Tema 6. Clasificarea vocalelor. Reguli de scriere corectă a vocalelor.

Principiul tradiţional-istoric al ortografiei.

Principalele norme ale folosirii semnelor ortografice.

.
1. Caracterizați vocalele ca sunete ale vorbirii, numind și criteriile de clasificare;
2. Clasificați și caracterizați vocalele după criteriul 1;
3. Clasificați și caracterizați vocalele conform criteriului 2;
4. Identificați inventarul de vocale după criteriul 3;
5. Caracterizati principiul tradițional - istoric;
6. Argumentați necesitatea aplicării principiului tradițional-istoric;

I. CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR

Vocalele se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică, iar consoanele prin prezenţa
unor zgomote semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Vl. Zagaevschi, N. Corlăteanu
Cele două mari clase disjuncte de segmente ale lanţului vorbirii sunt: vocalele şi consoanele. Pentru a
evita distincţia funcţională dintre vocale şi consoane (centri, respectiv sateliţi în silabă), K. L. Pike
propune denumirile articulatorii: vocaide, pentru sunetele orale centrale şi contoide, pentru celelalte
sunete. În timp ce la consoane/ contoide, curentul fonator este împiedicat printr-o închidere sau
restrângere considerabilă a canalului articulatoriu, vocalele sunt sunete de deschidere, la care aerul
iese mai mult sau mai puţin liber prin cavitatea bucală sau nazală.
Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API)
după trei criterii:
1.Ridicarea limbii cu patru grade:
vocale înalte/ închise [i, u];
semiînchise [e],[o];
semideschise [ε], [ə]
şi joasedeschise [a], [α].
2.Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale sale:
- vocale anterioare [i];
- vocale medii [a] (sau centrale);
- vocale posterioare [u], [o].
3.Participarea buzelor:
- vocale labiale, rotunjite [u] [o]
- vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a],
 Pornind de la „Alfabetul fonetic internaţional” şi ajungând la „alfabetul român”, putem demonstra
faptul că vocalele (în limba română) sunt legate prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale.
Luând în consideraţie aceste opoziţii, vom clasifica vocalele după trei criterii de bază, de ordin
articulatoric: - poziţia limbii; - poziţia buzelor; - gradul de apertură.

I. Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împart în:

- anterioare [e], [i];
- mediale/ centrale [a];
- posterioare [o], [u], [ă], [î].
Nota bene:
a) [i] este mai anterior decât [e];
b) [a] este unica vocală medială în limba română;
c) [î], [ă], [u], [o] sunt vocale posterioare, deşi [u], [o] sunt mai posterioare decât [î], [ă]; d) [ă] este
mai posterioară decât [î], iar [o] este mai posterioară decât [u];
e) La rostirea vocalelor [i], [e], cunoscute în majoritatea limbilor, limba este îndreptată înainte spre
partea anterioară a cavităţii bucale, vârful limbii se sprijină de dinţii de jos, iar partea medială a limbii
se ridică uşor spre partea anterioară a palatului dur. De aceea vocalele [i] şi [e] se numesc vocale
anterioare sau prepalatale.
f) La pronunţarea vocalelor [o], [u], [ă], [î] limba este îndreptată spre partea posterioară a cavităţii
bucale, vârful limbii se îndepărtează de dinţii de jos, iar partea posterioară a spinării limbii se ridică
spre velum. De aceea vocalele [o], [u], [ă], [î] se numesc posterioare sau postpalatale. Întrucât
articulaţia are loc la velum, vocalele în discuţie se mai numesc velare.
g) Pronunţând aceste vocale la orele de curs, unii studenţi le-ar clasifica la cele mediale sau centrale.
Pentru a ne convinge, însă, că atât [o], [u] cât şi, [ă], [î] sunt posterioare, iar diferenţa dintre ele se
apreciază prin prezenţa sau absenţa rotunjirii buzelor, putem face următorul experiment: pronunţând
[o], concomitent retragem rotunjirea buzelor până la forma ce aminteşte schiţarea unui zâmbet; ca
rezultat ne vom da seama că rostim vocala [ă]. Şi invers: rostind vocala [ă] şi sincronizând cu
rotunjirea buzelor, vom observa că am ajuns să pronunţăm vocala [o]. La fel procedăm cu [u] şi cu [î].

