UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de litere
Departamentul Lingvistică Română și Știință Literară

Irina Condrea

SOCIOLINGVISTICA
Suport de curs

Chișinău, 2018

1
 Aprobat de Consiliul Științific al Facultății de Litere
și de Consiliul Calitatății al USM

Recenzent Larisa Gurău, doctor în filologie, conferențiar universitar

2
 CUPRINS

Preliminarii

1. Obiectul de studiu al Sociolingvisticii

2. Situația sociolingvistică

3. Variaționismil lingvistic

4. Limbaje socioidentitare. Argoul

5. Contactul lingvistic. Bilingvismul și multilingvismul

6. Interferențe lingvistice. Diglosia

7. Aspecte gender în cadrul diverselor limbi

8. Limbi/limbaje de contact în comunicarea umană

ANEXE

3
 PRELIMINARII

În cadrul științelor limbii sociolingvistica este o disciplină relativ nouă, care a luat naștere în
prima jumătate a secolului trecut, bazele ei fiind puse de cercetătorii nord-americani. În vizorul
specialiștilor din acdest domeniu se află dimensiunea socială a limbajului, raportul complex dintre
practicile lingvistice şi structura socială a unei comunităţi date, vizînd modul de utilizare a limbii
de către diverse tipuri/grupuri de utilizatori în cele mai variate situații de comunicare.
Sociolingvistica actuală este orientată, în mare parte spre studierea fenomenelor actuale ale
comunicării, fenomene generate de mobilitatea vorbitorilor, de schimbarea permanentă a codurilor
și registrelor limbii. Un loc important în studiile de sociolingvistică îl ocupă contactele dintre
limbi, formele de bilingvism și multilingvism, coabitarea lingvistică și culturală, politicile
lingvistice ale statelor. În accepția lui Eugen Coșeriu sociolingvistica reprezintă „studiul varietăţii
şi variaţiei limbajului în relaţie cu structura socială a comunităţii de vorbitori”.
În acest context, cursul de „Sociolingvistică” are scopul de a-i familiariza pe studenți cu
tematica sociolingvistică, prin abordarea unor teme majore ca variaționismul lingvistic, formele de
existență ale limbii, contactele dintre limbi, situația sociolingvistică și alte probleme majore, toate
raportate la situația lingvistică din Republica Moldova.
Obiectivele cursului țin de asimilarea informației și însușirea instrumentarului și a
terminologiei specifice. O importanță sporită se acordă metodelor de cercetare sociolingvistică și
aplicațiilor practice.
Finalitățile prevăd ca studiind această disciplină, studenții să-și însușească aparatul
epistemologic specific domeniului, să obțină cunoștințe teoretice și practice, ce țin nemijlocit de
examinarea și evaluarea situațiilor de bilingvism și diglosie, de examinare a limbajului diverselor
grupuri (de exemplu al studenților), să analizeze statutul și ponderea limbilor în cadrul societății,
să elaboreze anchete sociolingvistice, să acumuleze informația din diverse surse.
Metodologia pune accentul pe aplicabilitatea cunoștințelor obținute, studenții vor fi
încadrați în elaborarea unor proiecte proprii, prin care să studieze modul de utilizare a
limbii/limbilor în cadrul comunităților monolingve și bilingve, să analizeze cazurile de
interferență, să sintetizeze materialele publicate de diverși cercetători din domeniu.
Unitățile de conținut din cadrul prezentului Suport de curs „Limba și societatea” reflectă
principalele teme din cadrul curriculumului la disciplina „Sociolingvistică”.
Pentru activitățile practice fiecare temă este însoțită de o bibliografie de referință și de un
set de sarcini.
Evaluarea disciplinei are loc prin prin elaborarea unor proiecte individuale, sinteze
bibliografice, comentariul materialelor din „Anexe”. Cursul se încheie cu un examen.
4
 1. OBIECTUL DE STUDIU AL SOCIOLINGVISTICII

Noțiuni generale cu privire la obiectul de studiu al sociolingvisticii. Microsociolingvistica și

macrosociolingvistica. Scurtă istorie a apariţiei disciplinei, autori și concepte de bază. Metode de
investigație sociolingvistică.

Cuvinte-cheie: societatea și limba, schimbările în limbă, observația participativă, ancheta,

interviul.

I. Obiectul de studiu al sociolingvisticii. Sociolingvistica studiază relația limbă - și

societate, felul în care scimbările din societate determină/influențează schimbările în limbă,
precum și modul cum funcționează limba în cadrul diverselor grupuri sociale și în diverse situații
de comunicare. Aceasta reprezintă, în fond, aspectul funcțional al limbii, spre deosebire, de
exemplu, de gramatică, disciplină care se preocupă de structura și forma ”ideală”, statică a limbii.
Sunt examinate problemele legate de natura socială a limbii, de diferențierile care apar în
limbă în funcție de grupul/clasa/pătura socială/de vârstă etc. celor care o vorbesc. În linii mari,
este vorba de relația limbă-societate, la fel cum alte discipline lingvistice studiază aspecte
particulare, cum ar fi relațiile limbă-gândire, limbă-imagine/imaginație, limbă-reprezentare
artistică ș.a.m.d.
Este de menționat că multe studii de sociolingvistică au tangențe cu disciplinele care țin de
comunicarea actuală și studiază limba în plan sincronic; de asemenea, este importantă relația cu
alte discipline, cum ar fi sociologia, psiholingvistica, etnolingvistica.
Sociolingvistica este domeniul care cuprinde mai multe aspecte, cum ar fi:
- Limba ca fenomen social, caracterul etnic al reprezentărilor și esența lor socială
- Caracterul social al funcționării limbii, cum este determinat caracterul limbii, de modul în
care aceasta este folosită în diverse situații și sfere de comunicare
- Analiza proceselor de comunicare prin limbă, în care se constată importanța unor astfel de
elemente ca sistemul rolurilor sociale, pe care le au participanții la actul comunicării,
condițiile social-psihologice în care se realizează actele de vorbire, abilitatea vorbitorilor
de a trece de la un cod la altul etc.
- Studierea interacțiunii și influențelor reciproce în diverse limbi, care coexistă într-un
socium comun; problemele de interferență și împrumut din limbile aflate în contact;
procesele de formare a unor forme intermediare de limbă – interdialectul, coine, piginurile
etc.
- Studierea, pe bază de anchete și teste experimentale a modului cum este utilizată limba pe
anumite arii mari – schimbările fonetice, morfologice, lexicale, caracteristice unor grupuri
5
 mari (Cercetătorul american W.Labov a studiat felul în care vorbesc locuitorii cartierelor
periferice, sărace ale New-Yorkului, stabilind numeroase diferențe față de engleza vorbită
în busines-centrele aceluiași megapolis. Acesta a fost, de fapt, începutul sociolingvisticii
experimentale).
Se disting, în general, două arii mari ale acestei discipline: microsociolingvistica și
macrosociolingvistica.
Microsociolingvistica se ocupă cu studierea limbii/limbajului unor grupuri/comunități mici –
la nivel de familie, la serviciu, în cadrul unor anumite ocupații (jocuri, sportivi, prieteni) etc. Se
dovedește că o comunicare într-un cerc intim diferă de felul cum este folosită limba la nivel social,
în comunitățile foarte mari. Asemenea studii sunt importante și din punctul de vedere al
psiholingvisticii, iar rezultatele obținute prin studierea modului de exprimare în grupurile mici
sunt destul de relevante pentru a stabili modificările și posibilitățile comunicative ale limbii.
Anume în asemenea grupuri se observă diferențierea prin limbaj între ”al nostru”, „ai noștri” și cel
străin.
În prezent se acordă o mare atenție studierii limbii ca mijloc de comunicare în cadrul
grupurilor de negociere, de afaceri, precum și felul de a folosi limba în astfel de diade sau triade,
cum ar fi comunicarea medic-pacient, profesor-elev, profesor-părinte-elev, avocat-client,
vânzător-cumpărător, șef-subaltern etc. Asemenea investigații sunt orientate spre explicarea
mecanismului și a factorilor care contribuie la succesul comunicării, ajută la determinarea
statutului și rolului fiecărui participant la discuție, cu scopul de a găsi și de a propune anumite
strategii pentru realizarea unei înțelegeri reciproce eficiente.
Macrosociolingvistica studiază procesele globale, care au loc în limbă și care sunt legate de
dezvoltarea și funcționarea societății. Aceste investigații se referă la funcționarea limbii într-o
societate/comunitate amplă – de exemplu într-o anumită clasă socială (cum ar fi țăranii sau
intelectualii), în cadrul unui etnos/națiune sau al unui grup etnic aflat într-o anumită zonă/țară – în
Republica Moldova există studii despre limba găgăuzilor, despre limbile ucrainenilor, bulgarilor
etc. care locuiesc aici.
Tot de macrosociolingvistică ține studierea funcționării limbii naționale cu subsistemele ei
în cadrul diverselor grupuri sociale ale vorbitorilor limbii respective, de ex.: limba română vorbită
la sat – la oraș; de politicieni, businessmeni, de țărani, în sistemul educațional, sanitar, în poliție,
justiție ș.a.m.d.
De asemenea, o abordare macrosociolingvistică se regăsește în studiile care au în vizorul lor
coexistența și funcționarea mai multor limbi pe un anumit teritoriu, într-o anuită societate. Sunt
examinate situațiile și formele de bilingvism și multilingvism, delimitarea funcțiiloir diverselor
limbi conlocuitoare, de exemplu, româna și rusa în Republica Moldova etc.
6
 O arie importantă este legată de politicile lingvistice și rolul statului în reglementarea
funcționării limbilor. Aici intră problemele legate de legislația lingvistică, politicile lingvistice
promovate de guvernare, statutul limbilor într-o societate multietnică, poziția limbii de stat.
Amenajarea lingvistică este compartimentul ce reflectă problemele legate de codificare și
normă, stabilirea și prescrierea normelor. Se analizează componentele care fac parte din sistemul
social-comunicativ respectiv (coduri/limbi, subcoduri), repartizarea lor pe diverse sfere de
comunicare, este evaluată funcția și ponderea comunicativă a fiecărui cod, schimbările de cod (de
exemplu, trecerea de la o limbă la alta, interferențele și influențele); se studiază componentele
situației sociolingvistice, prognozându-se evoluțiile posibile. De amenajarea lingvistică țin și
acțiunile întreprinse de stat în vederea stabilirii și respectării normelor limbii literare prin
cercetările lingvistice, prin editarea de gramatici, manuale, dicționare, îndrumare.
Toate problemele din domeniul sociolingvisticii generează numeroase abordări
interdisciplinare, cu tematici care vizează funcționarea limbii în societate și impactul comunicării
prin diverse mijloace, inclusiv lingvistice, asupra proceselor sociale actuale.
II. Scurtă istorie a apariției disciplinei. Autori și concepte de bază. Termenul
sociolingvistică a fost utilizat pentru prima data de profesorul Haver C.Currie (Universitatea din
Houston, Texas) în 1952, însă a fost promovat doar în 1964, datorită comunicării lingviștilor
W.Bright si A.K.Ramanujan “Sociolingvistic variation and language change” (inclusă în”
Dezbaterile celui de-al IX-lea “ Congres International al Lingvistilor (“Proceedings of the 9 th
International Congres of Linguists “ The Hague 1964 ). In 1966 au aparut și doua antologii de
W.Bright si Stanley Lieberson (“Sociolinguistics” și respectiv , “Explorations in
Sociolinguistics”) , care au consolidat statutul acestui termen. Antologia lui Bright cuprindea
materialele seminarelor din cadrul Congresului U.C.L.A.(University of California, Los Angeles),
care combăteau numeroase postulate ale lingvisticii descriptiviste.
Unul dintre fondatorii sociolingvisticii, cercetătorul American William Labov, considera că
obiectul de studiu îl constituie “structura și evoluția limbii in cadrul contextului social creat de
comunitatea lingvistică”. El și-a propus scopul să determine corelațiile firești dintre fenomenele
fonetice, variațiile stilistice și structura socială, formulând ipoteza că variața stilistică și socială
sunt părți ale aceluiași proces. Labov a analizat o serie de probleme de metodologie, descriind, între
altele, paradoxul observației directe, în timpul careia informatorii aleg un stil mai corect decât în
alte situații. Conceptul de bază al lucrărilor lui W.Labov poate fi formulat ca variationism
sociolingvistic.
In 1968 a aparut o antologie, publicată de Joshua  Fishman, cercetător American, originar din
gubernia Basarabia (“Readings in the Sociology of Language “), în care autorul optează pentru
termenul sociologie a limbii, ca și în lucrarea din 1971 (“Advances in the sociology of language”).
7
Fishman exprimă opinia că termenul sociolingvistică constituie o etichetă prea generala, care
maschează diferențele de teorie, metode, date , obiecte existente în momentul de față. In altă lucrare
(1972), Fishman afirma că sociolingvistica se referă la sociologia limbii ca o parte la întreg.
Sociolingvistica studiază “variația uzului lingvistic condiționată social”, iar sociologia limbii
este orientată spre probleme sociale mai largi (păstrarea limbii, schimbarea de cod, naționalismul
lingvistic, planificarea lingvistică etc.). J.Fishman a fost preocupat de macrosociolingvistică,
deoarece aceasta nu se abate de la probleme sociolingvistice globale (problemele lingvistice ale
țarilor în curs de dezvoltare, cum ar fi planificarea lingvistică, alegerea și schimbul de coduri,
limba ca mijloc de integrare etnică etc.). Lucrările lui Fishman “Varieties of Ethnicity am
Language Consciousness” (1965), “Bilingualism with and without diglossia, diglossia with and
without bilingualism” (1967) ”Who Speaks What Language to Whom and When“ (1965) ș.a.
constituie un aport considerabil la descrierea situației din comunitățile diglosice.
În Franța, până în anii ’80, exista “polul”, “sociologie de language”, reprezentat de savanți ca
Boutet, Fiala, Simonin, Grumbach, Ebel, care considerau că sociologia limbii ar trebui să descrie
raporturile de forțe care structurează practicile verbale în cadrul unei formațiuni sociale date. Louis-
Jean Calvet semnalează în lucrarea sa “La Guerre des langues et les politiques linguistiques” că
publicarea în 1974 a “International Journal of the Sociology of Language”, alături de alte reviste, a
fost un indicator de necombatut al unei schimbari, dar și a unei lupte pentru o concepție socială a
limbii și anume aceasta este calea de a reuși.
Ch.Ferguson a studiat variantele regionale, sociale și functionale ale limbii și rolul acestor
variante în comunicare. Anume el a introdus în sociolingvistică termenul diglosie (preluându-l de la
elenistul Jean Psichari) și a elaborat baza teoretică a fenomenului în articolul “Diglosia”, publicat în
1959 în revista “Word” (vol.15. nr.2). Ferguson a fost preocupat de situațiile lingvistice din diferite
țari și de tipologizarea acestora. Astfel, fenomenul diglosiei (după Ferguson, aceasta este situația de
utilizare a două varietăți lingvistice functional distincte – high (H) si low (L) – într-o comunitate
lingvistică) este descris pe baza unor exemple/situații definitorii din limbile arabă, greaca modernă,
germana elvețiană și creola haitiană.
În sociolingvistica rusă, particularitățile și problemele statului multinațional au creat un teren
fertil pentru dezvoltarea sociolingvisticii. Pe lingă ramura puternic dezvoltată a politicii lingvistice,
s-a creat și o baza propriu-zis teoretică și metodolică de valoare. Problemele legate de obiectul și
domeniul sociolingvisticii au fost examinate de mai mulți savanți – Iu.D.Deșeriv, V.D.Bondaletov,
L.B.Nikolski, A.D.Șveițer L.P.Krîsin ș.a. (A se vedea: Дешериев Ю.Д.. Влияние социальных
факторов на функционирование и развитие языка.- М.:Наука,1988; Бондалетов В.Д..
Социальная лингвистика: Учеб. пособие. - М.: Просвещение, 1987., Швейцер А.Д.,
Никольский Л.Б. Введение в социолингвистику. – М., 1978. Крысин Л.П.
8
Социолингвистические аспекты изучения современного русского языка. М., 1989; Швейцер
А.Д.. Современная социолингвистика. Теория, проблемы, методы. М., 2012 ș.a.)
V.D. Bondaletov menționează un șir de probleme de actualitate din domeniul
sociolingvisticii, și anume:
1. Condiționarea socială a dezvoltării și funcționării limbii, adică influența societății
asupra limbii, precum și influența limbii asupra societatii; 2. Formele de existență a limbii: limba
literară, dialectele teritoriale și sociale etc.; 3. Funcțiile sociale ale limbii, dependenta lor de
condițiile sociale istorice concrete; 4. Clasificarea sociolingvistică a limbilor, conform diverselor
criterii: al originii, al funcționării, al statului legal, al gradului de normare, al structurii etc.; 5.
Diferentierea stilistică a limbii, dependența acesteia de fenomene extralingvistice (receptor și
emitator, cod, mesaj…); 6. Norma (obiectivă, prescrisă, oficială); 7. Variația lingvistică și diversele
restricții care influențează variantele unei limbi; 8. Problema limbilor internaționale. Limbile
artificiale și domeniile lor de utilizare. Sarcinile interlingvisticii; 9. Problemele sociolingvistice ale
mass-mediei. Limba în epoca revoluției tehnico-știintifice; 10. Alegerea limbilor și consecințele ei
lingvistice si sociale: bilingvismul, diglosia, creolizarea, pidginizarea etc.; 11. Metodele de
cercetare în sociolingvistică.
În lingvistica română studierea limbii din perspectiva raporturilor ei cu societatea și
preocuparea pentru determinarea trăsăturilor caracteristice ale limbii vorbite au reprezentat
constante ale cercetarii înca de la sfârșitul secolului trecut. Unele aspecte teoretice originale pot fi
găsite în lucrările lui B.P.Hasdeu (“Cuvente den bătrâni”, “Istoria limbei romane”, “Principie de
lingvistica”), I.A.Candrea (“Straturi de cultură și straturi de limbă la popoarele romanice”,
“Constatări în domeniul dialectologiei”), Ovid Densusianu (“ Vorbirea populară din puncte nouă de
vedere” ), Sextil Pușcariu (“Limba română”), Theodor Capidan (“Limba și cultura”) , Iorgu Iordan
(“Limba română acuală. O gramatică a “greșelilor” “Stilistica limbii române”) ș.a.
Examinarea stării limbii vorbite între Prut și Nistru, precum și a cauzelor, evoluţiei,
particularităţilor şi consecinţelor bilingvismului basarabean au devenit o probleme-cheie pentru
lingviştii din Republica Moldova, ale căror studii şi acţiuni urmează doi vectori: se configurează
sub semnul reafirmării identităţii naţionale, aserţiunile şi argumentările fiind marcate de un
caracter militant, impunându-se totodată o atitudine obiectivă, de analiză ştiinţifică propriu-zisă.
Contribuţii semnificative la disocierea conceptelor discutate au fost aduse de lingviştii Silviu
Berejan, Anatol Ciobanu, Teodor Cotelnic, Irina Condrea, Gheorghe Moldovanu, Lidia Colesnic-
Codreanca, Ana Guţu ş.a.
III. Metode de studiu în sociolingvistică. Dat fiind faptul că sociolingvistica reprezintă o
arie interdisciplinară, aflându-se la interferența lingvisticii cu sociologia (dar și cu psiholingvistica
și etnolingvistica), materialul faptic, ce reflectă starea limbii, variantele uzuale, particularitățile
9
exprimării locale sau de grup, interferențele în situațiile de bilingvism etc., se obțin prin diverse
metode, unele fiind împrumutate, în special, din sociologie. Materialele colectate sunt supuse
analizei și sunt interpretate în funcție de scopul propus.
Astfel, metoda principală de culegere a materialului în sociolingvistică este ancheta. Se
practică atât ancheta directă, care presupune notarea imediată a răspunsurilor la un chestionar
elaborat în prealabil, cât şi ancheta indirectă, care presupune înregistrarea integrală a răspunsurilor
pe bandă de magnetofon şi transcrierea selectivă ulterioară. Date mai exacte despre caracteristicile
interacţiunii verbale în diferite comunităţi se pot obţine nu atât prin anchete cu chestionar, cât prin
înregistrarea diferitelor conversaţii dintre membrii comunităţii. Dirijarea discretă a conversaţiei de
către anchetator permite obţinerea unor date referitoare la atitudinea membrilor comunităţii faţă de
persoanele din afara acesteia.
Ancheta sociolingvistică presupune folosirea simultană a unui număr mare de informatori,
de vârste şi profesiuni diferite, originari din localitatea espectivă sau de curând stabiliţi etc.
Sociolingvistica este preocupată de stabilirea “invariantelor sociale” ale limbii, confruntarea lor
dându-ne imaginea diferenţierii pe verticală a limbii; pentru fiecare localitate, juxtapunerea
“invariantelor sociale” oferă o imagine-mozaic a structurii limbii.
Ancheta sociolingvistică nu se limitează la comunităţile rurale sau conservatoare (cum se
procedează la ancheta dialectologică), ci urmăreşte cele mai diverse tipuri de comunităţi, inclusiv
din marile aşezări urbane.
Un tip special de cercetare descris şi utilizat de W.Labov este cel denumit de el “anchete
rapide şi anonime”. Se are în vedere efectuarea unor observaţii sistematice, realizate pe baza unor
scurte conversaţii, în cursul cărora anchetatorul nu se prezintă ca atare subiecţilor. Se pot realiza
observaţii nesistematice (în primul rând, pentru că specialistul nu intervine în niciun fel în
orientarea discuţiilor) prin înregistrarea conversaţiilor dintre indivizi în locuri alese cu grijă, în
care interacţiunea verbală este spontană şi suficientă cantitativ (restaurante, trenuri, autobuze etc.).
În acest caz anchetatorul nu posedă niciun fel de informaţii asupra subiecţilor, în afara celor pe
care aceştia le comunică accidental şi a acelora pe care le oferă modul de exprimare.
Pentru obţinerea informaţiei sociolingvistice se preconizează, de asemenea, utilizarea
diferitor teste, multe dintre ele împrumutate din psihologie. Există astfel teste de repetare, care
permit sesizarea măsurii în care este “implementat” sistemul limbii standard de către anumite
grupuri de vorbitori; teste de reacţii subiective şi teste de autoevaluare, care permit culegerea de
date privind opinia vorbitorilor asupra distribuţiei sociale şi stilistice a variabilelor lingvistice;
teste de corectare, care oferă date asupra gradului în care vorbitorii sunt conştienţi de existenţa
unor variante lingvistice marcate net din punct de vedere social şi deci respinse de normele
standard.
10
 Formularea concluziilor implică întotdeauna prelucrarea statistică a materialului cules în
cursul anchetelor sociolingvistice.
Cercetările de sociolingvistică utilizează frecvent cele mai diverse informaţii statistice
referitoare la comunităţile studiate: datele furnizate de recensământul populaţiei, de exemplu, au
constituit un material preţios pentru analize sociolingvistice.
Astfel, metodele cele mai utilizate de colectare a materialului pentru studiile de
sociolingvistică sunt:
1) Observarea nemijlocită a fenomenelor de limbă / şi înregistrarea
2) Ancheta/sondajul
3) Interviul
4) Analiza documentelor (surselor)
5) Testarea

Observarea nemijlocită - se face cel mai des prin participarea cercetătorului – fie ca
observator pasiv, care consemnează (notează) anumite fapte. În felul acesta se adună materialul de
cultivarea limbii când diverse tipuri de greşeli sunt înregistrate în context – fie din ziare, fie de la
radio, TV sau din vorbirea curentă. Materialul astfel înregistrat, de regulă, pe fişe separate, ulterior
este analizat din diverse puncte de vedere – lexical, fonetic, sintactic etc.
Observarea participativă este cazul când cercetătorul culege şi înregistrează informaţia
participând el însuşi la actul de comunicare, înregistrează la magnetofon un dialog, o convorbire
cu cineva. Poate fi utilizat procedeul fixarea „cu camera ascunsă”, când vorbitorul nu ştie că este
înregistrat discursul lui. Se poate recurge la fixarea cu ştirea interlocutorului, însă acest procedeu
generează de multe ori efectul de „frică de microfon” – unele persoane se bâlbâie, se pierd în faţa
microfonului sau încearcă să vorbească altfel decât în mod obişnuit, astfel că vorbirea autentică
este modificată.
Fixarea modului de vorbire trebuie să fie însoţită şi de o paşaportizare a materialului, care
conține date despre: vârsta vorbitorului; sexul; studiile; starea socială / familială; ocupaţia;
condiţiile în care s-a făcut înregistrarea (data, locul, situația de comunicare, de ex., la o zi de
naștere, la o conferință etc.). De regulă, asemenea înregistrări dau rezultate bune când se fac într-
un cerc de prieteni, cu oameni care cunosc cercetătorul / anchetatorul, au încredere în el şi nu se
sfiesc să vorbească liber, „uită” de microfon. Pentru ca materialul colectat să fie valabil și autentic,
trebuie respectate următoarele cerințe:
1) Fixarea clară a scopurilor, etapelor cercetării – pentru ce se face înregistrarea, ce doreşte să
afle cercetătorul.
2) Alegerea unor vorbitori / informatori tipici, avându-se în vedere toate caracteristicile
sociale – vârstă, sex, locul naşterii, studii, condiţia socială, profesia ş.a.

11
 3) Alegerea sau chiar crearea celor mai tipice situaţii de vorbire, pentru a studia, de ex.,
opțiunea pentru limba de comunicare (în cazul bilingvismului), forma de existenţă a limbii
(în cazul diglosiei), se stabilește cu atenție tema discuţiei etc.
Anchetarea este una dintre cele mai răspândite metode în sociologie şi în sociolingvistică.
Conţinutul anchetei, formularea întrebărilor, ordinea lor, ş.a. variază în funcţie de scopul
cercetării. Cele mai simple sunt anchetele de constatare – de ex., ancheta dialectală, când se
formulează întrebări de tipul: cum se numesc uneltele folosite la torsul lânii; la mestecat
mămăliga etc.
Mai complexe sunt anchetele care fixează întrebări cu privire la respondent. Se pot face
anchete pentru a constata ce lexeme, în ce condiţii se folosesc, cum se accentuează etc. În
sociolingvistică se fac anchete pentru a studia bilingvismul – nivelul de cunoaştere a limbilor,
modul de întrebuinţare a vocabularului, a formelor gramaticale tipice, motivul alegerii unei limbi
sau alteia etc.
Interviul este colectarea materialului prin intermediul unui set de întrebări, pregătite de
cercetător, la care persoanele trebuie să răspundă. Interviul poate da mai multă informaţie,
deoarece se pot pune întrebări pe parcurs, respondentul îşi mai aminteşte ceva, astfel că, de regulă,
lista de întrebări se modifică, apar noi nuanţe etc.
Analiza surselor documentare reprezintă colectarea materialelor din arhive, documente,
texte, studierea surselor mass-media, examinarea datelor statistice din diferite izvoare. De
exemplu, unele date cu privire la modul de exprimare pot fi colectate din literatura artistică, din
textele în care scriitorii își individualizează personajele prin limbaj (de ex. În romanul lui Paul
Goma „Din calidor”). Datele statistice sunt utile pentru caracterizarea situației sociolingvistice,
pentru evaluarea limbajului în anumite situații de comunicare etc. Sunt foarte importante sursele
istorice, care fixează anumite realități socciale în cadrul comunității de vorbitori, în diverse
perioade de timp.
Testarea este o metodă prin care se colectează materiale ce țin de repertoriul lingvistic,
interferențele în cazul contactului lingvistic, alegerea și comutarea/schimbarea codului de
comunicare etc. Multe teste vizează stabilirea modului în care se respectă norma limbii literare, se
constată dificultățile și erorile de exprimare mai frecvente.
Datele obținute prin diverse metode se prelucrează, se elaborează tabele, diagrame, se dau
comentarii pentru anumite aspecte. Partea cea mai importantă o constituie interpretarea și
evaluarea materialelor, cu scopul de a scoate în evidență anumiți factori specifici în comunicarea
într-o anumită limbă, într-o anumită zonă, într-o anumită perioadă de timp.
Studiind faptele, cercetătorii pot scoate în evidență interacțiunea/interdependența dintre
modul de utilizare a limbii și anumite caracteristici sociale ale vorbitorilor ei. De asemenea, se fac
12
recomandări ce țin de amenajarea lingvistică, evaluări ale situațiilor de bilingvism și
multilingvism, prognoze cu privire la evoluția situației sociolingvistice.

Bibliografie
1. Ducrot O., Schaeffer J. Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului. – Bucureşti:
Editura Babel, 1996.
2. Constantinescu- Dobridor Gh. Dicţionar de termeni lingvistici. – Bucureşti: Teora, 1998.
3. Condrea I. Studii de sociolingvistică. Chișinău, CEP USM, 2007.
4. Ionescu-Ruxăndoiu L., Chiţoran D. Sociolingvistica. – Bucureşti, 1975.
5. Moldovanu Gh. O tipologie sociolingvistică a limbilor. În: Limba română, 2005, nr. 12.

Aplicații și sarcini de lucru.

1. Definiți obiectul de studiu al sociolingvisticii, prezentați pe scurt istoria disciplinei.
2. Delimitați ariile de studiu a micro- și macrosociolingvisticii.
3. Dați numele celor mai importanți savanți, care au contribuit la dezvoltarea
sociolingvisticii și caracterizați pe scurt cercetările întreprinse de ei.
4. Caracterizați succint metodele sociolingvisticii.
5. Examinați materialele nr. 1 și nr. 6 din ANEXĂ, explicați ce metode au fost folosite și ce
scopuri au urmărit cercetătorii.

13
 2. SITUAŢIA SOCIOLINGVISTICĂ

Componentele de bază ale situaţiei lingvistice: monolingvismul, bilingvismul şi polilingvismul;

statutul limbilor: limba de stat, limbi minoritare, legislația lingvistică. Situația sociolingvistică
actuală în Republica Moldova: Legislația lingvistică Percepția problemelor de limbă în
societatea moldovenească.

