GENUL EPIC

Genul epic cuprinde totalitatea creațiilor literare care exprimă, sub formă de narațiune, idei,
sentimente, acțiuni ale eoilor unor întâmplări reale sau imaginare. E atât în versuri, cât și în
proză, dezvăluind direct sau indirect aspecte diverse ale realității, într-o manieră relativ
obiectivă, fie la persoana a III-a, fie la persoana I-a.
TRĂSĂTURILE GENULUI EPIC:
 are o viziune de amploare;
 presupune, de regulă a acțiune, un șir de evenimente;
 este un gen obiectiv, în care elementele realității sunt ușor de recunoscut;
 utilizează, în fond narațiunea și descrierea, dar nu exclude niciun alt mod de expunere;
 prezența autorului alternează cu cea a personajelor.

 Caracteristică epicii este nararea obiectivă a faptelor, scriitorul nefiind prezent direct,
ci ca un ,,martor” sau o ,,voce” ce relatează desfășurarea unor fapte.
 Dacă în poezie ideile și trăirile sunt transmise direct, la persoana I, iar în genul dramatic
faptele sunt reprezentate prin dialog și acțiune directă, în epică ele sunt narate sau
povestite, aceasta fiind marca esențială a genului.
 Mobilitatea epicului este totală, atât din punct de vedere temporal, cât și spațial. Poate
nara întâmplări care se petrec de-a lungul mai multor generații (,,Forsyte Saga”de
Glasworthy), de-a lungul câtorva secole sau chiar milenii (,,Adam și Eva” de Liviu
Rebreanu), după cum se poate rezuma la fapte petrecute în câteva ore (,,Desfășrarea” de
Marin Preda). Cu aceeași ușurință se poate deplasa în spațiu (,,Ocolul pământului în
optzeci de zile” de Jules Vernes)
 Epicul are putința de a dilua sau comprima timpul desfășurării faptelor (jumătate din
volumul I al romanului ,,Moromeții” de M. Preda cuprinde întâmplări desfășurate de
sâmbătă până duminică seara, în timp ce volumul II cuprinde aproximativ un deceniu).
 Proza are capacitatea de a manipula personaje numeroase, zeci sau chiar sute,
distribuindu-le în planuri narative diferiteși aducându-le în prim-plan la un moment dat.
 Amploarea acțiunii este unul dintre criteriile care determină împărțirea genului în specii
literare, evoluând de la nararea unui singur eveniment desfășurat într-o perioadă scurtă de
timp (schița) până la surprinderea mai multor episoade (nuvela) sau a unei întregi epoci
(romanul).
 Narațiunea se poate asocia cu dialogul, cu descrierea, cu monologul sau cu toate
împreună, în funcție de complexitatea subiectului și a speciei.
 Orice narațiune cuprinde o unitate structurală între fabulă (fr. Histoire) și subiect (fr.
discours), separabile doar teoretic. Fabula este istoria propriu-zisă, ceea ce s-a întâmplat
1
 în mod efectiv, evenimentele și legăturile dintre ele. Subiectul sau discursul este modul
de prezentate a istoriei, dispunerea evenimentelor într-o anumită succesiune.

SPECIILE GENULUI EPIC

Epica orală sau populară:
Epica orală sau populară în versuri:
 legenda;
 balada (cântecul bătrânesc).
Epica orală sau populară în proză:
 legenda;
 snoava;
 basmul.
Epica scrisă sau cultă:
Epica scrisă sau cultă în versuri:
 balada;
 legenda;
 poemul;
 epopeea;
 fabula.
Epica scrisă sau cultă în proză:
 anecdota;
 schița;
 povestirea;
 nuvela;
 romanul;
 eseul;
 reportajul;
 memoriile.

Legenda – specie a genului epic, în versuri sau în proză în care realul se suprapune cu
fantastiscul în tendința de a explica un fenomen, o cauză, sau diverse origini.

