ce este fabula

PE ACEEAȘI TEMĂ

Bela Bartók şi opera ca fabulă contemporană: Castelul Prințului Barbă-

Albastră Kovesi la deschiderea celui de-al doilea dosar: Fabulații întocmite
exclusiv în scopul denigrării Fabula creşterii economice Fabula aplicata la
ziua de azi Tratament nefabulatoriu

Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de

obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele,
fenomenele naturii și lucrurile; satirizează anumite naravuri, deprinderi,
mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are următoarea
structură: povestirea propriu-zisă și morală. Figura de stil folosită de
obicei este personificarea.Fabula are 2 caractere:caracter satiric și caracter
moralizator.

Cuprins
 1 Istoria fabulei
o 1.1 Fabula în Antichitate
o 1.2 Fabula în Grecia
o 1.3 Fabula în Evul Mediu
o 1.4 Influența indiano-arabă
o 1.5 După La Fontaine
o 1.6 Fabula în genul epic
 2 Schema narativă
 3 Vezi și
 4 Legături externe

Istoria fabulei
Fabula în Antichitate
Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei
noastre. Tablete provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe
scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului,
neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), de musca
încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă
putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul“). Multe din
aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe și au o construcție
antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai pierdut
zici la toată lumea.“). Totuși, acestea nu au niciodată o morală explicită.

Fabula în Grecia

Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele“, pe care o

povestește Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile“. Este vorba
de o biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau șoim) care, în
plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm
asupra noțiunii de dreptate, cu ajutorul unui raționament antitetic în care
personajul principal exploatează excesiv poziția de forță.

Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul
VI î.Hr. și care e considerat „părintele fabulei“.

În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât

timp a fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor
astfel: „Poetul trebuie să ia ca material miturile. [...] De aceea am ales
miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le știam pe de
rost, și pe care le-am luat din întâmplare.“

Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric.

Această antologie, pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din
ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând
probabil din secolul I, și numită Augustana. La această colecție se face de
fapt referire când se menționează astăzi „fabulele lui Esop“.

Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare

remarcabilă a „Șobolanului de oraș și șobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe
care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El
va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.

Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman

Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din
Fedru, dar multe nu sunt atestate în nici o altă parte și sunt foarte bine
construite.

Fabula în Evul Mediu

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Evului

Mediu prin intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime:
Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată
în numele moralei.

Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției

Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul
XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului
famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca pretext pentru o
satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează
aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.

În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

Influența indiano-arabă

Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin

intermediul antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între
300 î.Hr. și 570, această antologie de fabule va cunoaște numeroase
modificări. Una din versiunile derivate se numește Hitopadesa sau
„Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele:
măgarul, leul, maimuța, șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce
joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influența Occidentul în sensul unui
progres complex. Mai întâi circulând în Persia și tradusă în arabă, de
către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), va fi apoi
tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae
vitae (1280). Moș Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul
de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă
în franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile luminilor sau Purtarea regilor,
alcătuită de înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid,
din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un
pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor
fabule de La Fontaine, și anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte“ și
„Țestoasa și cele două lebede“. Sub titlul "Kalila și Dimna sau Poveștile lui
Bidpai", va cunoaște o versiune și în limba română datorată lui George
Grigore (Editura Polirom, 2010).

După La Fontaine

Succesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume
în scrierea acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistrații, preoții sau
vânzătorii, toți își încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul
Desbillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un anume Boisard publică o
culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în cartea recordurilor. Chiar
și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una, primită destul
de bine la vremea ei.

Toți acești autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a

supraviețuit în mod durabil alături de cel al lui La Fontaine, și acesta
este Jean-Pierre Claris, cavaler de Florian (1755-1794). Culegerea sa
numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către o morală politică,
fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul John
Gay sau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi
practicată. Totuși, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un talent înnăscut în
scrierea acestui fel de povestire.

Fabula în genul epic

Cuvântul fabulă provine din lat. "fabula" cu sensul de povestire. În sens

larg, termenul denumește nucleul faptelor din care este constituită acțiunea
unei opere literare, iar în sens restrâns reprezintă specia genului epic în
versuri sau în proză în care sunt povestite diferite întâmplări puse pe
seama animalelor, a păsărilor, a plantelor sau ale unor obiecte
personificate. Acestea sunt imaginate în situații omenești, iar faptele
narate constituie o alegorie.

Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt

exprimate indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.Ca orice
fabulă se întâlnește o primă parte narativă alegorică, în care sunt relatate
întâmplările, dar, narațiunii, ca mod de expunere predominant, i se
adaugă și dialogul, care imprimă o anumită vioiciune și naturalețe întregii
acțiuni. Totodată, acest mod de expunere, precum și unele scurte
secvențe descriptive au menirea de a evidenția trăsăturile specifice ale
personajelor.

Acest fapt - reliefarea însușirilor personajelor - este esențial în fabulă,

întrucât autorul își propune să critice anumite defecte omenești
întruchipate de personaje. Astfel, se realizează și o altă trăsătură a fabulei
- caracterul ei satiric și moralizator - căci scriitorii urmăresc ca, printr-o
atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de caracter negative, să
transmită unele învățăminte.

Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă
decât cea narativă, numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și
conține o concluzie formulată concis și clar. Uneori, morala poate lipsi din
fabulă, dar în această situație, ea se desprinde cu ușurință din narațiune.

Cele două părți ale fabulei - narațiunea alegorică și morală - se află într-o
strânsă legătură, căci morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a
întregului discurs, iar narațiunea este veșmântul care o pune în relief.
Claritatea moralei depinde, în foarte mare măsură, de claritatea firului
epic, de măiestria cu care autorul știe să întruchipeze prin personajele
sale anumite tipuri umane.

Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt -

personajele fabulei) reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină
concordanță cu concepția pe care fabulistul o are despre fiecare dintre
ele. Astfel, trăsătura reprezentată de iepure este teama, cea prezentată de
vulpe este șiretenia; lupul este lacom, leul este puternic și abuziv, la fel ca
elefantul, boul este prostănac, dar și arogant etc.

Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică
în versuri sau în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe seama
animalelor, a păsărilor, a plantelor, a obiectelor și care are caracter satiric
și moralizator, criticând anumite defecte omenești.

Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o

diversitate de forme - umor, satiră, ironie - având ca scop provocarea
bunei dispoziții și a hazului, dar și o atitudine critică față de cei doi ipocriți,
lacomi, proști, infatuați etc.

În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale

poeziei clasice, luându-și o mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură,
strofe, narațiunea fiind, de cele mai multe ori, continuă.

Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în Orient încă din secolul al VII-lea
î.Hr. și a fost pusă în circulație de culegerile indiene "Panciatantra" și
Hiptopadesa compuse în sanscrită de Bidpay și traduse în arabă, dar
creatorul ei este considerat grecul Esop (care, se zice,a fost un sclav
eliberat pentru vorbele sale de duh).

Schema narativă
Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o
opoziție între două personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate,
unul se situeză pe o poziție superioară și îl domină pe cel inferior. Grație
unui eveniment narativ neprevăzut poziția celor două personaje se va
răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o
dublă inversare” (Să învățăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această
schemă, care se întâlnește în zeci de fabule, blochează situația de
comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară. Hegel