Cuvinte-cheie: legislația lingvistică, limba de stat, limbi minoritare, bilingvismul rus-român,

separatismul glotic

Situația sociolingvistică reflectă starea și puterea comunicativă a limbii/limbilor într-o

anumită comunitate, țară sau regiune, în funcție de situația social-politică și economică înregistrată
într-un anumit interval de timp. Schimbările de ordin politic, transformările social-economice,
reorientările geostrategice influențează politicile lingvistice ale statului, menite să ajusteze
resursele comunicative la cerințele societății. În cazul Republicii Moldova asistăm la o serie de
procese prin care se schimbă statutul și ponderea comunicativă a limbii române în raport cu limba
rusă și cu alte limbi ale minorităților naționale.
Situația sociolingvistică actuală în Republica Moldova. În cadrul societății,
comunicarea/limba este o componentă care asigură relația și funcționarea anumitor elemente ale
comunității lingvistice. În calitate de componente de bază ale situației sociolingvistice apar, în
primul rând, limbile care servesc comunitatea în diverse situații de comunicare, starea și poziția
limbii naționale, numărul de vorbitori ai fiecărui idiom, sferele în care acestea se utilizează (forța
și prestigiul fiecăreia), atitudinea și acțiunile statului, întreprinse în vederea amenajării lingvistice
etc. Evoluția situației sociolingvistice merge în pas cu evoluția social-politică a societății și, de
regulă, în societățile cu mai multe idiomuri apar și multiple situații tensionate, generate de factorii
social-politici în schimbare. O problemă deosebit de sensibilă o constituie stabilirea statutului
fiecărei limbi (majoritară-minoritară) și relațiile dintre acestea. Cu alte cuvinte, situația
sociolingvistică reprezintă starea sistemului de comunicare în societate, pe un anumit teritoriu și
într-o anumită perioadă istorică.
În Republica Moldova situaţia sociolingvistică rămâne pe parcursul ultimei perioade destul
de complicată şi cu multe aspecte incerte. Legislaţia lingvistică imperfectă (articolul 13 din
Constituţie, Legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RM), escaladarea problemelor
lingvistice de către politicieni prin atitudini extreme ca moldovenismul şi românofobia, pe de o
parte, sau rusofobia, pe de alta, rezistenţa şi, în anumite cazuri, refuzul sau lipsa posibilităţilor
reale ale rusofonilor de a învăţa şi de a utiliza limba română, dar și insecuritatea lingvistică a
unei părţi considerabile a vorbitorilor, cauzată de cunoaşterea insuficientă a normelor limbii
române literare standard, separatismul glotic în cadrul societăţii, când pentru anumite activităţi,
14
manifestări, proiecte etc. oamenii se asociază, conform limbii vorbite – acestea sunt doar câteva
dintre problemele devenite oarecum „eterne”, care bulversează societatea moldovenească în anii
de după declararea independenţei şi conduc în mod inevitabil la scindare şi dezbinare socială.
Astăzi se poate constata că multe acte legislative în vigoare, prin care se reglementează
funcţionarea limbilor în Republica Moldova, nu mai reflectă situaţia actuală şi sunt în defavoarea
limbii române.
Articolul13 din Constituţia Republicii Moldova, intitulat „Limba de stat, funcţionarea
celorlalte limbi” stipulează următoarele:
„(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza
grafiei latine.
(2) Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii
ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.
(3) Statul facilitează studierea limbilor de circulaţie internaţională.
(4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege
organică”. Astfel, chiar în Constituție, prin punctul 2 al articolului 13, limbii ruse i se conferă un
statut privilegiat.
Legislația lingvistică învechită. Rămâne încă în vigoare, deși este demult anacronică,
Legea nr. 3465-XI din 01.09.1989 „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul
RSS Moldoveneşti” şi asta, în primul rând, pentru că nu mai există ca unităţi statale nici RSS
Molodovenească, nici URSS. Prin acest document, limbii ruse i se acordă numeroase priorități și
avantaje, condiţionate de faptul că pe atunci rusa era limba de comunicare pe tot teritoriul URSS,
din care făcea parte şi RSSM, de aceea Legea stipulează că „RSS Moldovenească asigură pe
teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare
între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care
locuiesc în republică”. În general, documentul reglementează foarte amănunţit mai mult statutul
limbii ruse şi al celei găgăuze, despre acestea se vorbeşte mai frecvent decât despre limba
moldovenească sau limba de stat. De exemplu, cuvântul „rusă” apare în text de 48 de ori, cuvântul
„găgăuză” este afişat de 29 de ori, cuvântul „moldovenească” – de 33 de ori, însă din acestea de
12 ori lexemul este încadrat în denumirea republicii şi nu se referă la limbă, de 34 de ori apare
sintagma „limba de stat”. Chiar şi din aceşti indici de frecvenţă se poate observa grija foarte mare
anume pentru statutul limbii ruse şi al celei găgăuze.
Este firesc să ne întrebăm cât de actuală mai este acum o asemenea abordare şi ce condiţie ar
trebui să aibă astăzi limba rusă şi limba găgăuză, reieşind din statutul actual al UTA Găgăuzia şi
din numărul total de vorbitori ai limbilor rusă şi română, de ponderea acestor limbi în societate în
ansamblu şi în diverse sfere de activitate din Republica Moldova. Rezultatele recensământului din
15
2014, date publicității abia în 2017, și a căror veridicitate a fost pusă la îndoială de mai mulți
experți, demonstrează o descreștere a procentului de vorbitori (din numărul total al populației),
față de datele recensământului din 2004. O creștere semnificativă se observă doar la numărul
vorbitorilor de limba română – de la 16,5% în 2004 la 22,8% în 2014; respectiv, numărul
vorbitorilor de limbă moldovenească este în descreștere, de la 60% în 2004, la 55,1 în 2014. Or, și
aceste cifre sunt inexacte, deoarece o bună parte a populației municipiului Chișinău (aproape 40%)
nu a fost chestionată, iar această omisiune scade mult credibilitatea datelor și nu reflectă veridic
situația lingvistică din capitală, unde procesele de autoidentificare prin limbă și de utilizare a
diverselor limbi sunt mult mai accentuate și mai variate decât în alte localități (a se vedea tabelul).
Structura populației după limba maternă și limba vorbită de obicei
(în procente față de numărul total al populației)
Limba maternă 2004 2014
Moldivenească 60,0 55,1
Română 16,5 22,8
Rusă 11,3 9,4
Găgăuză 4,1 4,1
Ucraineană 5,5 3,8
Bulgară 1,6 1,5
Limba vorbită de obicei
Moldovenească 58,8 53,0
Română 16,4 23,3
Rusă 16,0 14,1
Găgăuză 3,8 2,6
Ucraineană 3,8 2,6
Bulgară 1,1 0,9

Este regretabil faptul că până azi legea respectivă nu a fost abrogată și nici măcar
modificată, deși autoritățile recunosc că „Legea nr. 3465-XI din 01.09.1989 „Cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” – este un act legislativ relativ
functional (subl.n. – I.C.)... În același timp, se poate constata faptul că legea în linii mari este
funcțională dar necesită modificări esențiale. În primul rând, a apărut necesitatea revizuirii și
modificării termenilor deja inexistenți, cum ar fi: „RSS Moldovenească”, „Constituția RSSM” etc.
[1, p. 16]
Anumite tentative de a modifica această lege „relativ funcțională” sau mai bine zis, cu totul
nefuncționa-lă, au existat, dar, deocamdată, acestor inițiative legis-lative nu li s-a dat curs. Prima
propunere legislativă vine din partea comuniștilor. Pe data de 10.07.2012 a fost depus în parlament
Proiectul legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, autori
Vadim Mișin, Oleg Babenco, Tatiana Botnariuc, având la bază vechea lege, în care, practic, se
schimbă doar denumirile statelor acum inexistenteRSSM și URSS. În rest, este stipulat același
statut privilegiat al limbii ruse care trebuie să funcționeze alături de limba de stat, să se asigure
16
comunicarea în limba rusă, traducerea actelor notariale în limba rusă, lucrările de secretariat în
limba rusă ș.a.m.d.
Un alt proiect de lege a fost depus în cancelaria Parlamentului la 26 martie 2013. Deputatul
Ana Guțu, în calitate de autor principal, a înregistrat un nou Proiect de Lege cu privire la politicile
lingvistice în RM, în care se prevăd condițiile de funcționare a limbii române în instituțiile statului
și în societate în ansamblu, iar limba rusă nu mai are statut privilegiat.
Motivele din care aceste proiecte nu se pun în discuție sunt politizarea excesivă a problemei
și existența unor atitudini diametral opuse, susținute cu vehemență de taberele adverse, când
fiecare limbă se asociază cu poziția politică a persoanelor care o promovează. Toate acestea pot
conduce la o scindare și mai mare a societății, și așa dezbinată de idei, curente și partide politice,
aflate mereu în confruntare și nu în căutare de soluții acceptabile pentru întreaga societate.
Denumirea limbii oficiale. Încă un document oficial, menit să consolideze moldovenismul
și denumirea de „limbă moldovenească”, este „Concepția politicii naționale a Republicii
Moldova”, aprobată prin Legea nr. 546-XV din 19 de-cembrie 2003, care prevedea, între altele,
„neutralizarea, în conformitate cu legislaţia privind drepturile omului şi cerinţele constituţionale, a
necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti şi a
statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului „moldo-
veni” şi glotonimului „limba moldovenească”. Astfel că lupta cu „demoldovenizarea” devine un
nou obiectiv, în special al guvernării comuniste de până în 2009, dar ideea este îmbrățișată și
astăzi de anumiți actori politici, în speranța de a obține avantaje în campaniile electorale. În
comentariile la Constituția Republicii Moldova se arată că problema denumirii limbii oficiale a
statului nostru este transformată artificial într-o problemă politică. „În cazul Republicii Moldova
însă, culegem roadele unei ideologii perfide, diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazează
pe conceptul ,,existenţei a două naţiuni, a două limbi, a două istorii diferite“. Afirmaţiile așa-
numiţilor patrioţi că prin renunţarea la denumirea de „limba și naţiunea moldovenească“ se
renunţă la stat nu au niciun suport știinţific” [2, p. 77].
Stereotipul „moldovenismului” și alte idei antiromânești, cultivate cu insistenţă pe
parcursul anilor de propaganda sovietică, au fost astfel promovate şi ridicate la rang de lege.
„Ideologia sovietică timp de decenii a cultivat stereotipul omului sovietic cu o conştiinţă etnică
mai puţin evoluată, care recunoştea superioritatea culturii ruse faţă de cea autohtonă şi, implicit,
limba rusă ca limbă de comunicare interetnică… Timp de decenii a fost propagată teoria existenei
a două limbi şi a două popoare – limba română şi limba moldovenească, poporul român şi poporul
moldovenesc ca două entităţi etnice şi lingvistice diferite. Acest lucru s-a făcut pentru a putea
manipula mai uşor conştiinţa naţională a moldovenilor. S-a vehiculat şi se mai vehiculează
stereotipul populaţiei române „cotropitoare”, „ocupante”. Noua guvernare, instaurată după 25
17
ianuarie 2001, a folosit cu abilitate aceste stereotipuri, declarându-le valori naţionale şi calificând
orice manifestare de „românism” drept tentativă de „demoldovenizare”, de negare a existenţei na-
ţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti” [3]. Cu regret, putem constata că această
atitudine a unor guvernanți nu s-a schimbat nici până astăzi.
Denumirea „limba moldovenească” este mărul discordiei, atât în actele legislative, cât și
în societate, mai ales în dezbaterile politice și, după cum bine se ştie, această denumire este
contestată atât de comunitatea academică, cât şi de o bună parte a societăţii. În acest sens, este de
menţionat că din 2009 până în prezent lucrurile s-au schimbat. Guvernarea comunistă nu admitea
în comunicarea oficială denumirea „limba română”, în documentele instituţiilor statului, în
emisiunile radiofonice şi televizate transmise de posturile publice administrate de organele puterii
de stat sintagma „limba română” era înlăturată, urmărindu-se cu grijă ca nu cumva cineva să o
pronunţe. Au existat perioade când au fost suspendate toate emisiunile de cultivare a limbii de la
radio şi de la televiziunea naţională, pe motivul că autorii vorbesc de limba română şi nu vor să
înlocuiască această denumire cu „limba moldovenească”. Funcţionarii publici, persoanele oficiale,
o parte dintre ziarişti care nu doreau să spună „limba moldovenească”, dar nici nu aveau voie să
zică „limba română”, utilizau diferite denumiri eufemistice, cum ar fi „limba de stat”, „limba
ţării”, „limba mamei”, „limba noastră” şi altele. Denumirea „limba română” s-a menţinut oficial și
constant numai în sistemul educaţional, unde a figurat permanent denumirea disciplinelor „Limba
română” şi „Limba şi literatura română”. Se crease o situație când oricine putea fi suspectat și tras
la răspundere pentru faptul că încalcă Constituția, nerespectând denumirea limbii în conformitate
cu articolul 13.
Or, denumirea „limba moldovenească”, stipulată în Constituţia Republicii Moldova, nu mai
reflectă starea de lucruri actuală şi nici ponderea în societate a limbii literare, care în ultima
perioadă şi-a schimbat cu mult calitatea, extinzându-şi aria de funcţionare. Prin urmare, denumirea
din Constituţie se referă la o fază de tranziţie, trecută; în prezent, ea generează o stare de lucruri
bizară, când nici cetăţenii, nici instituţiile statului nu respectă prevederea Legii supreme în care
este fixată o situaţie deja depăşită de realităţile vieţii.
Cetăţenii sau instituţiile, care în acest sens nu respectă Constituţia, nu o fac din rea-voinţă
sau din intenţii distructive, antistataliste, cum insinuează unii politicieni, ci din cauza că nu este
logic să accepte un nonsens şi să fie de acord cu cei care se încăpăţânează să nu vadă evoluţia
lucrurilor, să nu recunoască schimbările care s-au produs în ultimii ani. În condiţiile actuale,
denumirea „limba moldovenească” din Constituţia Republicii Moldova nu mai satisface
necesităţile societăţii şi trebuie schimbată cu denumirea corectă a limbii oficiale, care se utilizează
în toate domeniile vieţii sociale – limba română.

18
 Lucrurile s-au ameliorat într-un fel datorită deciziei Curții Constituționale a Republicii
Moldova, care, în hotărârea nr. 36 din 05.12.2013 „privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din
Constituție în corelație cu Preambulul Constituției și Declarația de Independență a Republicii
Moldova” arată că textul din declarația de independență prevalează textului din Constituție. Astfel,
limba română este limba de stat a Republicii Moldova, deoarece acesta este termenul precizat în
Declarația de Independență a țării. În hotârârea Curții Constituționale se menționează, de
asemenea: „Potrivit Declaraţiei Adunării Generale anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din
29 februarie 1996, limba de stat a Republicii Moldova este limba română: „Adunarea Generală
anuală a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova confirmă opinia ştiinţifică argumentată a
specialiştilor filologi din republică şi de peste hotarele ei, aprobată prin Hotărârea Prezidiului
AŞM din 9.IX.1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii
Moldova este limba română”.
Totuși, situaţia de facto și în prezent este marcată, în primul rând, de problema denumirii
limbii de stat în Constituţie, aici identificându-se mai multe aspecte care trebuie examinate din
diverse perspective. Din punct de vedere strict filologic, nu poate fi dovedită existenţa a două
limbi total diferite – una română şi alta moldovenească, pentru că filologul va identifica, în primul
rând, un sistem gramatical unic, un lexic comun identic şi aceleaşi rădăcini istorice.
Denumirea de „moldovenească” poate fi acceptabilă doar cu referire la variantă teritorială a
limbii române, care are diverse particularităţi, la fel ca şi alte variante teritoriale ale limbii române
şi la fel ca şi variantele teritoriale ale oricărei altei limbi. Astfel, ”ca orice limbă, limba română
este o unitate în diversitate. Lingvistica actuală distinge trei tipuri principale de varietate
(diversitate) glotică:
a) varietate diatopică sau geografică (generează variante teritoriale: dialecte, subdialecte,
graiuri care constituie obiectul dialectologiei şi al geografiei lingvistice);
b) varietate diastratică sau socială (generează variante specifice unor grupuri socioculturale,
numite iniţial dialecte sociale, care constituie obiectul sociolingvisticii) şi
c) varietate diafazică sau stilistică (generează variante stilistice, desemnate ca variante stilistico-
contextuale care constituie obiectul stilisticii)” [ 4, p. 69].
Din punct de vedere sociolingvistic, pentru a identifica felul în care societatea, vorbitorii
obişnuiţi acceptă o denumire sau alta – limba română sau limba moldovenească – trebuie luaţi în
calcul mai mulţi factori. În primul rând, orice vorbitor nativ poate identifica şi aprecia variantele
limbii din punctul de vedere al calităţii limbajului, deosebind aspectele ei funcţionale. În orice
limbă se poate identifica o variantă cu statut socio-cultural ridicat, adică varianta cultă, literară,
standard, desemnată în sociolingvistică prin H (<engl. „high”= elevat, superior) şi o variantă L
(<engl. „low”= de jos, inferior) cu statut mai jos, adică varianta nonstandard, reprezentând
19
registrul familiar, popular, regional etc. Situaţia a fost desemnată de sociologul american Ch.
Ferguson prin termenul diglosie [5, p. 325-340].
În societatea actuală din Republica Moldova, aceste două variante se identifică tranşant, iar
mulţi vorbitori sunt tentaţi să numească varianta H, standard, limbă română, iar varianta L,
nonstandard, limbă moldovenească.
Pentru varianta literară, standard sau cum o numea E. Coșeriu, varianta exemplară,
denumirea este, bineînţeles, limba română şi acest lucru este sesizat corect de întreaga societate.
Varianta scrisă a limbii, care totdeauna este mai elaborată şi mai bine pusă la punct sub toate
aspectele, adică cea din textul scris, în care sunt respectate normele lexicale, ortografice şi punc-
tuaţionale, este sesizată de către cetăţenii RM ca fiind limbă română, şi nu limbă moldovenească.
Iar întrucât cele mai multe particularităţi locale se manifestă în vorbire, în comunicarea curentă,
care, de regulă, este spontană, neelaborată, şi care este produsă de toţi vorbitorii, inclusiv de cei
care au un nivel modest de studii şi nu au dexteritatea realizării textelor elaborate, această variantă
comună, familiară, regională, este numită de localnici limbă moldovenească. Cei care spun că
vorbesc moldoveneşte nu comit, de fapt, vreo greşeală, deoarece chiar în esenţa acestei formule
este inclusă aprecierea/concretizarea variantei orale a limbii române pe care o utilizează, şi aceasta
poate fi nu doar moldovenească, ci ardelenească, muntenească etc.
Dat fiind că limba este principalul mijloc de comunicare între oameni, trebuie identificat
tipul de comunicare şi situaţia în care are loc – oficială, familiară, instituţională, iar acesta va
determina şi varianta pe care o vor adopta vorbitorii/utilizatorii. Astfel, în instituţiile statului,
interesează, în primul rând, varianta standard, literară, oficială, care apare în comunicarea
instituţională, ştiinţifică, politică, în relaţia statului cu cetăţenii, aceasta fiind, de fapt, limba
oficială. În acelaşi timp, Academia menţionează necesitatea funcţionării limbii de stat a Republicii
Moldova pe baza normelor ortografice ale limbii române. Ultima ajustare în acest sens a fost
făcută în 2016, când s-a aprobat Hotărârea Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare
Tehnologică din 25.07.2016 „Cu privire la aprobarea recomandărilor de aplicare a normelor
ortografice de scriere a lui â și sunt în limba română” [4]. În acest context trebuie amintit că
hotărârea Adunării generale a Academiei Române privind revenirea la „â” şi „sunt” în grafia
limbii române datează din 17 februarie 1993, după care a urmat o reformă ortografică, acțiune ce
s-a soldat cu publicarea în 2005 a „Dicționarului ortografic, ortoepic și morphologic al limbii
române” (DOOM). Aceste noi reguli au fost aprobate în Republica Moldova abia după 11 ani.
Denumirea limbii se regăsește pe paginile WEB ale instituţiilor de stat din Republica
Moldova, care indică limbile de prezentare a informaţiei și afişează în prezent siglele pentru
căutare RO, RU, EN, adică română, rusă, engleză (sau în altă ordine – RO, EN, RU). Astfel,
Cancelaria de Stat afişează Română, English, Русский; REPUBLICA MOLDOVA. Pagina
20
oficială – RO, EN, RU; Guvernul Republicii Moldova – RO, EN, RU; Curtea Constituțională
a Republicii Moldova – RO, EN, RU, Ministerul justiției afișează limbile română și русский,
Banca Naţională a Moldovei – română, english, русский, Institutul pentru Dezvoltare şi
Iniţiative Sociale „Viitorul” (IDIS) – Română, English; Agenţia Informaţională de Stat
„Moldpress” – RO, RU, EN; Curtea de Conturi a Republicii Moldova – Română, English,
Русский; Poşta Moldovei – română, русский, english; Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova – RO, RU.
Site-ul oficial al UTA Gagauzia www.gagauzia.md propune pentru căutare RU, GY, RO, EN.
Aici informația cea mai amplă și mai completă este prezentată în limba rusă, dar sunt și unele
materiale în găgăuză, în română și în engleză. Alte site-uri din UTA Găgăuzia folosesc în
exclusivitate limba rusă, de exemplu, Portalul http://www.gagauz.md/, site-ul oficial Ceadîr-
Lunga http://ceadir-lunga.md/.
Doar Președinția Republicii Moldova, după instalarea președintelui ales în 2016, afișează pe
site-ul său limbile MD, EN, RU, readucând în actualitate discuțiile cu privire la denumirea limbii
de stat a Republicii Moldova și optând pentru denumirea de „limbă moldovenească”. Iar de la
începutul anului 2017 și unele posturi de televiziune afișează denumirea mold.- молд. atunci când
indică limba în care este subtitrat filmul/produsul.
Unul dintre punctele nevralgice ale situaţiei lingvistice în Republica Moldova este
problema bilingvismului rus-român. Articolul 3 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor
vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti prevede următoarele: „Limba rusă, ca limbă de comunicare
între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba
moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism
naţional-rus şi rus-naţional real”. Situația sociolingvistică din Republica Moldova este marcată de
bilingvismul român-rus, precum și de faptul că limba rusă are un statut aparte față de celelalte
limbi vorbite pe acest teritoriu, ea fiind declarată limbă de comunicare interetnică. În acest sens, ea
concurează cu limba de stat, deoarece minoritățile etnice adoptă în comunicare și în sistemul lor
educaional limba rusă, în detrimentul propriilor limbi și în detrimentul limbii de stat. În
„Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” din 2003 se mai declară că „Pentru Moldova
este caracteristic bilingvismul moldo-rus. În actualele condiţii, este necesar să se creeze posibilităţi
reale pentru ca bilingvismul ruso-moldovenesc să devină realitate”.
Bilingvismul, văzut în legislaţia respectivă în mod oarecum romantic-naiv, ca un panaceu,
aşa şi nu s-a realizat la un nivel satisfăcător şi, nu în ultimul rând, din cauza că prevederile
legislaţiei nu au fost respectate riguros. Articolul 7 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor
vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, prevede că „Pentru lucrătorii de conducere, lucrătorii
organelor puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi pentru lucrătorii
21
de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii, care în virtutea obligaţiilor de serviciu vin în contact cu
cetăţenii (ocrotirea sănătăţii, învăţământul public, cultura, mijloacele de informare în masă,
transporturile, telecomunicaţiile, comerţul, sfera deservirii sociale, gospodăria comunală şi de
locuinţe, organele de ocrotire a normelor de drept, serviciul de salvare şi de lichidare a avariilor
ş.a.), indiferent de apartenenţa naţională, în scopul de a asigura dreptul cetăţeanului la alegerea
limbii se stabilesc cerinţe în ceea ce priveşte cunoaşterea limbilor moldovenească, rusă, iar în
localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză – şi a limbii găgăuze la nivelul comunicării
necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă, de serviciu şi oficiale. Gradul de cunoaştere a
limbilor se determină în modul stabilit de Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti în con-
formitate cu legislaţia în vigoare”. Însă se dovedește că aceste prevederi de multe ori rămân doar
pe hârtie.
Imba de stat și minoritățile entice. Contrar dezideratelor prevăzute de documentele
europene, ca toţi cetăţenii să cunoască, în afară de limba maternă, încă o limbă sau două,
reprezentanţii minorităţilor etnice din Republica Moldova rămân monolingvi (în mare parte
rusofoni). Anume consolidarea acestei situaţii de monolingvism rus pentru o parte din cetățeni este
avută în vedere de cei care solicită declararea limbii ruse ca a doua limbă de stat în Republica
Moldova. Dată fiind această pondere a limbii ruse în rândul minorităților, conceptul de mul-
tilingvism în Republica Moldova este oarecum distorsionat, deoarece se poate vorbi mai curând de
bilingvism, şi anume de un bilingvism social român-rus, întrucât anume aceste două limbi sunt
funcţionale şi concurează în comunicare în diverse domenii ale societăţii. Celelalte limbi ale
minorităților etnice, în special ucraineana, găgăuza, bulgara, din zonele locuite compact de
minoritățile respective, se subordonează limbii ruse. „Carta Europeană a limbilor regionale sau
minoritare” așa și nu a fost semnată de Republica Moldova, deoarece „conform prevederilor
Cartei, limba rusă poate fi clasificată doar ca limbă regională sau limbă a minorităţii naţionale.
Însă funcţiile limbii ruse în Republica Moldova sunt cu mult mai largi, ea fiind utilizată în toate
sferele de activitate şi toate regiunile republicii. Conform Legii cu privire la funcţionarea limbilor
vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești (1989), limba rusă se utilizează pe teritoriul republicii în
paralel cu limba de stat în calitate de limbă de comunicare între naţiuni. În acest context,
includerea în Carta Europeană a limbii ruse doar în calitate de limbă regională sau minoritară nu
va reflecta în întregime statutul ei real şi nu va asigura protejarea ei corespunzătoare” [5].
Problema este că dacă țara noastră ar semna Carta, atunci ar trebui să fie revizuit statutul limbilor
și limba rusă și-ar pierde privilegiile, de aceea, în special minoritățile rusofone și Biroul Relații
Interetnice al Republicii Moldova preferă ca situația să rămână așa cum este. Și aceasta în
contextul în care Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (CERI) a recomandat
ratificarea și implementarea Cartei Europene a limbilor regionale și minoritare. Ratificarea Cartei
22
și adoptarea uneia sau a mai multor opțiuni prevăzute de aceasta le-ar putea oferi autorităților
naționale un mijloc de elucidare a problemei utilizării limbilor regionale sau minoritare în diverse
sfere sociale, inclusiv în domeniul justiției [6, p. 241].
Rezistenţa faţă de limba română, necunoaşterea acesteia de către alolingvi până în
prezent rămâne a fi o sursă de tensiune în societate. În unele zone locuite compact de rusofoni, ca,
de exemplu, UTA Găgăuzia, unde, practic, nu se vorbeşte româna, nu este încă rezolvată până la
capăt problema învăţării/ predării limbii române. An de an, instituţiile de învăţământ duc lipsă de
cadre calificate, de manuale, de literatură accesibilă, nu totdeauna sunt posibilităţi/oferte pentru în-
văţarea limbii de stat de către adulţi, de aceea periodic asistăm la diverse altercaţii pe tema limbii
de stat între Chişinău şi Comrat şi asta din lipsa unei strategii clare şi a unor măsuri eficiente
pentru schimbarea situaţiei în această regiune. În anul 2015, Guvernul Republicii Moldova a
adoptat Hotărârea Cu privire la aprobarea Programului naţional pentru îmbunătăţirea calităţii
învăţării limbii române în instituţiile de învăţământ general cu instruire în limbile minorităţilor
naţionale (2016–2020), în care sunt trasate o serie de măsuri menite să modernizeze și să
îmbunătățească standardele educaționale, competențele, prevederile curriculare, formarea inițială a
cadrelor didactice și multe altele, dar care, deocamdată, rămân în mare parte doar cu statutul de
bune intenții.
Mulţi rusofoni au învăţat pe parcurs limba română, şi totuşi mai sunt încă funcţionari de
rang înalt, persoane publice, parlamentari, cadre de conducere şi din sistemul judiciar, care nu
cunosc şi nu vorbesc româna. Deşi unii o înţeleg destul de bine, răspund numai în rusă şi acest fapt
este interpretat de multe ori ca un afront, ca o sfidare a legii şi chiar a bunului simţ. În cadrul unui
studiu realizat în 2005, mai puțin de jumătate din respondenți (44,7%) au fost de acord cu
afirmația, precum că vorbitorii de limba rusă nu simt necesitatea de a studia limba română,
deoarece ei pot fi bine înțeleși în rusă, iar un număr aproape similar de respondenți (41,6%) au
afirmat că rușii pur și simplu nu doresc să studieze limba română. Aproximativ o treime din
participanții la studiu (35.9%) au spus că vorbitorii de limba rusă se consideră superiori față de
vorbitorii de limba română. În cadrul aceluiași studiu, o parte considerabilă din grupul de persoane
chestionate – 48,1% – au exprimat convingerea precum că vorbitorii de limba rusă doresc
destrămarea țării în calitate de Stat independent și aderarea la Rusia [6, p. 238].
Nu sunt rare situaţiile când în cadrul unor manifestări publice, la posturile TV ş.a. se discută
efectiv în două limbi – în română şi în rusă – de exemplu, jurnalistul adresează întrebări în
română, iar interlocutorul îi răspunde doar în rusă şi fiecare are motivele sale să nu treacă la limba
celuilalt. O astfel de situaţie ar putea fi numită mai curând paralelism glotic, decât bilingvism şi
este esenţial să fie cunoscute şi evaluate motivele din care se procedează în felul acesta şi care sunt

23
urmările. Afirmaţia că ruşii nu vor să înveţe şi să vorbească româna din motive şovine nu trebuie
absolutizată.
În orice ţară, inclusiv în Republica Moldova, cunoaşterea/învăţarea limbii de stat are drept
finalitate integrarea în societate, care presupune găsirea unui loc de muncă, accesul la studii,
servicii etc. Toate acestea ar trebui să constituie o motivaţie serioasă pentru învăţarea limbii de stat
şi pentru unele persoane aşa se şi întâmplă. Or, în cazul nostru termenul „societate” din sintagma
de mai sus, trebuie bine concretizat, pentru că societatea nu este ceva amorf, ea are diferite
straturi, nivele, segmente, grupuri, nişe etc., aşa încât depinde în care structură a societăţii tinde să
se încadreze o persoană sau alta şi ce competenţe/caracteristici (vârstă, studii, experienţă, limbi,
stare financiară etc.) i se cer pentru aceasta. Se dovedeşte că în Republica Moldova cunoaşterea
limbii de stat nu este o componentă esenţială/absolută pentru integrarea în societate, aici este
posibil orice traseu, orice carieră doar cu limba rusă şi asta, pe de-o parte, pentru că nu se respectă
legislaţia privind funcţionarea limbilor, iar, pe de altă parte, pentru că în multe domenii ale
activităţii sociale – în economie, în sistemul de învăţământ, în sistemul sanitar ş.a.m.d., există
destul de multe nişe în care îşi pot găsi loc cei care nu cunosc limba de stat.
Cu alte cuvinte, pentru reprezentanții minorităților naționale motivaţia de a cunoaşte limba
română este ușor neglijabilă şi nu corelează cu eforturile depuse pentru învăţarea ei. Trebuie avut
în vedere şi faptul că multe segmente/spaţii ale societăţii sunt destul de enclavizate după principiul
limbii folosite, astfel manifestându-se un evident separatism glotic: este vorba de comunităţi
teritoriale compacte – sate, raioane întregi – locuite de ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, unde nu
sunt vorbitori de română, iar mediul lingvistic este preponderent rusofon, astfel că locuitorii
acestor zone se integrează în societatea/comunitatea respectivă doar cu limba rusă. Acesta este un
tip teritorial de separatism glotic, dar se pot identifica şi alte tipuri. Există, de exemplu,
întreprinderi, instituţii, şcoli în care se vorbeşte doar limba rusă, iar limba de stat o cunosc două-
trei persoane, câţiva manageri.
Ideea că prin măsuri legislative, administrative sau de altă natură s-ar putea ajunge la un real
bilingvism în societatea noastră se pare că nu are şanse prea mari decât pe anumite paliere, în
anumite segmente ale societăţii şi totul depinde de faptul cât de atractiv este un domeniu sau altul.
Se manifestă încă destul de frecvent insecuritatea şi/sau disconfortul lingvistic al unei
părţi considerabile a vorbitorilor de română, dar şi a rusofonilor din RM, care este cauzată de
cunoaşterea insuficientă a normelor limbii române literare standard.
Se vorbeşte şi se scrie mult despre obligativitatea/ neobligativitatea cunoaşterii limbii de stat
de către reprezentanţii altor etnii ş.a., despre calitatea şi funcţiile limbii oficiale, despre „limba
care ne înconjoară”, adică ceea ce se scrie, se afişează şi se transmite în spaţiul public. Iar în
perioada examenelor de Bacalaureat limba română apare iarăşi masiv în vizorul întregii societăţi,
24
de data aceasta cu calificativul puţin măgulitor de „cel mai dificil examen de BAC”. Mass-media
înregistrează o percepţie mai mult negativă despre limba societăţii noastre actuale: este o limbă
plină de greşeli, se vorbeşte infect, pocit, cu multe rusisme, calchieri, abateri de la normele limbii
literare ş.a.m.d. Se profilează o imagine dezolantă a unei societăţi de semidocţi, marcaţi de
sechelele unui bilingvism rus-român agresiv, cu un limbaj primitiv şi incult ce le marchează gân-
direa şi viziunea asupra lumii. Practic, orice persoană de vârstă medie (aproximativ 40 de ani) din
Republica Moldova, întrebată dacă vorbeşte/scrie corect în limba română, va remarca neapărat că
la noi nimeni nu vorbeşte cum trebuie, că mulţi au făcut studii în limba rusă şi de aceea
exprimarea în limba română lasă mult de dorit etc., etc. Putem astfel constata o insatisfacţie
generală faţă de modul în care funcţionează limba română în cadrul societăţii şi acest lucru
generează situaţii de „insecuritate lingvistică”, când vorbitorii întâmpină diverse dificultăţi. Nu
sunt rare cazurile când moldovenii îi învinuiesc de această situaţie (de propria incapacitate de a
vorbi corect româna) pe ruşi, iar, pe de altă parte, există rusofoni care consideră că li se lezează
drepturile atunci când li se vorbeşte ori li se cere să comunice în română.
Or, acestea sunt poziţii bazate pe emoţii şi de multe ori sunt alimentate de politicieni, de
diverse persoane ce au interese de grup. Care este situaţia REALĂ, care este ponderea, importanţa,
evoluţia şi perspectiva de viitor a capacităţii de comunicare a limbii române în Republica Moldova
– la nivelul organelor de stat, în învăţământ, în sfera ştiinţei, artei, în mass-media şi în alte domenii
de activitate, pe arii geografice, pe zone etno-istorice – acestea sunt datele problemei, care nu pot
fi stabilite prin referendumuri, mitinguri sau marşuri, ci prin cercetări permanente şi multilaterale,
prin analiza minuţioasă a tuturor componentelor situaţiei sociolingvistice din ţară și printr-o
politică lingvistică echilibrată și clară.