În plan linear, pornind de la partea anterioară a palatului spre partea posterioară (spre velum),
eşalonarea vocalelor de produce astfel i→ e → a→ î → ă → u → o

II. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare a vocalelor.

Vom avea vocale:
labiale [o], [u] (lat. „labium” - buză) şi
nelabiale: [a], [e], [i], [ă], [î].
Adică la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropie una de alta, iar la pronunţarea celorlalte vocale
buzele nu se rotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale, nerotunjite.

III. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie la identificarea vocalelor după timbru
şi este condiţionat de participarea celor două maxilare şi de mişcarea limbii în plan vertical.
După unghiul gurii format, vocalele se împart în:
deschise [a];
semideschise [e], [ă], [o];
închise [i], [î], [u].
Din cele relatate, vocalele din limba română literară (în ordinea închiderii lor) pot fi eşalonate astfel:
a →e →o→ ă →u →î →i.
De asemenea, putem aminti tabelul vocalic simplu, vizual bine conceput de N. Corlăteanu şi Vl.
Zagaevschi [3, p. 64]:

VARIANTE CONTEXTUALE
1. Vocala [e] nu apare în cuvintele mai vechi în poziţia iniţială (cu excepţia unor interjecţii în care [e]
poate fi precedat de oclusiva laringală: [ehéį, ĭę]; a unor rostiri hipercorecte: [el, erá, érá, éste] şi a
unor împrumuturi culte mai vechi în care şi normele actuale prevăd scrierea şi rostirea cu [e-]:
egumen, emir, episcop, eterie, evanghelie, evreu etc.); fiind precedată întotdeauna de [i]: [iéftin, iél,
ierám]. Rostirea diftongată a vocalei iniţiale e este numită adesea, „preiotare” sau „iodizarea” lui [e],
dar în multe cazuri [i] este etimologic: [įépure, įérĭ, įésle].
2. Înainte de vocalele i, o şi u, semivocalele [i] şi, respectiv, [u] sunt facultative, şi de regulă, mai puţin
perceptibile, chiar dacă, în unele cazuri, [i] este etimologic: [i in, i inimă, u om, u ou, u urs].
3. În neologisme, normele ortoepice recomandă rostirea nediftongată a vocalelor iniţiale, insitând mai
ales asupra realizării nediftongate a vocalei [e]: [elemént, élev].
Diftogarea vocalelor iniţiale: e în neologisme şi o, i, u (care se produce mai ales în poziţie
accentuată), atât în cuvinte mai vechi, cât şi neologisme, caracterizează varianta colocvială a limbii
literare şi vorbirea populară şi este în variaţie liberă cu ocurenţa aceloraşi vocale nediftongate: [ i eróu,
u óm, u óperă, u úrs] sau [eróu, óm, óperă, úrs]. Diftongarea uşoară şi facultativă a vocalelor i, o, u
este percepută mai greu de către vorbitori, de regulă, numai atunci când se realizează (în vorbirea
lentă) ca diftongi bine percepuţi: [uóm, uóperă, uurs] şi atunci este considerată rostirea substandard,
caracteristică mai ales basarabenilor. În schimb, diftongarea, chiar uşoară a vocalei e în neologisme [i
eróu, i elév] atrage mai uşor atenţia vorbitorilor cultivaţi.
4. După semivocalele labiale [u, o], vocalele a, ă, î sunt uşor labializate: [ro åtă, scu år, dóuă, lu(u)ỉnd].
5. Precedate de semivocalele anterioare [e, i] şi de consoanele palatale [ğ, č, ģ, ќ] vocalele a, o, u
prezintă alofone anterioare, palatalizate: [iar, sęàră, ĉáră, ĝám, kámă, ģáră, vręo, ĉoráp, kór, ĉur,
ĝuvaįér].
6. În triftongii [ę, oa, ioa] şi în diftongii [oa, ua] precedaţi de consoanele palatale [ğ, č, ģ, k], vocala a
prezintă o nuanţă rotunjită şi anterioară (labiopalatalizată): [lęoårcă, inimįoåră, ĉoåră, koåră].
7. S. Puşcariu accentuează că: precedată de semivocala [i] sau de consoanele palatale [ĝ, ĉ, ģ, k],
vocala e poate primi o coloratură centrală (e anterior-central): [įĕl, ĉĕr, ĝĕr, kĕl, ģĕm].
8. Conform opiniei Lidiei Sfârlea, la vorbitorii cultivaţi din Republica Moldova, diftongarea vocalelor
în poziţie postconsonantică este mai pronunţată, ca urmare a imitării rostirii neomogene a vocalelor
ruseşti şi se produce, adesea, chiar în neologisme: [alįéįe, matįérnă, nįeųón]. Autorul relatează că
vocalele neaccentuate, mai ales cele închise, pot să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbirea
colocvială alertă. Reducerea duratei până la sincopare, este favorizată de lungimea cuvântului şi de
ocurenţa repetată a aceloraşi vocale (disimilare totală): [dim(i)nęáţa, drúmur(i)le, piĉór(u)lui]..
Afonizarea, reducerea vocalelor neaccentuate are o frecvenţă mai ridicată în varianta basarabeană:
[kiş(i)nău]. Sunt supuse reducerii, cuvintele cu un corp fonetic mai mare şi dintre exemplele cele mai
frecvente în vorbirea colocvială, citez formele reduse ale numeralelor compuse: unşpe, doişpe, treişpe,
paişpe, cinşpe, sau două su(te) de lei, mata, mneaţa (= buna dimineaţa!), mnăziua (= buna ziua!), o
buca(tă) de pâine, tre – să fac, un-te duci etc.

