TEMA VII FORMELE DE EXISTENȚĂ ALE LIMBII

Obiective:

- să evidenţieze formele de existenţă ale limbilor;

- să comenteze corelaţia dintre dialectele teritoriale şi sociale;
- să definească conceptele dialect, limbă comună, limbă literară ş.a.;
- să evalueze importanţa limbii literare.

Limba – un fenomen complex, cu o varietate mare de diverse norme prin care se realizează
comunicarea, se diversifică în variante ce coexistă și se întrepătrund.

Deși folosim aceeași limbă (limba comună), totuși vorbim în mod diferit. În exprimarea unora
sesizăm diverse elemente regionale (moldovenești, muntenești, oltenești), iar în vorbirea altora
– elemente lexicale din limbajul substandard: argoul, jargonul, sleng-ul. Alți vorbitori însă
utilizează limba literară standard, adică un limbaj uzual îngrijit și cultivat.

Așadar, diversificarea limbii presupune diferențele regionale, limbajele profesionale și

tehnice, limbajul familiar, argoul, jargonul și limba literară standard.

DIALECTUL TERITORIAL

Dialect teritorial (gr. dialektos; lat. dialectus: dia – „cu”; legein – „a vorbi”)– o ramificaţie
teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului şi graiului, dar subordonată limbii
naţionale, caracterizată prin anumite particularităţi, mai ales fonetice şi lexicale, mai puţin
morfologice şi sintactice, care o deosebesc de alte ramificaţii teritoriale ale aceleiaşi limbi şi
chiar de limba comună căreia îi aparţine, în ansamblu.

 Dialectul este un subsistem al limbii, cu norme, reguli proprii, care asigură comunicarea
în cadrul colectivului de vorbitori aflat în zona respectivă.

 Dialectul constituie sistemul de izoglose ale unei regiuni, delimitat pe baza unor
particularități specifice.

Termenul „izoglosă" este folosit în geografia lingvistică, pentru a marca linia ce fixează, pe
o hartă lingvistică, aria de răspândire a unor fenomene de ordin fonetic, lexical, morfologic
ş.a., înregistrate în cursul anchetelor dialectale.

E. Coșeriu: „Termenul izoglosă, introdus în știința limbajului de geografia lingvistică,

desemnează, în primul rînd, linia ideală care delimitează actele lingvistice comune unui
anumit teritoriu, însă același concept poate fi considerat în mod abstract, adică și în timp, ca
linie ideală care să cuprindă actele lingvistice comune dintr-o anumită epocă ori din două sau
mai multe epoci și, de asemenea, în afara unui spațiu determinat geografic, ori ca linie ideală
care să înglobeze aspectele comune ale actelor lingvistice individuale. Limba este, așadar, un
sistem de izoglose constatat într-o comunitate de vorbitori.”

Într-adevăr, limba comună nu este la originea sa decât un dialect ca și celelalte, al unei

regiuni sau al unui oraș, însă care, din motive politice, istorice și culturale (literare) a ajuns să
fie limbă națională sau să se folosească, pe întreg teritoriul luat în considerare, ca limbă
supradialectală, alături de graiurile locale.

Astfel, spaniola comună este, la originea sa, dialectul castilian; franceza comună – dialectul
regiunii Ile-de-France, în special al orașului Paris; italiana comună este dialectul toscan, mai
exact, florentin.

Cu toate acestea, limba comună de obicei se diferențiază de dialectul din care a provenit,
înlăturând deseori din acesta caracteristicile prea locale și se transformă într-o adevărată
limbă națională, mai presus de toate dialectele, pe care, prin prestigiul ei, reușește, uneori,
să le elimine complet.” (Introducere în lingvistică, p.38)

Limba română include următoarele patru dialecte:

 d a c o r o m â n, vorbit astăzi în România, Moldova, Bucovina, Ţinutul Herţei,

Transnistria, Ucraina;

 a r o m â n, răspândit în Peninsula Balcanică: Grecia, Albania, fosta Iugoslavie

(Macedonia) şi Bulgaria;

 m e g l e n o r o m â n, atestat în provincia Meglen din Macedonia;

 i s t r o r o m â n, vorbit în Peninsula Istria.

Dialectul dacoromân se disociază în cinci subdialecte, demarcate teritorial: subdialectul m u n

t e n e s c (Muntenia, Oltenia, Dobrogea); subdialectul m o l d o v e n e s c (Moldova, Bucovina
de Nord); subdialectul b ă n ă ţ e a n (Banat, o parte din Oltenia şi Transilvania, judeţele
Hunedoara şi Arad); subsialectul c r i ş e a n (Crişana), subdialectul m a r a m u r e ş e a n
(Maramureş).

