GENUL LIRIC

Definiţie: Genul liric cuprinde totalitatea operelor în care autorul îşi transmite către cititor în mod direct şi
nemijlocit sentimentele, ideile şi gândurile.
Denumirea de liric vine de la faptul că textele erau însoţite (în antichitate) de acompaniament la liră.
Trăsături:
1. Îşi face prezenţa eul liric prin pronume, adjective pronominale şi verbe la persoana întâi, precum şi prin forme
de plural.
2. Se creează o lume posibilă, un univers poetic cu o deosebită forţă de sugestie, care se adresează sensibilităţii
cititorului, prin intermediul figurilor de stil şi al procedeelor artistice.
3. Limbajul poetic nu explică, ci sugerează prin intermediul imaginilor artistice (vizuale, auditive, motorii,
olfactive, chinestezice, tactile, sinestezice).
4. Operele lirice au un profund caracter subiectiv.
5. Modurile de expunere sunt: descrierea subiectivă, monologul liric şi dialogul imaginar.

PASTELUL
Definiţie: Pastelul este o poezie lirică în care poetul îşi exprimă direct sentimentele inspirate de un tablou din
natură (anotimp, peisaj), prin intermediul descrierii.
Termenul de pastel este împrumutat din artele plastice, unde desemna un desen realizat cu creioane moi.
Denumirea speciei este utilizată în exclusiviate în literatura română, unde termenul a fost introdus de Vasile
Alecsandri odată cu publicarea volumului „pasteluri”.
Trăsături:
1. Descrie un tablou de natură.
2. Creează emoţii prin intermediul imaginilor artistice (vizuale, auditive, motorii, olfactive, chinestezice, tactile,
sinestezice).
3. Predomină culorile pale, delicate.
4. Exprimă impresiile şi sentimentele poetului în legătură cu peisajul descris.
5. Conţine un limbaj plastic cu multe substantive şi adjective şi puţine verbe.
6. Predomină imaginile statice, dar nu lipseşte cu desăvârşire dinamicul.
7. Este impregnat cu procedee artistice şi figuri de stil.
8. Dacă la început, pastelul miza pe un descriptivism cu note obiective, mai târziu înregistrează o tendinţă spre
subiectiv.
9. Uneori apare însuşi omul ca parte din peisaj.
10. Modul de expunere dominant este descrierea (subiectivă).

DOINA
Definiţie: Doina este o specie a liricii populare, specificã poporului nostru, în care sunt exprimate direct cele mai
variate sentimente: dor, jale, tristeţe, înstrãinare, urã împotriva asupritorilor, regret etc.

Clasificare:
a) de dor;
b) de dragoste;
c) de jale;
d) de haiducie;
e) de ciobãnie;
f) de cãtãnie;
g) de înstrãinare.

Trăsături:
a)Exprimã direct, profund şi intens o varietate de sentimente, idei, aspiraţii;
b)Se inspirã din viaţa poporului nostru, reflectã comuniunea omului cu natura, atitudinea omului faţã de viaţã, de
moarte, faţã de scurgerea timpului;
c)Au o tematicã variatã;
d)Au elemente de prozodie specifice: formã astroficã, versuri scurte, rimã împerecheatã sau monorima, mãsura de
7-8 silabe, ritmul trohaic;
e)Pot avea formule specifice;
f) Sunt însoţite de o melodie adecvatã, cu tempo larg, cu formã liberã, bogat ornamentatã;
 g)Prezintã o mare bogãţie expresivã;
h)Eul liric este puternic marcat în text, prin prezenţa pronumelor, adjectivelor pronominale şi a verbelor la persoana
întâi;
i)Modul de expunere predominant este monologul liric, dar apare şi descrierea, şi chiar dialogul imaginar cu unele
elemente ale naturii;
j)Sunt caracterizate prin simplitatea formei;
k)Circulã în multe variante pe o arie extinsã.
l)Fiind o operã popularã, doina întruneşte trãsãturile literaturii populare:

-caracter oral (transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie);

-caracter anonim (autorul nu este cunoscut);
-caracter colectiv (opera este creaţia mai multor autori talentaţi, care au fãcut mici modificãri, în anumite
împrejurãri; au apãrut variantele);
-caracter sincretic (în creaţia popularã se asociazã mai multe arte; versurile se asociazã cu muzica şi dansul);
-caracter tradiţional (folclorul pãstreazã şi cultivã un sistem fix de mijloace de expresie artisticã-motive, imagini,
metafore, grupuri de rime, elemente de prozodie);
*-caracter naţional (este creaţie popularã specificã poporului român).