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALA REDUSĂ [ĭ]

Este o vocală nesilabică, asemănătoare auditiv şi acustic cu vocala „i” „dar cu o durată mai scurtă” şi,
de regulă, afonizată (şoptită). În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării, [ĭ] poată să
dispară după unele consoane rostite dur: [aţ făcut, câtva, îş fac], iar la vorbitorii din sud poate apărea
ca urmare a rostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ, aşĭ face]. Cu privire la vocala
redusă [ĭ] au fot exprimate păreri diferite, mergând până la contestarea existenţei acesteia, atât ca
sunet, cât şi ca fonem independent. S. Puşcariu [12, p. 90] demonstrează că vocala „afonică şi
ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdut caracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „un grup mixt”,
asemănător unui diftong: lupi, corbi. În prima schiţă fonologică a limbii române (Al. Graur şi A.
Rosetti) se admite existenţa unor consoane „muiate” (mouillees) în poziţia finală, care se opun
corespondenţelor nemuiate: alb/ alb’; pantof/ pantof ’.

Principiul tradiţional-istoric în ortografia limbii române

 
1. Ce este principiul tradiţional-istoric?
Fără îndoială că principiul fonologic este cel mai important pentru ortografia românească
actuală, însă nu este exclusiv. Multe dintre regulile de scriere se explică din perspectiva tradiţional-
istorică.
Înainte de a putea oferi o definiţie a principiului tradiţional-istoric şi de a trece la
prezentarea modului în care acesta se aplică, este necesară o clarificare terminologică, mai precis, o
discuţie despre termenii „tradiţional-istoric” şi „etimologic”.
Distincţia se face, de regulă, între scrierea „fonetică” şi cea „etimologică”, iar raportul dintre
cele două tipuri de sisteme de scriere este, în general, de tip diacronic: un sistem de scriere la origine
fonetic poate deveni etimologic.
Exemplul tipic pentru această situaţie îl reprezintă limba franceză, în care a existat, la un moment
dat, o echivalenţă între scriere şi pronunţare (fiecare literă reprezenta câte un sunet); situaţia actuală
este însă diferită: sistemul de scriere francez a devenit etimologic pentru că forma scrisă a cuvintelor
s-a conservat, pe când forma lor fonetică s-a modificat în timp.
Aşadar, într-un sistem de scriere etimologică unei litere sau unei secvenţe de litere i se asociază
un sunet sau o secvenţă de sunete apărut(e) ca urmare a unei schimbări fonetice a sunetului (sau a
secvenţei de sunete) pe care litera sau literele le denota(u) iniţial.
O scriere etimologică dă informaţii despre formele de origine ale cuvintelor, altfel spus, despre
etimologia cuvintelor; de exemplu, substantivele fr. famille, fille, fils se rostesc [famij], [fij], [fis],
dar păstrează grafia cu l, mai apropiată de etimoanele lat. familia, filia, filius.
Mai adecvat pentru ortografia actuală – în care factori precum tradiţia sau obişnuinţa de a scrie
într-un anumit fel, originea sau istoria cuvintelor ne împiedică să scriem aşa cum pronunţăm – este să
folosim denumirea de principiu tradiţional-istoric . Excepţiile de la principiul fonetic explicabile
printr-o anumită tradiţie (creată în interiorul limbii române sau preluată din alte limbi, odată cu
formele ori cuvintele împrumutate) nu ne oferă neapărat informaţii despre originea cuvintelor, ci,
mai degrabă, despre obişnuinţa de a scrie într-un anumit fel, fără a putea formula reguli stricte,
dependente de contextul fonetic / fonologic.
 