Bibliografie

1. Raport privind rezultatele monitorizării procesului de implementare a legislației pentru

anul 2011. Chișinău, 13 ianuarie 2012.
2. www.justice.gov.md/public/files/file/sectia%20 monitorizare.../RAPORT_final_2.doc 295
din 26.04.2011
3. Constituția Republicii Moldova: comentariu/ coord. de proiect: Klaus Sollfrank. Chișinău:
ARC, 2012 (Tipogr. „Europress“).
4. Bobână Gh. Stereotipurile etnice şi Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii
Moldova. În: Limba Română, 2003, nr. 6-10.
5. Pavel V. Limba română – unitate şi diversitate. În: Limba Română, 2008, nr. 9-10.
6. Ferguson Ch. Diglossia. În: Word, 1959, nr.15.

25
 7. De la vorbe la fapte. Combaterea discriminării și inegalității în Moldova. Equal Rights
Trust Seria Raport de Țară: 7. Londra, iunie 2016.

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Enumerați și caracterizați componentele de bază ale situației sociolingvistice

2. Examinați „Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldovenești”, comentați cum este stipulată folosirea limbii de stat, a limbii ruse și a
celorlalte limbi.
3. Realizați un minisondaj pentru a stabili cum își numesc limba diferite categorii de vorbitori
din Republica Moldova.
4. Comentați cauzele „tensiunilor lingvistice”, propuneți soluții pentru îmbunătățirea situației.

3. VARIAȚIONISMUL LINGVISTIC

Variația/variaționismul în limbă, în funcție de factorii extralingvistici. Norma limbii literare.

Diferențierea socioculturală a variantelor orală și scrisă. Formele de existență a limbii: limba
literară, limba populară-orală, dialecte și graiuri. Conceptul de „limbă moldovenească
norodnică”, scurt istoric.

Cuvinte-cheie: variaționism, grup social, limba literară, graiurile, norma, relația scris-vorbit

Variația sau varietatea lingvistică este o noțiune majoră în sociolingvistică, introdusă încă de
William Labov, Marvin Herzog et Uriel Wienrich în articolul lor „Fundamentarea empirică a unei
teorii a scimbării lingvistice”, publicat în 1966, pentru a numi diferențele vizibile într-o anumită
limbă, între diverse maniere de exprimare.
Conceptul de bază al variaționismului aparține cercetătorului american W.Labov, formulat ca
variationism sociolingvistic. W.Labov a studiat felurite aspecte ale diversificărilor ce au loc în
limbă, sptre exemplu, „motivaţiile sociale ale unei schimbări fonetice”. El consideră că În toate
schimbările în limbă sunt implicate trei întrebări la care trebuie găsit răspunsul: (1) De unde vine
variaţia? (2) Cum se răspândeşte ea? (3) Ce regularitate are?
Mecanismele care conduc la aceste variații sunt şi ele diferite, W.Labov le formulează în felul
următor: a) o schimbare poate avea la origine un grup oarecare al unei comunităţi glotice în
momentul în care identitatea acestui grup se află ameninţată şi slăbită de o serie de presiuni interne
sau externe; b) generalizarea (răspândirea) schimbării în cadrul grupului are loc fără vreo decizie
voluntară sau conştientă, este vorba de o schimbare de adâncime (în „dedesubtul” nivelului
conştiinţei sociale); c) când schimbarea atinge cotele sale maxime şi afectează marea majoritate a
locutorilor, noua formă lingvistică „se integrează în normele care definesc comunitatea lingvistică”
ea este evaluată pozitiv şi uniform de locuitorii comunităţii.
26
 Printre subiectele pe larg dezbătute de Labov mai sunt: Stratificarea socială a limbajului la
New York, în care sunt numite cauzele diverselor forme de pronunţare, în particular, ale lui [r]; Stilul
este omul… căruia ne adresăm, paragraf care însumează observaţiile cu privire la varierea stilistică
generată de formalitatea situaţiei de comunicare. De exemplu, performanţa locutorului într-un
context artificial şi formal al interviului face să apară un stil de exprimare „supravegheat”, marcat de
apariţia variantelor expresive de prestigiu, pe când performanţa ordinară a vorbitorului în viaţa
cotidiană (pe stradă, în bar, în metrou, la plajă) dovedeşte un stil familiar, în care limbajul nu mai
este obiect de vigilenţă; Evaluarea socială a limbajului reprezintă rezultatele unei anchete în care
celor chestionaţi li se cere să-şi clasifice propriul fel de a vorbi, în funcţie de o serie de factori
concreţi; Limbajul ghetoului expune cercetările lui Labov asupra limbajului copiilor şi
adolescenţilor negri din ghetourle urbane, „membri ai unui tot întreg al culturii străzii”.
( Lucrările de bază: Labov W. The Social Stratification of English in New York City. Center
for Applied Linguistics, Washington, 1966; Labov W. Sociolinguistic Patterns. University of
Pennsylvania Press, Philadelphia, 1972. Labov W. Principles of Linguistic Change Vol 1: Internal
Factors. Vol. 2: Social Factors. Blackwell, Oxford, 1994).
Toate comunitățile lingvistice folosesc mai multe varietăți/variante lingvistice. Studiile arată
că nu există societate care să nu dispună de o astfel de varietatelingvistică; la fel cum nu există
individ care să utilizeze o singură varietate de limbă.
Fenomenul diversității uzului în sânul unei singure limbi, în procesul social de comunicare, este
evident și se manifestă pe mai multe planuri: geolingvistic (sau geografic), temporal, social și
situational. Există o tipologie a variației lingvistice, făcută de sociolingviști, care prezintă mai
multe forme.
Cercetătorii disting 4 tipuri de bază ale variației lingvistice: variație diacronică (de ex.,
limba veche, a cronicarilor sau din alte perioade este diferită față de cea de azi) etc., vatiație
diatopică (variantele spațiale și regionale, de ex., dialecte, graiuri), variație diastratică (variante
lingvistice determinate de vârstă, ocupație, nivel de studii ș.a.), variație diafazică (variante care
corespund diverselor stiluri).
În prezent, atenția multor cercetători este îndreptată spre variația diastratică, pentru a studia
modul și particularitățile de funcționare a limbii în societate, în cadrul diferitor grupuri.
În plan induvidual, varierea lingvistică poate fi generată de formalitatea situaţiei de
comunicare. De exemplu, performanţa locutorului într-un context artificial şi formal al interviului
face să apară un stil de exprimare „supravegheată”, marcat de apariţia variantelor de prestigiu, pe
când performanţa ordinară a vorbitorului în viaţa cotidiană (pe stradă, în bar, în metrou, la piaţă)
dovedeşte un stil familiar, în care limbajul nu mai este obiect de vigilenţă.

27
 Accentul şi dialectul pot servi ca sursă de informaţie socială şi în calitate de constructor al
diferenţelor sociale ale limbajului. Tipul de limbaj poate corela cu anumite grupuri sociale,
constituit în baza unor trăsături comune ca: vârstă, clasă socială, nivelul de studii, grupuri etnice,
vorbirea bărbaţilopr şi a femeilor.
Grupul social reprezintă un ansamblu de mai multe persoane aflate în relație de interacțiune
și dependență reciprocă, mijlocită de o activitate comună și care dezvoltă norme și valori comune
pentru componenții grupului. În multe lucrări de sociolingvistică se studiază modul de exprimare
ale unor grupuri ca elevii, studenții, vârstnicii de la sate, precum și limbajele unor grupuri sociale
constitute după criteriul profesional: medici, polițiști, sportivi etc.

Formele de existență a limbii.

Forma de existenţă a limbii – reprezintă o formă concretă de organizare şi funcţionare a
acesteia într-un colectiv uman, într-o anumită perioadă de timp.
Limba funcţionează în mod diferit în diferite sfere de activitate umană, în funcţie de societate
(socium, colectiv lingvistic, colectiv de vorbitori ș.a., sfera comunicării, mediul de comunicare,
perioada istorico-politică) și se manifestă prin diferite forme, principalele fiind reprezentate de
limbă literară, dialect, limba orală vorbită, forma scrisă a limbii, coine, sau – cu alte denumiri –
limba populaţiei, limba naţiunii, stilurile limbii literare etc.
Limba literară. Este o formă a limbii naţionale – este vorba de limbi naţionale cunoscute şi
recunoscute – cum sunt engleza, franceza, germana, rusa, româna, poloneza, spaniola, italiana ş.a.
Caracteristicile limbii literare – cele mai esențiale sunt sunt următoarele: 1) formă
elaborată, 2) este normată, 3) este stabilă, 4) este obligatorie pentru membrii societăţii, are un rol
de frunte printre celelalte forme ale limbii, 5) dispune de stiluri funcţionale - diferenţiere stilistică,
6) caracter universal – utilizarea în toate sferele vieţii sociale, (producţie, cultură, ştiinţă, viaţă
politică, viaţa cotidiană), 7) dispune de forma scrisă şi forma orală. În diverse perioade
caracteristicile pot varia – în epoca veche nu există caracter normat, nu ersu constituite stilurile,
etc.
Limba literară este principala formă de existenţă a limbii naţionale, care deserveşte toate
sferele vieţii societăţii; aceasta este superioară celorlalte forme prin faptul că este polifuncţională,
elaborată, normată. În cadrul limbii literre se distinge limbaul standard – utilizat în situaţii
oficiale, în birouri, şcoală, adunări, societate. Acesta are o serie de particularități: caracter
supradialectal, suprastilistic, este neologic, cu terminologie de uz curent.

28
 Limba populară orală. Este forma folosită de vorbitori în mod curent, în familie, relaţii
personale, în viaţa de zi cu zi. Este considerată adeseori ca o alternativă formei literare rigide –
acceptă devieri, de ex., băiatu(l) vecinulu(i) e îi, nu-i mititel. Este considerată ca fiind limba
populară / limbaj popular-oral – de ex. la Creangă, Druţă, Urski (NB! – text). Opoziţia cu limba
literară nu este tranşantă, dar, diferenţele sunt esenţiale atunci când este comparată cu forma scrisă
şi cu stilurile academice.
Are forme caracteristice ce nu se încadrează în normele academice lexico-gramaticale și
ortoepice: s-o dus (s-a dus) olecuță - sunt forme caracteristice vorbirii populare orale. Ca limbaj
popular oral – textele lui Gh. Urschi, limba de la sate, varianta rurală de exprimare. (Как уст
румяных без улыбки/Без грамматической ошибки/Я русской речи не люблю (А.Пушкин)
Limbaul simplu, neîngrijit (rus. просторечие) O formă ce se opune atât limbii literare, cât
şi dialectelor. Forma neîngrijită, neliterară – nici dialect, nici grai – cu aspecte specifice oralităţii
(mătincă, nu-i nică, taman, an șăst aclo (am șezut acolo), dealurli (dealurile) etc. Româna
basarabeană: în ce preţ sînt cartofii? S-a dus la Italia, cu multuple împrumuturi și calcuri din
limba rusă – sumcă, bancă, pucioc, culioc, privet, zaprosto... am văzut pe televizor, în rezultatul
ploilor etc.
Caracteristici – 1) este nenormată, 2) nu posedă diferenţe stilistice, 3) caracter facultativ – nu
este obligatorie pentru vorbitori, 4) nu posedă forma scrisă, 5) lexic redus, multe sinonime,
dublete.
Dialecte şi graiuri. (Apud: Vasile Pavel . Limba română – unitate şi diversitate. În: Limba
Română, 2008, nr. 9-10). Limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân),
meglenoromân şi istroromân. Ultimele trei sunt dialecte sud-dunărene. Numai dialectul
dacoromân şi-a dezvoltat o formă literară. Specificul dialectal nu afectează unitatea limbii române,
mai ales că pe baza tuturor varietăţilor geografice s-a constituit o singură limbă de cultură, o limbă
literară unică, pe care marele lingvist Eugeniu Coşeriu a numit-o exemplară .
Varietatea dialectală din interiorul limbii române – al dacoromânei – ţine, pe de o parte, de
două grupuri de graiuri: grupul sud-estic (graiurile din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sud-vestul
Basarabiei şi sud-estul Transilvaniei) şi grupul nord-vestic, mai extins şi mai puţin unitar (e vorba
de graiurile de pe restul teritoriului dacoromânei). Această repartiţie a fost stabilită iniţial de Al.
Philippide în lucrarea sa Originea românilor. Ea reflectă „o structură dialectală anterioară”,
ilustrată de primele atestări ale dacoromânei (secolul al XVI-lea), dar care rezultă, în parte, şi din
datele oferite deAtlasul lingvistic român (ALR), alcătuit la mijlocul secolului al XX-lea, pe care se
întemeiază, pe de altă parte, clasificarea dacoromânei în cele cinci subdialecte: moldovean,
muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean, repartiţie dialectală acceptată azi ca atare de
majoritatea dialectologilor.
29
 Graiurile din Basarabia, Bucovina şi Transnistria ţin astfel de subdialectul moldovean al
dialectului dacoromân. Cea mai documentară descriere a graiurilor limbii române a fost realizată
în hărţile atlaselor lingvistice şi pe baza acestora. Asemenea opere fundamentale nu rareori sunt
puse alături de arhivele istorice.
Limba română dispune de trei tipuri de atlase lingvistice ale graiurilor dacoromâne: naţional,
regionalşi regional-sinteză, toate elaborate în mai puţin de un secol.
Primul atlas lingvistic naţional, editat în 1909, la Leipzig, îl datorăm romanistului german
Gustav Weigand (1860-1930), fiind unul dintre primele atlase lingvistice realizate pe plan
mondial. Cuprinde 67 de hărţi, cele mai multe fonetice, având la bază anchetele efectuate de
Weigand la faţa locului, în 752 de localităţi, inclusiv în Bucovina şi Basarabia. Profitând din plin
de metodologia elaborării acelui „cap de serie”, reprezentat de Atlasul lingvistic al Franţei al lui
Gilliéron şi Edmont, şcoala lingvistică clujeană, condusă de Sextil Puşcariu, personalitate
ştiinţifică multilaterală, a realizat, prin Sever Pop şi Emil Petrovici, la mijlocul secolului al XX-
lea, cel de-al doilea atlas naţional, Atlasul lingvistic român (ALR), unul din cele mai reuşite atlase
lingvistice în romanistică.
Spre sfârşitul secolului trecut cartografia lingvistică se îndreaptă şi spre o largă colaborare
internaţională, concretizată în elaborarea Atlasului lingvistic romanic (Atlas Linguistic Roman,
ALiR), Atlasului limbilor Europei (Atlas linguarum Europae, ALE) etc., la care au participat sau
continuă să participe activ şi dialectologi de la Academia Română şi Academia de Ştiinţe a
Moldovei.
Merită să fie reţinut că realitatea varietăţii regionale a fost asociată de cărturarii români cu
conştiinţa apartenenţei la o limbă comună şi la originea comună. Varlaam şi-a intitulat Cazania sa
din 1643Carte românească de învăţătură. Militând pentru o limbă unitară, convins că se adresează
românilor din „toate ţările”, ca entitate etnică unitară ca şi limba, Simion Ştefan, mitropolit al
Transilvaniei, scria următoarele în predoslovia sa la Noul Testament de la Bălgrad (1648):
„...rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip... Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că
banii aceia sânt buni care îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg
toţi...”. „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată..., măcară că de la Râm ne
tragem” (Grigore Ureche); „Românii dintr-o fântână au izvorât şi cură” (Constantin Cantacuzino).
Cercetând limba tuturor monumentelor literare din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea şi
încercând s-o localizeze, cunoscutul lingvist Ion Gheţie a reuşit să stabilească, în lucrarea sa
capitală Baza dialectală a românei literare, puternica presiune pe care o exercită, în perioada 1656-
1715, „graiurile asupra normelor literare”, fenomen vizibil mai ales în Muntenia şi Moldova şi
reflectat îndeosebi înBiblia de la Bucureşti (1688) şi, respectiv, în cărţile lui Dosoftei, prin
tendinţa de a reduce „decalajul existent între normă şi grai”.
30
 Între 1715-1780 se încheie procesul de naţionalizare a serviciului divin, eveniment de o
importanţă excepţională în istoria limbii române literare, având în vedere rolul literaturii religioase
în evoluţia culturii româneşti. Acest proces are loc în împrejurări favorabile expansiunii şi
impunerii ca normă, în „producţia literară tipărită”, a variantei literare munteneşti. Când, spre
1750, apoi după 1780-1830, tipografia de la Iaşi îşi intensifică activitatea, ea retipăreşte cărţile
munteneşti, fără a modifica normele literare ale originalelor. Literatura religioasă, răspândită
printre românii din toate Principatele, a îndeplinit, prin acurateţea limbii, o excepţională funcţie
unificatoare. „Aceste cărţi bisericeşti au statornicit pentru toate veacurile unitatea limbei
româneşti” (O. Ghibu).
Graiurile. În cea mai mare măsură dialectologii şi oamenii de ştiinţă identifică graiurile
crişean, bănăţean, maramureşean, moldovenesc şi muntenesc. Fiecare dintre acestea are
particularitățile sale specifice, prin care se deosebește de celelalte.
Se remarcă, de exemplu, curiozităţile graiului dintre Carpaţi. În Ardeal, graiul păstrează
amprenta puternică a convieţuirii cu comunitatea maghiară, de la care au fost împrumutate cuvinte
folosite în limbajul uzual, cu precădere în mediul rural. O particularitate specifică este folosirea
perfectului simplu. În literatură, perfectul simplu este timpul folosit de narator pentru a indica
acţiunile prezente - în raport cu firul naraţiunii - ale personajelor, fiind folosit cu precădere la
persoana a III-a, iar, dacă naratorul se include printre personaje, atunci apare uneori şi la persoana
I; persoana a II-a lipseşte practic cu desăvârşire.
 În Oltenia şi zonele limitrofe, perfectul simplu este folosit în vorbirea de zi cu zi la toate
persoanele. El nu exprimă prezentul, ci trecutul recent. Numai oltenii şi cei care au avut contact cu
ei sau care au studiat problema se pare că ştiu cel mai bine să conjuge verbele la perfectul simplu,
inclusiv la persoana a II-a, spre deosebire de ardeleni şi moldoveni, care se încurcă mai mereu şi
spun de exemplu – “eu făcuşi” sau „tu făcui” etc.
  Renumitul grai molcom, proverbialul accent ardelenesc sau termeni precum „no“, „tulai“
sau „musai“ au explicaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, spun specialiştii. „No!”, semnul că
ardelenii au nevoie de „hodină” înainte de a spune ceva. Cel mai adesea involuntar, ardelenii
strecoară câte un ”no!”, cu accent distinctiv unguresc, aproape la fiecare frază. Este semnul - spun
linviştii - că ar avea nevoie de o pauză pentru a gândi în ritmul lor, neevidenţiat prin replici rapide.
Nu există, practic, ardelean care să nu folosească, în discuţiile sale, cuvântul (interjecţia) ”no”
(pronunţat aproximativ ”noa”). Graiul ardelenilor are şi câteva interjecţii specifice, pe lângă
nelipsitul ”no”. Este vorba în special despre ”ioi” şi ”tulai”, ambele împrumutate şi ele de la
vecinii maghiari.
Fiecare grai are particularitățile sale fonetice și lexico-gramaticale, însă deosebirile nu
vizează sistemul limbii, iar lexicul de bază este același, stabil, astfel căvorbitorii diferitor graiuri se
31
înțeleg foare bine, cu atât mai mult, cu cât limba literară, dar mai ales limbajul standard, au un
caracter general unificator, anume prin caracterul normat.
NORMA este o concepție sociolingvistică, ce se referă la trăsăturile unei forme de existență
a limbii, cunoscute, acceptate și utilizate de vorbitorii unei comunități mai mari sau ai unui grup,
într-o anumită perioadă.
Norma lingvistică reprezintă “uzul care s-a consolidat într-o comunitate istorică, echivalează
deci cu un consens general asupra a ceea ce este permis”. În opinia lui Eugen Coseriu, norma
reprezintă “totalitatea uzurilor lingvistice acceptate de majoritatea vorbitorilor într-o comunitate
istorică definită”. Rezultă, asadar, că norma lingvistică este condiționată într-o mare măsură de
factorii extralingvistici, care se schimbă cu mult mai des decât norma.
Norma sau uzul lingvistic este, deci, impus de elite, întrucât în stabilirea regulilor de
adresare funcționează legea celui mai puternic: “ceea ce este permis” trimite implicit la proverbul
latin “quod licet Jovi non licet bovi”.
Relația scris-vorbit este una foarte interesantă, deoarece, în linii mari, norma literară se
referă și se elaborează preponderant pentru variant scrisă. Forma scrisă a limbii este totdeauna
mai cultivată, mai aproape de normele prescrise, deoarece la scriere emițătorul poate reveni la
textul său, poate ajusta expresiile la noțiunile avute în vedere. Cu totul altceva este în vorbire, când
autocontrolul este cu mult mai dificil. De aceea în exprimarea orală respectarea în totalitate a
normei este cu mult mai anevoioasă, lucru foarte evident pentru vorbitorii moldoveni, de exemplu.
La lectura unui text scris, practic oricine, de la elevi până la miniștri, toți au o prestație lingvistică
bună, uneori chiar ideală am zice – felul în care copiii de școală recită poezii sau texte literare este
o dovadă. Însă această formă este părăsită imediat ce dispare textul, adică nu se vorbește așa cum
se scrie, dar nici nu se scrie așa cum se vorbește. Spre exemplu, în limbajul oral se utilizează
forme de tipul „copilu”, „șaișpe”, „întrare”, „tre să plec”; or, în scris acestea nu apar, după cum
nmeni, nici chiar cei care folosesc în mod constant formele moldovenești de pronunție, nu vor
scrie „ghini”, „malurli”, „am văst”, „o zîs”, „oi vini” etc.
Influența limbii scise asupra limbii vorbite este, în fond, un deziderat pe care îl urmărește
școala, în acest scop sunt elaborate și popularizate diverse tipuri de norme de către instituțiile
abilitate.
Societatea, în ansamblu, conștientizează necesitatea promovării unei forme îngrijite a limbii
literare, în societatea noastră se pot auzi foarte des opinii cum că noi, moldovenii, vorbim prost
limba română, că ne exprimăm cu greu și inadecvat, că suntem influențați de modelele rusești, că
ar trebui ca școala să facă mai mult pentru ca elevii să devină vorbitori buni etc.etc.
Drept variantă exemplară este considerată limba română din România, aceasta este forma de
prestigiu, iar varianta regională moldovenească, deși foarte bogată și expresivă, este considerată
32
una puțin prestigioasă și care poate reduce succesul persoanei în carieră, în viața publică etc.
Atitudinea față de variantele regionale este diferită și s-a format pe parcursul timpului. Astfel, se
afirmă că
”Se observă, de exemplu, tendința ardelenilor de a-și păstra accentul și a moldovenilor de a
renunța la el, fapt care poate fi cauzat de situația socio-economică istorică a celor două provincii.
De asemenea, un muntean care se duce în Ardeal capătă accent ardelenesc mai repede decât unul
care se duce în Moldova.
În ciuda faptului că ambele graiuri diferă de normă, numai cel moldovean este actualmente
perceput ca fiind subordonat. Subordonarea lingvistică este o relație la care participă atât grupul
dominant, cât si cel subordonat. Puterea celui dintâi de a crea și de a perpetua stereotipuri este
obținută cu complicitatea grupului subordonat, care devine tot mai nesigur și își devalorizează
limba până la părăsire. Reciproc, stigmatizarea ori marginalizarea atribuită din afară determină în
interior convingerea că propria variantă lingvistică este inadecvată”. (Laura Voinea)
În conștiința lingvistică a vorbitorului obișnuit din R.Moldova sunt foarte adânc împlântate
modelele locale de exprimare, ca să nu mai vorbim de pronunția moldovenească, astfel încât,
oricine și oricând poate fi criticat că nu vorbrște corect (dar scrie! – absolut corect – asta-i
incoerența vorbit-scris). Pentru limba română – din toate spațiile în care aceasta se vorbește –
misiunea de standartizare îi revine în exclusivitate Academiei Române de la București. Însă micile
ajustări la realitatea uzului făcute în DOOM 2005 sunt, în esență nesemnificative și se admit
(adică nu sunt considerate greșite) doar o serie de forme ce reflectă tot varianta bucureșteană de
exprimare, de tipul substantivului ”pieptăn” pentru tadiționalul ”pieptene”.
Cercetătorii constată (Bochmann et a.) că vorbitorii basarabeni, în special intelectualii, din
motive politice nu au avut posibilitatea să valorifice și să utilizeze limba română standard până la
1989, ceea ce explică existența unei nesiguranțe în practicarea limbii vorbite, chiar și la persoane
foarte culte, atunci când trebuie să abordeze o temă mai pretențioasă. Pentru vorbitorii cu o
pronunțată conștiință lingvistică, o asemenea situație reprezintă o permanentă provocare,
constatarea desprinzându-se din nenumăratele afirmații critice în legătură cu starea și calitatea
limbii vorbite în Republica Moldova.
Se știe că în spațiul dintre Prut și Nistru limba băștinașilor a fost mult timp marginalizată,
fiind înlocuită cu limba rusă, ori redusă la o stare rudimentară. S-a încercat acreditarea ideii că
există „limba moldovenească” și „limba română”, care sunt limbi diferite, pentru că se vorbesc în
state diferite. Și nu doar denumirea ar fi diferită, ci și deosebirile ar fi atât de mari, încât vorbitorii
nu se pot înțelege.
În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) s-a făcut încercarea
de a pune în circulație o limbă pur „moldovenească”, bazată doar pe regionalisme și pe
33
împrumuturi din limba rusă. Acest experiment era rezultatul aplicării unor concepții agresiv-
ideologice din perioada stalinistă, când se ducea o luptă acerbă cu tot ce putea fi calificat ca
negativ, malefic și primejdios pentru norodul sovietic - „burghez”, „naționalist”, „fascist” ,
„dușman al poporului”.
În anii 1928-1932 a fost promovată de către L.Madan una dintre cele mai aberante teorii,
conform căreia „limba moldovenească norodnică” este absolut „diosăghită” de cea română și
pentru demonstrarea acestei „diosăghiri” se recurge la cele mai năstrușnice modalități. „Ceea ce a
ieșit din madanism, scrie profesorul Klaus Heitmann, a fost o nemaivăzută formă de exprimare
vulgarizatoare și rusticalizată, care, din cauza numeroaselor creații lingvistice artificiale, aproape
că nu era înțeleasă de popor” (ca exemple de „madanisme” pot servi creații de tipul „șiințî” pentru
persoană, „multuratic” pentru plural ș.a.). Un fragment din cartea „Popșoaili în Moldova” este
destul de elocvent în acest sens: „Попшоий ау о-нсэмнэтати диосэгит ди важникы ын
ынтребэрили диспри а прилукра динтрынший грэсыми (олой). Олою ди попшой ари о фацы
галбэнэ аурии шы дупэ алкэтуинца химишяскыэ тари-й апроапи ди олою шел ди рэсэриты.
Зэдашя ноастры темейникы-й ынтрашея, ка сы диспэрцым зэнислишу дила грэунти. Аша
лукру-й ушор ди фэкут ла зэводурь мэлясокрохмалниши, унди зэнислишу сы диспэрцэшти
прин мусту грэунтилуй ди попшой ын апы шербинти (50-60 ди кэлдурь) ын куржиря
сутший. Ку аша кип попшоий пот сы дизлежи уна дин проблемили ноастри аскуцыти ын
лукру-ндистулэрий лукрэторилор – аяста-й грэсымя”.
Ca rezultat al unei epurări lexicale, făcute după principiile ideologico-partiinice, în anul
1940 la Tiraspol a fost publicat un dicționar ortografic, intitulat „Kувынтелник орфографик
молдовенеск” (lexemul „cuvântelnic” fiind o calchiere după rusescul „словарь”), cu o prefață
scrisă de I.D.Ciobanu, cel mai aprig promotor al ideii că „limba norodnică” trebuie curățită de
cuvintele burgheze românești. Acesta scria: „Dusmanii norodului, aghențîi fașiști, naționaliștii
burghej trimăș special di cătri fașîzmu sî stărue sî rupî Moldova înfloritoari di la marili norod
sovetic șî s-o dăi în chinjili boerilor români. Ei pe sub masca de șrift latin îngunioșăsc limba
moldovneascî cu cuvinte șî întorsături neînțăelesî șî straini norodulu nostru. De-o vorbî: în loc di -
șias, gazetî, ajiuns, întîmplari, platî pune: oră, ziar, succes, caz, salariu s.a.m.d. Da lor,
spurcațîlor, nu le-o sporit, n-o putut sa-ș împlineascî gîndurili lor mîrșavi. Organili slăviti ale
NCVD, cu ajiutoriu truditorimii patrii noastri i-au discopirit șî i-au zdrobit pe aiști dușmani. N-ar
mai calca ei pamîntu sfînt sovietic!"
"Noi, trecînd la șriftu rus, eșîm di sub înrîurirea culturii burghezî fașîste străinî nouî, pi cari
dușmanii norodului vre sî ne-o leji, șî ni aprokiem încî mai tari, mai strîns di cultura norodului rus,
ucrainean..."; "Treșerea la alfabetu rus esti o mari loviturî asupra dușmanilor norodulu - troțchiștii,

34
buhareniștii, națîonaliștii burghej, aghențîi fașîzmului, care au vrut sî rupî Moldova Soveticî
înfloritoare di la Uniunea R.S.S.”
Au fost stabilite principiile de care trebuiau să se conducă autorii dicționarului, în scopul de
a curăța limba moldovenească de cuvintele burgheze, care o „îngunuioșază”: ”Colectivul de
avtori s’a pus ca țeli la munca sa să curăță limba moldovneascî di cuvintili romănești franțuzîti,
neînțălesî di norodu moldovnesc, întrodusî cîndva di dușmanii norodului, șî în rînd cu aiasta s’a
stăruit să apușe cît mai multe cuvinti întrati în traiu norodului moldovnesc în legaturî cu zîdirea
soțialistă, ca neologhizme, din lindjile noroadelor frățăști rusască șî ucraineascî. Cu o ferealî s’au
purtat avtorii cître cuvinteli șelea, care nu-s tare raspîndite, sfădoase ori tjiar născoșite de oameni
osadiț prin cabinetne”.
De asemenea, au fost elaborate liste de cuvinte neaoșe, „norodnice”, care trebuiau introduse
în locul celor considerate periculoase, de exemplu (primul cuvânt se accepta, al doilea trebuia
omis): brusture – liban, bleandă – îmbrînceală, bondar – bărzăun, bostan – dovleac, buhai –
becar, burlui – burlan, bursuc – viezure, bumb – nasture, vătămatură – hernie, gavanos – borcan,
ghețuș – polei, găvozdi (a) – înghesui (a), glod – noroi, ilău – nicovală, imaș – islaz, cotrobai (a) –
scotoci (a), mintă – izmă, mîță – pisică, mîneștergură – prosop, ogradă – curte, omăt – zapadă,
pleșcat – chel, pîntece - burtă etc.
Aceste încercri de a configura cu orice preț o limbă moldovenească sunt de sorginte politică
și nu au vreo acoperire științifică. Nu contestă nimeni graiul moldovenesc și particularitățile
acestuia, dar, în lumina teoriei variaționismului lingvistic, acesta nu constituie o limbă separată.
Iar ideea de a susține existența a două limbi dferite – moldovenească și română – prin publicarea
în anul 2003 a unui „Dicționar moldovenesc-românesc” (autor V.Stati) pare a fi o continuare a
viziunilor lui I.D.Ceban, deoarece înregistrează doar un lexic regional, periferic și multe
ocazionalisme, care nu sunt folosite în mod curent de vorbitori. Despre aceste tendințe, numite de
mulți lingviști „separatism glotic” cu orice preț, Eugeniu Coșeriu scria: „Cazul limbii române de
dincolo de Prut e mult mai grav decât al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de
sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului
armonios”, pe când în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e
aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin
urmare, ar fi vorba de altă cultură. Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că până şi pe
Sadoveanu (când a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că
Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă: „Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba
me!”.
Iar în calitate de concluzie cu privire la problema celor „două limbi” pot servi cuvintele
aceluiași mare lingvist, Eugen Coșeriu: „A promova sub orice formă o limbă „moldovenească”
35
deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o
fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate şi o utopie; și, din punct de
vedere politic – e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid
etnico-cultural.”