IMNUL
Definiţie: Imnul este o specie solemnã a genului liric, aparţinând liricii cetăţeneşti, în care se exprimã preţuirea
faţã de divinitate, faţã de eroi, faţã de o idee sau un eveniment important.
Observaţie: Denumirea provine din grecescul „hymnos”, care înseamnã „cântec de biruinţã, de slavã”.

EVOLUŢIA IMNULUI CA SPECIE:

În antichitate – era un cântec solemn de preamãrire a zeilor sau a eroilor legendari. Imnurile puteau fi mistice,
eroice, populare, erotice, filosofice.
Ulterior - şi-a lãrgit conţinutul şi tematica, slãvind divinitatea, patria, o personalitate, o idee sau un eveniment
important.
În secolul al XIX-lea – au apãrut imnurile naţionale, odatã cu formarea naţiunilor.

IMNUL NAŢIONAL
Imnul naţional este un cântec patriotic solemn, adoptat de o ţarã pentru a o reprezenta, şi care exprimã idealurile
sale de unitate naţionalã, de libertate şi suveranitate (ex. „Deşteaptă-te, române!”, ”La Marseillaise”).
Imnul este înrudit cu oda, marşul şi psalmul. Spre deosebire de odã, imnul este destinat spre a fi cântat.

TRÃSÃTURILE IMNULUI:
a) începe cu o invocaţie retoricã;
b)conţine numeroase îndemnuri;
c)apeleazã la evocarea unor personaje legendare;
d)exprimã patosul şi participarea afectivã a autorului;
e)conţine cuvinte cu valoare de simbol;
f)cuprinde o paletã variatã de figuri de stil;
g)stilul folosit este cel retoric;
h)are caracter mobilizator, militant;
i)nota este solemnă, sobră;
j)ritmul este ascendent, de preamărire;
k)verbele sunt, în general, situate la prezent sau la imperativ.

Stilul retoric – conţine diferite tehnici ale vorbirii în faţa publicului şi are ca scop influenţarea auditoriului
respectiv.
Invocaţia este o formulã de adresare cãtre o persoanã absentã sau imaginarã, de la care nu se aşteaptă de fapt nici o
intervenţie. Prin prestigiul de care se bucurã persoana respectivã, poate constitui un model pentru contemporani.
-este specificã stilului retoric;
-aşezatã de obicei la începutul operei;
-realizatã prin substantive la vocativ, însoţite sau nu de interjecţii.

Evocarea este un procedeu literar prin care se aduce în faţa cititorului imaginea unei persoane, a unui eveniment, a
unui loc sau a unei epoci din trecut. Acest procedeu pune în evidenţã sentimentele celui care face evocarea.
 GENUL EPIC

Definiţie: Genul epic cuprinde totalitatea operelor în care autorul îşi transmite în mod indirect sentimentele, ideile
prin intermediul personajelor şi acţiunii.
Cuvântul are originea în termenul franţuzesc epique (lat. epicus, gr. epicos, derivat din epos, „naraţiune”, „discurs
realizat prin cuvânt”).

Trăsături:
1. Sentimentele sunt transmise în mod indirect.
2. Personajele, acţiunea şi vocea narativă sunt elemente specifice epicităţii.
3. Vocea autorului dezvăluie, prin intermediul naratorului, unui auditoriu real sau imaginar fapte în care este sau
nu implicat.
4. Intuiţia epică a lumii se răsfrânge ca o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu, într-o
succesiune de momente ale subiectului.
5. Modul de expunere dominant este naraţiunea, care se îmbină armonios cu celelalte moduri de expunere
6. Naraţiunea şi descrierea aparţin vocii narative, în timp ce dialogul reproduce direct replicile personajelor, fiind
un mijloc de caracterizare a acestora.
7. Poate fi în versuri sau în proză.