2. Aplicarea principiului tradiţional-istoric
Două dintre aplicaţiile principiului tradiţional-istoric − şi cele mai semnificative − au fost
anunţate anterior:
redarea literei x prin [cs] sau prin [gz] fără ca această corespondenţă să se supună unor reguli
fonologice şi
scrierea cu e, dar rostirea cu ie la începutul unor pronume personale şi al unor forme din
paradigma verbului a fi. .
(a) Pentru redarea sonoră a literei x (care apare în neologisme, nu şi în cuvinte din fondul vechi
al limbii),instrumentele normative nu ne oferă o regulă, ci liste de situaţii în care aceasta se
rosteşte [cs] sau [gz]. În ÎOOP 5 se spune că se scrie x şi se pronunţă [cs]în cuvinte
ca: exacerba, expediţie, explozie, hexametru, oxid etc., dar se scrie x şi se pronunţă [gz]în
cuvinte ca: exact, examen, exantematic, exemplu, exil etc.
 În cazurile enunţate ortografia urmăreşte să păstreze imaginea grafică (am adăuga, adesea şi
fonetică) pe care aceste neologisme o au în alte limbi. Corespondentele din franceză ale cuvintelor
din listele de mai sus se rostesc la fel: exacerber, expédition, explosion, hexamètre, oxyde  (cu [cs])
versus exacte, examen, exanthématique, exemple, exile (cu [gz]). Vom vedea însă, mai departe, că nu
se respectă întotdeauna forma fonetică a cuvintelor din limba de origine.
Se încearcă o formulare mai clară a regulilor de rostire a literei x, bazată pe influenţa
contextului fonetic. Însă regula este complicată şi, în contextul intervocalic, imposibil de formulat cu
precizie. De aceea, pentru a şti să rostim corect litera x este întotdeauna util să consultăm un
dicţionar ortoepic (DOOM2), ăn care regula are următoarea formă:
• litera x are valoarea [ks] la început de cuvânt, atunci când este urmată de o vocală (Xenia,
xilofon),
în interiorul cuvintelor, în trei situaţii
− (1) înainte de consoană / consoane (pronunţare justificată fonetic numai înainte de consoane surde,
dar recomandată de normă şi în alte poziţii, din cauza pătrunderii acestor împrumuturi pe cale scrisă
şi a tradiţiei, deşi etimoanele franceze ale cuvintelor în cauză pot fi pronunţate cu [gz]): excavator,
inexpugnabil, inextricabil, a juxtapune, imixtiune, Sextil; 
(2) după sonantele n, r: anxios, marxist; 
(3) între vocale (fără să existe o regulă): Alexandru, axă, coxalgie, doxă, a exagera, oxid, a taxa,
toxină − şi în poziţie finală: anex, chix, complex, Felix, fix, lax, linx, lux, ortodox, perplex, prolix,
sfinx;
• litera x  are valoarea [gz] între vocale, în neologisme latino-romanice, fără să existe o
regulă: auxiliar, exact, a executa, exemplu, exotic, a exalta, a exulta.
Majoritatea greşelilor de rostire constau în rostirea [cs] în loc de [gz] atunci când litera x apare
între două vocale, deci în situaţia în care nu se poate formula o regulă fonetică. Este deci incorect să
rostim [cs] în cuvinte precum exact, examen, examina, executa, exemplar, exemplu, exerciţiu,
exila etc.
Atenţie asupra câtorva aspecte normative legate de folosirea literei x:
(1) x  nu redă şi grupul [cş], prin urmare, se scrie: ficşi, complecşi, ortodocşi;
 (2) există unele cuvinte din fondul vechi al limbii în care grupul consonantic [cs]nu se redă
prin x, ci prin cs: micsandră, ticsi, îmbâcsi, catadicsi;
(3) unele cuvinte neologice se scriu cu cs,  şi nu cu x, respectând grafia din limba de
origine: vacs (< germ. Wachs), de la care s-a format în română verbul a văcsui, rucsac (<
germ. Rucksack), cocs (< germ. Koks), cu derivatele cocserie, cocsifica, fucsină  (<
fr. fuchsine).

