Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în

versuri, în care autorul personifică animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri
care satirizează anumite năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le
îndrepta. Ea are următoarea structură: povestirea propriu-zisă (istorioara cu tâlc) și
morala (învățătura). Figura de stil folosită de obicei este personificarea.Fabula are
două caractere: caracter satiric și caracter moralizator.

Cuprins

 1Istoria fabulei
o 1.1Fabula în Antichitate
o 1.2Fabula în Grecia
o 1.3Fabula în Evul Mediu
o 1.4Influența indiano-arabă
o 1.5După La Fontaine
o 1.6Fabula în genul epic
 2Schema narativă
 3Vezi și
 4Legături externe

Istoria fabulei[modificare | modificare sursă]

Fabula în Antichitate[modificare | modificare sursă]
Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre.
Tablete provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii
lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne
nicovala, a vărsat găleata cu apă.”), de musca încrezută („O muscă care s-a așezat
pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-
și ia zborul”). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe și au o
construcție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut
zici la toată lumea”). Totuși, acestea nu au niciodată o morală explicită.
Fabula în Grecia[modificare | modificare sursă]
Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele”, pe care o
povestește Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile”. Este vorba de o
biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau șoim) care, în plus, îi
face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noțiunii
de dreptate, cu ajutorul unui raționament antitetic în care personajul principal
exploatează excesiv poziția de forță.
Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. și
care e considerat „părintele fabulei”.
În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a
fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie
să ia ca material miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste
fabule de Esop pe care le știam pe de rost, și pe care le-am luat din întâmplare.”
Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această
antologie, pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată
sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, și
numită Augustana. La această colecție se face de fapt referire când se menționează
astăzi „fabulele lui Esop”.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare remarcabilă a
„Șobolanului de oraș și șobolanul de câmp” (Satire, II, 6), pe care unii critici o
consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care
va face din fabulă un gen literar poetic.
Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne
lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu
sunt atestate în nici o altă parte și sunt foarte bine construite.
Fabula în Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Evului Mediu prin
intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas,
pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.
Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de
Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri
inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva
lupului servește ca pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a
inechităților sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se
întrepătrunde.
În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.
Influența indiano-arabă[modificare | modificare sursă]
Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul
antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. și 570, această
antologie de fabule va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se
numește Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai
toate fabulele: măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul
ce joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influența Occidentul în sensul unui progres
complex. Mai întâi circulând în Persia și tradusă în arabă, de către Ibn al-Muqaffa' cu
titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină,
purtând titlul Directorium humanae vitae (1280). Moș Poussines o va traduce la
rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune
persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile luminilor sau
Purtarea regilor, alcătuită de înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David
Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un
pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor fabule de La
Fontaine, și anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte” și „Țestoasa și cele două
lebede”. Sub titlul „Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai”, va cunoaște o versiune și
în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom, 2010).
După La Fontaine[modificare | modificare sursă]
Succesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în scrierea
acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistrații, preoții sau vânzătorii, toți își
încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de
fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră
în cartea recordurilor. Chiar și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune
una, primită destul de bine la vremea ei.
Toți acești autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supraviețuit în mod
durabil alături de cel al lui La Fontaine, și acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de
Florian (1755-1794). Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie
către o morală politică, fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din
englezul John Gay sau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi
practicată. Totuși, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un talent înnăscut în scrierea
acestui fel de povestire.
Fabula în genul epic[modificare | modificare sursă]
Cuvântul fabulă provine din lat. "fabula" cu sensul de povestire. În sens larg,
termenul denumește nucleul faptelor din care este constituită acțiunea unei opere
literare, iar în sens restrâns reprezintă specia genului epic în versuri sau în proză în
care sunt povestite diferite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a
plantelor sau ale unor obiecte personificate. Acestea sunt imaginate în situații
omenești, iar faptele narate constituie o alegorie.
Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate
indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.Ca orice fabulă se întâlnește o
primă parte narativă alegorică, în care sunt relatate întâmplările, dar, narațiunii, ca
mod de expunere predominant, i se adaugă și dialogul, care imprimă o anumită
vioiciune și naturalețe întregii acțiuni. Totodată, acest mod de expunere, precum și
unele scurte secvențe descriptive au menirea de a evidenția trăsăturile specifice ale
personajelor.
Acest fapt - reliefarea însușirilor personajelor - este esențial în fabulă, întrucât autorul
își propune să critice anumite defecte omenești întruchipate de personaje. Astfel, se
realizează și o altă trăsătură a fabulei - caracterul ei satiric și moralizator - căci
scriitorii urmăresc ca, printr-o atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de
caracter negative, să transmită unele învățăminte.
Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă decât cea
narativă, numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și conține o concluzie
formulată concis și clar. Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar în această situație,
ea se desprinde cu ușurință din narațiune.
Cele două părți ale fabulei - narațiunea alegorică și morală - se află într-o strânsă
legătură, căci morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a întregului discurs,
iar narațiunea este veșmântul care o pune în relief. Claritatea moralei depinde, în
foarte mare măsură, de claritatea firului epic, de măiestria cu care autorul știe să
întruchipeze prin personajele sale anumite tipuri umane.
Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt - personajele
fabulei) reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină concordanță cu
concepția pe care fabulistul o are despre fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura
reprezentată de iepure este teama, cea prezentată de vulpe este șiretenia; lupul este
lacom, leul este puternic și abuziv, la fel ca elefantul, boul este prostănac, dar și
arogant etc.
Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică în versuri
sau în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor,
 a plantelor, a obiectelor și care are caracter satiric și moralizator, criticând anumite
defecte omenești.
Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o diversitate
de forme - umor, satiră, ironie - având ca scop provocarea bunei dispoziții și a
hazului, dar și o atitudine critică față de cei doi ipocriți, lacomi, proști, infatuați etc.
În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale poeziei clasice,
luându-și o mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură, strofe, narațiunea fiind, de
cele mai multe ori, continuă.
Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în Orient încă din secolul al VII-lea î.Hr. și a
fost pusă în circulație de culegerile indiene "Panciatantra" și Hiptopadesa compuse în
sanscrită de Bidpay și traduse în arabă, dar creatorul ei este considerat grecul Esop
(care, se zice,a fost un sclav eliberat pentru vorbele sale de duh).