FABULA

Definiţie : „Fabula este o povestire alegoricã în prozã sau în versuri, satirizând anumite forme de comportament
sau trãsãturi caracterologice, cu o finalitate moralã exprimatã explicit sau implicit” (Dicţionar de termeni literari, Ed.
Academiei, 1976).
Termenul provine din cuvântul latinesc „fabula, ae” (vorbã, povestire).
Trăsături:
1. Ca structurã clasicã, fabula are douã pãrţi: naraţiunea propriu-zisã (care ocupã cea mai mare parte a fabulei) şi
morala sau învãţãtura ( care apare în finalul fabulei).
2. Textul are apectul unei scenete, pare cã face parte dintr-o operã dramaticã mai mare.
3. Modurile de expunere predominante sunt naraţiunea şi dialogul.
4. Figurile de stil preponderente sunt : personificarea, alegoria şi antiteza.
5. Personajele simbolizeazã tipuri umane (ex. câinele- demagogus latrans; cãţelul- omul credul, naiv).
6. Stilul este ironic, sarcastic, satiric.
7. Intenţia este moralizatoare, de îndreptare a viciilor, a trãsãturilor caracteriale negative.
8. Datoritã folosirii dialogului şi a limbajului colocvial, fabula capãtã un ritm viu, dinamic.
9. Scopul este de a prezenta un model negativ, în general, fãrã a nominaliza direct întâmplarea sau persoanele.
10. Limbajul folosit este apropiat de cel oral (colocvial)- datoritã adresãrii cãtre masa largã a receptorilor, ceea ce
conferã oralitate fabulei, deşi este o operã cultã.

La început, fabula a circulat pe cale oralã. Originea ei se aflã în Orient. În literatura greacã, elemente ale fabulei le
gãsim la Hesiod în „Munci şi zile”, dar şi la Arhiloc. Ca specie autonomã se delimiteazã la Esop, ca apoi sã aparã la
romani, la Phedru. Prin La Fontaine ajunge la apogeu în perioada clasicismului francez. Un alt fabulist important, în
literatura rusã, a fost Kârlov.
În literatura românã, fabula cunoaşte înflorire în secolul al XIX-lea prin Grigore Alexandrescu, observator realist al
timpului. Ulterior au abordat specia George Topârceanu, Tudor Arghezi, Aurel Baranga.

SCHIŢA

Definiţie: Schiţa este o operã epicã, în prozã, de dimensiuni reduse, în care autorul concentreazã fapte care pot
rezuma o situaţie de viaţã, fapte limitate la un singur episod din viaţa personajului.
Trãsãturi:
1. Prezintã un singur fir narativ, sumar prezentat (un episod semnificativ din viaţa personajelor).
2. Accentul cade pe caracterizarea personajelor, nu pe dezvoltarea subiectului acţiunii.
3. Numãrul de personaje este relativ mic.
 4. Acţiunea prezintã un timp şi un spaţiu restrânse, de obicei derulându-se în câteva ore şi într-un singur decor.
5. Moduri predominante de expunere sunt dialogul şi naraţiunea, de aceea putem asemãna schiţa cu o scenã
dintr - un text dramatic (descrierile sunt sumare).
6. Subiectul este inspirat, cu predilecţie, din cotidian, din fapte, şi întâmplãri cu caracter generalizant, iar
personajele sunt tipice; subiectul şi personajele pot constitui baza de plecare în crearea unei nuvele, a unui roman.
7. Personajele sunt în număr mic şi întruchipează o categorie largă de oameni, sunt tipice.
8. Are un stil concis, compoziţia este riguros organizată spre deznodământ.
9. Ritmul acţiunii este dinamic.

NUVELA

Definiţie: Nuvela este o operã epicã în prozã de dimensiuni mai ample, cu acţiune mai dezvoltatã decât a schiţei,
cuprinzând o succesiune de episoade unite într-o acţiune complicatã progresiv şi la care participã un numãr mai mare de
personaje, complex caracterizate.