(b) Scrierea şi rostirea cu e  sau ie la început de cuvânt sau de silabă este reglementată de două
principii diferite. Situaţiile reglementate de principiul fonologic, în care scrierea şi pronunţarea
concordă, au fost discutate anterior. Aplicarea principiului tradiţional-istoric determină existenţa
unor excepţii, în cuvinte din fondul (cel mai) vechi al limbii, mai precis în forme ale pronumelui
personal şi ale verbului a fi:
se scrie eu, el, ei, ele, ea, eşti, este, e, eram, erai, era, erau, dar se rosteşte [ieu], [iel], [iei],
[iele], [ia], [ieşti], [ieste], [ie], [ieram], [ierai], [ierau], cu i semivocalic iniţial (transcris fonetic ca
[j]). Influenţa grafiei asupra pronunţării determină apariţia destul de frecventă a unor rostiri
hipercorecte, de tipul [eu], [este] etc..

(c) Aşa cum e  iniţial se rosteşte [je] în unele forme vechi în limbă, diftongul oa în poziţie iniţială
se rosteşte ua (transcris fonetic [wa]), în cuvinte precum: oaie, oaste, oală, oase,
oameni,  care se scriu cu o  în virtutea tradiţiei şi pentru că în formele latineşti care stau la
baza acestor cuvinte există un o  care s-a diftongat în ua: lat. hora > oară  [wară],
lat. hostis > oaste  [waste], lat. homines > oameni [wameni].
Se spune − deşi nu toţi lingviştii sunt de acord cu acest lucru − că diftongul [oa] nu se poate
pronunţa, în română, la început de cuvânt (sau de silabă), ci numai atunci când este precedat de o
consoană (boabă, roată). Pentru această situaţie nu există o regulă clară, fiind acceptată, la începutul
cuvântului, în măsura în care se poate face o diferenţiere acustică netă, atât rostirea cu [wa], cât şi cea
cu [oa].
(d) Articolul hotărât masculin proclitic -l este obligatoriu prezent în scris, datorită tradiţiei,
etimologiei şi unor necesităţi de ordin gramatical (dezambiguizarea formelor gramaticale). Acesta a
dispărut de mult timp din vorbirea curentă, naturală. Rostirea sa este recomandabilă în exprimarea
solemnă, oficială, dar nu şi în vorbirea obişnuită, unde reprezintă un caz de hipercorectitudine,
explicabilă prin influenţa scrierii asupra rostirii. Prin urmare, este firesc să rostim într-o conversaţie
familiară, omu’ ăsta a venit  (marcând prin apostrof absenţa articolului),dar într-un discurs oficial se
recomandă să spunem omul de ştiinţă X.
(e) În fine, o altă situaţie înregistrată priveşte rostirea p versus b, independentă de contextul
fonetic,în unele cuvinte de origini diferite. De exemplu, deşi rostim [supţire] (din perechea de
ocluzive bilabiale p / b  se alege varianta surdă, pentru că din grupul consonantic mai face parte şi
africata dentală surdă ţ, iar grupul de două consoane surde este mai uşor de rostit decât un grup
format dintr-o consoană surdă şi una sonoră), scriem subţire, respectând etimonul latinesc subtilis. 