Subdialectul moldovenesc, vorbit pe teritoriul ţării noastre, se împarte în patru grupuri de

graiuri: 1) graiurile centrale (raioanele centrale şi aproape întreg teritoriul Republicii Modova);
2) graiurile de sud - vest (Vulcăneşti, Cahul); 3) graiurile de nord - est (Râbniţa, Camenca); 4)
graiurile de nord - vest ( raioanele Briceni, Donduşeni, Edineţ).

În același timp, putem vorbi de un specific al graiului basarabean sau chiar de un subdialect
moldovenesc basarabean, care presupune atât forme regionale valabile pe întreg spațiul
moldovenesc (din România și Republica Moldova) (aspectul fonetic, lexical, morfologic și
sintactic), cât și unele particularități deosebitoare, întâlnite doar aici.

DIALECTE SOCIALE

Pe lângă dialectele teritoriale, există și dialectele sociale, pe care E. Coșeriu le numește „limbi
speciale”: „Se numesc limbi speciale vorbirile caracteristice unor grupuri sociale sau
profesionale, precum și limbajele tehnice (de pildă, limba marinarilor, limba pescarilor, limba
studenților, limba muncitorilor metalurgiști etc.) care există, alături de dialecte și de limbile
comune, ca forme speciale ale acestora și care adeseori se numesc și argouri, cu toate că acest
termen este rezervat, de multe ori, pentru limbajul răufăcătorilor și, în general, pentru
sistemele lingvistice folosite în cadrul aceleiași limbi comune cu scopul de a nu fi înțelese de
către cei care nu aparțin unei anumite comunități sau ca limbi secrete. (Introd. în llingv.p. 46)

Așadar, dialectele sociale sunt: limbajele terminologice, jargonul și argoul.

LIMBAJUL TERMINOLOGIC

T e r m e n u l este „un cuvânt (mai rar, o expresie) ce aparţine unui domeniu (uneori, mai
multor) cu o valoare semantică strictă în specialiatea dată”.

Termenul numeşte în mod precis o noţiune specială dintr-un anumit domeniu ştiinţific, tehnic,
social, economic, cultural, politic ş.a.

Cuvântul „termen” provine din lat. terminus, care înseamnă „limită”, „hotar”, graniță”
(dihotomie, fonetică, semem – termeni din lingvistică; forță de atracție, cuante, foton – fizică;
acid, bază – chimie etc.).

Majoritatea termenilor au un caracter convențional, întrucât aceștia sunt simboluri care, prin
cuvinte, cifre, pictograme, reprezintă concepte, noțiuni, obiecte individuale.

Termenii posedă un şir de trăsături:

 denumesc exact o noţiune;

 aparţin unui anumit sistem de concepte;

 au un uz restrâns, circumscris unui limbaj profesional;

 pot fi definite cu mare exactitate;

 în interiorul sistemului terminologic sunt monosemantici;

 sunt lipsiţi de expresivitate;

 denotă diferite căi de formare;

  constituirea lor fiind un proces conştient şi, de regulă, dirijat;

 termenii au un caracter internaţional.

Cuvântul t e r m i n o lo g i e presupune totalitatea termenilor care sunt specifici unei

discipline științifice, tehnice, unei ramuri de activitate referitoare la un contact socio-uman.

Terminologia comportă mai multe accepţii:

1) ansamblul de termeni sau cuvinte specializate ce reprezintă sistemul de concepte dintr-un

anumit domeniu de specialitate (economie, politică, pictură etc.);

2) limbaj specializat sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie şi alte mijloace
lingvistice şi non-lingvistice, pentru a realiza o comunicare de specialitate precisă;

3)domeniu de activitate care se ocupă de excerptarea, descrierea, procesarea şi prezentarea

termenilor specifici unui domeniu, în una sau mai multe limbi;

4) ştiinţă interdisciplinară preocupată de problemele generale ale terminologiilor, care

analizează logica cunoştinţelor (premisele, argumentele şi concluziile, necesare pentru a explica
relaţiile dintre noţiuni şi termeni), ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non-lingvistic,
problemele creaţiei de cuvinte inerente ştiinţelor şi tehnicii;

5) publicaţia în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat prin
termeni.

Fiecare ramură a științei și tehnicii tinde să-și elaboreze o terminologie, un limbaj adecvat,
care să exprime cât mai exact un anumit sistem de noțiuni.