Trăsături:
1. Este o operã epicã în care sentimentele autorului sunt exprimate indirect, prin intermediul personajelor şi al
acţiunii.
2. Are dimensiuni mai ample decât schiţa, dar mai reduse decât romanul.
3. Înfãţişeazã o succesiune de episoade unite într-o acţiune complicatã progresiv.
4. Acţiunea ei este mai amplã, se desfãşoarã într-un timp mai îndelungat şi, în general, în locuri diferite.
5. Intriga sa genereazã conflicte puternice.
6. La acţiune participã mai multe personaje, complex caracterizate, privite din mai multe unghiuri.
7. Unitatea nuvelei este datã de împletirea naraţiunii cu dialogul (uneori şi monologul interior) şi cu pasaje
descriptive.
8. Participarea afectivã a autorului este redusã; acesta intervine puţin prin consideraţii personale, iar descrierile
sunt minime.
9. Stilul este elaborat.
10. Este prezentatã o opoziţie dintre douã sau mai multe personaje, atitudini, concepţii sau sentimente.
11. Conflictul poate fi: - exterior (între douã personaje, între personaj şi societate);
- interior (între diverse stãri, sentimente, idei, gânduri ale aceluiaşi personaj)
12. Dacă în povestire accentul cade pe acţiune, în nuvelă accentul cade pe caracterizarea personajelor.

ROMANUL

Definiţie: Romanul este specia literară aparţinând genului epic, în proză, cu acţiune complexă şi de mare întindere,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi intrigă complicată.
Termenul provine din fr. roman, atestat în Franţa începând din a doua jumătate a secolului al XII-lea.
O clasificare clară a romanului nu este încă posibilă, acesta fiind supus unor clasificări diverse, ce nu reuşesc
întotdeauna să acopere varietatea acestei specii literare .
Exemple de clasificare a romanului:
 după situarea în timp a acţiunii: istorice, contemporane, de anticipaţie;
 după cadrul social sau geografic: urbane, rurale, regionale, exotic;
 după forma de organizare: epistolar, jurnal, cronică;
 după substanţa epică: de întâmplări, de figuri, frescă;
 după curentul literar: romantic, realist, naturalist
 după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, existenţialist, experimental, parabolic;
 după procedeul narativ dominant: psihologic, comportamentist, sentimental-galant;
 după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, avangardist, postmodernist.
Trăsături:
1. Romanul are o structură narativă amplă.
2. Permite desfăşurarea subiectului în planuri paralele.
3. Combină nuclee narative distincte.
4. Foloseşte un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic.
5. Prezintă destinul unor personalităţi bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi.
6. Cunoaşte o mare varietate de forme.
7. Acţiunea este amplă, densă, complexă.
 8. Compoziţia este mult mai complicată, volumul şi dimensiunile vieţii prezentate sunt mult mai largi.
9. Durată de desfăşurare a acţiunilor este mare, oferind o imagine amplă a lumii descrise (cadrul general, epoca,
datini, obiceiuri, mentalităţi).
10. Apar conflicte puternice şi frământări interioare intense.
11. Dă impresia de cuprindere a unei lumi în mişcare.
12. Tensiunea dramatică este gradată, suspansul jucând un rol important în roman.
13. Modurile de expunere folosite sunt naraţiunea, descrierea, dialogul, dar şi monologul interior.
14. Apar şi alte procedee narative cum ar fi retrospectiva.

CREAŢIA EPICÃ ÎN PROZÃ

SCHIŢA NUVELA ROMANUL

Dimensiuni -reduse -mai mari decât schiţa; -mult mai mari decât schia sau
-mai mici decât romanul nuvela
Acţiune -simplã -mai dezvoltatã; -mult mai complicatã,
-complicatã progresiv desfãşurându-se pe mai multe
fire narative
Duratã -scurtã -mai mare decât a schiţei -mult mai mare decât a schiţei
şi nuvelei
Stil -concis -elaborat -propriu
Episoade -unul singur -o succesiune -numeroase
Personaje -foarte puţine -mai numeroase decât în -numeroase
schiţã;
-mai puţin numeroase decât în
roman
moduri de -naraţiunea; -naraţiunea; -naraţiunea;
expunere -dialogul; -descrierea (portretul); -descrierea (portretul);
-descrierea -dialogul (monologul interior) -dialogul (monologul interior)
(portretul)