2
Legenda – creație epică în proză sau versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase,
prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment
istoric, al unui erou mitic sau al unui fenomen.(DEX)
Balada populară este o creație populară în versuri, cu o acțiune simplă, în care se narează
întâmplări petrecute demult sau fapte vitejești, inspirate din trecut. Acțiunea este simplă și
lineară, desfășurată pe un singur plan și organizată pe momentele subiectului. Spațiul și timpul
sunt vag definite. Conflictul dintre personaje este de natură socială, dar și morală.
Basmul este o specie a epicii populare sau culte, de regulă în proză (mai rar în versuri), cu
răspândire universală, construit pe o schemă opozițională bine – rău, în care sunt relatate
întâmplări mai cu seamă fantastice ale unor personaje imaginare (zmei, zâne, balauri, animale
năzdrăvane etc.).
Nota Bene! Basmul trebuie delimitat de poveste (care este mai realistă), de legendă (care
urmărește explicarea unor fenomene naturale sau istorice), de snoavă (care este o scurtă
narațiune anecdotică).
Basmul pornește de la o realitate, însă se îndepărtează de aceasta, trecând în supranatural și
propunând o altă lume, care funcționează însă cu reguli apropiate celei omenești.

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor

miraculoase, basmele se clasifică în:
➢ fantastice (predomină miraculosul);
➢ animaliere (cu elemente ale legendelor totemice, plante şi alte obiecte simbolice);
➢ nuvelistice (implicarea puternică a aspectelor reale, concrete de viaţă).

Poemul este o specie a genului epic, în versuri, de întindere relativ mare, cu caracter eroic,
filozofic, istoric, mitologi, legendar, în care se povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje
însuflețite de sentimente nobile.
Exemplu:,,Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri
Epopea – specie a genului epic în versuri, de proporții, în care sunt narate episoade istorice
cruciale din existența unui popor, antrenând un număr mare de personaje. Stilul este solemn, în
centrul narațiunii se află un eveniment important luat din trecutul istoric.
Exemplu: ,,Iliada” de Homer.

Fabula – specie a genului epic, în proză sau versuri, care exprimă alegoric, prin simboluri
(animale, plante, obiecte), acțiuni ale oamenilor, pentru a sublinia , de cele mai multe ori,
cusururile acestora.
Compozițional, fabula se distinge prin narațiunea evenimentelor și morală. Elementele
definitorii ale esteticii fabulei sunt: alegoria, satira, ironia, limbajul gnomic (sentențios).

3
Snoava – specie a genului epic, cu caracter umoristic, o poveste glumeață, care surprinde
slăbiciunile omenești în intenția de ale moraliza.
Snoava – operă epică în proză, de scurtă întindere și de factură umoristică, în care sunt ironizate
viciile omenești.
Povestirea desemnează o specie a genului epic de dimensiuni asemănătoare cu nuvela , o
narațiune subiectivizată care surprinde un singur fapt epic. Povestitorul este implicat, de obicei,
fie ca martor, fie ca personaj al întâmplărilor pe care le narează. Interesul nu se concentrează, ca
în nuvelă, asupra personajului, ci asupra situațiilor povestite, de obicei generate de o intrigă
simplă, însă având în majoritatea cazurilor un caracter exemplar.