În anii ’60 (sec. XX) a apărut termenul „metalimbă” sau „metalimbaj”, care presupune
totalitatea mijloacelor, în special lexicale, care sunt utilizate în textele ce aparțin unui
anumit domeniu. Adică, este vorba despre un mod specializat de exprimare a ideilor, un
ansamblu de cuvinte, structuri terminologice (de ex., metalimbajul lingvisticii, metalimbajul
matematic, comercial, metalimbajul artei etc.)

Unii termeni, fiind utilizați doar într-un anumit domeniu științific, au o circulație restrânsă; alți
termeni însă pătrund în alte terminologii decât cele cărora le aparțin prin definiție și sunt comuni
pentru mai multe ramuri: de ex., calitate, problemă, sinteză, sistem etc.

Un fenomen lingvistic numit determinologizarea termenilor presupune pătrunderea

termenilor în alte domenii și, apoi, în limbajul standard. Aceasta este realizată, de regulă, prin
extinderea de sens (mutații semantice) și apariția de sensuri figurate: de ex., termenul din
domeniul ecologiei „poluare” este folosit cu sensul de poluare informațională; al medicinii: a
virusa (în informatică), anemie (putere anemică) etc.)
JARGONUL ȘI ARGOUL

Conceptele j a r g o n şi a r g o u desemnează limbaje convenţionale folosite de anumite

grupuri sociale şi profesionale pentru a se „evidenţia”, a se deosebi, în felul acesta, de restul
comunităţii sau pentru a se „izola” de ceilalţi vorbitori.

În plan strict lingvistic, delimitarea jargonului de argou este o problemă dificilă, întrucât ca
limbaj specializat, jargonul pune probleme asemănătoare cu argoul, iar caracteristicile
lingvistice se manifestă la nivelul lexicului și al pronunțării, după cum este definit acesta în
Dicționarul general de științe. Științe ale limbii.

 Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române:„până nu de mult, argou însemna orice limbaj
special (…)”;

 Rodica Zafiu: „o variantă socială a limbii, prin care un anumit număr de vorbitori își
marchează apartenența la un grup sau la o comunitate „marginală” și, implicit,
diferențierea față de cultura oficială și față de limba standard”;

 Irina Condrea: în studiul despre argoul tinerilor din Basarabia: „Oralitatea, implicit
argoul, se remarcă prin expresivitate (…), îndepărtând-o mult de standardele şi de
normele academice”, păstrând, totodată, „una dintre trăsăturile tradiţionale ale argoului –
încifrarea mesajului (…)”

Există diferențe în cercetarea mai veche și mai nouă a argoului, sesizate de către Rodica
Zafiu, care se manifestă, pe de o parte, în „caracterul său de limbaj secret” și, pe de altă parte,
acum, prin faptul că „cea mai mare parte a argoului nu are totuși statutul de cod secret”
[ibidem].

Mai nou, argoul se regăsește și în comunicarea pe internet, în varianta oralității digitale, fapt
care presupune o răspândire fulgerătoare a acestuia, precum și o primenire, o împrospătare
cu noi forme, sensuri, structuri.

 Iată câteva dintre mostrele lexicale folosite de tineri: arfe, blazat, belea, expirat, faze,
felie (a fi pe felie), fițe, fițos, motor („motocicleta”), super, varză… - numeroase
împrumuturi din engleza standard sau din slang : cool, groggy, horror, loser, funny,
party, trendy etc.

Am putea vorbi despre o diferențiere vădită dintre argoul folost de tinerii din România și de
cei din Basarabia, distincție care ține de influența încă masivă a limbii ruse în spațiul dintre
Prut și Nistru.

Irina Condrea relevă acest lucru, aducând numeroase exemple drept argument:

 verbe (a abaldi – a fi surprins, şocat; a se vrubi – a înţelege, a-şi da seama, a gruzi – a

certa, a speria pe cineva, a se prikăli – a lua peste picior pe cineva, a kidăni – a înşela pe
 cineva... etc.; - substantive (babki – bani, dolari, bazar – vorbă, discuţie, krâşa –
protecţie, pilă, tormoz – om care înţelege greu... etc).; - adjective (krutoi – dur, super,
foarte bun, pofighist – indiferent, levâi – de proastă calitate, prikolinâi – interesant, hazliu
etc.); – adverbe, expresii (karoce – mai în scurt, în fine, blin – interjecţie ce exprimă
stupoarea, na haleavu, na şaru – pe gratis, po paniatiam – corect, conform
înţelegerii/tradiţiei, v nature – serios, adevărat ş.a)”

În strânsă legătură cu definiția, cu conceptul de argou este cel de jargon (Limbaj particular al
unui grup social sau profesional, caracterizat printr-o gramatică proprie și prin cuvinte
codificate, convenționale – dexonline.ro) și de slang (Nume dat argoului în Anglia. [Pl. -guri. /
< engl. slang] – dexonline.ro), care reprezintă trăsături asemănătoare sau chiar identice.