Bibliografie

1.  Eugeniu Coşeriu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii // Limba română şi varietăţile ei

locale,  Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 11-19.
2. Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Editura Academiei Romnâne, Bucureşti, 1975.
3. Valeria Guţu Romalo, Raporturile dintre limba literară şi graiurile limbii române // Limba
română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 45-52.
4. Gheorghe Moldovanu, Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică (în baza
materialului din Republica Moldova şi din alte state), Chişinău, 2007.
5. Vasile Pavel, Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii teritoriului de limbă
română // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p.
83-90.
6. Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, Iaşi, 1927.
7. Eugen Simion, Unitatea limbii române // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura
Academiei Române, Bucureşti, p. 7-9.
8. Tratat de dialectologie românească. Coordonator Valeriu Rusu, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1984.
9. Klaus Heitmann. Limbă și politică în Republica Moldova. Culegere de studii. Chișinău:Arc,
1998.

36
 Una dintre gramaticile „noii limbi” din anul 1939.

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Expuneți teoria variaționismului lingvistic.
2. Examinați formele de existență a limbii, referiți-vă la caracteristicile limbii literare.
3. Înregistrați un minitext de exprimare orală (aproximativ 1 pagină), subliniind formele
diferite de cele din exprimarea scrisă.
4. Găsiți în Internet secvențe cu discursuri marcate de oralitate, cu elemente din graiuri.
5. Elaborați o listă de „moldovenisme” de ordin fonetic, lexico-semantic.
6. Comentați istoria „creării limbii moldovenești”.

4. LIMBAJE SOCIOIDENTITARE. ARGOUL

37
Diversitatea de exprimare în funcție de grup. Argoul. Definiții. Specificul argoului ca limbaj
neconvențional. Argoul basarabean. Lexicului familiar-argotic în discursul politic basarabean.
Funcția de manipulare a argoului în presa actuală, în limbajul persoanelor oficiale.

Cuvinte-cheie: limbaj de grup, argou, jargon, lexic familiar-argotic, funcții ale argoului

Argoul. Definiți argou/jargon. Specificul argoului ca limbaj neconvențional.

Orice limbă naţională are mai multe aspecte care sunt determinate de diverşi factori, cum ar
fi timpul, locul, scopul comunicării, nivelul intelectual al vorbitorului şi multe alte circumstanţe ce
condiţionează alegerea unei anumite forme de exprimare. Pornind de la aceşti factori, orice mesaj,
practic, poate fi redat în moduri diferite, vorbitorul având posibilitatea de a alege mijloacele de
exprimare în funcţie de scopul urmărit şi de împrejurările în care se află: una şi aceiaşi persoană va
vorbi într-un fel într-o şedinţă oficială şi într-un cu totul alt fel la o întâlnire cu prietenii, aflându-
se, de exemplu, la pescuit. În primul caz discursul va fi net influenţat de forma scrisă şi de rigorile
normelor limbii literare, iar în cel de-al doilea, alegerea va fi determinată de caracterul oral, de
lipsa unor “constrângeri academice” şi de obişnuinţa de vorbire a membrilor grupului.
Comunicarea orală în cadrul diferitelor grupuri formate neoficial, după anumite criterii - de
exemplu, profecie, vârstă, sex, interese, origine socială, provenienţă teritorială capătă
particularităţi distincte, care denotă trăsăturile mai pregnante ale grupului, ce se deosebește prin
maniera de exprimare, prin limbajul utilizat. Aceste limbaje de grup sunt denumite, în mod
tradițional „jargon” sau „argou” și între ele, practic, nu există diferențe, iar în ultimul timp se
utilizează mai mult termenul „argou”.
Astfel pentru crearea unui tablou mai clar în abordarea acestei probleme vom prezenta unele
explicaţii/definiții ale jargoului şi argoului.
Jargon, jargoane 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorinţa celor ce-l
vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor şi care se caracterizează prin abundenţa
cuvintelor şi expresiilor pretenţioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2. Dialect, grai -din
fr. jargon” [DEX. Ediţia a II-a]
Argou, argouri limbaj convenţional, folosit mai ales la vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi
înţeleşi de restul societăţii – din fr. argot [DEX. Ediţia a II-a.]
Jargon (<fr. jargon ): limbaj specific categoriilor sociale înstărite şi unor profesiuni (de medic, de
avocat etc.). Are o sferă de circulaţie îngustă, nu dispune de un fond principal de cuvinte şi de o
structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de cuvinte şi expresii pretenţioase de origine
străină (foarte apropiate de etimoanele din limbile de la care au fost împrumutate şi neasimilate de
limba uzuală). Elementele de j. sunt folosite de alte categorii sociale din dorinţa acestora de a se
diferenţia de masa mare de vorbitori. Ele sunt însă nerecomandebile, din moment ce în limbă
38
există destule sinonime- moştenite sau împrumutate- folosite de toţi vorbitorii. În limba română au
existat mai ales elemente de j. grecizant şi franţuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea unora,
elemente de jargon franţizit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc:
animă “suflet” (cf. lat. anima), columbă “porumbiţă” (cf. fr. columbe), demoazelă “domnişoară”
(cf. fr. demoiselle), bonjur “bună ziua” (cf. fr. bonjour), bonsoar ”bună seara”(cf. fr. bonsoir),
mersi “mulţumesc” (cf.fr.merci), monsiu, monsio, mosiu “domnule” (cf. fr. monsieur), orvuar “la
revedere” (cf. fr. au revoir), rezon “dreptate” (cf. fr. raison), suare “serată” (după fr. soiree),
şarmant “fermecător” (cf. fr. charmant), tujur “totdeauna” (cf. fr. toujours), ui “da” (cf. fr. oui) etc.
Trebuie spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (animă, demolează,
musiu, rezon, suarea), câţiva ironizaţi de Caragiale încă din secolul trecut, alţii, în schimb,
continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală
(mersi, şarmant). Cât despre elementele de j. italo –român, create de Heliade în epoca sa, nici unul
n-a fost acceptat de limbă: amantă („iubită”), angel („înger”), batelă („corabie”), bellă
(„frumoasă”), beleţe („frumuseţe”), solemnele („solemn”). Chiar popol („popor”), care a avut o
viaţă mai lungă, a fost înlocuit de forma „popor” [Gheorghe Constantinescu-Dobridor p.192].
Argou – (<fr. argot): limbaj social convenţional, folosit mai ales de vagabonzi, cerşetori şi
delicvenţi pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii, în special de autorităţi). A. Are un vocabular
special, alcătuit din cuvinte din limba comună, dar cu alte sensuri decât cele cunoscute, din
cuvinte regionale şi din cuvinte străine. Ele se întrebuinţează cu structura gramaticală a limbii din
ţara în care se foloseşte. Elementele de a. cunoscute de masa vorbitorilor şi tocite ca semnificaţie
sunt folosit, nerecomandabil, şi de unii militari în termen, de studenţi sau de elevi. Apariţia unor
asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie
neplăcută . În limba română există elemente de a. folosite cândva (unele şi azi) aproape numai oral
şi reprezentate prin cuvinte obişnuite din limba comună, cu alte înţelesuri, ca de exempu: sticlete,
copoi sau caraliu „poliţist” , găină „pălărie”, bicicletă „ochelari”, fasole „dinţi”, casma „mână”,
mănăstire „facultate” sau mititica „închisoare”, bilă sau cutiuţă „cap”, şase! „atenţie!”, ciripitor
„denunţător”, potol „mîncare”, broască „poşetă” etc; prin cuvinte regionale, ca de exemplu:
pârnaie („oală de pământ”) cu sensul de „închisoare”, tărtăcuţă, tigvă, delvă sau bostan „cap” ;
prin cuvintele împrumutate din limba ţigănească sau derivate din acestea, ca de exemplu: mişto
„foarte bun”, „foarte frumos”, gagiu „individ”, „iubit”, baftă „noroc”, şucăr „frumos”, lovele sau
mardei „bani”, haleală „mîncare” , a mangli „a fura” , a soili „a lenevi” , a hali „a mînca etc. Şi din
limba rusă ca de exemplu denghi „bani” (azi e la modă cuvântul de argou verzişori „dolari”). E
cunoscută folosirea abuzivă nejustificată (deoarece există destule alte cuvinte decente în limbă
care spun mai mult ), vulgră şi degradată de către mulţi tineri – a cuvântului de origine ţigănească
mişto, cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială (de superlativ absolut) pentru aprecierea
39
unui film, a unei piese de teatru, a unui obiect oarecare, a unei acţiuni, a unei persoane ect. Din
limbajul militarilor de altădată consemnăn tot ca elemente de a., fetiţă „mitralieră” , felicitare
„ordin de chemare” şi icre „bombe”. Acţiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai
mult aria de răspăndire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu
vechile mentalităţi [Gheorghe Constantinescu-Dobridor p.192].
Cercetătoarea Rodica Zafiu consideră că e greu de găsit o definiție care să acopere toată
noțiunea de argou: acesta poate fi limbaj al lumii interlope, limbaj al tinerilor și, în genere, al celor
care adoptă un stil al comunicării neconvenționale. Acest limbaj are o funcție identitară, devine un
mijloc de solidarizare și de diferențiere față de cei din afara comunității uderground.
Autoarea specufică tripla ipostază a argoului: ipostaza ludică și estetică – prin argou
posibilitățile estetice ale limbii fiind folosite conștient, cu plăcerea jocului, dar dezvăluind
posibilități ascunse, având caracter subiectiv; caracterul estetic și ludic apare în numeroase creații
glumețe de tipul: a se da lebădă, împușcat în aripă, a avea pitici pe creier; ipostaza expresivă -
argoul fiind un mijloc de frondă, de provocare și amuzament, o zonă de manifestare a creativității
anonime [Rodica Zafiu, 2010].
Argoul basarabean. Comunicarea curentă în situaţii neoficiale este totdeauna marcată de o
mai mare libertate de exprimare (în comparaţie cu varianta scrisă) şi de utilizarea de către vorbitori
a multor elemente de limbaj, care au menirea de a înviora dialogul, de a-l face mai expresiv, mai
dinamic. Vorbirea curentă, discuţia, dialogul reprezintă aspectul viu, cotidian, imediat de
manifestare a sistemului limbii şi reflectă starea „la zi” a situaţiei lingvistice în orice sferă de
comunicare.
Este cunoscut faptul că exprimarea orală are particularităţile ei specifice, care în textul scris
nu sunt şi nici nu pot fi prezentate complet, în întregime. Or, diverse aspecte ale vorbirii sunt
etalate în operele literare cu scopul de a caracteriza diverse personaje, situaţii şi asemenea
elemente artistice se încadrează în fenomenul stilistic numit oralitate. După cum semnalează
specialiştii, „caracterul oral este dat de prezenţa în textul respectiv a unor particularităţi fonetice,
gramaticale şi de vocabular, pe care le regăsim în limbajul popular, familiar şi chiar regional.
Printre mărcile care asigură textului nota de oralitate sunt: cuvinte, expresii şi locuţiuni populare,
familiare sau argotice; proverbe, zicători, enunţuri reflexive de sorginte populară; diverse
modalităţi de exprimare a afectivităţii; anacoluturi; elipse; vocative; forme deictice; preponderenţa
raporturilor de coordonare şi a conjuncţiilor respectiv” [Mihaela Popescu, 2002]
În diverse perioade şi la diferite scrieri oralitatea se redă prin anumite forme, care şi
reprezintă trăsăturile specifice ale fenomenului la un autor sau altul. De exemplu, în opinia acad.
Iorgu Iordan, „caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă şi în folosirea unui anumit
vocabular... mai cu seamă elementele lexicale pe care le-am putea numi expresive, în sensul că,
40
aproape independent de semnificaţia lor propriu-zisă, ele creează o ambianţă „populară” de nuanţă
ţărănească, prin faptul că constituie o particularitate a vorbirii (subl. n. I.C.) oamenilor de la
ţară... Iată o listă, mai degrabă săracă, de asemenea cuvinte: ... a şparli, a şterpeli, şugubăţ, a se
şupuri, a tăbârci, tălpăşiţa, tearfă, a se tologi, a zăpsi, a se zbănţui, a se zghihui” [Iorgu Iordan,
1977, p. 261].
În prezent oralitatea rămâne o trăsătură stilistică preferată de mulţi autori şi elementele ei pot
fi depistate în cele mai diverse tipuri de texte din domeniul beletristic, dar mai ales din cel
publicistic, întâlnindu-se chiar şi în texte cu caracter politic.
Este de remarcat faptul că se dă preferinţă unor particularităţi ale oralităţii de care autori
recunoscuţi ca exponenţi ai oralităţii, cum ar fi Creangă, Caragiale sau Sadoveanu făceau uz mai
rar – este vorba de tendinţa evidentă a ziariştilor, mai ales, de a folosi elemente de argou / jargon,
care în ultimul timp au trecut cu uşurinţă din limbajul oral în textele scrise, în special în
materialele din presa periodică.
Argoul (având aceleaşi trăsături ca şi jargonul) a devenit o modă de exprimare foarte
răspândită, mai ales în rândul tinerilor şi fenomenul este prezent în toate limbile, în ultima vreme
apar cu regularitate dicţionare de argou, se publică studii speciale consacrate fenomenului . [A se
vedea, de exemplu: Tatiana Zaikovskaia, 2006]
Oralitatea, implicit argoul, se remarcă prin expresivitate [Ioan Milică, 2004, p. 333], prin
multiple inovaţii şi o mare libertate în utilizarea mijloacelor de exprimare, ceea ce face
comunicarea mai dinamică, mai ludică, mai emoţională, îndepărtând-o mult de standardele şi de
normele academice. Pe de o parte, această ieşire de sub controlul normei rigide reprezintă, o
tendinţă de epatare, specifică tinerilor, iar pe de altă parte, conservează una dintre trăsăturile
tradiţionale ale argoului – încifrarea mesajului prin utilizarea unor termeni (argotici) cunoscuţi
doar de un grup mai restrâns de persoane, fapt pentru care argoul / jargonul era calificat iniţial ca
un limbaj secret, utilizat de membrii unui grup marginal, pentru a nu fi înţeleşi de alţi vorbitori.
Astăzi „secretizarea” şi „secretomania” nu mai sunt urmărite de cei care folosesc elementele de
argou. Acest limbaj este adoptat, în special de tineri, pentru a-şi declina apartenenţa la un anumit
grup (gaşcă), astfel că principala caracteristică a argoului ca limbaj al unui oarecare grup relativ
restrâns, limbaj ale cărui elemente nu sunt cunoscute de toţi vorbitorii unei limbi, rămâne pe
deplin valabilă. Faptul că anumite grupuri au felul lor specific de a vorbi „informal” o
demonstrează exemplele de tipul „fereastră, ochi” (oră liberă în orar), „bombă” (fiţuică de pe care
se copiază la examen), „proful / profa” din limbajul studenţilor sau „clava” (tastatură), „comp” ,
„compic” (computer) din limbajul informaticienilor. Însă o asemenea specializare nu capătă o prea
mare amploare. Cu mult mai vast este argoul general, ca formă de exprimare orală colocvial-
familiară, în special în rândul tinerilor.
41
 Argotizarea mesajului, textului are loc prin includerea intenţionată a unor elemente specifice
comunicării de grup şi aceste elemente sunt foarte diferite. Doar puţine cuvinte sunt înregistrate de
dicţionarele generale cu marca stilistică argotic, dar şi acestea nu totdeauna sunt utilizate de toate
grupurile de vorbitori, iar unele sunt deja învechite ca elemente de argou şi nu mai sunt folosite.
Mai mult decât atât, o serie de cuvinte date de dicţionare ca argotice şi, deci, nerecomandabile
într-o exprimare îngrijită, sunt astăzi foarte populare şi se pare că vorbitorii nu conştientizează
marca lor de element substandard. De exemplu, cuvântul argotic de origine ţigănească „baftă”
(noroc, şansă) apare chiar şi în cele mai surprinzătoare situaţii, de exemplu, ca urare cu prilejul
diferitelor sărbători – de ziua naşterii, la nuntă, la aniversări şi alte ocazii, unde exprimarea trebuie
să fie şi este, în general, îngrijită şi mai atent supravegheată. La fel de omniprezente în
comunicarea standard, în special la radio şi TV au devenit ţigănismele „mişto” (bun), „gagică”
(fată), „nasol” (urât, ridicol). Alte cuvinte argotice de origine ţigănească sau cu marca stilistică
„familiar”, înregistrate de dicţionare, sunt utilizate ca elemente expresive mai rar, de exemplu,
„dabulă” (fată zdravănă), „biştari”, „lovele” (bani), „barosan” (despre persoane: mare, important),
„ a ciordi” (a fura), „a uşchi” (a fugi), „ a mardi” şi „mardeală” (a bate, bătaie).
Argourile diferă de la grup la grup, lexicul acestora fiind foarte mobil şi supus unor
schimbări rapide, sunt pe larg folosite elemente din graiurile regionale, împrumuturi din alte
idiomuri, abrevieri, cuvinte cu sens modificat etc. I.Iordan scria că în argou nu se face nicio
deosebire între cuvintele propriu-zis argotice şi cele familiare sau populare, „o separare a lor nu-i
posibilă şi nici nu este principial recomandabilă, toate sunt producţia afectului şi fantaziei” [Iorgu
Iordan, 1975, p. 311].
Pe fundalul general al limbii naţionale, argoul capătă trăsături individuale specifice atât
grupului de vorbitori care îl practică, precum şi regiunii în care argoul respectiv se formează şi se
foloseşte. Astfel că, având în vedere preferinţa argoului pentru elementele „periferice” stilistic
marcate ale limbajului, în special pentru cele populare, familiare, regionale, în fiecare zonă
geografică, la o anumită etapă se poate contura un argou propriu, în care se vor evidenţia
elemente locale, familiare vorbitorilor din zona respectivă. În acest sens, argoul bucureştean se va
deosebi de argoul ieşean, iar cel ieşean va fi diferit faţă de cel chişinăuian.
În prezent argoul se foloseşte ca o „variantă de alternativă” a limbajului literar şi se
face simţită intenţia, ba chiar plăcerea unor vorbitori sau ziarişti de a şoca, de a epata. Cel
mai dinamic este argoul tinerilor, mai ales pentru ei argoul are o funcţie identitară
pronunţată, demonstrând apartenenţa la un anumit grup, precum şi o anumită formă de a
se deosebi de ceilalţi prin felul de a vorbi.

42
 Din punct de vedere tematic, argoul tinerilor, de exemplu, argoul folosit de studenţi –
cuprinde câteva arii, cum ar fi: distracţiile şi petrecerile (inclusiv drogurile), studiile (şcoala,
profesorii, examenele), banii, prietenii (fetele, băieţii), internetul.
Argourile, indiferent de limba în care se constituie, au o serie de trăsături comune, care
vizează, în primul rând, motivarea, tematica, modul de formare şi de lărgire a ariei lexicului
argotic. În plan local, la nivel de grup mai restrâns, cele mai mari diferenţe se fac simţite la nivel
lexical. În acest sens, se evidenţiază pregnant argoul basarabean, în care elementele expresiv
argotice sunt preluate din limba rusă, tot din argou, deci împrumutul este procedeul pe care
mizează cel mai mult utilizatorii acestui argou. Este de remarcat, de asemenea, că argoul rusesc
este foarte dezvoltat şi în ultimii ani se extinde tot mai mult şi mai agresiv asupra multor sfere de
comunicare. Pe de altă parte, basarabenii au deja „experienţa” împrumutului din limba rusă, fiind
bine cunoscut numărul mare de barbarisme-rusisme care au invadat vorbirea localnicilor în
perioada sovietică (de tipul „la cuhne am în holodilnic un culioc cu bănci” – „la bucătărie am în
frigider o pungă cu borcane”) şi care, în ultimul timp, s-au mai redus ca număr datorită extinderii
sferei de întrebuinţare a limbii române.
Barbarismele-rusisme sunt adoptate de categorii diferite de vorbitori basarabeni în mod diferit.
Pe de o parte, există vorbitori neavizaţi, cu un nivel redus de cunoştinţe şi care folosesc rusismele
pentru obiecte, realităţi, pe care le-au cunoscut prin intermediul limbii ruse şi ale căror denumiri
nu le ştiu în limba română. Acesta este cazul când sunt folosite rusisme de tipul „cran” (robinet),
„trubă” (ţeavă), „zajigalcă” (brichetă), „a tormozi” (a frâna), „a se znacomi” ( a face cunoştinţă)
„povorot” (cotitură), „slesar” (lăcătuş) şi multe altele. De regulă, o asemenea contaminare este
dovada lipsei de cultură şi mulţi basarabeni îşi dau seama de carenţele pe care le au şi chiar spun
că nu prea cunosc limba literară. În acest sens ar mai fi de remarcat că în ultimii ani situaţia s-a
mai redresat totuşi şi, în special tinerii, care au trecut prin şcoală, care au acces la informaţie în
limba română, nu mai apelează la rusisme.
Astăzi rusismele pătrund în limbajul basarabenilor nu pe cale „oficială”, cum era în perioada
când doar limba rusă se folosea în toate sferele vieţii sociale, ci pe calea adoptării elementelor
periferice, de argou. Şi motivaţia este cu totul alta: tinerii care adoptă cuvântul „tacika” nu fac
acest lucru pentru că nu ar cunoaşte cuvântul românesc „maşină” sau „automobil”, ci pentru că
„tacika” este un argotism prin care vorbitorul îşi declină apartenenţa la un anumit grup şi dorinţa
de a epata, de a se deosebi de ceilalţi vorbitori prin renunţarea la încorsetările limbajului oficial.
De aceea, dat fiind faptul că argoul reprezintă o variantă familiară, non-standard de exprimare,
numeroasele rusisme din acest limbaj nu sunt respinse de argotizanţi şi au o circulaţie destul de
largă, anume ca elemente argotice. Tot odată, ele încifrează mesajul cu mult mai puternic decât

43
elementele argotice româneşti, codul argotic devine cu mult mai greu de înţeles pentru cei care nu
sunt familiarizaţi cu el.
Tineretul, studenţii basarabeni apelează frecvent la limbajul argotic şi există deja un registru
relativ stabil de argotisme cunoscute de toţi tinerii şi care se referă în mod special la tematica
tradiţională – bani, distracţii, prieteni, calităţi ale persoanei etc. Argotismele ruseşti sunt adaptate
la sistemul gramatical al limbii române, adică verbele se încadrează într-o anumită conjugare,
substantivele capătă articol ş.a.m.d. Ca unităţi argotice ruseşti frecvent utilizate de tinerii
basarabeni se pot menţiona:
- verbe: a abaldi -a fi surprins, şocat; a se vrubi – a înţelege, a-şi da seama, a se vîpendri
(substantiv: vîpendrioj) – a face nazuri, a başli – a plăti, a face fiţe, a gani – a vorbi aiurea,
neconvingător, a gruzi – a certa, a speria pe cineva, a muti – a pune ceva la cale, a se prikăli – a
lua peste picior pe cineva, a se calbasi (şi în traducere: a se cîrnăţi) – a se distra foarte bine, a
kidăni – a înşela pe cineva, a se vtiuri – a se îndrăgosti
- substantive: babki – bani, dolari, bazar – vorbă, discuţie, bomj – boschetar, bîc – bărbat
zdravăn, gudioj – chef mare, krîşa – protecţie, pilă, loh – prost, paţan – băiat, tacikă – maşină,
strelka – întâlnire, tormoz – om care înţelege greu, tusovka – agapă, petrecere, fignea – ceva
nesemnificativ, radaşi – părinţi, tiolka – fată, ţelka – fată virgină, şpora – fiţuică pentru examen,
şmon – control, agitaţie, vodeară – vodkă, ment, musor – poliţist, muzon – muzică, discaci –
discotecă, telik – televizor, ciuvak – băiat, kaziol – prost, karifan – prieten, fişkă, hohmă - glumă,
fraer – şmecher, havcik – mâncare, siliotcă – cravată, tocika – crâşmă, bratan – prieten, ciuvac –
băiat, ciuvihă - fată
- adjective: blatnoi – modern, borzâi – mândru, fudul, kliovîi – interesant, bun, krutoi – dur,
super, f. bun, pofighist – indiferent, ciotkii, ciotkos – bun, valoros, şustrîi (şustreac) – isteţ,
descurcăreţ, levîi – de proastă calitate, tuparîlîi – foarte prost, prikolinîi – interesant, hazliu
- adverbe, expresii – karoce – mai în scurt, în fine, gluha – rău de tot, blin – interjecţie ce
exprimă stupoarea, na haleavu, na şaru – pe gratis, po paniatiam – corect, conform
înţelegerii/tradiţiei, a avea sdviguri – a fi nebun, a face o padlă/padleankă – a face un lucru rău, a
aprinde farele la pavarot – a fi atent, a umbla nalevo – a fi infidel(ă), v nature – serios, adevărat,
a spune/a pune macaroane pe urechi – a minţi. [Irina Condrea, 2007 ]
Pe lângă aceste elemente împrumutate din limba rusă, în argoul basarabean apar şi alte
barbarisme ruseşti, folosite, de asmenea în scopul de a obţine mai multă expresivitate şi de a da
intensifica ponderea oralităţii, de a da limbajului un aspect cât mai deosebit de forma literară. La
aceasta contribuie şi numeroasele cuvinte stilistic marcate – populare, regionale, peiorative,
ironice. Un asemenea limbaj se află în opoziţie totală faţă de limbajul standard, purtând o
puternică amprentă a oralităţii.
44
 După cum menţionează cercetătorii [a se vedea: Rodica Zafiu, 2001, p.200], e mai greu de
găsit o situaţie pe care argoul s-o domine în exclusivitate, de pildă o conversaţie care pentru un
vorbitor de limbă română literară neavizat totul să fie de neînţeles; el se manifestă, mai curând,
prin elemente expresive care se inserează în mod masiv sau limitat în limbajul de toate zilele. Şi
totuşi unele secvenţe comunicative pot fi atât de puternic încifrate în argoul basarabean, încât, fără
glosar, înţelegerea lor este aproape imposibilă, cf.:
- Aţi fost ieri la diskaci cu paţanii?
- Băi, ne-am kalbasit toată noaptea. A fost un muzon kliovîi şi tiolşi şto nada. A venit şi
Alik cu o tacică nouă, tare krutaia.
- Şi ganeşti, băi, n-ai văzut că-i levaia? Vrei să mă prikaleşti?
Datorită acestor trăsături expresive, „argoul contemporan, variantă de circulaţie destul de
largă, în care latura practică, de păstrare a secretului, definitorie pentru argoul clasic – al hoţilor –
e înlocuită de spiritul de frondă şi de nevoia de expresivitate, e tot mai atestat în ultima vreme în
scris (subl. N. – I.C.): în cărţi care reconstituesc universul cotidian şi în ziare şi reviste, în
momentele în care îşi permit (sau chiar îşi propun) un stil dezinvolt, neconvenţional” [Rodica
Zafiu, 2001, p. 199].
Presa chişinăuiană cochetează intens cu oralitatea întruchipată în argou, ca mijloc de captare
a atenţiei unui public mai larg, mai „de-al nostru”, pentru care contează să i se vorbească „pe
limba lui”. De aceea expresiile argotice trec în paginile presei direct din limba rusă, căci pentru
vorbitorii basarabeni anume rusa este principala furnizoare a elementelor de argou.
Exemple se găsesc din abundenţă, mai ales că unii ziarişti îşi fac un stil propriu bazat anume
pe efecte de oralitate, inclusiv de argou. Oralitatea debordantă a unor materiale din presa de la
Chişinău se manifestă nu numai în adoptarea elementelor de argou, ci şi în utilizarea întregului
arsenal al substandardului, inclusiv a vulgarismelor, şi din rusă şi din română, dar se pare că se
mizează totuşi foarte mult pe expresivitatea „mat”-ului rusesc (”mat” – înjurătură). Cele mai tari
expresii marcate de libertatea oralităţii pot fi întâlnite în ziarul „Săptămâna”, de ex..: ” Şi ca să nu
par padlă în ceea ce afirm, vă pun la curent cu faptul...; „Însă peste doar câteva zile Marele
Zavhoz cheamă purtătorul de cuvânt şi-i spune să scrie cerere de concediere”; „Плюс к тому: nu
chiar din capul nostru am scris prăpăstiile iestea, ci din mila lui Dumnezeu şi cu acceptul celor
« Trei dinţi din faţă ».
„Când se cheltuie nişte bani pentru ţara asta, pentru nişte Memoriale, e tare hrenovo”; „e
posibil să meargă şi vreo basarabeancă nalevo, ori e imposibil până nu se dă voie” (Săptămâna,
17.02.2007); „Şmon la primărie” – titlu (Săptămâna, 19.01.2007)
„În 9 meciuri Aston Villa acumulase doar 4 puncte... Dar este o vorbă: vrabia visai mălează.
Не долго музыка играла, не долго фраер танцевал, pentru că Бог фраеров не любит:
45
Mourinho până la urmă a trebuit să se mulţumească doar cu un punct. Excuse me, Andrei
Şevcenko, însă nu eu te-am sfătuit să pleci pe Urlaţi de la Milan...Iar după asta n-aş vrea să se
creadă că vîpendriojul nostru e o critică la adresa celor care fac Sportul la PRO TV Chişinău”.
„Mititica în limba română nu înseamnă doar mîţîţîcă, precum se exprimă ştiriştii de la Nord.
Cuvântul, ca argou, înseamnă şi închisoare. Exemplific... „Banditul Mititelu tot la mititica va
ajunge...” (Tricolorul, 26 mai, 2006). Prin urmare, cei trei bravi români nu pot fi suspectaţi de
grupovuhă sau de pedofilie”. „... Sau ce – frige? Conecyno? Cu Ucraina nu-i de jucat. Ucraina dă
la bot”. (Săptămâna, 12 ianuarie 2007)
„... a făcut atac direct la Legea fundamentală a RM, iar legislatorii moldoveni – хоть бы
хны.” ; „Dar hai să fim şi noi şmecheri cu do hrena măsele în gură” (Săptămâna, 02 martie, 2007).
În alte cazuri, argotismele, barbarismele sunt folosite în special pentru a persifla exprimarea
agramată a unor persoane, ca în fragmentele următoare:
„Cine va crede în lacrimile lui de crocodil... va fi kidănit când îi va fi lumea mai dragă”
(Timpul, 28.11.2003)
„Sunt paţani de-ai noştri, îi creştem încă di la iasli, di la sadik. Toţi îs oleacă şîzici.
Karoce, bazaru o fost lung. Oleacă an başlit, da stoit. Las-că i-arăt io. I-am dat, blin, un
kamaz de jin bun, da el o ţine pe-a lui. Ţine-o, muha, dacă ai vrut să ai bazar cu bîcii mei.
„Sî-i dai, blin, un kamaz di jin, da el sî sî amestişi în delele noastre. Nu, nu-i po ponetieam.
Gata, paţani, am terminat bazaru” (Timpul, 26.02.2007)
Această ofensivă a limbajului periferic, substandard, a elementelor oralităţii în mass-media
atestă amploarea fenomenului în limba vorbită. Şi dacă până nu demult presa din R.Moldova a
respins cu vehemenţă şi a criticat rusismele şi sovietismele, inserând şi materiale de cultivarea
limbii, astăzi putem constata că aspectul corectitudinii cedează în faţa necesităţii de expresivitate.
Zeflemeaua, ironia, umorul, sarcasmul, persiflarea sunt procedee stilistice de şoc şi mijloacele
folosite pentru realizarea lor sunt pe măsura scopului urmărit, astfel că în paginile ziarelor noastre
se poate atesta cu uşurinţă ultimul răcnet în materie de argou basarabean.