BALADA POPULARĂ

Definiţie: Balada populară este o specie a epicii orale în versuri, care prezintă o întâmplare din trecutul îndepărtat,
fapte neobişnuite, dramatice sub forma unei acţiuni simple, cu un număr mic de personaje, prezentate de obicei în
antiteză.
Trăsături:
1. Realul se împleteşte cu fabulosul.
2. Axa epică include anumite momente specifice: o descriere a cadrului, prezentarea protagonistului, intervenţia
factorului negativ, lupta dintre bine şi rău, deznodământul cu valoare etică şi filosofică.
3. Prezintă trăsăturile literaturii populare: caracter oral, anonim, colectiv, sincretic şi popular (tradiţional).
4. Are, de obicei, o formulă introductivă specifică, o exclamaţie retorică: Foicica fagului…
5. Personajul central este întruchiparea calităţilor comunităţii din care face parte, ale poporului român.
6. Mijloacele artistice specifice baladei sunt: antiteza, alegoria, comparaţia, metafora.
7. Acţiune este plasatã imprecis în timp şi spaţiu, cu excepţia baladei populare istorice.
8. Personaj principal este prezentat din perspectiva dominantei sale interioare.
9. Este de micã întindere.
10. Acţiune este simplã, liniarã, desfãşuratã pe un singur plan.
11. Acţiunea are derulare ascendentã, cu respectarea momentelor subiectului.
12. Personajele sunt puţine.
13. Personajele devin simboluri, idealuri ale poporului.

Titlul baladei populare este dat, de obicei, de numele eroului: Corbea, Iovan Iorgovan, Toma Alimoş
CLASIFICAREA BALADELOR:
1) balade haiduceşti (Pintea Viteazul, Toma Alimoş);
2) balade pãstoreşti (Mioriţa);
 3) balade istorice ( Constantin Brâncoveanu);
4) balade fantastice (Soarele şi luna, Şarpele).

BALADA CULTÃ

Definiţie: Balada este o creaţie epicã în versuri, în care este naratã o întâmplare neobişnuitã, la care participã câteva
personaje care se confruntã şi care, prin comportare, impresioneazã puternic.
Trãsãturi:
1. Figurile de stil predominante sunt antiteza, hiperbola, repetiţia şi comparaţia.
2. Personajul principal, pozitiv are însuşiri excepţionale, reprezentative pentru colectivitatea din care face parte. În
baladele culte, acesta are, de obicei, atestare istoricã.
3. Personajele centrale sunt prezentate în antitezã, prin îmbinarea elementelor reale cu cele fabuloase.
4. Timpul acţiunii este trecutul îndepãrtat, de cele mai multe ori cu aurã legendarã.
5. Finalul aduce, de cele mai multe ori, victoria binelui asupra rãului.
6. Este de micã întindere.
7. Acţiune este simplã, liniarã, desfãşuratã pe un singur plan.
8. Acţiune are derulare ascendentã, cu respectarea momentelor subiectului.
9. Personaje sunt puţine.
9. Personajele devin simboluri, idealuri ale poporului.
10. Acţiunea se poate desfãşura în planuri paralele.
11. Se foloseşte o gamã bogatã a mijloacelor stilistice şi prozodice.
12. Sunt prezente elemente simbolice.

BASMUL

Definiţie: Basmul este o specie popularã a genului epic, în prozã, de mare întindere şi cu personaje înzestrate cu
puteri supranaturale, reprezentând binele, care luptã cu forţele potrivnice şi le biruie ( sl. basnî = minciunã, nãscocire)