Rodica Zafiu: „Distincția dintre argou și jargon nu este totdeauna evidentă. Jargonul
computerelor și al internetului are un nucleu propriu specialiștilor, dar și o mare cantitate de
cuvinte și expresii intrate – prin răspândirea enormă a tehnologiei informatice – în uzul comun.”

Astfel, jargonul întrunește caracteristicile atât ale argoului contemporan, cât și ale
cuvintelor neologice la modă care n-au fost pe deplin integrate în sistemul limbii române,
răspândite pe o arie mult mai largă decât presupunea vechea accepție a argoului.

Putem vorbi, prin urmare, despre trăsăturile comune argoului şi jargonului:

 ambele dialecte sociale constituie nişte limbaje ale unor grupuri sociale omogene şi
relativ închise (pe de o parte,infractori de diverse tipuri - hoţii, spărgătorii, deţinuţii; pe
de altă parte, elevi, studenţi, tineri, sportivi etc.);

 caracterul convenţional, codificat al celor două limbaje se explică prin intenţia

vorbitorilor de a se izola de restul comunităţii.

Grupurile de cuvinte din care sunt luați și creați termenii argotici:

a) cuvinte din lexicul comun, cărora li se modifică - în mod deliberat - fie semnificantul, fie
semnificatul, de ex., „solist” - infractor care acţionează singur; “mititica" - închisoare; „bostan” –
cap etc;

b) cuvinte împrumutate, de ex., „manny” - bani; „OK” (engl.) - bine; în regulă;„bambină”

(ital.) - domnişoară, fetişcană; femeie tânără; „kapusta" (rus.) - bani, dolari etc.;

c) cuvinte dialectale sau arhaice, care nu sunt cunoscute de către toţi vorbitorii, de ex.,
„calpuzan" – falsificator de bani; „pisar” - poliţist în serviciul judiciar;

d) cuvinte create, de ex., „babăr" - bărbat căsătorit; „porcovan” - porc; „agăţătoare” - femeie
profitoare; „flecăraş” - vorbăreţ; „tupeist" - obraznic; „bla – bla”, „dâra – dâra”- vorbe goale ş.a.

LIMBA LITERARĂ
Limba l i t e r a r ă poate fi definită drept „aspectul corect al limbii naţionale, produs al unei
continue prelucrări a limbii de către scriitori, oamenii de ştiinţă etc., constituind o sinteză a
posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor".

Între limba literară şi cea neliterară există unele divergenţe:

1) limba literară reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale;

2) ea comportă un caracter supradialectal şi exclude prezenţa unor elemente ce ţin de

graiuri (cuvinte, forme morfologice sau ortoepice ş.a.) şi nu sunt cunoscute de către toţi
vorbitorii limbii naţionale (de ex., "ghini", "oloi", "şi apî", "spiniţă" (= fustă) etc.);

3) limba literară denotă caracter normat.

Aceste trăsături se referă la limba standard, care este o varietate a limbii literare, și nu la cel
literar-artistic.

Ca și dialectul sau sociolectul, standardul este, de asemenea, o varietate a unei limbi, dar o
varietate deosebită. Standardul cuprinde mai multe dintre criteriile pe care le-am tratat mai sus
drept factori ai varietății. Din punct de vedere social, standardul este o varietate care este scrisă
și vorbită de elitele sociale.

Așadar, l i m b a j u l s t a n d a r d este varianta corectă, îngrijită, literară, uzuală a limbii

naționale.

Limba literară înglobează multiple stiluri funcţionale, care preconizează folosirea mijloacelor
acesteia în diferite situaţii de comunicare :

 1) stilul beletristic (= literar - artistic);

 2) tehnico - ştiinţific;

 3) administrativ - juridic;

 4) publicistic.

Sunt și alte clasificări ale stilurilor funcționale, dar cele patru sus-menționate se regăsesc într-un
mod sau altul în majoritatea clasificărilor.

Al.Rosetti, B. Cazacu:

 Dintre formele de manifestare a limbii, varianta literară constituie „un vehicul și

depozitar al bunurilor spirituale ale întregii colectivități – este aceea care contribuie,
îndeosebi, la deșteptarea și afirmarea conștiinței naționale.