Notă: Funcția expresivă a argoului se manifestă proeminent în diverse structuri de tip

feazeologic. În argoul basarabean se înregistrează astfel de expresii:
A cădea în coadă – a rămîne uimit
A face 3 pe 3 – a fugi (3km./3sec.)
A fi cu degetele varite – a fi mîndru, fudul, rrogant
A fi cu priţăp – a fi cu însoşitor, (când băiatul e cu o prietenă)
A fi pe-o fază , A fi pe-o parte – a fi prost, nebun

46
 A se uita ca mâța-n calendar, A se uita ca raţa la samaliot, A se uita ca Gheorghe la
mătură – a privi mirat, a fi uimit
A-i chica celiustea, A-i chica săltaru, A-i chica planca – a fi mirat, impresionat
A şedea ca oaia-n gară – a sta degeaba unde nu-i este locul
A se hlizî ca capra-n tren – a rîde prea mult
A-i fi în cot, A-i fi în crîlî, A-i fi la zviozdacică , A-i fi pa barabanu – a-i fi indiferent
A închide hleborezul, A închide rîşniţa – a închide gura, a tăcea
Da figa şi-o leacă – foarte mult
Nu mai pot de haraşo – totul e rău, merge prost
A tarmazi ca vaca pe gheaţă – a frîna cînd nu e cazul, a se opri
A merge călare pe băţ, A merge cu avto-călcîiele , A merge cu avto-pasul, A merge cu
pejoul – a merge pe jos
De-amu pute-a creier ars, A-și pune creierul pe bigudiuri – a învăţa prea mult (La
examene)
Tăt îi cichi pichi (puchi,brichi), Tăt o să fie cleova ca la noi la Leova– totul e bine

Bibliografie
Gheorghe CONSTANTINESCU-DOBRIDOR Dicţionar de termeni lingvistici.- Bucureşti:
1998.- p.192)
Irina CONDREA. Argoul basarabean în stradă și în presă. În: Limba Română, 2007, nr. 1-3.
Iorgu IORDAN. Stilistica limbii române. – Bucureşti, 1975
Iorgu IORDAN. Limba literară. Studii şi articole. - Craiova, 1977
Ioan MILICĂ. Trăsături şi funcţii ale argoului. – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al. I.Cuza „ din Iaşi (Serie nouă). Lingvistică. Studia linguistica et philologica in honorem
D.Irimia. Tomul XLI-L. – Iaşi, 2004-2004, p. 329-338.
Mihaela POPESCU. Dicţionar de stilistică. – Bucureşti, 2002
Rodica ZAFIU. Diversitate stilistică în româna actuală. – Bucureşti, 2001
Rodica Zafiu. 101 cuvinte argotice. Viața cuvintelor. București: Humanitas, 2010
Татьяна ЗАЙКОВСКАЯ. Проблемы культуры молодежной речи. – Кишинев, 2005

Lexicului familiar-argotic în discursul politic basarabean

Se poate constata în ultimul timp o foarte mare diversitate a mijloacelor de exprimare, care
oferă vorbitorilor-utilizatorilor limbii posibilități şi variante de comunicare pentru orice situație,
ceea ce generează discursuri eclectice ca stil, care nu se conformează rigorilor impuse de genul şi
particularităţile standard obişnuite/recomandate în asenmenea cazuri. Discursul oficial actual
47
prezintă un contrast vădit cu cel din perioada totalitaristă, tributară unui limbaj de lemn formalizat
până la maximum, când sistemul supraveghea și examina atent ce și cum se spune prin cele mai
variate forme de cenzură. Acum asistăm la o adevărată explozie de creativitate și la apariția unei
mari diversități de limbaje (mai mult sau mai puțin specializate) în cele mai variate domenii.
Libertatea exprimării se răsfrânge și asupra comunicării oficiale, instituţionale, în cadrul
căreia atestăm numeroase elemente marcate stilistic, precum și inovații lexicale non-standard,
utilizate chiar și de către reprezentanții păturilor intelectuale în discursul public, care, prin
definiție, ar trebui să nu devieze de la normele limbajului standard.
Din punctul de vedere al teoriei discursului, pentru succesul și eficiența comunicării este
necesar să fie respectate maximele și principiile conversaționale de bază, formulate de H.P.Grice
1975: 47] şi completate ulterior cu alte principii pragmatice, cum ar fi cel al politeţii [A se vedea:
Ionescu-Ruxăndoiu 2003: 92-93]
Amintim că principiul cooperativ (al cooperării) prevede maximele calității, cantității,
relevanței și manierei, iar principiul politeţii prevede, între altele, maxime ca generozitatea,
simpatia, agrearea, modestia, aprobarea. Examinat din punctul de vedere al acestor principii
pragmatice discursul public deseori încalcă toate maximele prevăzute.
„Democratizarea” și libertatea exprimării, care adeseori trece într-un soi de libertinaj, a
făcut ca limbajul familiar-argotic să se răspândească și în situațiile de comunicare în care,
tradițional, predomină limbajul cult – avem în vedere, mai ales, discursul politic, dezbaterile
parlamentare, care, de exemplu, în Republica Moldova, adeseori sunt deosebit de spectaculoase,
mai ales datorită limbajului exotic / argotic / substandard / suburban sau chiar bădărănesc al unor
vorbitori. Un fenomen fără precedent ca amploare în comunicarea instituțională în Republica
Moldova se profilează acum foarte proeminent – este vorba de vulgarizarea și argotizarea
limbajului folosit de politicieni.
Lexicul familiar-argotic, precum și diverse elemente de jargon, specifice unui anumit grup,
se regăsesc în mai multe ipostaze atât în texte, cât și în exprimarea orală și se materializează în:
Varianta scrisă și/sau orală în mass-media
- Discurs politic, dezbateri parlamentare
- Comentarii și materiale cu tematică politică
- Articole ce se încadrează în genul Pamfletului
Comunicarea orală în situații informale:
- Limbajul colocvial al unor grupuri cu nivel scăzut de cultură
- Argoul tinerilor încadrați în instituțiile de învățământ
Registrul substandard ca strategie de manipulare - în discursul politic și în dezbaterile
parlamentare apariția unor cuvinte și expresii familiar-argotice reflectă, în multe cazuri, intenția
48
vorbitorilor de a fi pe placul „oamenilor simpli, din popor”, care receptează un astfel de limbaj cu
mult mai lesne, decât discursul literar cu tentă academică. Cu un astfel de limbaj, politicianul
respectiv poate câștiga simpatia unui segment al electoratului, și anume a acelor persoane, care
resping limba română, declarându-se adepți ai limbii „moldovenești”. Ultima variantă este
utilizată preponderent de persoane în vârstă cu puţină şcoală sau cu studii făcute în perioada
sovietică în limba rusă, precum şi de unele grupuri sociale nefamiliarizate cu limba română
literară.
De multe ori discursul unor anumiţi politicieni este adresat unui public format din potenţiali
alegători, și anume celor care gustă „limbajul de gașcă”, manifestând un soi de aprobare,
complicitate și acord, în primul rând, cu forma de exprimare care le este familiară, și în final, cu
opiniile expuse. Se dovedește că această fiind parte de electorat poate fi manipulată destul de
eficient și prin limbaj.
Presa nu a trecut nici odată cu vederea derapajele verbale ale politicienilor, iar mostrele
respective sunt totdeauna fixate și comentate, de ex.: „Preşedintele moldovean a explicat cum
“ridică săpunul de pe jos” liderii opoziţiei, cum trebuie să li se “deschidă şliţul”, în timp ce FMI
nu face decât să plece din Moldova, așa cum „pleacă o soție de la soț”
[http://www.interlic.md/2009-06-24]
O altă strategie aplicată, mai ales, de reprezentanții actuali ai opoziției este intenția de a
șoca cu orice preț și, în felul acesta, de a reduce la tăcere oponentul. O asemenea tactică verbală
are mai multe mize: pe de o parte, în multe cazuri oponenții nu răspund „cu aceeași monedă”,
deoarece nu doresc să coboare la un asemenea nivel, iar cei care utilizaează lexicul și expresiile
substandard își pot asigura mai lesne monologul.
Iar atunci când oponenții răspund totuși, duelurile verbale între demnitarii de cel mai înalt
rang se pot desfășura într-un limbaj cu totul „neaoș”, ca în următorul caz, citat de presă în 2010: la
o întâlnire cu alegătorii „președintele interimar i-a numit pe comuniști dihori ce sug sânge din
oameni. Replica nu s-a lăsat mult așteptată. V.V. a declarat că alegerile vor demonstra cine pe cine
suge”.
Discursul unor politicieni este presărat copios cu vulgarisme și cu elemente de argou
împrumutate din limba rusă, care dau exprimării un colorit local. În presă deja s-a constituit un
adevărat corpus de perle lingvistice ale unuia dintre politicienii de vârf, fond care se tot
îmbogățește și din care cităm câteva mostre: „această zarază este foarte complicată, terasele din
Chișinău s-au umplut de bandiujnici”; „s-au lăsat duși de nas ca niște jițăi nesoverșennoletnie”; „i-
am zis: Bravo, Leonid Danilovici, ești un mujik krutoi, dă-i încolo pe dracii iștia”; „unde s-a mai
văzut ca un politician să declare că are un as în mânecă pentru comuniști? Șuler, da nu politician”;
„pentru oameni ca G. eu am o singură caracteristică – merzaveț”; „din aiștea nici măligă nu faci,
49
nu tocmai coaliție”. „După scrutinul din 5 aprilie 2009 am umblat ca un tuzik să găsesc un vot”;
„I-am spus: Dima, tu eşti mare svoloci. Iar i-am zis: „Dima, rodina v opasnosti” („Patria e în
pericol”) (http://jurnal.md/ro/news/-tuzikul-voronin-211205/ 5 oct. 2011); „Paţanu’ ista care s-o
dus de la noi (ref. la Igor Dodon) e mai verde decât toată verdeaţa partidului lui Filat. (7 ianuarie
2012, http://www.timpul.md/); Pleacă, dacă te grăbești. Care e problema? „Zdrasti”.
( http://www.noi.md/md/news, 27 martie 2014).
Se poate observa că multe replici conțin cuvinte rusești, însă acestea nu sunt neutre, ci sunt
elemente de argou, destul de bine cunoscute: zarază (ciumă), bandiujnici (interlopi),
nesoverșennoletnie (minori), șuler (coțcar), merzaveț (nemernic), tuzic (cățel), svoloci (ticălos).
În legătură cu lexemele rusești trebuie precizat că ele pot apărea în limbajul vorbitorilor de
română din mai multe cauze:
a) Prima se datorează interferenței, ce apare la utilizarea permanentă în comunicare a două
limbi. Dat fiind faptul că în perioada sovietică limba rusă era în postura de limbă de stat (deși
oficial nu deținea acest statut), ponderea ei în comunicare era foarte mare, de unde și influențele
lexicale masive asupra românei vorbite. Multe cuvinte rusești erau adaptate morfologic și,
înfiltrându-se în comunicare, dădeau aspectul acelui melanj rus-român, de care unii vorbitori nu se
pot debarasa nici până astăzi. O astfel de situație este descrisă de cercetătoarea P.Kiseolar (2013:
68) cu privire la limba română vorbită în regiunea Odesa, unde fenomenul continuă să se extindă.
Sunt înregistrate numeroase împrumuturi din cele mai diverse domenii – comerț, învățământ,
medicină, agricultură ș.a., care sunt prezente nu doar în regiunea Odesa, ci și în limbajul anumitor
grupuri sociale din Republica Moldova, de exemplu: cvartiră (apartament), stipendie (bursă),
petrușcă (pătrunjel), sclad (depozit), ruli (volan), creslă (fotoliu), râbalcă (pescuit), nastroenie
(dispoziție), rozetcă (priză electrică), holodilnik (frigider) ș.a. Exprimări de tipul „iau un puciok
de petrușkă” (iau o legătură de pătrunjel) demonstrează necunoașterea denumirilor românești,
obișnuința vorbitorilor cu acest melanj, caracteristic anumitor grupuri, precum și faptul că ei nu
sesizează discordanța față de limba literară și nu simt necesitatea de a corecta, de a îmbunătăți
situația.
b) Al doilea tip de cuvinte rusești au alte caracteristici și apar din alte motive – este vorba
de împrumuturi din lexicul argotic și familiar-vulgar rusesc. Argoul, ca formă de comunicare în
cadrul unui grup social, capătă particularități specifice, în funcție de timpul, locul, situația
sociolingvistică în care se află grupul respectiv. Transgresarea normei literare de către utilizatorii
de argou poate fi pe deplin conștientă, când vorbitorii își propun ca scop să se evidențieze cât mai
mult prin limbaj (din motive ludice, de frondă etc.), dar poate avea loc și o adoptare a unor cuvinte
„la modă” în cadrul grupului, fără ca acestea să fie înțelese sau percepute ca forme neliterare.
Cuvintele argotice rusești sunt adoptate de mulți vorbitori basarabeni, în special de tineri, nu din
50
cauza necunoașterii unor termeni din română, ci datorită apartenenței lor la lexicul argotic.
Asemenea forme periferice ale limbii în Basarabia sunt constituite, în fond, din elemente ruseşti,
începând cu denumiri relativ răspândite, cum at fi, de exemplu, „krutoi” (despre un tip dur),
„krâşa” (protecţie, pilă), „bazar” (vorbire, discuţie), „karoce” (cuvânt incident – mai pe scurt) şi
terminând cu injuriile, sudalmele şi expresiile obscene. Proprietatea de a împrumuta cuvinte este
foarte pronunțată pentru argoul basarabean, acesta alimentându-se copios cu lexeme argotice
preluate din limba rusă (de ex., tacika – mașină, babki – bani, krîșa – protecție, ciuvak - tip, ladna
– fie (fie și așa), tocineak – exact). În felul acesta, în limbajul vorbit apare un nou strat lexical de
rusisme, care nu se mai datorează interferențelor cauzate de semilingvism, ci sunt de natură
expresivă [Condrea: 2007].
c) În vorbirea curentă, în limbajul familiar, de asemenea sunt adoptate destul de multe
cuvinte rusești, în special, o serie de cuvinte incidente, „de umplutură”, cum ar fi karóce – mai pe
scurt, privét – salut, paká – pe curând, davái – hai (cu variantele hai davai și hai davai paka),
precum și formule de salut simple, utilizate în mod curent, de exemplu, privet, zdraste, zdarova.
De asemenea, sunt utilizate cu diverse ocazii și de mai mulți vorbitori numeroase clișee, citate,
aforisme, abrevieri, specifice limbajului colocvial, de tipul expresiilor ironice надо же (măi, să
fie!), можно подумать (pot să-mi închipui), труба зовет (sună goarna, adică sunt chemat la
datorie), никаких гвоздей (nici nu se discută), неужели (chiar așa?) și multe altele, care constituie
un fundal expresiv-familiar al comunicării.
d) O particularitate a comunicării popular-familiare rusești sunt diversele variante ale
numelor proprii. Vorbitorii, dar și ziariștii, preiau de multe ori formele rusești de denominație a
persoanelor. Astfel, sunt răspândite nume ca Vladimir Nikolaevici, Vladimir Vladimirovici,
Tatiana Petrovna, acestea fiind folosite pentru adresarea oficială. Pe de altă parte, în limbajul
curent circulă mai multe variante prescurtate sau hipocoristice ale aceluiași prenume, care pot avea
nuanțe semantice familiare, persiflante, uneori chiar peiorative, de exemplu prenumele oficial
Mihail în limbajul familiar poate avea variantele Mișa, Mișka, Mișenika, Mișulea, Mișanea, Mișok
și multe altele, care atestă atitudinea condescendentă a interlocutorului. Asemenea elemente
expresive apar și în limbajul jurnalistic, fiind utilizate cu funcții ludice, de persiflare, dar și pentru
a menține registrul stilistic al vorbirii popular-familare locale. În comentariile și pamfletele
politice formele scurte sau hipocoristice ale numelor unor demnitari au o semnificație de
persiflare, deoarece în limba rusă nu se admit hipocoristicele sau alte variante familiare ale
prenumelor cu referire la demnitari, șefi, persoane oficiale. De aceea o formă a numelui unui
politician, ca, de exemplu, Vasea Tătaru, și nu Vasile Tătaru, are o evidentă conotație peiorativă.
Examinate din punctul de vedere al apartenenței la aceste trei categorii, cuvintele rusești din
limbajul politicienilor se încadrează în lexicul familiar-argotic și denotă intenția generală pe care o
51
au utilizatorii de ardou – cea de a epata, de a se evidenția prin limbajul de gașcă sau chiar de a-i
șoca pe interlocutori. Este evident că „în prezent argoul se folosește ca o variantă de alternativă
pentru limbajul literar și se face simțită intenția sau chiar plăcerea unor vorbitori sau ziariști de a
șoca” [Condrea 2007:102]
Este de remarcat faptul că nu doar dorința de a plăcea electoratului stă la baza unui
asemenea mod de exprimare. Analiștii care observă cu atenție discursul deputaților au diverse
explicații plauzibile. Astfel, editorialistul C.Tănase consideră că „Politicienii moldoveni, chiar şi
cei din tabăra democratică, vorbesc prost limba română literară. Cu foarte mici excepţii, limba lor
„literară” e limba mamei de acasă, limbajul străzii şi al satului natal. Amestecul halucinant de
arhaisme, regionalisme şi barbarisme (rusisme) cu neologisme neasimilate semantic şi rostite cu
accent rusesc fac discursul politicienilor moldoveni extrem de… pitoresc. Expresii de
genul biudjăt de austeritate sau purcedem la precătarea chestiunii imprimă discursului politic
moldovean un parfum inedit” [Tănase: 2010].
Persiflarea modului de exprimare al politicienilor este o sursă inepuizabilă de figuri de stil
pentru ziariştii din Republica Moldova, care nu pierd nicio ocazie să comenteze limbajul agramat
şi infect, înţesat de rusisme şi regionalisme al acestora. Descrierile felului de a vorbi sunt dintre
cele mai expresive: „...nu-mi venea a crede că asemenea „expresie înaripată” (haimanale politice)
ar fi putut să răsară din gelatina uscată a tărtăcuţei sale... Omuleanul care nu poate încleia două
propoziţii simple nedezvoltate, acest Spaimă a logicii, Asasin al topicii, Măcelar al sintaxei şi Bin
Laden al stilului – nu putea să producă, pe bază de materie (cenuşie) proprie o asemenea înjurătură
aforistică” [ziarul Timpul, 22.02. 2002]
În comentariile politice și în din mass-media, în general, s-a constituit un repertoriu relativ
stabil de lexeme, ce caracterizează comportamentul persoanelor publice, diverse situații. Acestea
se referă cu precădere la politicieni și sunt utilizate relativ constant, formând un fel de
slang/jargon jurnalistic, cum ar fi cadavru politic, boschetari politici, huliganism politic, mâna
Moscovei, comuneaci, păpușarul, imperiul răului, treuca puterii, pleava societății, revoluția de
catifea, ultimul mohican comunist, tătuca Voronin, eminența cenușie, talibanism de partid,
coloana a cincea a Moscovei etc.
Jurnaliștii și blogherii intră „pe același fir” lexico-stilistic cu politicienii și contribuie din
plin la crearea și dezvoltarea slangului politic în mass-media, utilizat în texte și comentarii cu
caracter de pamflet. Blogurile moldovenești conțin numeroase mostre de utilizare a elementelor
de argou, preluate din rusă: „nu este nici zgârcit și nici gelos să-l dea în curând „po rukam” (din
mână-n mână);  „Filat a crezut că reușește să nu se mai „dileaskă” (să nu împartă) cu nimeni”,
„acum Filat este un visător gratuit care (mai) stă în așteptarea unui „otkat” (retribuție) de 80

52
milioane Euro (http://www.sergiumocanu.md); asupra lui Voronin există foarte mult compromat
(materiale compromițătoare). http://www.tv7.md/, 10.06.2014
În mass-media sunt preluate chiar mostrele de exprimare mai cunoscute ale politicienilor, de
exemplu: „După alegerile din 2001, un şustreac (om glumeț) cu ceafă groasă zicea că alegerile au
fost câştigate de două partide şi un guvern” (Săptămâna, 15.10.04); „Dle Vieru, la noi e putred
mărul şi-i putred tare de tot. Paţanii (băieții) de la Bucureşti au reuşit să prăvălească piramida
valorilor” (Săptămîna, 15.10.04); „Deocamdată, s-a reuşit dezgheţarea comercială în ceea ce
priveşte vinul şi carnea. Moldovenii nu reuşeau să bea atâta vin şi să „zacusească” (să mănânce)
atâta carne (Săptămâna, 01.12.2006); Titlu - Viorel Mihail: eu sînt moldobou, eu sînt бычара
(http://hotnews.md/, 06.08.2011)
Corelarea lexicului jurnaliștilor cu ultimele evenimente politice este evidentă. Aici apar și
rusismele expresiv-familiare, și o serie de nume cu varianta hipocoristică, și cuvinte argotice, care
se înscriu pe deplin în maniera de comunicare a celor vizați, fapt demonstrat de mostrele din ziarul
Săptămîna: „ei ar fi avut, eufemistic vorbind, плачевный вид (ar fi arătat jalnic)” (15.11.2013);
„de ce Putin nu v-a invitat la Valday? Asta-i пиши пропало? (totul e pierdut) ”(25.10.2013);
„Atunci cui aparţin ele? Neujeli (oare chiar) lui Marc Tcaciuc?” ( 21.10.2013); „Vladimir
Nicolaevici, neujeli Iura Munteanu îl va duce la catalaşcă (închisoare) pe oligarhul Oleg Voronin?
„ ( 11 octombrie 2013); „interesele de partid îi dictau s-o țină una și bună: uniunea vamală и
никаких гвоздей! (nu se discută)” ( 31.03.2014); „Mișa Ghimpu va ajunge ca Iura Roșca
(http://infomoldova.net).
Limbajul suburban și expresiile dure folosite de politicieni este criticat și dezaprobat de
toată lumea și, cu toate acestea, o astfel de strategie se dovedește a fi foarte productivă, cu atât mai
mult, cu cât atrage în hățișul său foarte mulți interlocutori – fie ca oponenți, fie în calitate de
comentatori sau autori de cronici, pamflete și replici la temă. Se pare că această strategie, deși
criticată, este mai eficientă decât violența crasă de limbaj, care dispune de tehnici mai subtile
(Milică, 2011) și nu stârnește atâtea reacții și comentarii.

Bibliografie
1. Grice, Paul, Logic and conversation. In Cole, P. and Morgan, J. (eds.) Syntax and
semantics, vol 3. New York: Academic Press, 1975.
2. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
București, ALL INTERNATIONAL, 2003.

3. http://www.interlic.md/2009-06-24/cotidianul-voronin-combina-limbajul-de-lemn-cu-
cel-pornografic-10802.html

53
 4. Kioselar Polina, Interferențe lingvistice în româna din sudul regiunii Odesa. În:
Cultivarea limbii române în condițiile comunicării actuale. Materiale ale simpozionului
științifico-practic interuniversitar, 25 mai 2012. Chișinău: CEP USM, 2013, p. 65-72.

5. Tanase, Constantin, Mitocănia nu este o virtute. În ziarul „Timpul” (Chișinău), 22

noiembrie, 2010
6. Condrea, Irina, Funcția identitară a argoului.În: Irina Condrea, Studii de sociolingvistică,
Chișinău: CEP USM, 2007, p.98-106.
7. Condrea, Irina, Argoul basarabean în stradă și în presă. În: Limba română (Chișinău),
2007, nr 1-4, p.36-64.
8. Milică, Ioan, Violența de limbaj în discursul politic actual. Studiu de caz privind
discursul parlamentar românesc. În: Sfera politicii, 2011, volum XIX, (164),
octombrie, p.32-42.

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Caracterizați argoul ca varietate a limbii naționale. Dați definițiile propuse de autori.
2. Expuneți funcțiile limbajului argotic.
3. Caracterizați argoul basarabean, evaluați ponderea și impactul acestuia în comunicarea actuală.
4. Înregistrați și transcrieți o secvență de vorbire cu elemente de argou.
5. Elaborați o listă proprie din cel puțin 20 de lexeme/expresii argotice din limbajul studenților si
al altor categorii sociale.

5. CONTACTUL LINGVISTIC. BILINGVISMUL ȘI MULTILINGVISMUL

Condiţii şi forme ale contactul lingvistic. Caracterizarea bilingvismului. Forme de bilingvism la

nivel personal și la nivel social. Competențe și dificultăți ale bilingvilor. Starea limbii într-un
interval concret de timp. Factorii care influenţează starea limbii. Impactul bilingvismului asupra
competenţelor de comunicare. Conflictul lingvistic. Limba și statul.