Consolidare! Principiul tradiţional-istoric

Fiind în continuă schimbare, limba cunoaşte modificări de la o epocă la alta, iar ortografia
românească, fonetică/fonologică în esenţa ei, tinde să fie în pas cu pronunţarea literară.
Pe de altă parte, ortografia este conservatoare, asigurând continuitatea cu formele considerate
corecte anterior, intrând în contradicţie cu caracterul fonetic. Tocmai de aceea principiul se mai
numeşte şi etimologic. Pe de o parte, întâlnim cuvinte care se scriu “aşa”, cum s-au scris şi în limba
veche. Este cazul pronumelor eu, el, ea, ei, ele, care se scriu aşa cum s-au scris totdeauna în limba
română, iar nu ieu, iel, ia, iei, iele, cum se pronunţă. Situaţia este aceeaşi pentru formele verbului a fi
care încep cu e: eşti, este, era etc., care se pronunţă cu diftongul iniţial ie, ca şi toate cuvintele
româneşti din vechiul fond (ied, ieşire, ierta, iele), dar se scriu fără i-, căci aşa s-au scris totdeauna.
Diftongul oa la început de cuvânt se pronunţă ua; de regulă acest diftong este urmaşul lat. o
accentuat, ca atare scrierea oa se justifică, chiar dacă pronunţarea este ua, pentru că:
rom. oa < lat. o (rom. oaie < lat. ovis, rom. oară < lat. hora, rom. oală < lat. holla, rom. oameni <
lat. homines, rom. oaspe < lat. hospes);
diftongul oa alternează cu o, astfel că scrierea oa păstrează unitatea cuvîntului; în textele vechi s-
a scris oa, nu ua. Alternanţa obligă să scriem ea când alternează cu e (bea, deal, cearta/bem, deluşor,
certa), ca şi pentru oa alternînd cu o (oameni/om, oară/ori) etc.
Tradiţia reglementează şi scrierea vocalelor în hiat: a doua vocală se scrie singură, chiar dacă în
pronunţare apare o semivocală ce continuă prima vocală, deci corecte sunt formele: vie, scrie, ştie
luă, continuă, via, scria, ştia luând, continuînd;
datorită coarticulării, în pronunţare apar, mai mult sau mai puţin evident, diftongii ie (stiie), ia
(stiia) etc.; a doua vocală nu apare însoţită de semivocala de apertură, datorată particularităţilor de
articulare ale vocalei respective, deci corecte sînt aur, fiinţă, idee, iar nu auur, fiiinţă, ideie, cum
adeseori se pronunţă.
Formele sînt, sîntem, sînteţi s-au impus în reforma ortografică din 1953 pentru că erau cele mai
răspândite în vorbirea populară, dar şi pentru că formele sunt, suntem, sunteţi nu au existat în limba
română veche, fiind folosite abia pe la 1800 şi apoi impuse de Şcoala Ardeleană şi latinişti, ca forme
continuatoare ale lat. sunt (De fapt lat. sunt > rom. s, iar sînt este continuator al lat. sint, de la
conjunctiv). Din 1992, Academia Română l-a impus din nou pe sunt, reclamînd tocmai tradiţia care
se formase în ortografie pînă la 1953, punîndu-ne în faţa unei tradiţii care înlătură o altă tradiţie.
Articolul hotărît l nu se pronunţă în limba literară actuală decît în rostirile preţioase. Păstrarea lui o
recomandă principiul morfologic, din considerente impuse de structura morfologică a cuvîntului, dar
şi tradiţia: aşa s-a scris totdeauna, indiferent dacă se pronunţa sau nu.
E de reţinut că dacă -l nu e articol, se pronunţă (vezi cal, mal, şal, val, în care -l se aude
totdeauna; şa e altceva decît şal). Tot tradiţia impune să se scrie subţire, absent, obcină, chiar dacă se
pronunţă supţire, absent, opcină sau consecvent, frecvent, delincvent, chiar dacă se pronunţa
consegvent, fregvent, deligvent etc. Neologismele care nu şi-au fixat o tradiţie în limba română se
scriu ca în limba de origine: feed-back, disc-jockey, outsider, diesel, pizzicato, Wolfram etc. Cele
care s-au adaptat limbii române se scriu aşa cum au fost fixate de tradiţie, chiar dacă uneori forma în
care s-au fixat pare curioasă, fiind inexplicabilă prin etimon (bazin, viteză, autobuz etc.).

