Iepurele, ogarul și copoiul

-Fabulă-

Fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” este o poezie epică, cu subiect narativ la fel ca
celelalte specii ale genului epic în versuri: balada, poemul eroic, legenda și epopeea. Fabula este
o povestire alegorică (alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt
ascunse în spatele unor măști de animale, plante sau obiecte), în care figura de stil dominanta
este personificarea.
Din punct de vedere compozițional fabula are doua părți inegale ca pondere: sceneta
propriu-zisă, mai mare ca întindere, narativă, prezentând o povestire, de obicei din lumea
animalelor, care este o alegorie, iar cea de-a doua parte, așezata de obicei la sfârșitul fabulei, o
reprezintă morala sau învățătura ce se desprinde din narațiune, decodificând întâmplarea narata și
sugerând atitudinea autorului. În mod atipic, fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore
Alexandrescu, începe cu morala, concentrată în primele patru versuri ale fabulei: „Calitățile
noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;/ Aceasta se întâmplă de
câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele.” Povestirea propriu-zisă debutează sub
semnul timpului nedeterminat, sugerat de adverbul „odată”: „Iepurele odată/ Fu tras la judecată/
De un ogar.” Autoul prezintă falsul „conflict de interese” dintre ogar și copoi, pe de o parte și
iepure, pe de altă parte. Copoiul își începe acuzația contra iepurelui pe un ton înalt, solemn, cu o
invocație care amintește de modul de adresare către o zeitate („O, tu ce prezidezi senatul
câinesc”), cu scopul de a impresiona, de a flata judecătorul, intenția autorului fiind, evident, de
ironie fața de discursul, plin de ifose, caracteristic elitei și celor care vor sa salveze aparențele.
În fond, toți au aceeași calitate dominanta: iuțeala deplasării. Există totuși o mare
diferență: în timp ce ogarul aleargă după pradă, iepurele, în postura de urmărit, „fuge parcă ar fi
gonit de vijelii” doar pentru a-și salva pielea. Goana iepurelui care „merge tot cotiș” și „n-are
umblet creștinesc” – fapte demne de condamnat, în opinia ogarului urmăritor – trezește reacția
violentă a ogarului care depune plângere către președintele senatului câinesc, copoiul. Într-un
proces înscenat, sentința este, evident, previzibilă: „Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice
pentru el crez, și iată-l osândit/ Sa fie jupuit./ Carnea va rămâne pentru judecător,/ Iar labele vor
fi pentru jeluitor.”
Astfel că, alegoria fabulei „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu,
evidențiază sistemul corupt de justiție, ogarul întruchipând procurorul sau omul legii abuziv,
absurd prin discursul susținut, copoiul pe judecătorul părtinitor care nu dă dreptul acuzatului să-
și expună punctul de vedere, iar iepurele reprezentând victima, acuzatul, pârâtul într-un proces
înscenat în care i se reproșează, in mod absurd, faptul că nu se lasă acuzat
Constern, așa cum reiese din morala fabulei ca mesajul textului se referă la calitățile
noastre cele mai de preț, dar care de multe ori ne sun reproșate ca fiind ofensatoare față de
ceilalți.