Cuvinte-cheie: contact lingvistic, monolingvism, bilingvism, multilingvism, forme ale

bilingvismului/multilingvismului, limbi minoritare, diversitate lingvistică

Contactul dintre limbi. În cadrul analizei diacronice a limbilor se încearcă identificarea

acelor elemente şi procese care permit stabilirea modului cum se schimbă limbile. Acest demers
porneşte de la premisa că limba este atât un sistem, cât şi un fapt social. Dintotdeauna
colectivităţile umane au intrat în relaţie unele cu altele, iar aceste contacte se fac prin intermediul
54
limbii. Cercetările au demonstrat că nu există limba izolată, ferită de influenţa unei alte limbi.
Nevoile de comunicare au obligat dintotdeauna o colectivitate la contact cu vorbitorii altei limbi
(Termenul de limbă este folosit aici în sens larg de sistem lingvistic, fără a se ţine seama de
ierarhia limbă - dialect, grai). Rezultatele la nivel lingvistic ale unui astfel de contact interuman
depinde de însuşirea unei alte limbi decât cea maternă, ceea ce implicit duce la apariţia
fenomenelor lingvistice ca bilingvism, interferenţa, împrumut.
Termenul contact lingvistic (contact dintre limbi) a fost propus iniţial de André Martinet şi
a înlocuit o mulţime de termeni folosiţi anterior, care erau ambigui, dintre care cel mai răspândit
fusese termenul amestec de limbi (melange).
Deşi foarte folosit, termenul contact poate crea totuşi ambiguităţi, deoarece nu este un
termen propriu-zis lingvistic, ci face parte din terminologia sociologiei şi este polisemantic fiind
echivalent cu bilingvism, interferenţă, împrumut. Contactul lingvistic poate fi stabilit între orice
fel de limbi, total diferite ca structură sau asemănătoare, legate sau nelegate genetic, în funcţie de
relaţiile colectivităţilor umane. Contactul dintre limbi are ca urmare interferenţa - influenţa
reciprocă a limbilor. Gradul de interferenţă e însă direct influenţat de factorii lingvistici:
structură şi origine. Astfel, două limbi înrudite genetic îndeaproape sau cu structura foarte
asemănătoare se influenţează reciproc mult mai puternic decât două limbi neînrudite genetic sau
tipologic.
Oricare ar fi aspectul interferenţei ca urmare a contactului dintre limbi, punctul de pornire
este întotdeauna un anumit stadiu de bilingvism. De aceea în mod practic două sau mai multe
limbi pot fi considerate în contact dacă sunt folosite alternativ de aceleaşi persoane. Indivizii
vorbitori reprezintă locul contactului.
Prin urmare, contactul dintre limbi se realizează, în general, prin intermediul
bilingvismului. Termenul de bilingvism poate fi, totodată, substituit prin cuvântul influenţă,
interferenţă sau împrumut ca fenomene, rezultate din contactul lingvistic. În cazul acesta prin
bilingvism nu se înţelege neapărat întrebuinţarea exclusivă a două limbi de către aceeaşi persoană,
ci o interferenţă lingvistică. În aceste condiţii se realizează o influenţă reciprocă între două sisteme
lingvistice diferite, ca urmare a învăţării celei de a doua limbi odată cu limba maternă.
Tipuri de contact dintre limbi. Direcţia şi natura bilingvismului sunt condiţionate de tipul
de contact între limbi. Contactele lingvistice pot fi:
- externe (interlingvistice), adică sunt raportate la aria geografică;
- interne (intralingvistice, intraregionale, inclusiv enclave aloglote, adică caracterul de
limbă: indigenă sau imigrantă;
- directe, interumane, adică contacte directe de tip oral dintre grupurile culturale şi etnice,
precum şi raportul numeric dintre aceste grupuri;
55
 - la distanţă, adică prin intermediul scrisului, învăţământului sau a mass-media. De
exemplu, impunerea limbii ocupanţilor în fostele colonii, ocupaţii teritoriale: în Canada - engleză
şi franceză, în India, Australia - engleză; în America - spaniolă etc. În fosta U.R.S.S. limba rusă a
fost impusă tuturor popoarelor din acest vast teritoriu al lumii;
- contacte culturale: a) între o limbă clasică (alias „moartă”) şi limbi vii; b) între limbi
aflate la mare distanţă (lingua franca); - dominaţia monolingvismului într-o ţară sau, din contra, a
plurilingvismului, multitudinea limbilor necesitând o limbă în contact de intercomunicare între
alogloţi (vorbitori de diferite limbi, aceasta fiind de obicei limba oficială sau a majorităţii).
Împrumutul. Bilingvismul generează orice contact lingvistic (sau contact dintre limbi) care,
la rândul său are drept consecinţă procesul de interferenţă şi fenomene de influenţă, adică
împrumutul. Împrumutul este conceput ca un proces dinamic de transfer de lexeme dintr-o limbă
în alta. În general, se consideră împrumut tot ce intră din afară într-o limbă în diferite perioade.
Împrumutul este larg întâlnit în vocabular, partea cea mai mobilă a limbii, vocabularul fiind şi
partea cea mai penetrabilă a limbii. În fonologie nu apar decât excepţional elemente explicabile
printr-un împrumut obişnuit. Sistemul fonologic poate afectat în urma unei convieţuiri de durată
pe acelaşi teritoriu, prin acţiunea substratului. În celelalte compartimente ale limbii împrumuturile
apar în mod indirect, prin intermediul vocabularului, respectiv, prin elemente gramaticale
formative: afixe sau foneme.
Factorii care favorizează împrumuturile sunt:
- introducerea directă a cuvintelor noi;
- adaptarea la fonetismul limbii care împrumută;
- calcul (semantic şi de traducere).
Studiul împrumuturilor contribuie în mare măsură la identificarea tendinţelor generale ale
limbilor, respectiv, a direcţiilor convergenţei. O problemă care îi preocupă intens pe lingviştii de
astăzi este determinarea direcţiei influenţei: care limbă o influenţează pe care? Pentru fiecare caz
în parte, trebuie examinate toate condiţiile şi inventariaţi toţi factorii care pot interveni, întrucât
realitatea lingvistică este extrem de complexă, unul şi acelaşi factor poate da rezultatu diferite.
Factorii care determină apariţia bilingvismului. Bilingvismul poate fi cel mai bine înţeles
într-un cadru larg psihologic şi sociocultural, dacă se ţine seama de condiţiile în care o influenţă a
unei limbi asupra alteia este posibilă, precum şi de factorii care contribuie la aceasta. Aşadar,
factorii relevanţi, care determină apariţia şi dezvoltarea bilingvismului, sunt de natură structurală
(lingvistică) şi de natură extralingvistică, adică de natură politică şi socială, și anume:
- relaţii culturale, economice, politice ale unor populaţii de pe teritorii diferite;
- amestec de populaţii;
- convieţuire de durată sau vremelnică pe acelaşi teritoriu.
56
 Prin urmare, bilingvismul sau plurilingvismul nu pot fi pe deplin explicate şi înţelese în
afara factorilor menţionaţi mai sus. Aceste fenomene lingvistice se află într-o relaţie strânsă atât cu
anumite condiţii istorico-politice, cât şi cu structura socială a comunităţii lingvistice în care apar.
Marius Sala distinge două tipuri de contact lingvistic: cel direct, în cadrul comunităţilor
multietnice, cu un efect important asupra vorbitorilor și   cel indirect, „între două limbi date (de
obicei una din limbi  este de circulaţie internaţională, de exemplu, limba engleză, astăzi) cu urmări
asupra lexicului şi sintaxei. Acesta atinge, in primul rând, anumite stiluri (ştiinţific, publicistic) ale
limbii literare, neavând urmări şi asupra sistemului în ansamblu, decât prin intermediul
interferenţei dintre stiluri.
Forme ale bilingvismului în Republica Moldova. În liniile cele mai generale, bilingvismul
reprezintă situaţia când în cadrul comunicării sunt utilizate două limbi, or fenomenul în sine este
extrem de divers, cu multiple particularităţi determinate de numeroşi factori de ordin personal-
familial, social, cultural, istoric, economic şi politic.
În orice situaţie de comunicare, în care se recurge la două limbi, contactul are loc între
două sisteme lingvistice, pe care le posedă vorbitorii. Pornind de la primatul uneia dintre limbi,
nativă pentru vorbitorul care recurge la o a doua limbă, bilingvismul se stabileşte între perechile
de limbi utilizate.
Ca mod de funcționare, bilingvismul se încadrează în conceptul mai nou de multilingvism,
caracterizat de specialiști după diverse criterii. Printre cele mai relevante sunt cele expuse în
lucrarea „Multilingvism și limbi minoritare în România”, din care cităm in extenso:
„Multilingvismul este o consecinţă a contactului lingvistic. Termenul de multilingvism
include bilingvismul şi, de asemenea, trilingvismul.
Există tipologii diverse ale multilingvismului, care au în vedere criterii variate, de natură
sociologică, psihologică şi lingvistică. Sunt frecvente următoarele distincţii:
a) în funcţie de gradul de cuprindere socială al fenomenului: multilingvism social
(colectiv) - al unei întregi comunităţi; multilingvism de grup; multilingvism individual;
b) în funcţie de geneză: multilingvism succesiv (secvenţial) - limba a doua este învăţată
după fixarea primei limbi (după 3-4 ani) sau multilingvism tardiv - distincţie similară cu
precedenta, dar care permite identificarea unor subtipuri în funcţie de vârsta la care este învăţată
limba a doua, a treia etc. Vorbitorul multilingv a achiziţionat cel puţin o limbă în timpul copilăriei,
aşa numita prima limbă, dobândită fără o educaţie formală. Copiii care achiziţionează două limbi
de la naştere sunt numiţi bilingvi simultani. Chiar şi în cazul bilingvismului simultan, de obicei,
una dintre limbi domină. Acest tip de bilingvism apare în mod obişnuit la copiii crescuţi de părinţi
bilingvi într-un mediu predominant monolingv sau la copiii crescuţi de părinţi monolingvi în ţări
în care se vorbesc limbi diferite.
57
 c) în funcţie de relaţia dintre limbi reflectată de uz: multilingvism compus – limbile sunt
privite ca similare funcţional, unităţile lor aflându-se într-o relaţie de corespondenţă (cazul
limbilor învăţate la şcoală). Vorbitorii sunt, de obicei, fluenţi în două sau trei sisteme lingvistice;
multilingvism coordonat - limbile sunt separate funcţional considerându-se că unităţile lor
exprimă semnificaţii parţial sau total distincte (o limbă este folosită în situaţii oficiale:
administraţie, şcoală etc. cealaltă - în familie, între prieteni etc.; e.g., cazul aromânilor din Grecia).
Vorbitorii utilizează pentru fiecare limbă o intonaţie şi o pronunţare diferită, asociate unui
comportament social diferit;
d) în funcţie de gradul de cunoaştere: multilingvism simetric – toate limbile sunt
cunoscute în egală măsură (situaţie rar întâlnită); multilingvism asimetric – există diferenţe de
cunoaştere; multilingvism receptor (pasiv) - una dintre limbi este înţeleasă, dar nu este vorbită;
multilingvism scris - una dintre limbi este înţeleasă la lectură, dar nu şi la audiţie; multilingvism
tehnic - una dintre limbi este cunoscută numai atât cât o cer necesităţi strict profesionale;
e) în funcţie de situaţia politică dintr-un stat sau o comunitate supra-statală:
multilingvism impersonal - caracteristic sistemului de guvernare dintr-un stat ai cărui cetăţeni
sunt monolingvi (cazul Belgiei); multilingvism personal - caracteristic pentru un stat al cărui
sistem de guvernare este monolingv, dar ai cărui cetăţeni sunt plurilingvi; în acest caz,
multilingvismul poate fi: natural - rezultat al unor căsătorii mixte, al traiului într-o zonă de
frontieră sau într-un mediu aloglot; voluntar (de promovare) - determinat de dorinţa individului de
a promova într-o societate transnaţională multilingvă (cazul Uniunii Europene); decretat (de
concesie) - fondat pe autoritatea de stat, dar contravenind dorinţei cetăţenilor (cazul minorităţilor
nemaghiare din Ungaria, înainte de primul război mondial)„ [Saramandu N., Nevaci M., p. 8-9]
Așadar, bilingvismul, la modul ideal, presupune că o persoană (sau o colectivitate întreagă)
utilizează în comunicare două limbi, cunoscându-le în egală măsură pe ambele. Însă un asemenea
tip de bilingvism este mai degeabă o excepție, decât o regulă. În Republica Moldova putem vorbi
despre o societate bilingvă formată atât din indivizi monolingvi (vorbitori de română sau vorbitori
de rusă), cât și din vorbitori bilingvi, care cunosc atât româna, cât și rusa. Ultima categorie este
mai puțin numeroasă, dar anume aceasta ar reprezenta dezideratul social în materie de bilingvism.
Situația dată este cunoscută în mai multe comunități și se stabilește pe parcursul istoriei, când
reprezentanții a două idiomuri conviețuiesc de mai mult timp în același spațiu: „Un grup care în
decursul istoriei a devenit o comunitate se poate denumi bilingv, dacă membrii acestuia cunosc
două sau mai multe limbi pe care le utilizează zilnic. Trebuie menţionat faptul că societăţile
bilingve nu sunt pur şi simplu grupuri de persoane bilingve. De obicei, cei mai mulţi dintre
membrii comunităţilor bilingve cunosc numai una sau alta dintre limbile folosite de grup şi sunt

58
foarte puţini aceia care cunosc la fel de bine ambele limbi. (Aceşti membrii din urmă, în cele mai
multe cazuri, reprezintă elita comunităţii.)”[Borbely A.]
Este deja general recunoscut faptul că atât în plan individual, mai ales în familiile mixte, cât
și în plan social, la nivelul comunităților mari, bilingvismul nu mai este o excepție, ci, mai curând,
o regulă. De aceea prezintă interes felul/modul în care apare și se realizează bilingvismul, geneza
și particularitățile acestui fenomen. O arie a cercetărilor o reprezintă formele de contact, statutul
limbilor vorbite într-o comunitate, precum și rezultatele/efectele interferențelor [A se vedea:
Moldovanu Gh., Istrati M.]
Astfel că bilingvismul reprezintă, mai întâi de toate, o formă de adaptare lingvistică
individuală, în special în cazurile când însuşirea limbii a doua este impusă pe cale oficială, fie de
școală, fie de condițiile de activitate (ocuparea unui post, necesitatea implicării în anumite
proiecte, dorința de încadrare într-un anumit grup etc.). Competenţa vorbitorilor în cele două
limbi poate prezenta grade diferite: unii le stăpânesc în egală măsură, în special cei care le-au
achiziționat simultan în familiile mixte, alţii folosesc în mod curent o limbă, demonstrând
abilități în toate tipurile de competențe (ascultat, vorbit, citit, scris), iar cealaltă o cunosc mai
superficial, posedând doar un tip de competențe, de exemplu cele de vorbire/ascultare.
La nivel social, în cadrul colectivității, bilingvismul are și alte varietăți, printre care se
remarcă următoarele:
- Utilizarea alternativă a două limbi, când se trece instantaneu de la o limbă la alta
O asemenea formă de comunicare poate fi observată preponderent în mediul profesional: în
instituții medicale, în întreprinderi industriale, în sfera serviciilor, în comerț. De regulă,
românofonii trec la limba rusă pentru a fi mai bine înțeleși de către vorbitorii rusofoni, iar
rusofonii utilizează româna când li se vorbește în română de către colegi, parteneri. Acest tip de
bilingvism se manifestă, în special, în mediul cu un contingent bine instruit, cu studii superioare,
cu bune abilități de comunicare profesională, de exemplu, politcieni, jurnaliști, artiști, medici,
cercetători științifici, comentatori de la canalele de televiziune. Acestea, de regulă, sunt persoane
tinere, de 20-30-40 de ani, și se poate remarca faptul că în ultimul timp au făcut progrese
semnificative anume rusofonii - în învățarea/comunicarea în limba română (pe care o și numesc
română, și nu moldovenească).
- Utilizarea / circulația în paralel a două limbi (unul vorbește într-o limbă, altul vorbește
sau răspunde în alta)
Alternanța limbilor, când fiecare interlocutor vorbește în propria sa limbă este, poate, cel mai
insolit tip de comunicare, dar el există în Republica Moldova. Vorbesc așa fie persoanele mai în
vârstă, care provin din medii diferite (cei din mediul urban nu cunosc româna, cei din mediul rural
nu cunosc rusa), fie persoane tinere, chiar din mediul studențesc. Tinerii care răspund în română
59
când li se vorbește în rusă (sau invers, cei care răspund în rusă când li se vorbește în română)
motivează acest comportament lingvistic prin faptul că nu sunt siguri de propriile cunoștințe în
domeniul celeilalte limbi, li-i frică să nu comită greșeli, să nu fie luați în râs. Această categorie –
tinerii – are posibilități bune de adaptare în cazul în care nimerește într-un mediu unilingv. Mulți
tineri rusofoni cunosc româna, deoarece o studiază în școală, iar tinerii românofoni, deși au ca
obiect de studiu în școală și limba rusă, își dezvoltă abilitățile de comunicare mai mult datorită
mediului, mass-mediei sau familiilor mixte din care provin.
- Amestecul/melanjul a două limbi de către vorbitori, influențe exprimate prin barbarisme,
calchieri, împrumuturi, utilizarea excesivă a argouli rusesc etc.
Acesta reprezintă partea cea mai dezagreabilă a bilingvismului, numită, de regulă, semilingvism.
Este vorba de grupuri sociale cu un nivel de instruire și de cultură destul de modest, care nu pun
preț pe modul de exprimare. De regulă, din această categorie fac parte muncitori (cei din
construcții utilizează termeni rusești ca rastfor, ștucaturcă, steajcă, setcă etc.), meseriași (cizmari,
lăcătuși), șoferi ș.a., care fie că au învățat meseria / terminologia în limba rusă la școlile
profesional-tehnice de cândva, fie că nu au trecut în general prin vreun sistem de instruire
profesională, de exemplu, muncitori necalificți, hamali, lucrători cu ziua, măturători, paznici,
infirmiere, îngrijitoare – persoane din mediul rural, angajate la munci necalificate în orașe.
Această atitudine față de limba română este dur criticată atât de reprezentanții societății civile, cât
și de specialiști [A se vedea: Fornea A.]
În viața publică, în activitatea de zi cu zi, în Republica Moldova bilingvismul român-rus și
rus-român este practicat în mai multe sfere de activitate, astfel că putem distinge:
- Bilingvism instituțional – asigurarea serviciilor prestate de funcționarii de stat în două
limbi (ministere, cancelarii, judecătorii, primării) pentru respectarea drepturilor
cetățeanului.
- Bilingvism alcătuit din sfere/zone de comunicare monolingve (bilingvism școlar, când la
unele ore se vorbește într-o limbă, iar la altele în altă limbă; activități care se desfășoară
integral fie într-o limbă, fie în alta: ședințe, emisiuni radio și TV, activități sociale,
sărbători etc.
- Bilingvism în spațiul informațional electronic – paginile WEB oficiale ale instituțiilor
statului, ale unor instituții și întreprinderi, de ex., MOLDTELECOM.
- Bilingvism în sfera serviciilor – comerț, asistență medicală, asistență tehnică, servicii taxi
etc.
- Bilingvism în publicitate – repetarea aceluiași spot în două limbi la TV sau radio, panouri,
afișe în rusă și în română, reclama comercială în două limbi.
- Bilingvismul presei și al producțiilor editoriale – ziare, reviste, cărți în cele două limbi.
60
 - Sistemul educațional în două limbi – instituții, școli, grupe cu limbi de instruire separate.
- Bilingvism confesional - serviciul divin, comunități religioase , biserici separate pe limbi
diferite.

Balanța bilingvismului este, deocamdată, una destul de șubredă, ea nu poate fi perfect echilibrată
și în diferite situații de comunicare înclină când spre o limbă, când spre alta.
Încă o fațetă a bilingvismului în Republica Moldova este reprezentată de existența unor
comunități compacte preponderent monolingve. De regulă, acestea sunt localități, sate în general,
cu populație românofonă, dar există și multe localități populate de ucraineni, ruși, găgăuzi, în care
limba română nu se vorbește deloc. Comunicarea cu autoritățile centrale se realizează cu
dificultate, multe documente fie că sunt traduse, fie că sunt redactate și în română, și în rusă.
Necunoașterea limbii de stat, în special în UTA Găgăuzia, generează un conflict lingvistic
permanent, deoarece aici, din considerente politice, nu se acceptă nicio formă de bilingvism,
tinzându-se spre monolingvismul rus. Autoritățile locale au decis chiar să interzică în Găgăuzia
limba română [6].
Conflictul lingvistic în condiții de bilingvism. Bilingvismul este un fenomen răspândit,
care în perioada actuală generează un interes sporit din partea mai multor specialiști din domenii
diferite, cum ar fi lingvistica, psihologia, didactica, sociologia, politologia, sociolingvistica ș.a.
Tipologia bilingvismului este foarte vastă și se modifică în permanență, însă cele mai importante
procese de ordin psihopedagogic, social-politic și cultural sunt legate de bilingvismul individual și
de bilingvismul colectiv. În timp ce bilingvismul individual pune probleme mai mult de ordin
pedagogic și cultural, bilingvismul colectiv are multe aspecte legate de anumite procese politice și
sociale complicate, ce pot conduce la tensiuni și ciocniri, care au la bază conflictul lingvistic. În
Republica Moldova situația de bilingvism este dată de limbile română și rusă, care concurează
timp îndelungat și această concurență reprezintă un focar permanent de conflicte lingvistice.

Bilingvismul reprezintă o formă a contactului dintre limbi, care se manifestă prin faptul că
o persoană, un grup de persoane sau întreaga societate utilizează în mod curent două limbi, care,
de regulă, în procesul comunicării, au funcţii diferite şi gradul de cunoaştere al acestora este
diferit. Cei care încearcă să elaboreze o tipologie a bilingvismului se confruntă cu problema
complexității fenomenului, care se regăsește în „listele” tot mai vaste de varietăți, cum ar fi
aceasta:
- bilingvismul vorbitorilor culţi;
- bilingvismul vorbitorilor obişnuiţi;
- bilingvismul colectiv sau de masă:

61
 - bilingvismul superstrat germanic şi limbile romanice occidentale;
- bilingvismul superstrat slav şi limba română;
- bilingvismul colectiv oficial;
- bilingvismul enclavelor lingvistice;
- bilingvismul individual;
- bilingvismul natural;
- bilingvismul voluntar;
- bilingvismul decretat. [1]
Cei care studiază fenomenul vor completa această listă cu noi și noi forme și denumiri, în
funcție de aspectul studiat și de situația concretă.
Bilingvismul, în linii mari, se manifestă mai pregnant pe două planuri: cel individual şi cel
social. Bilingvismul individual de multe ori apare în cadrul familiei (căsătorii mixte, contacte
permanente cu persoane care vorbesc o altă limbă etc.) sau este o alegere conștientă, generată de
anumite necesităţi/preferinţe, când persoana respectivă achiziţionează a doua limbă în mod
benevol, de multe ori printr-o formă sau alta de învăţare.
Se poate observa că bilingvismul individual/benevol/ pragmatic/ este cel care stimulează
progresul, pune în funcţiune capacităţile intelectuale şi contribuie la dezvoltarea spirituală şi
culturală a persoanei. Şi asta, în primul rând, pentru că învăţarea (conştientă) a limbilor cere nu
doar efort, ci şi capacităţi, înclinaţii, talent, dorinţă, calităţi pe care care nu toţi oamenii le posedă
în aceeaşi măsură: unul învaţă limbile mai uşor, din zbor, altul – cu multă dificultate. Persoanele
care ştiu două sau mai multe limbi, la nivel de performanţă, nu doar ca o competenţă elementară,
au fost întotdeauna înalt apreciate, cunoaşterea limbilor numărându-se printre calităţile intelectuale
cele mai căutate.
Bilingvismul este forma primară şi cea mai răspândită a contactului lingvistic şi este
generat de esenţa dialogală a comunicării, care presupune existenţa emiţătorului şi a receptorului,
când aceştia pot fi vorbitori de limbi diferite. În orice grup ne-monolingv dialogul, comunicarea
foarte rar depăşeşte numărul de două limbi, care, de exemplu, în familiile mixte, sunt cele două
limbi native ale părinţilor, limba mamei şi limba tatălui. Acest model bilingv se răspândeşte şi
asupra grupurilor mai mari, în care, oricâte limbi ar fi vorbite de membrii grupului, comunicarea,
în general, se desfăşoară în nu mai mult de două limbi. Iar în plan social, o comunitate devine
bilingvă datorită existenţei mai multor indivizi ce posedă două limbi.
Anume bilingvismul individual a atras iniţial atenţia specialiştilor, care au examinat modul
în care un individ utilizează două sisteme lingvistice diferite, astfel că primele şi, de fapt, cele mai
multe definiţii se referă la bilingvismul individual. De exemplu, Bloomfeld, încă prin 1935,
definea bilingvismul ca posedare de către o persoană a competenţelor de vorbitor nativ în două
62
limbi, aceasta presupunând cunoaşterea perfectă a fiecărui idiom; or ideea că bilingv este doar
acela care posedă în egală măsură două limbi nu totdeauna este confirmată de realitate. De cele
mai multe ori, vorbind despre bilingvism, cercetătorii invocă gradul de cunoaştere a limbii a doua,
nematerne (schematic, cele două limbi sunt prezentate ca L1 – limba maternă, L2 – limba
străină/nematernă). Felul în care o persoană achiziționează o limbă străină și pune în aplicare
competențele sale, performanțele obținute de bilingvi, vârsta de la care copiii pot începe să învețe
limbile străine etc.etc. sunt probleme care se află de mult timp în atenția mai multor specialiști din
diverse domenii, cum ar fi lingvistica, psihologia, socilologia, pedagogia, neurilogia ș.a. [A se
vedea 2 ș.a.] Din perspectiva modului de manifestare a competențelor lingvistice, bilingvismul
individual capătă cele mai diverse denumiri și caracteristici, cu semnificații adeseori disjunctive,
printre care atestăm: bilingvism echilibrat, bilingvism dominant, bilingvism precoce, bilimgvism
tardiv, bilingvism simultan, bilingvism consecutiv (cu variante de tipul bilingvism precoce
simultan, bilingvism precoce consecutiv ș.a.), bilingvism al adolescenților, bilingvism al adulților
etc.
Multitudinea situațiilor în care vorbitorii recurg la două limbi, felul în care se descurcă cu
fiecare din ele, particularitățile de gândire, de exprimare, de percepție, de cultură etc., pe care le
etalează bilingvii și multe alte aspecte, legate de contactul dintre limbi la nivel individual, au
generat numeroase clișee, speculații și idei preconcepute, numite de unii specialiști „mituri despre
bilingvism”, calificativul de „mit” având în vedere faptul că asemenea aserțiuni sunt false, și asta
pentru că există destul de multe prejudecăți în ceea ce privește percepția bilingvismului și a
efectelor sale este. Un reputat specialist în materie, François Grosjean, afirmă că în legătură cu
bilingvismul au apărut numeroase mituri, cum ar fi că bilingvii vorbesc fără accent cele două
limbi, că limbile sunt învățate doar în copilărie, că toți bilingvii sunt în mod obligatoriu biculturali
ș.a. [3]. În legătură cu aspectele psihopedagogice, ce se referă la învățarea limbilor și la condițiile
în care se obțin competențele de comunicare în două limbi, de asemenea, există numeroase
cercetări, dar și o vastă „mitologie”, care reiese din practicile individuale și din percepția
personală a celor care s-au confruntat cu această problemă. Printre părerile mai mult sau mai puțin
răspândite sunt cele că bilingvismul echilibrat poate fi achiziționat doar în copilărie, că cei care
sunt bilingvi din copilărie vor fi mai târziu traducători foarte buni; că o limbă străină poate fi
învățată doar după ce copilul și-a însușit în totalitate limba maternă sau că bilingvismul este o
excepție, regula fiind monolingvismul ș.a.[4]
În condițiile actuale, când mobilitatea populației este deosebit de activă în toate țările,
problema învățării/predării limbilor a devnit o preocupare constantă a Consiliului Europei, dar și a
altor organisme internaționale, interesate de comunicarea eficientă și de înlăturarea barierelor

