cu orice ocazie. Obiectivul
urmărit este banul, pe care nu se sfiește să-l dobândească de la oricine și în orice
calitate.
Activiatea lui constă în general prin căutarea unor căi de a obține bani, de la
oricine, fără discriminare: Otilia, Felix și de la Pascalopol, și de la Marina, ca și de la
rudele sale. Nu pierde nici o ocazie să "ciupească", încredințat că va putea pune odată
mâna pe banii lui moș Costache, pe care, într-adevăr, îi fură pur și simplu. Îmbogățit,
părăseste pe Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta; a fost chiar prefect într-o scurtă
guvernare, este proprietarul unui block-haus și patronează tripouri și cercuri de
morfinomani. Stănică este și el un produs al societății capitaliste, încadrându-se în seria
tipologică reprezentată de Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Gore Pirgu și Iancu Urmatecu,
eroul romanului lui Ion Marin Sadoveanu.
În zugrăvirea tipului, Călinescu folosește o diversitate stilistică care-l transformă
în "o figura extraordinară", cum observă criticul Ovid S. Crohmălniceanu, care adaugă:
"volubilitatea personajului are atâta intensitate vitală, încît ridică arta de a trivializa
orice lucru și de a-l umfla fantastic la o adevărată perfecțiune. În materie de demagogie
și versatilitate, Stănică are geniu. Nu e foarte departe de adevăr când spune: „He, he,
Stănică e profund, degeaba încercați dumneavoastră să-l luați peste picior.” Dacă
Stănică „are geniu”, acesta e un geniu al răului.
Aprecieri critice
Critica literară întâmpină " Enigma Otiliei " cu multă căldură. Cea dintâi critică
o publică Petru Manoliu, sub semnătura "Erasm", la o săptămână după ce se anunță
apariția romanului. Petru Manoliu consideră romanul " o carte uluitoare prin sufletul
epic, prin puterea de făurire a personajelor”. Romanul e considerat o culme a epicii
citadine, comparabilă cu cea a lui Rebreanu în epica satului.
Al. Philippide observă capacitatea lui George Călinescu în crearea de caractere și
găsește că " familia Tulea este zugrăvită cu o rară vigoare, iar Stănică Rațiu este mai
veridic si mai viu decât o ființă reală. Șerban Cioculescu îl contrazice, considerându-l
mai realizat pe Pascalopol. Criticul îl anunță totodată pe scriitor ca pe un viitor
romancier fără dificultăți: " D-l. Călinescu va avea numai să elimine si să selecteze cu
mai multă luare aminte din recolta îmbelșugată a observației și fanteziei sale."
Cea mai amplă cronică a romanului la apariție îi aparține lui Pompiliu
Constantinescu care susține că George Călinescu " pledează clasic, după metode
balzaciene, a faptelor concrete, a experienței comune, fixând în niste cadre sociale bine
precizate, o frescă din viața burgheziei bucureștene. "
În legătură cu construcția personajelor, P. Constantinescu îl asociază pe Stănică
Rațiu cu Pirgu, eroul lui Mateiu Caragiale din " Craii de Curtea Veche ". Concluzia e
categorică: " Romanul d-lui Călinescu este unul dintre cele mai bune romane din ultima
vreme. De o construcție sigură, cu o intuiție socială si psihologică de solid realism, de un
adevăr sufletesc adânc și de nuanțe sufletești revelatoare, ”Enigma Otiliei”, se clasează
printre operele de întâia mână a epicii noastre”.
O cronică aplicată estetic o semnează I. Negoițescu, ce se simte a fi în fața unui
spectacol pur estetic, romanul dându-i impresia " de joc epic de mecanic si nu de
organic, de mașinărie perfectă, uluitoare în precizie, imitând viața pâna la iluzia
fenomenală”, apreciere la care subscriem și noi.
Inspirat probabil de la titlul inițial " Părinții Otiliei ", Ov. I. Crohmalniceanu îi
descoperă romanului un motiv tematic fundamental, acela al paternității. "În centrul
cărții stau doi orfani. Soarta lor urmează sa se decidă în funcție de determinantele
materiale imediate ale paternității.”
Dumitru Micu observă că George Călinescu își clasează personajele în două
compartimente distincte: unul rezervat umanității canonice, celălalt personalităților de
excepție. Felix și Ioanide " la diferite trepte de autorealizare, personifică insul cu
aspirațiile superioare. "
Sintetizând observațiile anterioare, Nicolae Manolescu introduce o alta nuanță: "
în ”Enigma Otiliei” și în celelalte romane, George Călinescu își asumă rolul
naratorului, interpretând singur toate rolurile, vorbind în numele tuturor personajelor,
ignorând specificul psihologic ori plauzibilul situației: un actor care nu știe să se
identifice cu personajele, rămânând el însuși în pielea fiecăruia."
Eugen Simion observă că " trecerea de la acceptarea unanimă a realismului
balzacian la subordonarea romanului unui clasicism structural si părăsirea amândorora
în favoarea unei viziuni satirice a fost explicată printr-un fenomen de sincretis, prin
sinteza mai multor formule narative ce imprimă cărților senzația de vechime și în același
timp, de radicalitate modernă.