TRĂSĂTURILE BASMULUI:
- creaţie de mare întindere;
- acţiune complicatã plasatã într-un spaţiu fantastic, care nu este bine precizat, întâmplãrile petrecându-se pe
tãrâmul acestei lumi, dar şi pe „tãrâmul celãlalt”. Acestea sunt la mare distanţã unul de celãlalt, au o înfãţişare diferitã, au
trãsãturi deosebite şi se conduc dupã legi proprii;
-timpul naraţiunii se plaseazã totdeauna în trecut, într-un trecut imaginar, îndepãrtat (in illo tempore), când faptele
sunt unice („ A fost odatã ca niciodatã”);
-nici ritmul, nici durata nu pot fi bine precizate;
-acţiunile reale (existenţa unui împãrat ce avea trei fii, a unor fete de împãrat, a unei grãdini etc.) se împletesc cu
cele fantastice (existenţa zmeilor, a balaurului, a zgripsoroaicei etc.);
-naraţiunea se bazeazã pe lupta dintre bine şi rãu;
-personajele pot fi reale (împãratul, fii cei mari, fetele de împãrat, argintarul), imaginare (zmeii, balaurul,
zgripsoroaica) şi alegorice (corbul);
-acestea simbolizeazã douã modele morale opuse;
-eroul (actant): -are însuşirile alese ale omului din popor;
-este înzestrat cu puteri supraomeneşti, având capacitatea de a se metamorfoza ( în foc);
-în lupta sa împotriva rãului este ajutat de obiecte magice (furca, cloşca, biciul);
-are ajutoare (adjuvanţi)-fetele de împãrat, corbul, zgripsoroaica- dar şi adversari (oponenţi) –zmeii,
balaurul;
-pentru a-şi dovedi meritele şi capacitatea de a conduce împãrãţia tatãlui, trebuie sã parcurgã un traseu
iniţiatic, sã treacã câteva probe ( de obicei trei);
-apar cifrele magice, fatidice (hotãrât de soartã: trei, şapte, nouã etc.) elemente oculte;
-basmul conţine în structura sa formule specifice;
-iniţiale (de început, anunţã intrarea într-o lume imaginarã):”A fost odatã ca niciodatã”;
-mediane (de mijloc, semnaleazã continuarea acţiunii): „şi se luptarã şi se luptarã pânã ce ostenirã”, „şi se
luptarã /şi se luptarã/zi de varã/ pânã-n searã”;
-finale ( de sfârşit, ieşirea din lumea imaginarã): „şi eu am încãlecat pe-o şa, şi vã povestii d-voastrã aşa”;
-basmul se încheie cu sãrbãtorirea victoriei (o nuntã);
-acţiunile şi comportamentul personajelor au punctul de plecare în viaţa ţãrãneascã;
- nici ritmul, nici durata nu pot fi bine precizate;
 -basmele sunt construite pe o schemã asemãnãtoare, în centrul cãreia se aflã cãutarea binelui şi a dreptãţii de cãtre
erou ( o astfel de schemã se regãseşte şi în Catalogul Aarne- Thompson):

Sãrbãtorirea victoriei
printr-o nuntã
Comunitatea suferã
din cauza unui
prejudiciu.

Personajul luptã pentru a

restabili ordinea şi armonia
distruse sau rãsturnate .

Ajutoare Adversari
(adjuvanţi) (oponenţi)

GENUL DRAMATIC

Definiţie: Genul dramatic (fr. dramatique) cuprinde opere literare care sunt elaborate sub formă de dialog şi care
sunt destinate reprezentării pe scenă. Este „un gen mixt, rezultat din fuziunea elementelor epice, caracterizate prin
obiectivitatea actului povestirii, cu cele lirice, marcate de subiectivitate”.

Trăsături:
1. Operele ce aparţin acestui gen sunt destinate reprezentării pe scenă; cu alte cuvinte creaţiile acestui gen nu sunt
create pentru a fi citite, ci pentru a fi văzute şi auzite.
2. Genul dramatic devine cel mai complex dintre genuri, cuprinzând în structura lui atât elemente epice (indicaţiile
de regie), cât şi caracteristicile lirice (monologurile dramatice).
3. Apar, de asemenea, elemente din alte arte: pictură, sculptură, muzică, coregrafie.
4. Are caracter ficţional, chiar atunci când porneşte de la fapte sau persoane reale.
5. Înfăţişează o înlănţuire de evenimente provocate de o cauză ce declanşează stări conflictuale, schimbări de
situaţii, conducând la o rezolvare.
6. Deşi se regăsesc toate momentele subiectului, expoziţiunea şi desfăşurarea acţiunii sunt de regulă limitate, ceea
ce domină fiind starea conflictuală evidentă chiar din primele momente ale spectacolului.
7. Elementele fundamentale ale subiectului dramatic sunt conflictul (axa în jurul căreia se dezvoltă acţiunea, bazată
pe împrejurări, pasiuni, atitudini, caractere, convingeri contrare) şi intriga.
8. Modurile de expunere specifice sunt dialogul şi monologul dramatic.
9. O operă dramatică este structurată pe acte, iar acestea în scene.
10. Textul dramatic beneficiază de indicaţii scenice, care orientează jocul actorilor, acestora li se adaugă, în cazul
punerii în scenă, mimica şi gestica, dar şi decorul , prin care este reconstituit mediul desfăşurării întâmplărilor.
11. Personajele textului dramatic comunică şi se comunică prin intermediul dialogului.
12. De obicei, personajele reprezintă tipuri umane.
13. Rolurile personajelor sunt interpretate de actori, sub îndrumarea unui regizor, care imprimă spectacolului
viziunea sa artistică.