63
lingvistice prin învățarea limbilor. Conform standardelor promovate de CE, gradul de cunoaștere a
limbilor poate fi diferit și se poate încadra în unul din nivelurile comune de referință, și anume:
- A1: Niveul introductiv sau de descoperire (Niveau introductif ou découverte ; Breakthrough)
- A2: Nivelul intermediar sau de supravieţuire (Niveau intermédiaire ou de survie ; Waystage)
- B1: Nivelul- prag (Niveau seuil; Threshold)
- B2: Nivelul avansat sau utilizator independent (Niveau avancé ou utilisateur indépendant;
Vantage)
- C1 : Nivelul autonom (Niveau autonome; Effective Operational Proficiency)
- C2 : Nivelul de măiestrie sau perfecţiune (Maîtrise; Mastery) [5, p.30]
Bineînțeles că aplicarea acestei grile de cunoaștere are loc în cazul când persoanele învață
limbile printr-o formă de școlarizare, ori sunt interesate să obțină un certificat de competențe
lingvistice în anumite limbi. Uniunea Europeană promovează și susține învățarea limbilor străine,
exprimând dezideratul ca fiecare cetățean să cunoască, în afară de limba maternă, cel puțin încă
două limbi.aceasta ar contribui la o mai bună înțelegere și cpnlucrarea între oameni și între
comunități, dar și la instaurarea unui nivel mai mare al toleranței față de limba și cultura celuilalt.
Bilingvismul colectiv sau social, care cuprinde parţial sau total o anumită comunitate, este,
de cele mai multe ori impus, fiind rezultatul unor contacte economice sau de altă natură, al unor
acţiuni politice, promovate de structurile statale. Exemple clasice în acest sens reprezintă politicile
lingvistice ale ţărilor metropole în teritoriile colonizate, unde era impusă limba colonizatorilor, ca
limbă a autorităţilor, cu funcţii mai largi şi cu un prestigiu social-economic mai înalt decât al
limbilor băştinaşe. Un astfel de bilingvism impus este și cel din Republica Moldova, unde limba
rusă a fost intens promovată de către autoritățile țariste după anexarea Basarabiei în 1812, precum
și în perioada sovietică, atunci când rusa avea un statut privilegiat în toate republicile fostei URSS.
În cea mai mare parte a acestor cazuri, bilingvismul este rezultatul contactului dintre limbi
la nivelul colectivității, când oamenii deprind o altă limbă selectiv, ghidați doar de necesitățile
curente de comunicare, și își însușesc anumite structuri lexicale și gramaticale în mod intuitiv, de
la vorbitorii nativi cu care vin în contact. De multe ori, în asemenea situații, are loc însușirea
nesistematizată, haotică a limbii dominante, din motivul că aceasta este promovată de autorități și
are un prestigiu mai mare. Un astfel de contact lingvistic generează și cele mai multe probleme de
exprimare, atât în limba maternă, cât și în limba străină, deoarece preluarea stihinică a unor forme
din limba străină se face prin corelarea acestora cu sistemul propriei limbi și din perspectiva
acesteia, ajungându-se la forme de exprimare hibride, provenite din amestecul celor două
idiomuri. În felul acesta a apărut fenomenul numit de mulți autori semilingvism, ceea ce este
„incapacitatea individului de a vorbi clar, coerent și elaborat în vreuna dintre limbi, înapoierea
culturală și depersonalizarea sa” [6]
64
 Anume acest bilingvism necontrolat modifică configurația limbii vorbite, în cazul nostru
al românei influențate de rusă, în care apar numeroase abateri de la normele limbii literare,
condiționate de interferența lingvistică. Printre acestea se atestă cel mai des: împrumuturile
nejustificate, de tipul picenie (biscuit), davlenie (tensiune arterială), culioc (pungă de plastic),
malină (zmeură), bancă (borcan), coftă (bluză).; calchieri ca necătând, cu sărbătoarea!, nu se
primește; devieri la utilizarea prepozițiilor: a plecat la Italia, locuiește sub Odesa, este îndrăgostit
în muzică; accentuarea incorectă și pronunția influențată de fonetismul limbii ruse: diplómă,
țelevízor, dólar; expresii traduse mot-à-mot: au jucat nunta, a dat cu fața-n glod, anul școlar e pe
nas; forme argotice: karoce, prikol, tusofkă, pațan etc. În unele zone cu vorbitori de română, cum
ar fi Transnistria sau regiunea Odesa, fenomenul ia proporții catastrofale, reprezentând o formă
avansată de asimilare lingvistică [7, p.68-69]. Despre degradarea limbii române vorbite în
condițiile bilingvismului social s-au scris nenumărate articole [a se vedea, de exemplu, 8 ș.a. ] și
această degradare este una dintre cauzele nemulțumirii față de un asemenea tip de bilingvism, care
îi afectează doar pe băștinași, pe când vorbitorii de limbă rusă rămân, în mare parte, monolingvi.
Situația când rusofonii nu vorbesc limbile țărilor/republicilor în care locuiesc este una generalizată
în spațiul ex-sovietic și acest lucru generează tensiuni permanente în societate. Spre exemplu, în
Lituania lucrurile arată astfel: „Durant la période soviétique, la langue lituanienne a été peu à peu
remplacée par le russe. La russification fut encore plus dure que durant la période du
gouvernement des tsars russes. On proclamait une politique de bilinguisme qui s’exprimait
uniquement par l’obligation faite aux Lituaniens d’apprendre le russe tandis que les Russes ne se
souciaient pas d’apprendre le lituanien…La connaissance du russe était devenue un besoin social
et, vers la fin des années 1980, il y avait déjà environ 90 % de jeunes Lituaniens de 16 à 25 ans qui
parlaient couramment russe. Le peuple lituanien est devenu bilingue tandis que les russophones en
Lituanie ne parlaient que le russe. Ce « bilinguisme » dégradait la phonétique, la morphologie, la
syntaxe et surtout le vocabulaire du lituanien”. [9]
Acest „dezechilibru lingvistic” conduce, de regulă, la situațiile de conflict lingvistic,
deoarece fiecare parte luptă pentru supremația propriei limbi și pentru utilizarea acesteia în toate
sferele vieții sociale. Astfel, „conceptul de conflict lingvistic ar putea fi aplicat de fiecare dată,
când două grupuri difernțiate din punct de vedere lingvistic coabitează în cadrul aceleiași
organizări statale, iar unul din cele două grupuri are față de celălalt avantaje legale sau de facto”
[10, p. 66]. Avantajele sunt pentru limba dominantă, care capătă o răspândire mai mare și o
utiluzare mai largă în toate sferele vieții sociale, precum și un statut juridic preferențial, iar limba
dominată are răspândire mai redusă și mai puține drepturi.
Conflictul lingvistic poate fi unul latent sau poate izbucni cu putere în anumite condiții,
cum au fost cele din perioada destrămării imperiului sovietic. În fosta URSS limba rusă era
65
dominantă, ea avea toate funcțiile libii de stat, înlocuind limbile celorlalte popoare în cele ma
multe domenii ale vieții sociale, de exemplu, în instituțiile statului, în administrație, în știință, în
învățământ ș.a.
Or, situația limbii ruse după 1989 s-a schimbat. Cu toate că în societatea noastră, în
Republica Moldova, se vorbește destul de mult în limba rusă, aceasta nu mai are privilegiul de a fi
limbă dominantă, ca în perioada URSS, deși vorbitorii de limbă rusă fac periodic tentative de a-i
reada statutul de limbă oficială, pentru a putea rămâne în continuare monolingvi. Încă din 1989
până în prezent, faptul că mulți rusofoni nu cunosc și nu utilizează în comunicare limba de stat
este un motiv de disensiuni, care degenerează, din când în când, în declarații dure din ambele părți
și în diverse provocări cu tentă politică. Mulți rusofoni – fie că nu vor, nu pot, nu sunt obligați, nu
sunt motivați, nu sunt interesați etc. să învețe și să utilizeze limba română – încearcă să recapete
statutul de limbă dominantă pentru rusă, invocând drepturile omului, legislația lingvistică
(învechită și anacronică, dar în favoarea limbii ruse), precum și faptul că ar avea loc o
discriminare pe criterii lingvistice, atunci când pentru angajarea în anumite funcții se cere
cunoașterea limbii de stat. Însă mulți vorbitori de rusă, inclusiv majoritatea studenților, consideră
că învățarea și cunoașterea limbii române este un avantaj pentru ei și o posibilitate reală de a se
încadra în socitate.
Autoritățile fac pași concreți, meniți să-i susțină pe cei care care vor să învețe limba
română în cadrul unor cursuri pentru diverse categorii de specialiști din domeniul economiei
naționale. Într-o informație de ultimă oră se arată că „beneficiarii cursurilor de limbă română spun
că au nevoie de aceste cunoștințe pentru a se descurca mai bine la școală și pentru a se înțelege
mai ușor cu vorbitorii de română. Din 1 septembrie, vor studia româna și profesorii alolingvi din
toate raioanele țării. La moment au fost depuse peste 2000 de cereri”.[11]
Integrarea în societate, în câmpul muncii prin învățarea limbii de stat este acceptată mai
mult de persoanele cu studii superioare și de specialiști cu studii medii, care vor să-și mențină
locul de muncă. Pe de altă parte, există mulți rusofoni, în special din Găgăuzia, orientați spre piața
de muncă din Rusia, iar pentru aceștia limba română nu mai prezintă interes și învățarea acesteia
este considerată ca o povară în plus, chiar și în școală. Ideea că înăsprirea condițiilor de susținere a
examenelor de BAC îi va determina pe toți elevii rusofoni să învețe mai cu sârg limba română în
unele cazuri poate să rămână doar la nivel de prezumpție. În ultimul timp, mai multe familii de
rusofoni își transferă copiii la școlile din Transnistria, unde, în opinia lor, este mai ușor de învățat,
iar cu studiile de acolo vor avea mai lesne acces în Rusia. De exemplu, în satul Beșalma din UTA
Găgăuzia, la începutul anului școlar 2014-2015 circa 60 la sută din absolvenții claselor a 9-a nu s-
au mai înscris la liceu, ci au plecat să-și continue studiile în regiunea transnistreană sau în Rusia
[12].
66
 Astfel, pentru rusofoni se profilează o situație cu mai multe variante, legate de
studierea/cunoașterea limbii române.
O tendință pozitivă este cea de a studia limba română în cadrul cursurilor și a altor forme
de calificare și școlarizare, aceasta fiind o opțiune conștientă, în special a persoanelor calificate, cu
un nivel bun de studii. Există și școli, licee rusești, în special în mediul urban, în capitală, în care
limba română este predată la un nivel înalt, iar majoritatea absolvenții acestor școli se pot integra
în societate, pot accede la studii superioare în limba română. Mulți profesori și alți specialiști
menționează o anumită creștere a interesului pentru învățarea limbii române. Iată opinia unei
profesoare de română de la un liceu cu predare în limba rusă din Chișinău: „Dacă după ce am
terminat studiile la universitate auzeam în repetate rânduri fie în clasă, fie în stradă vorbe
dureroase, chiar ofensatoare de genul „На фига мне ваш цэранский язык? (De ce am nevoie de
limba voastră țărănească?, n.red.)”, acum există un interes în rândul părinților și elevilor de a
învăța limba română, care trebuie menținut neapărat” [13].
Altă tendință, situată la polul opus, este cea de abandon și de neglijare a limbii de stat,
datorită orientării spre școlile și spre piața muncii din Rusia, aceasta fiind mai mult opțiunea
persoanelor tinere sau a familiilor acestora. Intensificarea proceseleor migraționiste, precum și un
anumit tip de propagandă politică ar putea amplifica acest proces, în special în comunitățile cu
populație preponderent rusofonă, cum sunt cele din UTA Găgăuzia.
În sfârșit, există un număr destul de mare de persoane în vârstă, vorbitoare de rusă, care,
deși au trăit toată viața lor în Republica Moldova, nu au învățat limba română și nici nu o vor
învăța, pentru că ori sunt pensionari, ori au trecut deja de apogeul carierei lor profesionale sau
pentru că lucrează în domenii în care se pot descurca fără cunoașterea limbii române, de exemplu
în agricultură sau ca muncitori necalificați. Multe persoane din această categorie au cunoștințe
elementare de română, însă manifestă multă reticență sau chiar ură față de limba română și față de
tot ce este românesc, enclavizându-se în propria limbă și cultură. Acesta este grupul nostalgicilor
după vremurile apuse, orientați spre trecut; deși acum ei nu mai au putere decizională,
contingentul lor poate influența evoluția unor anumite situații, în special în campaniile electorale
sau la referendumuri, când anumite forțe politice pedalează anume pe elementele nostalgice și pe
dorința unora de a rămâne doar în spațiul rusofon.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că situația de bilingvism din Republica
Moldova este determinată nu doar de vorbitorii nativi ai limbilor română și rusă, adică de
moldoveni și de ruși, ci și de reprezentanții altor etnii, în special, ucrainenii, găgăuzii și bulgarii,
care în mare parte își abandonează propriile limbi materne și adoptă limba rusă. De aceea, în
Republica Moldova, limbile care contează în comunicarea instituțională, la nivelul societății, în
ansamblu, sunt româna și rusa, celelalte limbi, minoritare, au o pondere comunicativă redusă și
67
reprezintă doar forme de manifestare a culturii spirituale a etniilor respective. Statul susține prin
diverse mijloace dezvoltarea și promovarea limbilor minoritare, ca valori spirituale ale întregii
societăți. Anume acest aspect este accentuat de documentele de politici lingvistice europene, care
acordă atenție și susținere limbilor minoritare, celor cu puțini vorbitori sau pe cale de dispariție.
Astfel, conform „Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare”, prin expresia
„limbi regionale sau minoritare” se înțeleg limbile:
i. folosite în mod tradițional într-o anumită zonă a unui stat de către cetățenii
acelui stat, care constituie un grup numeric inferior restului populației statului; și

ii. diferite de limba (-ile) oficială a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii
(-ilor) aficiale a (ale) statului, nici limbile migranților [14]

În prezent, în Republica Moldova statutul de limbi minoritare îl au 8 limbi: bulgară,

găgăuză, germană, idiș, poloneză, romani, rusă, ucraineană.
Situația de bilingvism român-rus și rus-român, este determinată și de faptul că limba rusă,
în virtutea tradițiilor moștenite de pe timpul sovietic, are încă un rol destul de important în
societate. Statutul acesteia, ca limbă de comunicare interetnică, este stipulat de legislația în
vigoare și este susținut cu multă tenacitate de minoritățile naționale, în special de găgăuzi,
ucraineni, bulgari, care utilizează limba rusă în toate domeniile vieții sociale, aceasta, de fapt,
înlocuindu-le propriile limbi naționale. Conform Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite
pe teritoriul Republicii Moldova (1989), care deși anacronică, rămâne până acuma în vigoare,
limba rusă se utilizează pe teritoriul republicii paralel cu limba de stat în calitate de limbă de
comunicare între naţiuni. Dacă ar fi să evaluăm rata bilingvismului rus-național, am putea
constata că aceasta este destul de mare și că ponderea limbii ruse este, în unele regiuni/comunități
una semnificativă. Moldova, spun observatorii, este singurul stat ex-sovietic în care minorităţile
etnice, numite de altfel impropriu neruse, adică ucrainenii, găgăuzii, bulgarii, evreii, parţial romii -
sunt supuse unui proces de rusificare prin menţinerea învăţământului public pentru acestea doar în
limba rusă. Sub aspect lingvistic, ucrainenii, găgăuzii şi bulgarii au fost şi rămân un fel de anexă a
comunităţii etnice ruseşti, mai cred analiştii. [15] 
Uniunea Europeană susține diversitatea lingvistică și culturală prin mai multe proiecte,
care sunt promovate și în Republica Moldova. Unul dintre acestea este Language Rich Europe
(Bogăția lingvistică a Europei), care își propune să elaboreze strategii prin a căror aplicare
diversitatea să nu devină o povară, un impediment în cooperarea și colaborarea dintre oameni, ci
din contra, să contribuie la îmbogățirea spirituală și la îmbunătățirea vieții.
Obiectivele generale ale proiectului Language Rich Europe. Tendințe în politicile și
practicile multilingvismului în Europa sunt:
68
  facilitarea schimbului de bune practici în promovarea dialogului intercultural şi incluziunii
sociale prin intermediul predării şi învăţării limbilor;
 promovarea cooperării europene în elaborarea politicilor şi practicilor lingvistice dintr-o
serie de sectoare educaţionale şi din societate pe ansamblu;
 ridicarea gradului de conştientizare in ce priveşte recomandările UE şi Consiliului Europei
de promovare a învăţării limbilor şi diversităţii lingvistice în Europa. [16, p.6]
Diversitatea lingvistică trebuie bine monitorizată, este necesar ca europenii să înțelegă și să
accepte diversitatea, să învețe a fi toleranți, pentru a găsi punți de înțelegere în orice situație.
Uniunea Europeană, Consiliul Europei și alte organisme internaționale acordă o mare atenție
acestor probleme, deoarece practica demonstrează că, de cele mai multe ori, tentativele de
instaurare a supremației unui grup, a unei comunități etnice, a unei țări etc. sunt însoțite sau
precedate de conflicte lingvistice, de încercarea de a instaura supremația unor anumite limbi în
detrimentul altora.
Actualmente se desfășoară un proces dificil de amenajare lingvistică, în special în țările
postsovietice, în care supremația limbii ruse, în detrimentul limbilor naționale, are rădăcini adânci
și lucrurile se schimbă cu greu, iar focarele de conflicte politico-lingvistice mocnesc întotdeauna
și izbucnesc cu regularitate.
În funcție de evoluția situației, discursul oficialităților europene în privința limbilor este
ajustat și modificat, pentru a reflecta cât mai corect procesele care au loc. Una dintre ultimele
ajustări se referă la conceptul de multilingvism, promovat sub aspectul diversității lingvistice și
culturale. S-a dovedit că diversitatea, mozaicul lingvistic și cultural este extrem de interesant și
fascinant anume prin polifonia și varietățile inedite, irepetabile ale diverselor culturi. Or,
accentuarea permanentă a diversității, a multilingvismului și multiculturalismului poate conduce la
diferite forme de izolare și enclavizare, însă în condițiile de astăzi comunitățile nu mai pot trăi în
izolare, țările și oamenii trebuie să coopereze, iar pentru aceasta ei trebuie să-și însușească și
valorile celorlalți – vecini, compatrioți, colegi etc. Din aceste motive, multilingvismul, ca model
de „fărâmițare” culturală și lingvistică este înlocuit de un alt concept, cel de plurilingvism, care
presupune un alt nivel de relații și de cooperare între oameni cu diverse limbi și culturi.
Specialiștii consideră că „o societate plurilingvă este alcătuită din indivizi care sunt în majoritate
plurilingvi sau multilingvi, spre deosebire de o societate multilingvă care poate fi alcătuită din
indivizi monolingvi, dar vorbitori de limbi diferite”. [17]
Altfel spus, „prin plurilingvism se înțelege în mod generic folosirea mai multor limbi de
către acelaşi individ, spre deosebire de multilingvism care reprezintă coexistența mai multor limbi
în cadrul unui grup social”. [18] Declarația de la Barcelona și Tratatul de la Lisabona prevăd

69
însușirea a cel puțin două limbi străine încă din primii ani de școală, în afara limbii materne, în
scopul integrării europene și asigurării mobilității profesionale și culturale.
În prezent, în Republica Moldova, conform noului Cod al Educației, „Statul garantează
formarea și dezvoltarea competenței de comunicare în limba română, după caz, în limbile
minorităților naționale, și cel puțin în două limbi de circulație internațională, din care una este
limba engleză” (Art. 11, p.2). Aceste prevederi reprezintă o modalitate de adaptare a politicilor
educaționale (implicit lingvistice) la actualele cerințe și standarde ale Uniunii Europene.
Autoritățile statului, dar și societatea civilă, trebuie să trateze cu maximă atenție și
discernământ problemele legate de funcționarea limbilor, avându-se în vedere, în primul rând,
valoarea culturală și social-spirituală a fiecărei limbi, astfel încât bilingvismul și multilingvismul
să servească la dezvoltarea și consolidarea societății, și nu la dezbinarea ei.

Bibliografie
1. http://www.spiruharet.ro/facultati/limbi-
straine/masterate/057a15d20a459134ce4490fce4fd67cc.pdf

2. Murer Anne-Laure, Long Hélène. Développement du langage oral: les particularités de

l’enfant bilingue. – Strasbourg, Juin 2004.

3. Grosjean François. "La moitié de la population mondiale, sinon plus, est bilingue"
http://www.abonneecole.net/Francois-Grosjean-La-moitie-de-la-population-mondiale-
sinon-plus-est-bilingue_a2011.html [10.05.2013]

4. www.google.md/?
gws_rd=cr&ei=38wlUse_EePC0QXR9oCgCw#q=www.gudee.eu+le+bilinguisme

5. Cadrul european comun de referinţă pentru limbi: învăţare, predare, evaluare / Comitetul
Director pentru Educaţie “Studierea limbilor și cetăţenia europeană”; trad. din lb. fr. de
Gheorghe Moldovanu. – Ch.: S. n., 2003.

6. Bojoga Eugenia. Bilingvism, semilingvism și planificare lingvistică. În: Contrafort,

Numărul 7-8, (177-178), iulie-august 2009 http://www.contrafort.md/old/2009/177-
178/1728.html

7. Kiseolar Polina. Interferențe lingvistice în româna din sudul regiunii Odesa. În: Cultivarea
limbii române în condițiile comunicării actuale. Materiale ale simpozionului științifico-
practic interuniversitar, 25 mai 2012. – Chișinău: CEP USM, 2013, p 65-72.

8. Berejan Silviu. Degradarea vorbirii orale într-un stat, în care funcționează două limbi
oficiale. http://www.akademos.asm.md/files/Silviu%20Berejan.pdf

9. Žilinskas Ionas. Le probleme du bilingvisme en Lituanie de nos jours.

https://www.oqlf.gouv.qc.ca/ressources/bibliotheque/ouvrages/amenagement_hs/ral01_cha
rte_zilinkas_vf.pdf

70
 10. Kremnitz Georg. Du „bilinguisme” au „conflit linguistique”. Cheminement de termes et de
concepts. In: Language, 15e année, no 61, pp. 63-74.

11. http://www.tv7.md/ro/social/din-1-septembrie-profesorii-alolingvi-vor-invata-romana/

12. http://www.publika.md/, 05.09.2014

13. Ziarul Timpul, 01 septembrie 2014

14. Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare.

http://www.infoeuropa.md/files/carta-europeana-a-limbilor-regionale-sau-minoritare.pdf
15. http://www.europalibera.org/content/article/1982368.html

16. Language Rich Europe. Tendințe în politicile și practicile multilingvismului în Europa.

Publicat de Cambridge University Press, in numele Consiliului Britanic, noiembrie 2012.

17. Tremblay Chr. De la multilingvism la plurilingvism.

http://www.scribd.com/doc/145729829/De-Le-Multilingvism-La-Plurilingvism

18. Ardeleanu Sanda Maria. Interculturalitate și plurilingvism.

http://www.scribd.com/doc/204053822/Interculturalitate-Si-Plurilingvism

19. Saramandu N., Nevaci M. Multilingvism și limbi minoritare în România / Academia

Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti”- București, 2009.

20. Borbely A. Bilingvismul. http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/033-042%20BORBELY

%20Ana%202008.pdf

21. Moldovanu Gheorghe. Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru
analiza limbilor în contact. – În Limba Română (Chișinău), 2005, nr 11
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1762
22. Istrati Marta. Diglosia şi bilingvismul: concepte de bază // Limba Română, 2007, nr. 4-6.
http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=745

23. Fornea Andrei. De ce nu e bun bilingvismul în Moldova - 09 iulie 2011

http://andreifornea.com/?tag=bilingvism
24. Limba română interzisă în Găgăuzia. 04.10.2013
http://www.ziare.com/articole/gagauzia+interzicere+limba+romana

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Expuneți situațiile în care are loc contactul lingvistic, referiți-vă la situația actuală din
Republica Moldova.

71
 2. Comentați situațiile de bilingvism pe care le cunoașteți (în familie, la serviciu, între
prieteni), conform tipologiei expuse.
3. Evaluați avantajele bilingvismului, dar și anumite dificultăți generate de acesta.
4. Analizați politica multilingvismului și a multiculturalismului, promovată de Uniunea
Europeană.
5. Analizați care pot fi cauzele conflictelor lingvistice și propuneți căi de soluționare/evitare a
acestora.

6. INTERFERENȚE LINGVISTICE. DIGLOSIA.

Aspecte și rezultate ale contactelor lingvistice. Influențe și interferemțe la nivel fonetic,

gramatical, lexical. Competențele lingvistice ale bilingvilor. Insecuritatea/nesiguranța ingvistică.
Paralelismul glotic. Concurența limbilor. Fenomenul diglosiei, diglosia ca formă a
bilingvismului.

Cuvinte-cheie: interferențe, competențe, semilingvism, alolingvi, statutul limbilor, diglosie

Contactul dintre limbi se realizează, în general, prin intermediul bilingvismului. În corelație

cu bilingvismul, se desfășoară și alte procese, cum ar fi influenţa, interferenţa sau împrumutul, ca
fenomene rezultate din contactul lingvistic. În cazul acesta prin bilingvism nu se înţelege neapărat
întrebuinţarea exclusivă a două limbi de către una și aceeaşi persoană, ci o interferenţă lingvistică,
o influenţă reciprocă între două sisteme lingvistice diferite, ca urmare a învăţării celei de a doua
limbi odată cu limba maternă.
Deşi foarte folosit, termenul contact poate crea totuşi ambiguităţi, deoarece nu este un
termen propriu-zis lingvistic, ci face parte din terminologia sociologiei şi este polisemantic, fiind
echivalent cu bilingvism, interferenţă, împrumut. Contactul lingvistic poate fi stabilit între orice
fel de limbi, total diferite ca structură sau asemănătoare, legate sau nelegate genetic, în funcţie de
relaţiile colectivităţilor umane. Contactul dintre limbi are ca urmare interferenţa - influenţa
reciprocă a limbilor. Gradul de interferenţă e însă direct influenţat de factorii lingvistici:
structură şi origine. Astfel, două limbi înrudite genetic îndeaproape sau cu structura foarte
asemănătoare se influenţează reciproc mult mai puternic decât două limbi neînrudite genetic sau
tipologic.

72
 O distincţie fundamentală trebuie făcută între competenţele bilingvilor şi întrebuinţarea
limbilor. Cineva poate vorbi fluent ambele limbi, sau să utilizeze foarte rar una din ele, altcineva
poate comunica mai puţin fluent în ambele limbi, dar să le utilizeze regulat în contexte diferite.
Din acest punct de vedere se deosebesc bilingvismul activ şi bilingvsmul pasiv. Primul tip de
bilingvism se referă la situaţia când o persoană poate utiliza ambele limbi, adică are aproape
acelaşi grad de competenţă în ambele limbi, acest tip de bilingvism fiind considerat productiv,
deoarece individul are aptitudinile de a înţelege, a vorbi şi a scrie. În cazul bilingvismului pasiv,
persoana nu are toate competenţele în cea de-a doua limbă – înțelege, dar nu poate vorbi, sau
vorbește, dar nu poate citi și scrie. Un asemenea bilingvism este numit receptiv.
Un grup particular îl o formează cei ale căror competenţe lingvistice în ambele limbi sunt
relativ egale şi optime. E vorba de bilingvii echilibraţi, termen acceptat de numeroşi lingviştilor.
Alţii, precum Fishman, consideră că acest concept este mai mult unul idealizat, deoarece rareori
cineva e egal competent în toate situaţiile şi realitatea demonstrează că diferă nu doar gradul de
competenţă în utilizarea codurilor, dar şi uşurinţa cu care acestea pot fi alternate, adaptarea la
condiţiile de utilizare şi abilitatea de a evita interferenţele.
O distincţie interesantă este cea între bilingvismul cult şi bilingvismul popular. Primul este
privilegiul unei clase sociale – al membrilor celor mai instruiţi ai societăţii, celălalt caracterizează
situaţia lingvistică a unui grup etnic dintr-un stat, de exemplu, care a devenit bilingv involuntar,
pentru a supravieţui.
Pprezintă interes clasificarea făcută de discipolul lui Baudouin de Courtenay, sociolingvistul
rus Lev V. Şcerba, care face distincţie între bilingvismul „pur” şi bilingvismul „amestecat”
(„чистое и смешанное двуязычие”), în funcție de condiţiile utilizării celor două limbi.
În primul caz, comunităţile sociale care stau la baza bilingvismului nu se întâlnesc, deci
bilingvii nu folosesc niciodată amândouă limbile amestecat. Astfel se întâmplă la copiii care
utilizează în şcoală o limbă, iar acasă – alta, căci aici nu se înţelege prima limbă, ori adulţii la care
limba familiei şi limba utilizată la serviciu sunt total izolate. În cel de-al doilea caz, al
bilingvismului „amestecat”, grupurile sociale contactează şi vorbitorii alternează mereu limbile,
chiar fără să observe acest fapt, de exemplu, când aceleaşi persoane interacţionează şi în familie,
unde se utilizează o limbă, şi la serviciu, unde se vorbeşte în altă limbă, încât ajung să nu mai
deosebească graniţele de grup, „amestecând” limbile. Şcerba identifică aici şi o situaţie extremă,
care are loc atunci când oamenii cunosc atât de bine cele două limbi, încât se creează un sistem
unic, o formă a limbii. Într-o asemenea situaţie, fiecărei idei îi corespund două feluri de exprimare,
încât rezultă ca și cum o singură limbă, dar cu două forme. Oamenii nu simt nicio dificultate în
trecerea de la o limbă la alta. Se poate întâmpla şi o adaptare reciprocă sau unilaterală a limbilor,
în funcție de importanţa lor culturală pentru vorbitor şi existenţa sau inexistenţa unui mediu total
73
monolingv. Şcerba accentuează că între aceste două situaţii opuse există o multitudine de situaţii
intermediare.
La cealaltă extremă, lingviştii identifică vorbitorii care nu au competenţe suficiente în nici
una dintre limbi. Se foloseşte pentru acest fenomen termenul peiorativ semilingvism, descris în
1927 de Leonard Bloomfield, care consideră că semilingvii au deficienţe în şase arii lingvistice –
volumul vocabularului, corectitudinea limbajului, neologizare, gândire şi imaginaţie, stăpânirea
tuturor funcţiilor limbii (emotivă, cognitivă etc.), prelucrarea automată a limbajului. Semilingvi
sunt consideraţi locutorii cu deficienţe calitative şi cantitative în amândouă limbile; comparativ cu
nivelul monolingvilor, de exemplu, ei au un vocabular restrâns, comit greşeli gramaticale, sunt
necreativi în fiece limbă, nu-şi pot exprima emoţiile.
Semilingvismul poate apărea în cazul bilingvismului social neechilibrat, când doar o parte
dintre vorbitori sunt bilingvi, de exemplu moldovenii basarabeni, iar rusofonii din această regiune
sunt monolingvi. Acad. Silviu Berejan constata următoarele: „Împestriţarea limbii bilingvilor cu
împrumuturi lexicale nejustificate din limba ce funcţionează paralel, folosite de cele mai multe
ori fără asimilare fonetică (întrucât cu fonetismul originar ele sună, cum se crede, mai prestigios!)
poate duce la dereglarea principalelor legităţi fonetico-fonologice şi lexico-gramaticale ale limbii
naţionale. Deci, funcţionarea oficială a limbii române şi a limbii ruse în Republica Moldova duce
prin presiunea sistemului celei din urmă (purtătorii căreia sunt în cea mai mare parte monolingvi)
la dezechilibrarea mecanismelor sinergetice de autorganizare şi autoreglare a vorbirii
reprezentanţilor imbii române, care constituie populaţia majoritară în republică (mai ales la sate).
Starea dată de lucruri generează în mod spontan o limbă amestecată folosită numai de
băştinaşi), impracticabilă la un nivel superior de cultură.
Cu acest fenomen e foarte greu să lupţi, deoarece şi cei ce trec prin şcoli utilizează în
procesul muncii de zi cu zi limba română sunt contaminaţi de acest virus lingvistic care îi dă de
gol în vorbirea curentă. Asta explică vocabularul extrem de sărac al majorităţii maselor de
vorbitori din Republica Moldova, în comparaţie cu vorbitorii aceloraşi grupuri sociale din
România, ceea ce demonstrează subcultura (subdezvoltarea) lingvistică a celor dintâi.
Reprezentanţii păturilor largi din Republica Moldova aproape că nu folosesc elemente de lexic
abstract, ele fiind substituite în mediile moldoveneşti neinstituţionalizate prin echivalentele lor
ruseşti, preluate de la vorbitorii de limbă rusă, întrucât pe cele naţionale vorbitorii pur şi simplu nu
le cunosc”. [Berejan S.]
De asemenea, se constată „nesiguranța pe care o manifestă mulți moldoveni, dintre care și
oameni culți, în vorbirea oficială și semioficială, instituțională și neinstituțională. E vorba de o
nesiguranță care nu se referă atât la aspectul scris al limbii, care întotdeauna permite controlul
posterior de către cel care scrie, cât la comunicarea orală. Această nesiguranță devine mai mare
74
prin stigmatizarea felului de a vorbi al basarabenilor de către românii „din țară”. [Bokhmann, v.I,
2002, p. 11]
Anume aspectul oral, vorbirea curentă cotidiană, familiară se deosebesc de limba literară
standard, prestigiul unor asemenea forme de exprimare este foarte redus, iar din aceste motive unii
basarabeni aleg să vorbească în limba rusă, pe care consideră că o cunosc mai bine. În felul acesta,
diferențele dintre limba română literară și vorbirea cotidiană a multor basarabeni se amplifică, iar
în felul acesta se creează o situație de incertitudine și mai profundă, generată de procesele descrise
de lingviști în cadrul fenomenului numit diglosie.
Termenul diglosie a fost utilizat pentru prima dată în lingvistică de elenistul francez J.
Psichari (Psichari, 1928), pentru a caracteriza situaţia sociolingvistică din Grecia, unde se făcea o
diferenţiere clară între greaca scrisă/cultă şi greaca vorbită, aceasta din urmă fiind considerată de
purişti o limbă vulgară. Din aceeaşi perspectivă, J. Psichari a descris situaţia de diglosie dintre
franceza normativă şi franceza populară.
Conceptul de diglosie a intrat în vocabularul lingviştilor, iar mai apoi, cu precădere, în cel al
sociolingviştilor, după ce Ch. Ferguson a caracterizat şi a definit acest fenomen ca o situaţie
lingvistică relativ stabilă, „...in which, in addition to the primary dialects of the language [(...)],
there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety,
the vehicle of a large and respected body of written literature, [...], which is learned largely by
formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any
sector of the community for ordinary conversation”.
Ch. Ferguson a reluat acest termen şi l-a utilizat, după cum se vede din definiţia de mai sus,
pentru a descrie situaţia lingvistică în care două varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi se folosesc
pentru comunicarea în interiorul unei comunităţi naţionale, fiecare dintre ele având funcţii
specifice şi statute sociale diferite. Una dintre varietăţi (varietatea înaltă, H[igh]) are un statut
social superior, în virtutea cărui fapt este utilizată în comunicarea oficială, iar cealaltă – un statut
social inferior (varietatea joasă, L[ow]), fiind utilizată în comunicarea informală.
Ca rezultat al modificărilor efectuate de J. Fishmam, aria de utilizare a noţiunii de diglosie s-
a lărgit în mod considerabil. Din acest moment, termenul bilingvism a început să fie folosit în
tandem cu cel de diglosie. Sinonimia etimologică a celor doi termeni şi incapacitatea celui de-al
doilea de a indica prin forma sa internă şi structura sa morfologică (cf.:di-glossia) inegalitatea de
statut social a idiomurilor utilizate de o manieră alternativ-complementară au generat numeroase
confuzii şi ambiguităţi printre specialişti.
După numeroase studii consacrate diverselor forme de manifestare a bilingvismului şi
diglosiei, J. Fishman a reuşit să surprindă esenţa distincţiei dintre aceste două concepte, afirmând
că bilingvismul este un fenomen legat de adaptabilitatea lingvistică, pe când diglosia este în
75
directă relaţie cu distribuţia socială a funcţiilor limbilor în contact. Autorul a propus o diferenţiere
strictă între cele două fenomene, menţionând că bilingvismul este un fapt individual care ţine de
domeniul psihologiei şi psiholingvisticii, pe când diglosia este un fenomen social care intră sub
incidenţa sociolingvisticii. Recurgând la toate combinaţiile posibile între diglosie şi bilingvism, J.
Fishman obţine patru tipuri de situaţii pe care le-a inclus în faimosul său tabel: 1) diglosie şi
bilingvism, 2) bilingvism fără diglosie, 3) diglosie fără bilingvism, 4) nici bilingvism, nici
diglosie.
Cercetătoarea Lidia Colesnic-Codreanca găsește o serie de distincții clare între bilingvism și
diglosie, considerând că în cadrul comunităţii lingvistice, nu se mai poate pune semnul egalităţii
între cele două concepte: bilingvismul şi diglosia, pentru că anume în atare situaţii se ia în calcul
aspectul funcţional al limbilor utilizate în acea comunitate. Termenul diglosie nu mai este un
simplu echivalent de origine greacă (dis- de două ori, glossa – limbă) al celui de bilingvism, de
origine latină. Termenul diglosie a fost creat “pentru a denumi o situaţie sociolingvistică unde
două limbi sunt vorbite bine, dar fiecare potrivit unor posibilităţi foarte deosebite” sau “o situaţie
sociolingvistică unde se utilizează în concurenţă două idiomuri cu statut sociocultural diferit”.
Bilingvismul presupune funcţii egale pentru două limbi utilizate într-o comunitate
lingvistică, pe când diglosia admite inegalitatea funcţională, superioritatea uneia dintre limbi,
adică dominarea funcţională. Astfel, situaţiile în care două limbi anumite aflate în comunicare au
în societatea respectivă funcţii sociale diferite, sunt calificate în sociolingvistica actuală drept
situaţii de diglosie, şi nu de bilingvism. Deci, afinităţile dintre bilingvism şi diglosie se situează în
planul individului, iar deosebirile ţin de cel al socialului, şi anume:
1) ambele noţiuni pornesc de la ideea cunoaşterii şi utilizării a două limbi în comunicarea
orală şi scrisă;
2) atat bilingvismul, cat şi diglosia constituie obiectul de studiu al sociolingvisticii;
3) ambele noţiuni pot fi utilizate şi cu referire la societate;
4) şi bilingvismul, şi diglosia vizează utilizarea a două varietăţi ale aceleiaşi limbi:
a) de către individ (bidialectism/diglosie personală);
b) de către comunitate (bilingvism funcţional/diglosie funcţională).
Bilingvismul se deosebeşte de diglosie prin faptul că:
1) este un termen foarte comod pentru glotopolitică;
2) bilingvismul presupune egalitatea funcţională a limbilor;
Bilingvismul este o noţiune foarte vehiculată, in timp ce diglosia este un termen foarte incomod
pentru glotopolitică, deoarece:
1) diglosia reflectă inegalitatea funcţională a limbilor in contact;
2) diglosia duce neapărat la conflict lingvistic;
76
 3) diglosia este o situaţie lingvistică instabilă;
4) diglosia este un termen mai puţin cunoscut şi vehiculat.

