ACCENTUL ÎN

LIMBA ROMÂNĂ
Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază,
constituie ceea ce numim accent.
În latină, accentul este situat pe penultima silabă şi, uneori, se deplasează pe ultima,
franceza îl are pe ultima silabă, maghiara pe prima silabă a cuvântului etc.
În limba română, accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în scrisul comun. El poate
să ocupe diverse poziţii

a) pe ultima silabă a cuvântului: colét, colég, hiát, mistér, evidént, popór, hexagón etc.
b) pe silaba penultimă: fereástră, introdúce, lavándă, pálmă, páloş etc.
c) pe silaba antepenultimă: fágure, látură, ínimă, pánică, pájură etc.
d) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă, lápoviţă, chélneriţă, şlíboviţă,
férfeliţă etc.
e) pe a cincea silabă: şáptesprezece, dói-spre-ze-ce-lea etc.
Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, identice
ca aspect: barem(e), normă şi barem, măcar, adverb; luptă (pers. a III-a sg. şi pl., indicativ,
prezent) şi lupta (pers. a II-a sg, perfect simplu).
Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri se deosebesc prin accent se numesc
omografe: (în) lắturi – lătúri; compánie – companíe; véselă – vesélă; cópii – copíi; comédie –
comedíe etc. [1, p. 8]
 Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică suprasegmentală (neliniară) deoarece nu
poate exista separat, decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba, cuvântul
fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează.
Cuvântul „accent” vine din l.latină „accentus”, ceea ce înseamnă „ton”. Are „marele dar” de
a evidenţia o silabă dintr-un cuvânt, un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu o intensitate
mai puternică. Se admite, în general, că accentul românesc este de intensitate, dinamic sau
expirator [2, p. 98].
Sau „accentul are rolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale, cuvântul, introducând
în vorbire o articulaţie suplimentară, cea în cuvinte” [3, p. 23].
Gramaticianul roman Diomede (sec. IV e.n.) a definit accentul concis şi plastic, numindu-l
„sufletul cuvântului”.
Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţia fonologică a accentului se obţine
anume prin faptul că silaba accentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuate vecine.
Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles, chiar dacă fonemele din care-i compus, sunt rostite
cu o claritate perfectă. [4, p. 96]
 Sub aspect fonologic, silabele contrastează între ele: cea care înregistrează un grad înalt de
pronunţare, adică silaba accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai slabă la
rostire – neaccentuate. În limba română, dar şi în alte limbi, care au accent, toate cuvintele
noţionale (independente, de sine stătătoare), bisilabice, polisilabice, iar în context şi cele
monosilabice, sunt accentuate.
De regulă, fiecare cuvânt noţional posedă un singur accent, adică în cuvânt, o silabă este
accentuată sau tonică, iar celelalte sunt neaccentuate sau atone [5, p. 160].
Exemple: dumbrávă, lápoviţă, naţionál, spectácol, reuşítă.
Ca rezultat, pe lângă accentul principal, mai poate apărea şi un accent secundar. Mai ales
în cuvintele compuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare.
În limba română, accentul secundar este mai perceptibil decât în alte limbi. În cuvintele
compuse, este posibilă, uneori, şi o schimbare de loc între accentul principal şi cel secundar:
únsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoínţă.
Prefixul de negaţie ne– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil, adesea şi alte
prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non- : neadevărát, neavând, neştiínţă, apolitíc,
inacceptábil, nongráv; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - , hiper - , hipo - , super
- , tele - , au, de obicei, accent secundar: arhiplín, antiatómic, autoservíre, fotomodél, hipertensív,
hipotensív, superdotát, teleenciclopedíe. Accentul secundar poate sta şi în imediata vecinătate a
accentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentul secundar al prefixului negativ poate
deveni accent principal: nevinovàt, nefăcút, involuntár, când „vorbitorul le simte în opoziţie cu
vinovat, făcut, voluntar” [6, p. 104].
 ACCENTUAREA OXITONĂ, PAROXITONĂ,
PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ

În limba română, accentul stă, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvântului: după locul
accentului începând cu ultima silabă, cuvintele se numesc oxitone: oráş, caiét, studént, calendár,
piciór etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi „tonos” – ton, accent
În limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decât cele oxitone şi
paroxitone, cedând mult în această privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie, límpede,
foárfece, strúgure, sécetă (din greacă „pro” – înaintea + paroxiton).
În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poate sta chiar pe a cincea sau a şasea
silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea.
De asemenea, şi cuvintele vechi: bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă (vacă mare şi
grasă), prépeliţă etc., precum şi denumirile de râuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa. Lexemele
date se numesc anteproparoxitone, din gr. „ante” – înainte + proparoxiton. Tot cuvinte
anteproparoxitone sunt şi numeralele cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ...
optsprezece, înafară de şaptesprezece) [9, p. 154].
Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au accentuare oxitonă şi paroxitonă.
Mai puţin numeroase fiind proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele.
  
TIPURILE ACCENTULUI

Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasifică accentul după cum urmează:

I.Sub aspect fonologic
a) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este
evidenţierea unor silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică.
Caracteristic pentru foarte multe limbi: română, franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă,
gruzină, armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc.
b) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin rostirea ei pe
un ton mai ridicat (mai acut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi clasice
(sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică, vechea slavă).
Accentul muzical este înlocuit, deseori, cu cel dinamic. În latina populară, începând cu sec.
al II-lea şi terminând cu sec. al II-lea, are loc trecerea definitivă de la accentul muzical la cel
dinamic – acesta fiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna.
Deseori, accentul muzical al cuvântului se îmbină cu prezenţa accentului politonic al silabei
(din gr. „polys” – mult şi „tonos”- voce). Prin accent politonic se subînţelege variaţiile înălţimii
vocii în limita silabei, variaţii care îndeplinesc funcţie distinctivă.
c) Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) este reliefarea unei silabe din cuvânt prin
pronunţarea ei cu o durată mai lungă decât celelalte silabe.
Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnesc foarte rar.
Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numai două tipuri de accent – dinamic şi muzical. d)
Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură,
încât e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se numesc limbi
cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-croata,
norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana).

II. Tipurile accentului sub aspect morfologic

a) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi silabă în toate cuvintele unei
limbi, indiferent de numărul silabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri – şi
polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima, penultima şi antepenultima. Accentul
rămâne fix, de asemenea, la derivare, declinare, conjugare în sensul că la adăugarea prefixelor,
sufixelor, desinenţei, accentul părăseşte silaba pe care se află, transferându-se pe altă silabă. Ex.
patriót – cómpatriot, echilíbru – dézechilibru.
 b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Există limbi cu acccent liber (ca: rom.,
it., sp., bulg., rusă, ucrain.). Accentul (în limba română) cade diferit (popór, mantá, báştină etc.).
În alte limbi accentul este dimpotrivă limitat sau condiţionat. De ex., în greaca veche accentul
cade, de obicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtú, fratéllo, bontá, novitá) şi foarte rar pe
celelalte silabe. În limba română, în cuvinte diferite, accentul poate cădea diferit: - pe ultima
silabă (copác); - penultima silabă (frúnză); - antepenultima (rámură); - foarte rar pe silaba a patra
de la sfârşit (véveriţă).
c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbă pot fi întâlnite cuvinte cu un
asemenea accent. Dacă în timpul declinării sau al conjugării cuvântului, ori la formarea
cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pe silaba pe care a fost în cuvântul nederivat, atunci
accentul se numeşte permanent. Dacă însă, în timpul flexionării sau al derivării accentul trece de
pe radical pe afixe sau invers – mobil. În limba română, accentul permanent este caracteristic
pentru declinare; se mai întâlneşte şi la conjugarea unor verbe (conj. a I-a cu suf. –ez; conj. a IV-
a cu suf. –esc (-ăsc)). Exemple: copác, copácului, copáci, copácilor; lúcru, lúcrul, lúcrului,
lúcrurilor, lúcrurile; conj. a I-a: lucréz, lucrézi, lucréază, lucrăm, lucráţi etc. Însă la derivare
accentul mobil trece de pe radical pe sufix: másă – măsúţă; pădúre – pădurár, păduríce.
 FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC
 