a) Forma şi structura textului dramatic:

Actul este subdivizune formală a unei piese de teatru , cuprinzând mai multe scene.
Scena reprezintă o subdiviziune a unui act, delimitată, în general, prin:
  plecarea sau intrarea unui personaj;
 modificarea locului şi a timpului acţiunii.
Indicaţiile scenice sunt sugestii pe care autorul le face privind decorul sau jocul de scenă al actorilor, acestea
apărând în text între paranteze.
Replica este reprezentată de fiecare intervenţie a unui personaj.

b) Comunicarea în textul dramatic:

Dialogul, ca schimb de replici între două sau mai multe personaje, este principala modalitate de comunicare în
textul dramatic.
Monologul dramatic este o intervenţie amplă a unui personaj în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care poate
face abstracţie sau cu care stabileşte o relaţie de comunicare (adresare) unilaterală.

În textul dramatic sunt folosite şi procedee retorice cu scopul de a da relief personajelor şi pentru a conferi
vioiciune dialogului:
Interogaţia retorică reprezintă o întrebare sau un şir de întrebări, care nu sunt reale şi nu presupun răspuns,
constituind doar o formă de persuasiune prin care se afirmă cu tărie ceva. Intonaţia interogativă are rolul de a accentua
ideea exprimată.
Exclamaţia retorică pune în evidenţă diverse stări emoţionele ale vorbitorului. Aceasta include adesea o interjecţie,
la care se poate reduce întregul enunţ.

COMEDIA
Definiţie: Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, în care sunt ridiculizate personaje,
moravuri şi care urmăreşte a stârni râsul: acţiunea este, de cele mai multe ori, dinamică, iar deznodământul întotdeauna
vesel (fără a fi neapărat şi optimist).
Denumirea vine din cuvântul franţuzesc comedie (lat. comoedia, gr. komoidia – „cântec de sărbătoare”).
Trăsături:
1. Este destinată să-i înveselească pe cititori provocând râsul.
2. Conflictul şi intriga sunt elemente importante ale subiectului literar.
3. Conflictul poate fi:
a. direct (prin înfruntarea personajelor în scenă);
b. indirect (în absenţa uneia dintre părţi);
c. explicit (atitudine conflictuală pe faţă);
d. implicit (doar sugerat).
4. Conflictul se rezolvă prin demascarea falselor valori de pe poziţia unei superiorităţi pline de veselie faţă de
defecte.
5. Comediile au un final fericit, tensiunile, conflictul amortizându-se total.
6. Sunt folosite numeroase surse ale comicului (de intenţie, de limbaj, de nume, de situaţie, de caracter etc.)
7. Conflictul se bazeazã pe o întâmplare neobişnuitã, capabilã sã provoace comicul.
8. Finalul comediei are caracter moralizator.
9. Autorul intervine cu indicaţii scenice ironice, sarcastice.
10. Personajele comediei intrã în tipologii comice: avarul, demagogul, bãtrânul decrepit, parvenitul, profitorul,
încornoratul etc. Ele sunt supuse hazardului.
11. Subiectul dramatic presupune o permanentã relaţie cu intenţia comicã.
12. Lumea comediei este supusã greşelii, mediul social fiind îndeosebi cel al mundanului, al viciilor şi carenţelor
morale.
13. La nivelul limbajului, sunt folosite numeroase calambururi, jocuri de cuvinte, termeni argotici, de jargon etc.
14. Tema comediei se bazeazã pe diferenţa dintre aparenţa stãrii de fapt afişatã de personaje şi esenţa care este
întotdeauna în vãditã opoziţie faţã de ceea ce vor sã parã personajele (şi ceea ce sunt, de fapt).
15. Comedia cultivă varietatea, încurcăturile de situaţii.
16. Comicul cultivă stilul oralităţii, cu expresii popular-familiare, apropiindu-se de vorbirea colocvială.
17. Comedia subliniază limitele condiţiei umane (fizice, morale, spirituale), acceptându-le şi privindu-le cu umor.
18. Comedia şi-a inventat numeroase subspecii: de situaţii, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon ori
bulevardieră.