Schema narativă[modificare | modificare sursă]

Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziție între
două personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziție
superioară și îl domină pe cel inferior. Grație unui eveniment narativ neprevăzut
poziția celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C.
Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învățăm să citim fabulele, Montréal,
1989). Această schemă, care se întâlnește în zeci de fabule, blochează situația de
comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula
„este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluția sa”. (Estetica, II).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Creaturi fictive din legende și fabule

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Colecție de fabule
[ascunde]

Aspecte ale relatării

em

ist

naj

tip
ontrast

ndar

ristotel 
tagonist

uteragonist

agonist

cit

torul narațiunii

hina

frapant

prăpastiei

dară

eritată

ubiectului 
pozițiune

igă

fășurarea acțiunii

ct culminant

znodământ

amă

ntrigă

ealizantă
 ii

ară caracteristică genului

nței

ent al perspectivei

ator-personaj

niscient

atori multipli

ditabil

diență

nunțarea la neîncredere

ară

arațiune non-liniară 
me

ale

ferite deznodământuri

 
ș

vers

ntrigă

storie alternativă

ică și de situație

Dicție

Dispoziție

Logică

Mod

Narațiune
Retorică

Tehnici narative

Ton
Alegorie

Aluzie

Anacolut

Anaforă

Antiteză

Comparație

Dativ etic

Emfază

Enumerație

Epitet

Eufemism

Exclamație

Hiperbolă

Imprecație

Inversiune

Invocație

Maximă

Metaforă

Metonimie

Paralelism

Patos ridicol

Personificare

Pleonasm

Sinecdocă
Aforism

Aliterație

Anacronism

Anagramă

Argou

Arhaism
 Asonanță

Calambur

Imagistică

Jargon

Motiv

Neologism

Onomatopee

Oximoron

Repetiție

Simbolism

Tautologie

u
lară

c · Epic · Liric
· Aventură · Crimă · Docuficțiune  · Epistolar · Erotic · Filozofic · Gotic · Groază · Istoric · Mister · Nautic · Roman de non-ficțiune · Paranoic · Picaresc · Ficțiune p
vă · Supereroi · Saga · Științifico-fantastic (literatură · film) · Thriller · Ficțiune urbană · Western
 Comic · Dramatic · Fantastic · Fantezie · Realism magic · Satiric · Tragic

sc

ficțiunii

mparată

reativă

urii

Portal literatură
Categorie: 
 Fabule
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Polski
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 80
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 7 mai 2020, ora 10:22.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în
condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de
utilizare.