INSTANȚELE COMUNICĂRII NARATIVE

Autorul creează o operă literară, modificând realitatea prin imagini artistice, selectând,
combinând și nuanțând limbajul pentru a oferi o altă imagine realității. În textul epic, el este cel
care îl plăsmuiește pe narator, inventează acțiunea, dă viață personajelor.
Naratorul este cel care relatează succesiunea evenimentelor, o instanță intermediară între
autorul operei epice, o ,,voce” sau o proiecție aparent neutră a scriitorului.
Tipuri de narator:
 narator-autor;
 narator-personaj;
 narator-martor;
 narator omniscient;
 narator uniscient.
Naratorul-autor este care asigură un dialog permanent cu un cititor prezumtiv (,,Patul lui
Procust” de Camil Petrescu)
Naratorul-personaj este direct implicat în succesiunea evenimentelor, intră în relații și în
conflicte cu celelalte personaje, poate nara la persoana I sau a III-a, poate avea o perspectivă
pregnant obiectivă sau subiectivă asupra faptelor (,,Romanul adolescentului miop” de M.
Eliade, Nică din ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă)
Naratorul-martor a participat la întâmplări, dar nu în calitate de protagonist, ci de observator,
consemnează evenimentele și ulterior le relatează (Ienachi Coropcarul din povestirea ,,Cealaltă
Ancuță” de M. Sadoveanu).
Naratorul omniscient este tipul clasic, cel care dirijează ,,din spate” toate acțiunile
personajelor, cărora le cunoaște și anticipează evoluția, inventează situații și scene pentru a

4
ilustra anumite trăsături ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul derulării evenimentelor (
Ioan Slavici, George Călinescu, Marin Preda).
Naratorul uniscient- cunoscător al unei singure situații, neinițiat.
Istoria (fabula, diegeza, povestirea) exprimă conținutul narativ al operei literare, toate
evenimentele reale sau fictive.
Discursul (subiectul) reprezintă ordinea în care evenimentele sunt comunicate cititorului,
ascultătorului. Este modul în care cititorul ia cunoțîștință de cele povestite.
Timp al discursului este timpul narațiunii.
Timp al fabulei este considerat timpul real al evenimentelor.
Narațiunea este un mod de expunere fundamental pentru genul epic, bazat pe relatarea unor
întâmplări organizate într-o succesiune temporală.

NOTA BENE !!!

Autorul – creează opera.
Naratorul – povestește opera.
Narațiunea – istorisirea mai multor întâmplări.
Istorie – succesiune de evenimente reale sau imaginare.
Discurs – ordinea evenimentelor comunicate.

CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI ȘI A DISCURSULUI NARATIV

Subiectul (numit și discurs) reprezintă dispunerea evenimentelor relatate într-o anumită

succesiune, reflectarea artistică a unei suite de motive a căror complexitate este determinată de
specia literară și de tehnica de creație a autorului.
Subiectul operelor epice evoluează pe așa-numitele momente ale subiectului:
 expoziția – partea de început, în care se fixează coordonatele spațio-temporale ale
acțiunii, se conturează atmosfera și se dau informații despre personaje;
 intriga – constituie premisa acțiunii propriu-zise, marcând apariția sau intensificarea
conflictului;
 desfășurarea acțiunii – cuprinde evoluția sau derularea propriu-zisă a acțiunii;
 punctul culminant – reprezintă momentul de maximă intensitate, de apogeu al
conflictului;
 deznodământul – marchează rezolvarea conflictului și sfârșitul acțiunii.

5
Conflictul constituie un factor important în desfășurarea acțiunii epice și dramatice, vizând o
ciocnire de interese între personaje, susținută prin intrigă, o dispută ideatică sau porniri
contradictorii, total opuse, ale aceluiași personaj.
Conflictul care rezultă din înfruntare de interese între personaje având concepții diferite se
numește conflict exterior (de natură istorică, socială, politică etc.), iar când este expresia
pornirilor contradictorii ale aceluiați personaj conflictul este interior (etic, psihologic, ideologic
etc.).

Incipitul reprezintă ,,formula introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau
medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului” (DEX). În timp, termenul a suferit
nuanțări, astfel încât azi semnifică o formulă sau un fragment introductiv dintr-o operă epică,
având o anumită relevanță tematică, ideatică sau compozițională (din lat. incipit = aici începe).

