Introducere în naratologie I

Genul epic. Definiția și principalele elemente structurale ale unei narațiuni. Timp și spațiu
narativ.
Genul epic cuprinde totalitatea creațiilor în proză sau în versuri în care modalitatea predominantă de
expunere o reprezintă narațiunea , creatorul expunându-și în mod indirect ideile prin intermediari
( narator și personaje).
Nașterea genului epic este marcată de epopeile homerice Iliada și Odiseea .
Așadar: genul liric –subiectivitate ( vorbește ”poetul”-instanța fictivă eul liric)
genul dramatic – obiectivitate ( vorbesc și acționează personajele)
genul epic-subiectivitate +obiectivitate ( vorbesc naratorul, purtător de cuvânt fictiv al
autorului și toate personajele).
Genul epic se caracterizează prin:
-mobilitate sau flexibilitate : extensie nelimitată în timp și dislocare liberă în spațiul social și
geografic;
-paralelismul acțiunilor;
-dislocare și invertire a oridnii narative;
-pulverizarea și discontinuitatea intenționată a acțiunii;
-liricizarea discursului epic prin suprapunerea vocii naratorului cu cea a personajului ( proză
subiectivă);
-dramatizarea discursului epic prin stringența conflictului și prin folosirea maximă a dialogului;
-prezența instanțelor narative autor concret, autor abstract, citior concret, cititor implicit, narator ,
naratar , personaje;
-prezența constantelor narative: perspectivă, focalizare.
-specii narative ( epice):
-populare : în versuri ( balada, legenda)
În proză ( basmul, legenda, snoava);
-culte: în versuri ( balada, legenda, poemul, epopeea, fabula)
În proză ( basmul cult, schița, povestirea, nuvela, romanul).

NARAȚIUNEA –presupune povestirea ( relatarea), de către un narator ( povestitor – instanță textuală

fictivă) , a unei succesiuni de acțiuni, care sunt întreprinse și prezentate într-o anumită ordine, pe
anumite coordonate spațiale și temporale , cu un anumit sens și cu o anume finalitate
psihologică/socială/morală, de către un agent ficțional-personaj, cu scopul de a rezolva un conflict –
un dezechilibru apărut între individ și lume.
Așadar, omul povestește pentru a da un SENS lumii și sieși, pentru a ORDONA ceea ce altfel ar
rămâne haotic, aleatoriu și incomprehensibil. De aceea, povestea și actul de a povesti sunt fondatoare
de civilizație și stau la baza culturii, religiei și artei . Mitul reprezintă cea mai simplă narațiune , o
narațiune care prezintă nașterea lumii și acțiunile exemplare ale primilor zei , acțiuni care urmează a fi
imitate de către oameni.
Actul povestirii poate fi și un act de supraviețuire ( vezi Șeherezada în ”O mie și una de nopți”.), de
seducție, de triumf al vieții asupra morții, al ordinii și sensului ( orice poveste-mit este un cosmos în
sine și prezintă, frecvent și nașterea /facerea cosmosului -”Biblia” /”Geneza”) asupra haosului.

Timpul narativ : este foarte flexibil ; libertatea autorilor în a-l manipula este totală;
-acțiunea se poate petrece într-un timp imemorial, generic, nedeterminat, mitic ( ”illo tempore”) ca în
basme , marcat prin formula tipică ”a fost odată ca niciodată” sau într-un timp istoric, bine determinat
ca în romanul ” Răscoala” de L.Rebreanu ( roman realist, a cărui acțiune este plasată într-un univers
verosimilavând în centru un eveniment istoric atestat , Răscoala de la 1907);
-acțiunea se poate desfășura de-a lungul unui interval de timp format din secole sau milenii ( ”Adam și
Eva ” de Liviu Rebreanu ) sau într-o singură zi, în 24 de ore ( cum se întâmplă, de obicei, în schițe sau
în romanul, de altfel foarte consistent ca număr de pagini, ”Ulise” de James Joyce);
-acțiunea poate avea loc în trecutul istoric ( ”Cei trei mușchetari” de A.Dumas –sec.XVI , Franța) , în
prezent sau ăn viiotor ( proza de anticipație, SF ).
Spațiul narativ: epicul se poate deplasa în spațiu extrem de ușor ( ”Ocolul pământului în 80 de zile”
de J.Verne, călătoria în lună în ”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu);
-unghiul de observație ( punctul de vedere) al naratorului se poate apropia de obiectul înfățișat , poate
descrie detalii și nuanțe , poate face sondaje în viața interioară a eroilor ca în romanul psihologc
subiectiv ( ”Pădurea spunzuraților” de L.Rebreanu) sau poate rămâne la o perspectivă panoramică,
detașată, ”demiurgică” ca în romanul realist obiectiv ”Ion” de L.Rebreanu.