1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă,

culminativă. Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi ale munţilor şi ale dealurilor, vârfurile-
reper, se reliefează foarte clar în contrast cu povârnişurile, colinele, dâmburile. Aşa şi în torentele
vorbirii, alcătuite din înlănţuiri de cuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvânt, silaba accentuată se
prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea - culminativă). De ex.: în cuvintele „universitate”,
„filologie”: a) u- ni- ver- si- tá- te b) fi- lo- lo- gí- e (într-un cuvânt)
2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine în sine şi o „încărcătură”
suplimentară, prezentându-se în calitate de mijloc de semnalizare, adică el îndeplineşte şi o
funcţie demarcativă sau delimitativă. De ex.:
a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa (floáre), ci şi hiatul binar oa
(coagulare). Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - în caz marcant – diftongul
(oámeni, soáre, şcoálă) şi – în poziţie nemarcantă – hiatul (exploatatoare).
b) După cum s-a spus, în limba română, cuvintele terminate în consoană sunt, de regulă, oxitone.
De aceea, variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus, televízor ş.a. cunoscute
şi în limba rusă sunt considerate incorecte. Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă:
autobús, documént, televizór, transpórt, troleibús.
1. Funcţia distinctivă. În limbile cu accent fix, accentul nu are valore fonologică distinctivă,
adică două cuvinte sau forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorită accentului.
El serveşte pentru a delimita cuvintele. Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent
liber poate fi identificată ca funcţie distinctivă. În limba română succesiunile de foneme:
mijloc, mobilă, para, acele, matură, cântă, luate izolat, în afara contextului, nu ne spun încă
numic despre ce cuvânt sau despre ce sens al cuvântului este vorba
Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci când cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi
punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. Ex. comédie
(întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică); parálele – paraléle; tórturi – tortúri; víţele
– viţéle; éra – erá etc. Augúst – áugust; míjloc – mijlóc; cântecele – cântecéle etc
Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. În limba română funcţia fonologică distinctivă a
accentului e folosită deseori în scopuri lexico-gramaticale.
Accentul diferenţiază sensurile cuvintelor, care sunt omoforme:
1.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe; búnei – bunéi;
2.Substantiv + pronume: ácele – acéle;
3.Substantiv + verb: dúduie – dudúie; móbilă – mobílă;
4.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături (la o parte);
5.Adjectiv + verb: dúră – dură;
6.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme;
7.Verb + adverb: (se) repéde – répede;
Funcţia distinctivă morfologică. Ex. iar – adverb; iar – conjuncţie; mai – substantiv; mai –
adverb (cuvânt auxiliar folosit la formele gradului compus); tot – numeral; tot – cuvânt auxiliar
la gradele de comparaţie; bucură (el) – bucură (ei);
Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de mai multe ori şi punând accentul logic
de fiecare dată pe alt cuvânt, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite. Ex. Mâine mergem
la teatru. (nu azi, nu poimâine); Mâine mergem la teatru. (noi mergem neapărat); Mâine
mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau cafenea). La Mihai Eminescu „Împărat şi
proletar”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.”
Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bólnav, dúşman, áripă,
acoló etc.; de cuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri), folosite de autori
pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local, arhaic etc. „De treci codri de aramă, de
departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acoló, lângă izvoară, iarba pare
de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (M. Eminescu, Călin) „Eu? Îmi apăr
sărăcia şi nevoile, şi neamul ... Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten
numai mie, iară ţie dúşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste ...” (M.
Eminescu, Scrisoarea III)
Note bibliografice:
1. Th. Parapiru, Bună ziua! Limba română! Galaţi, 1993, p. 8
2. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 98
3. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 23 4.
A. Martinet, Elemente de lingvistică generală. Bucureşti, 1970, p. 96
5. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 160
6. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 104
7. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 53 109
9. I. Iordan, Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti, 1954,
p. 154
10. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 169