Acțiunea denumește faptele, întâmplările, evenimentele ce se succedă într-o operă literară,

determinate de relațiile eroului sau personajului principal cu celelalte personaje sau cu mediul
înconjurător. În funcție de tipul de desfășurare, acțiunea poate fi continuă (cronologică), atunci
când urmărește succesiunea evenimentelor, sau discontinuă (întreruptă de întoarceri în timp),
când datorită memoriei involuntare, sunt prezentate secvențe decupate din cronologia firescă a a
faptelor. Acțiunea poate fi lineară (nuvelă istorică sau schiță) sau construită pe mai multe
planuri (în romane). După locul desfășurării evenimentelor, ea poate fi statică sau dinamică.

Tema este un concept de bază în teoria și critica literară (gr.thema = subiect) care:
 reprezintă un aspect general de viață asupra căruia se concentrează atenția scriitorului în
cuprinsul operei sale;
 poate fi formulată explicit, dar, în majoritatea cazurilor, ea se conține implicit în discurs,
derivând din revenirea la anumite motive;
 sintetizează în termeni abstracți: destinul, natura, moartea, trădarea, răzbunarea etc.,în
timp ce subiectul operei literare se poate relata concret.

PERSONAJUL LITERAR
Personajul literar este principalul element al unei opere epice sau dramatice.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale
distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și
social.

TIPOLOGIA PERSONAJULUI LITERAR

Tipologia personajului este foarte amplă, clasificările operându-se pe baza mai multor criterii.
După gradul de transfigurare al realității, personajul poate fi:
 personaj pur fictiv (Felix Sima);
 personaje atestate istoric (Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanu);
Uneori, personajul poate fi însuși scriitorul (Nică) sau poate prelua diferite date din viața
acestuia, devenind un alter ego (Titu Herdelea).
6
După rangul ocupat în dinamica acțiunii, personajul poate fi:
 principal (Ion);
 secundar (George Bulbuc);
 episodic (mitropolitul Teofan din ,,Alexandru Lăpușneanu” de C. Negruzzi)
 figurant (cei doi călugări din Cetatea Hotinului din aceeași nuvelă).
După amploarea construcției sau a devenirii sale, personajul poate fi:
 complex/ rotund (Otilia din ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu);
 simplu/ unilateral (Moțoc din nuvela ,,Alexandru Lăpușneanu”).
După modul de constituire, personajul poate fi:
 individual;
 colectiv (țăranii din ,,Răscoala” sau norodul adunat în curtea domnească în ,,Alexandru
Lăpușneanu”).

Personajul literar poate fi caracterizat direct și indirect.

Caracterizarea directă comunică nemijlocit trăsăturile definitorii ale personajului prin
următoarele procedee:
 autocaracterizarea (introspecția, monologul, mărturia diretă, sinceră, autoanaliza);
 atitudinea și aprecierea personajului de către alte personajedin operă;
 remarca directă a unor calități morale, spirituale, comportamentale prin descrierea unui
portret fizic.
Carecterizarea indirectă se definește prin deducerea unor calități umane particulare din:
 acțiunile personajului;
 modul în care personajul gândește, se manifestă;
 particularitățile de limbaj prin care autorul și-a prezentat personajul;
 mediu, ambianță;
 atitudinea ascunsă, dar veridică a altor personaje.

NOTA BENE !!!

Pentru identificarea tipologiei umane pe care o reprezintă personajul, vei urmări
următoarele aspecte:
1. Statutul personajului (profesia, îndeletnicirea, locul ocupat în societate: domnitor, țăran,
mamă, tată, artist etc.);
2. Vârsta personajului (copil, adolescent, tânăr, bătrân etc.);
3. Trăsătura-cheie, definitorie în fragmentul propus (care rezultă din faptele, acțiunile,
gândurile, atitudinile, prejudecățile personajului, dar și din aprecierile directe ale
naratorului sau alte personaje), exprimată în formă adjectivală (tiran, generos, avar etc.);
4. Starea de spirit exprimată (visător, îndrăgostit, decepționat, revoltat etc.)