 
Bibliografie şi sigle
1. DIN − Ioana Vintilă Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române ortografic, ortoepic,
morfologic şi practic, Corint, Bucureşti, 2009.
2. DOOM2 − Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române,  ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, coord. Ioana Vintilă-Rădulescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, 1993, p. 64...
4. Theodor Hristea, Principiile ortografiei româneşti actuale, în: Th. Hristea (coord.), Sinteze de
limba română,  ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981, p. 99-109.
5. ÎOOP5 − Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
6. Isabela Nedelcu, 101 greşeli gramaticale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Pronunţaţi vocalele în limba română.

2. Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sunt labiale: [o], [u] şi nelabiale [a], [e], [i], [ă], [î].
3. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură.
4. Pornind de la afirmațiile savanților renumiți, prezentați cauzele și efectele variantelor contextuale
ale vocalelor.
5. Ce reguli de scriere și rostire pot fi argumentate prin prisma principiului tradițional-istoric?

TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Fonetica studiază sunetele din punctul de vedere:

a. al articulării;
b. al articulării şi al percepţiei;
c. al tensiunii sau punerii organelor articulatorii în poziţie de articulare.

2. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive:

a. labiale, deschise, centrale;

b. nelabiale, medii, închise;
c. deschise, medii, nelabiale.

3. Vocalele posterioare au următoarele trăsături distinctive:

a. labiale, centrale, medii;
b. nelabiale, deschise, centrale;
c. medii, închise, labiale.

4. În cuvîntul creioane există:

a. diftong;
b. triftong;
c. hiat.

5. Vocalele ă şi î:

a. au fost moştenite din latina populară, prin cuvintele latineşti în care apar;
b. reprezintă inovaţii ale limbii române;
c. au fost preluate, prin împrumuturi, din limba rusă (după 1950).

6. Se scriu şi se pronunţă corect toate cuvintele din seria:

a. uşa, înşeală, şade, deşală, coaja, marfar;

b. uşa, înşală, şade, deşală, coaja, marfar;
c. uşa, înşeală, şede, deşeală, coajea, mărfar;

7. Menţionaţi seria cuvintelor scrise corect:

a. loje, uşe, mătuşe;

b. coajă, grijă, plajă;
c. mănuşe, păpuşe, plajă.

8. Litera x se pronunţă [gz] în toate cuvintele din seria:

a. exemplu, expedia, examen, exil;

b. auxiliar, exilat, exod, exact;
c. exacerba, expedia, auxiliar, axilă.