Lmba română în condiţii de bilingvism și diglosie. Limba română vorbită în Republica

Moldova este concurată permanent şi activ, timp de mulţi ani, de limba rusă, care şi în prezent este
un idiom foarte răspândit în mass-media, în special la televiziunile din acest spaţiu.
În diverse perioade aceste limbi au avut statut şi pondere diferită în viaţa socială a ţării. Dacă
examinăm perioada contemporană, putem constata că după cel de-al doilea Război Mondial şi
după instaurarea puterii sovietice rolul de bază în societate l-a deţinut limba rusă, care, deşi oficial
nu se numea limbă de stat, era limba de bază a întregii URSS şi în domeniul social-politic,
economic, educaţional, în mass-media acestă limbă prevala cu desăvârşire, iar limba naţională,
numită atunci limbă moldovenească, care funcţiona pe baza grafiei ruseşti, nu-i făcea rusei o
concurenţă cât de cât serioasă.
Anume în perioada postbelică s-a instaurat un bilingvism activ, atât în plan social, cât şi în
plan individual, or acest bilingvism era reprezentat de două categorii de vorbitori – o categorie o
constituiau cei care utilizau limba rusă de rând sau paralel cu limba lor maternă sau chiar în locul
acesteia – moldovenii, ucraineniii, bulgarii, găgăuzii, şi o altă categorie – ruşii sau vorbitori doar
de limbă rusă, care nu mai cunoşteau şi nu utilizau altă limbă decât rusa. Aceştia sunt numiţi şi
rusofoni – persoane care nu sunt neapărat ruşi de naţionalitate, dar care vorbesc doar limba rusă.
Mai există un temen folosit în mod curent în republica Moldova – cel de alolingvi, adică vorbitori
de alte limbi decât româna – ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari.
Acest tip de bilingvism social, numit naţional-rus, se referă la situaţia când bilingvi erau
doar vorbitorii de română, iar printre reprezentanţii celorlalte etnii, în special printre ruşi,
bilingvismul era un fenomen foarte rar întâlnit. Aşa sau altfel, comunicarea în limba rusă era
asigurată de bilingvii băştinaşi, care şi-au însuşit limba rusă pe diverse căi, unele destul de insolite.
De exemplu, după război, în 1946, la Institutul de medicină din Chişinău (actuala Universitate de
medicină) au fost înmatriculaţi absolvenţi ai şcolilor şi liceelor româneşti, care nu învăţaseră limba
rusă, dar studiile la această instituție de învățământ se făceau numai în rusă, astfel că studenţii îşi
însuşeau limba rusă „din mers” şi puteau face faţă situaţiei mai mult cei din mediul urban, care
aveau oarecare cunoştinţe de rusă, iar mulţi anume din cauza dificultăţilor de comunicare în limba
rusă au părăsit această facultate. În instituţiile de învăţământ superior în perioada sovietică studiile
se făceau doar în limba rusă, cu excepţia unor facultăţi de filologie, de pedagogie sau de arte, care
aveau şi grupe cu peredare în limba română / moldovenească. Astfel că cunoaşterea limbii ruse în
acea perioadă era o condiţie obligatorie pentru accederea la studii superioare, iar bilingvismul
băştinaşilor a fost cultivat şi prin predarea limbii ruse în şcolile moldoveneşti, disciplină la care
77
era prevăzut un număr mare de ore şi pentru care exista un suport didactic foarte bine pus la punct.
Beneficiile social-economice cele mai importante – studii de calitate, carieră, poziţie socială –
erau legate indispensabil de cunoaşterea limbii ruse.
Funcţiile limbii române au fost reduse la minimum, ea era utilizată preponderent în şcolile
moldovenești (la nivelul preuniversitar) şi în familie, de aceea dezvoltarea ei s-a stopat pentru
mulţi ani, mai ales că şi contactele cu limba română din România au fost reduse la minimum.
Idiomul românesc în aceste condiţii s-a păstrat mai mult sub forma de limbă vorbită, cu pronunţate
trăsături regionale şi familiare vernaculare, cu puternice influenţe ruseşti, ceea ce a generat mai
multe forme de diglosie.
În situaţia în care circulația limbii române literare era limitată în cadrul social, s-a limitat
evident şi dezvoltarea ei, deoarece vorbitorii foloseau mai mult un limbaj tradiţional cu multiple
trăsături locale, şi în aceste condiţii se manifestă tot mai pregnant unul dintre cele mai răspândite
tipuri de diglosie, care se manifestă în opoziţia limba literară – varianta locală (în cazul nostru
– cea regională basarabeană), când în lexic sunt utilizate:
regionalisme de tipul amuş (acuş, imediat), oleacă (puţin), ogheal (plapumă), perje (prune),
a cârni-cârnitură (a coti, a vira), prăsade (pere), harbuz (pepene verde), poamă (struguri), hojma
(adeseori), colb (praf), glod (noroi), scârbă (supărare, nelinişte), cocostârc (barză), colţun
(ciorap), hlujan (cocean), bostan (dovleac), a priblui (a presupune), ţarţamuri (franjuri), ţuflic
(ciucure) ş.a.
arhaisme semantice - a obijdui (a supăra, a nedreptăţi), odaie (cameră);
împrumuturi / barbarisme lexicale din limba rusă – din dicţionarul moldovenesc – românesc
de Vasile Stati – sumcă (geantă), stacan (pahar) , a crăscui (a vopsi), potclatcă (căptuşeală),
povestcă (citaţie), podorojnic (pătlagină) , podval (beci) , maşincă (unealtă) (maşină), fortocică
(geam mic), crivat (pat), zadatcă ( arvonă), zapiscă (bilet, scrisorică), poreadcă (ordine);
calchierile sunt şi ele un rezultat al contactului dintre limba rusă şi limba română, în care
apar structuri după modelele ruseşti, de exemplu, necătând (deşi, cu toate că), a se stărui (a se
strădui, a depune efort, a încerca), a se ocupa (la pian) (a exersa) , cu sărbătoarea (felicitări) şi
altele.
Există multe manifestări ale diglosiei la nivel fonetic-fonologic:
forme de pronunţie moldovenească - şi pentru ce/ci, de ex.: şini, să şie, înşet, faşi, taşi
(cine, să fie, încet, face tace); j pentru ge/gi: crenji, înjer, jer, moşneji; modificarea vocalei finale:
peste – pisti, grele – greli, casă - casî, masî etc.
pronunția influențată de fonetismul limbii ruse – traleibus, țelevizor, zală (troleibus,
televizor, sală) etc.

78
 O formă evidentă de diglosie o reprezintă opoziţia limba literară standard – forma
populară, când sunt utilizate în mod curent în toate situaţiile de comunicare cuvinte populare şi
familiare de tipul : leoarbă, godac, a scânci, a cotrobăi, porăială, oleacă, amuș, a se tologi, a se
lușui, fudul etc.
În etapa actuală se manifestă tot mai pregnant diglosia reprezentată prin opoziţia limbă
literară – argou / jargon
Jargonizarea limbajului este un fenomen omniprezent în limbile contemporane, dar specific
pentru argoul / jargonul basarabean este faptul că lexicul argotic nu este format pe teren propriu, ci
este împrumutat din limba rusă, tot din argou. Asestea sunt, de regulă, barbarisme-rusisme,
adaptate la sistemul gramatical al limbii române, care nu pot fi înţelese de un simplu vorbitor de
română, dacă acesta nu cunoaşte rusa, de ex.; din argoul tinerilor: a se calbasi ( a se distra), a se
pricăli (a face glume), a gruzi (a speria), prichid (haine), tacika (maşină); krutoi (care
impresionează), bazar (vorbă) ş.a.
După 1985, încă în perioada sovietică, a început să se acorde mai multă atenţie limbilor
naţionale şi în RSS Moldovenească, încă de pe atunci au început să apară multe materiale de
cultivarea limbii, iar în special după 1989 s-au făcut cicluri de emisiuni la radio şi la televiziune,
au apărut cărţi, dicţionare ale greşelilor de limbă, manuale şi îndrumare pentru exprinarea corectă
în limba română.
În acest sens, nu numai cei care au ca meserie scrisul, dar şi oamenii de rând au înţeles că
limbajul lor este de multe ori departe de limba literară şi au făcut destule eforturi pentru a atinge
un nivel de exprimare care se încadrează în limbajul standard. Bineînţeles că anumite trăsături
regionale rămân, iar formele diglosiei de care vorbeam mai sus se manifestă şi acum, însă vorbirea
corectă, limba română literară capătă tot mai mult teren, în special în sistemul de învăţământ, în
administraţia publică, în ştiinţă, în multe sfere ale economiei.
Aceste trăsături regionale îi marchează pe vorbitorii basarabeni, care simt diferenţa atunci
când se află în mediul de limbă română din România. Adaptarea se poate face destul de repede,
dar nu totdeauna foarte uşor, căci aceste „sechele identitare” rămân încă actuale.
În propaganda ideologică din fostele republici sovietice în ultima perioadă îşi făcuse apariţia
un termen politic foarte echivoc – bilingvism armonios, ce nu putea fi nicidecum armonios, din
moment ce era, de regulă, unilateral (bilingvi, în majoritatea cazurilor, fiind doar vorbitorii
limbilor naţionale din republicile unionale şi autonome, în timp ce vorbitorii limbii ruse, atât cei
din Federaţie, cât şi cei din republici, erau monolingvi). Acest bilingvism unilateral ( ividend-rus
şi, doar în cazuri excepţionale, rus-naţional) a avut în perioada sovietică şi are şi astăzi un ivide
nefast pentru vorbitorii limbilor naţionale, pentru că, pe de o parte, genera limbi amestecate
(Mischsprachen), impracticabile la un nivel superior de cultură, iar, pe de altă parte, influenţa
79
psihicul aşa-zişilor „bilingvi”, creându-le serioase (în multe cazuri ireversibile) complexe de
inferioritate naţională şi etnică cu grave repercusiuni asupra vieţii lor culturale şi sociale.
După 1989, odată cu cu trecerea la grafia latină şi cu decretarea limbii de stat (limba
moldovenească / română), limba rusa îşi pierde poziţiile ca limbă de stat, dar rămâne o limbă de
comunicare foarte activă, în special în mediul urban. Limba rusă pierde terenul şi în şcoli – acuma
se învaţă doar în clasele gimnaziale, are un număr mic de ore şi un randament scăzut. Tinerii
absolvenţi de liceu nu mai vorbesc ruseşte (cândva în şcoloile de elită din Chişinău, din centrele
raionale era o modă ca elevii să vorbească între ei, la pauze şi în afara şcolii, în limba rusă).
Aceştia înţeleg rusa, în special datorită mediului informaţional rusofon, dar nu o folosesc efectiv
în comunicare.
Or, mass-media este foarte rusificată. Sunt numeroase canale de radio şi televiziune care
transmit în limba rusă, (regulamentul audiovizualului obligă să se transmită ceva şi în română – de
regulă aceasta este reclama, iar subtitrarea este de proastă calitate şi mai mult încurcă, decât ajută
la receptare).
Presa scrisă – ziarele şi revistele de limbă rusă predomină, se vinde foarte multă literatură în
limba rusă, adică MEDIUL INFORMAŢIONAL RUSESC este foarte activ şi de bună calitate,
adeseori mai bună decât a mediilor de limbă română. Astfel, de exemplu, cercetătoara V.Molea
consideră că „cea mai mare influenţă asupra stării de lucruri actuale o are mass-media rusească,
mult mai prezentă aici decât cea românească, implicată deliberat şi plenar în perpetuarea
procesului de rusificare, doar că într-o manieră disimulată. De pe urma acestui sacrilegiu lingvistic
politica imperială, acum sub alte măşti, obţine dividende manifestate prin o populaţie loială şi
supusă oricăror manevre manipulatorii” [Molea V.].
În aceste condiţii bilingvismul actual a căpătat o altă configuraţie. În societate funcţionează
activ două limbi: româna, ca limbă de stat, este impusă (cu mai mult sau mai puţin succes) în
instituţiile statului, dar mulţi funcţionari înalţi, deputaţi, miniştri şi alte persoane publice nu
cunosc limba română nici acum, legislaţia există, dar nu se respectă. Deşi şedinţele guvernului,
şedinţele parlamentului, ale primăriei etc. au loc în limba română, orice deputat sau parlamentar
care nu ştie limba română vorbeşte ruseşte.
Bilingvismul este acuma de altă natură: societatea este formată mai mult din monolingvi – o
parte vorbesc româna, iar altă parte rusa. În special această divizare glotică se observă în rândul
tinerilor – în liceele cu predare în limba română nu există ore de limbă rusă, iar în cele cu predare
în limba rusă româna se predă, ca limbă străină, dar este prost însuşită şi foarte puţini ruşi ştiu
româna din şcoală sau datorită şcolii. Unii o învaţă şi au învăţat-o deja din considerente pur
pragmatice, pentru carieră, studii, prestigiu etc., dar în masa de vorbitori se maifstă o tendinţă
caracterizată printr-un monolingvism activ şi un bilingvism pasiv – atât din partea ruşilor cât şi
80
din parea moldovenilor. Şi unii şi alţii înţeleg limba celeilalte etnii, cunosc nişte formule, cuvinte,
dar nu comunică eficient în limba celuilalt.
De aceea la Chişinău, de exemplu, nu sunt rare cazurile când, să zicem, la magazin, între
vânzător şi cumpărător dialogul ar loc efectiv în două limbi – fiecare vorbeşte în limba sa, unul în
rusă, iar altul în română. (de ex.: Cât costă franzela? –Четыре лея. – Da pâne neagră aveţi? – Есть
бородинский. – Şi cât costă? – Три сорок ş.a.m. d.)
Bilingvismul devine, în esenţă, un fel de paralelism glotic şi nici una din cle două limbi nu
poate prevala, iar pretenţiile rusofonilor ca limba rusă să capete statut de limbă de stat sunt tot mai
mari şi tot mai insistente. Situaţia este şi foarte politizată, deoarece se ştie că cel care are limba de
stat, are şi mai multe drepturi de a fi monolingv. În acest sens, acum bilingvi ar trebui să fie ruşii,
dar printre ei procentul vorbitorilor de română este extrem de scăzut.
În plan individual, bilingvismul poate să rămână la discreţia vorbitorilor, fiecare învaţă /
foloseşte câte limbi doreşte şi, de regulă, achiziţionarea de noi competenţe se face cu scopuri bine
determinate.
În plan social, bilingvismul trebuie dirijat, are foarte mare importanţă poziţia oficială faţă de
limbile vorbite pe un teritoriu, precum şi monitorizarea executării legislaţiei lingvistice. În caz
contrar, bilingvismul social riscă să se transforme într-o bombă periculoasă, care poate izbucni
oricând, creând tensiuni şi neînţelegere în societate.
De cele mai multe ori, în cadrul bilingvismului oficial apare conflictul lingvistic, care scoate
în vileag bilingvizarea vorbitorilor ca fiind condiţia principală a procesului de substituţie
lingvistică. “Bilingvismul devine o mască a unilingvismului minorităţii numerice, dacă această
minoritate constituie elita guvernamentală, care obligă astfel majoritatea să devină bilingvă”
(W.Mackey).

Bibliografie
Berejan S. Funcţionarea oficială a două limbi în Republica Moldova – obstacol în calea integrării
europene a acestei ţări (privilegiul de a fi monolingv într-un stat cu două limbi folosite paralel)
http://www.philippide.ro/Comunicare%20interculturala_2005/08.pdf
Berejan S., Degradarea vorbirii orale într-un stat, în care funcţionează paralel două limbi oficiale.
În: AKADEMOS, nr.4, 2007, p.28-32.
Colesnic L., Afinități și deosebiri între bilingvism și diglosie
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Afinit%C4%83%C5%A3i%20%C5%9Fi
%20deosebiri%20intre%20bilingvism%20%C5%9Fi%20diglosie.pdf
Negrescu-Babuș I., Contact lingvistic și forme de manifestare a interferenței. În: Fhilologia, 2012/
LIV, ianuarie-aprilie, p. 113-118.
81
Istrati Marta. Forme ale diglosiei în Republica Moldova. În: Studia Universitatis, Seria „Științe
umanistice”, 2008, nr.6, p. 113-116.
Istrati Marta. Ancheta sociolingvistică în condiţiile diglosiei. În: Studia Universitatis, Seria
„Științe umanistice”, 2008, nr.6, p. 109-112.
Limba română vorbită în Moldova istorică / Klaus Bochmann; Vasie Dumbravă (ed.). Lepzig:
Leipziger Univ.-Verl. Vol.1, 2002.
Molea V., Specificul oralității din Basarabia. În: Studia Universitatis Moldaviae, 2016, nr. 4, p.
161-166.
Moldovanu Gh. Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru analiza limbilor în
contact. În: Limba Română, 2005, nr.11.

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Explicați în ce situații au loc interferențele lingvistice.
2. Comentați tipurile de bilingvism, referindu-vă la calitatea exprimării bilingvilor.
3. Colectați și analizați exemple de interferență și împrumut lingvistic.
4. Prezentați aspectul semilingvismului în cazul vorbitorilor autohtoni.
5. Analizați problema diglosiei, comentați formele acesteia.
6. Arătați diferențele dintre bilingvism și diglosie.
7.

8. ASPECTE GENDER ÎN CADRUL DIVERSELOR LIMBI

Forme de gen gramatical în diverse limbi. Statutul de „formă inițială” a masculinului în limba
română. Forme de masculin-feminin în denumiri de profesii și funcții: abordarea socială –
abordarea lingvistică. Metafora gender ca reflectare a viziunii asupra lumii în diferite limbi.

Cuvinte – cheie: gen, masculin, feminin, asimetrie gender, profesii, funcții, limbaj sexist,
metafore gender

Asimetria gender în cadrul categoriilor gramaticale. Genul este o categorie gramaticală,

specifică limbii române și multor altor limbi, prin care se face diferența între masculin și feminin
pentru substantive, adjective, pronume, articol. Genul se manifestă pregnant ca distincție
semantică, în special, în cadrul substantivelor animate. „Exprimarea opoziției de gen prin perechi
substantivale de gen se realizează prin: a) cuvinte cu radical diferit în cazul substantivelor animate
personale: bărbat/femeie, băiat/fată sau nepersonale cocoș/găină; b) cuvinte cu același radical
diferențiate prin sufixe, în cazul substantivelor mobile (animate personale și nepersonale),

82
reprezentând: - cuvânt-bază și cuvânt derivat cu unul dintre sufixele moționale: elev/elevă,
țăran/țărancă, lup/lupoaică; - cuvinte derivate cu sufixe diferite: nepoțel/nepoțică, vițel/vițică etc.
” (v. I, p.67)
În ultimul timp se discută mult despre aspectul gender reflectat în limbă, avându-se în
vedere modul în care limbile prezintă cele două entități: masculin – feminin. Se constată că, în
general, prevalează modul androcentrist, orientat spre bărbat și cu viziunea asupra lumii din
perspectivă masculună, iar femininul apare într-un plan secundar, mai mult în rol de obiect, nu de
subiect, astfel încât se poate vorbi despre o „asimetrie gender”, adică de prevalarea masculinului
față de feminin. În prezent, în discursul academic au apărut mai mulți termeni, ce reflectă
conceptul gender în limbă anume din perspectiva egalității de gen, ca, de exemplu „limbaj gender
neutru” (Gender Neutral Language) și sinonimul său „limbaj non-gender” (Non-Gender Specific
Language), „limbaj sexist” (Sexist Language), „limbaj non-sexist” (Non-sexist Language).
Au fost identificate câteva particularități ale androcentrismului, printre care se enumeră a)
identificarea noțiunilor om-bărbat (engl. man, fr.homme); b) substantivele de gen masculin se
utilizează cu sens generalizator, cu referire la persoanele de ambele sexe (de exemplu, elevi,
clători, cumpărători etc.; c) feminitatea și masculinitatea se deosebesc tranșant și constituie o
opoziție de tip inferior (fem.) – superior (masc.); d) multe substantive feminine sunt derivate de la
cele masculine [2].
Astfel, în limba română este pe larg răspândită derivarea cu sufixe moționale [3], cu ajutorul
cărora se formează substantive nume de ființe feminine de la masculine și invers: morar/morăriță,
broască/broscoi, împărat/împărăteasă, porumbel/porumbea, școlar/școlăriță,
vânzător/vânzătoare, sportiv/sportivă, inginer/ingineră, academician/academiciană,
decan/decană, membru/membră, filolog/filologă, deputat/deputată, președinte/președintă. În
gramatici dominanta masculină se identifică și în formele inițiale (de dicționar) ale multor cuvinte,
care sunt date mai întâi la masculin, de exemplu, adjectivele albastru/albaștri, vesel/veselă etc.
Utilizarea cuvintelor ce conțin indici gramaticali pentru diferențierea genului este legată de
anumite tradiții socioculturale, precum și de o serie de stereotipuri despre calitățile, atributele și
normele de conduită în funcție de sex. Astfel, se fixează o stereotipie gender, materializată în
așteptările pe care le au vorbitorii vizavi de conduita persoanelor, în funcție de sexul acestora. În
fiecare cultură există viziuni tradiționale în legătură cu normele de conduită, care reglementează
comportamentul gender. Acestea deseori vin în contradicție cu valorile promovate de adepții
egalității de gen, care se opun discriminării gender. Anume din perspectiva egalitatății de gen se
propune crearea și utilizarea denumirilor de profesii, funcții, ocupații, caracteristici ș.a. cu forma
gramaticală de feminin. Cele mai multe și mai aprinse discuții s-au dus în legătură cu denumirea
ministră, care așa și nu a fost „legalizată”, căci nu a fost introdusă în ultima ediție a DOOM [ A se
83
vedea 4], însă „în uz pare să se impună forma cu -ă, ca în spaniolă; se constituie astfel o
gradualitate, în care e posibilă alegerea stilistică nuanţată: ministrul (stil tehnic, oficial) - doamna
ministru (limbaj oficial-interacţiune socială) - ministra (stil standard-colocvial) - ministresa şi mai
ales ministreasa (ton ironic-peiorativ)” [5].
Se poate totuși observa că în ultimul timp are loc o „feminizare” a denumirilor de profesii,
multe dintre acestea regăsindu-se deja în dicționare: lectoră, conferențiară, redactoare,
informaticiană, terapeută, politologă, dar multe mai rămân doar cu forma de masculin – doctor,
învăţat, biker, rocker, dealer, fan, bodyguard, rapper, chirurg, general ș.a., pentru care formele de
feminin apar doar ca ocazionalisme.
Este de menționat însă că sistemul gramatical nu poate și nici nu trebuie modificat în mod
radical, pentru a reflecta toate cerințele/doleanțele gender. Având în vedere faptul că uzul
determină norma, chiar și schimbările efectuate și prezentate în dicționare, nu totdeauna sunt luate
în considerație de vorbitori, și nici de instanțe, care, de multe ori, preferă normele de exprimare
tradiționale, de exemplu, cele de masculin pentru desemnarea funcțiilor, titlurilor ș.a. Un exemplu
elocvent este oferit chiar de Academia Română în următoarea informație, în care toate titlurile și
funcțiile unei doamne sunt redate prin forma de masculin: „La sfârşitul lunii februarie 2016,
prestigioasa editură Oxford University Press a publicat lucrarea „The Syntax of Old Romanian“,
coordonată de prof. univ. dr. Gabriela Pană Dindelegan, membru corespondent al Academiei
Române, reputat lingvist, cu o solidă carieră, cercetător gradul I la Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ al Academiei Române şi profesor emerit la Catedra de
Lingvistică a Universităţii Bucureşti” [5]. Desi atestate în DOOM, mai multe formr de feminine
nu par să fie acceptate în vorbire, în uzul curent, de exemplu, decană, lectoră, filologă,
academiciană ș.a.
Problemele ce țin de reflectarea în comunicare, dar și în limbă (gramatică) a egalităii de gen
au fost discutate pe larg de către diverși specialiști. Cu anumite ocazii, ele reapar în presă, în
special în legătură cu limbajul sexist, care este discriminator față de femei, deoarece etalează
stereotipuri și prejudecăți, care contribuie la propagarea unei imagini de inferioritate a femeilor,
inclusiv în cazurile când nu este folosită forma de feminin a profesiei sau a postului deținut. O
opinie tranșantă a apărut în legătură cu forma „ministră”, pe care și-o revendică unele doamne:
„Am insistat pe forma de viceministrĂ, iar mai nou – pe cea de ministrĂ. Nu e un moft, este
dreptul meu de a insista ca identitatea mea de gen feminin să fie reflectată în forma de feminin a
funcţiei, aşa cum identitatea de gen a bărbaţilor/colegilor mei transpare în formele de masculin ale
aceloraşi funcţii şi poziţii. Ca argument în plus sunt şi lucrările marelui lingvist E. Coşeriu. Puteţi
să nu fiţi de acord cu mine, nu însă şi cu savantul de notorietate mondială care a demonstrat că
„limba reflectă relaţiile de putere şi este un organism viu, în permanentă schimbare”. Aşadar, e
84
corect să spunem şi muncitoare, educatoare, manichiuristă, învăţătoare, secretară, directoare,
jurnalistă, contabilă, dar şi filosofă, chimistă, ingineră, preşedintă, deputată, ministră”.
http://curentul.md/politica/masterclass-de-la-loretta-handrabura-de-ce-ministra-si-nu-
doamna-ministru.html
În conformitate cu aceste realități, în dicționare apar schimbări și ajustări, însă acestea nu pot
fi impuse, urmează ca vorbitorii să aleagă forma pe care o consider mai potrivită într-un context
anumit. Prezentăm în continuare poziția lingvistei Rodica Zafiu, expusă în articolul ce urmează.
Rodica Zafiu: Cuvinte nepotrivite Prefecta şi domnişoara student
http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/prefecta-domnisoara-student
S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi
culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile
dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist. Se presupune că lipsa unui termen
feminin pentru o profesie/funcţie presupune asocierea implicită a aceleia cu masculinitatea, deci o
depreciere a femeilor, care nu ar fi potrivite să o îndeplinească. Acest gen de discurs – posibil pentru limbi
care fac diferenţa morfologică între masculin şi feminin – a dus la recomandări autorizate şi la oficializarea
unor forme absente pînă de curînd din dicţionare şi din uz: în franceză, a pus în circulaţie termeni ca
professeure şi auteure, femininul articulat la ministre etc. E aceeaşi presiune ideologică prin care, în spaţiul
anglosaxon, sînt evitate compusele cu man (cărora li se creează substitute cuperson), iar termenilor generici
şi pronumelor care îi reiau li se atribuie, consecvent sau aleatoriu, formă de feminin (cititoarea, ea etc.).
Interpretarea ideologică nu acceptă ca dat un fapt simplu şi general: în sistemul lingvistic, forma masculină
e pur şi simplu cea generică, nemarcată.
În spaţiul cultural românesc se manifestă însă, cu mai multă putere, tendinţa opusă: nume de profesii
şi de funcţii care aveau de multă vreme formă feminină sînt „masculinizate“, folosindu-se cu precădere
forma cu terminaţie masculină chiar în desemnarea femeilor sau în adresarea politicoasă către acestea (cu
termenul reverenţios acordat): directorul, ministrul, senatorul, prefectul; doamna director, doamna ministru
etc. Situaţiile pot fi foarte diferite, în funcţie de istoria cuvintelor şi a societăţii, şi în funcţie de forma
lingvistică a termenilor. Uneori, există în uz un derivat feminin, mai ales dacă profesia sau funcţia
respectivă era deja îndeplinită de femei – profesoară, autoare, directoare (sau dacă termenii desemnau,
conform unui uz mai vechi, rolul de soţie al deţinătorului unei profesii sau funcţii: preoteasă, generăleasă).
Diferenţele depind şi de formă: adesea, o anumită terminaţie (de exemplu, -tor) permite mai uşor formarea
regulată a femininului: directoare, senatoare etc.
În cultura românească de azi, folosirea formei masculine pentru profesii şi funcţii e percepută ca o
caracteristică (tradiţională, conservatoare) a stilului oficial, ceremonios sau pur şi simplu politicos: ca şi
cum, într-un plan simbolic, chiar dacă neconştientizat, integritatea morfologică a cuvîntului ar reflecta
respectul pentru integritatea funcţiei. Construcţiile artificiale se diferenţiază, astfel, de registrul popular şi
familiar, în care femininul se poate forma foarte uşor, dar apare ca lipsit de respect şi chiar conotat negativ:
doctoriţă, ministră (ministreasă) etc.
Presiunea regularizării din uzul popular – în spiritul sistemului limbii – poate fi observată în diverse
discuţii publice actuale. Chiar dacă prefect nu are un feminin acceptat de norma limbii standard, femininul
prefectă se formează foarte uşor şi chiar este utilizat, mai ales în articole critice, transmiţînd o voită lipsă de
respect faţă de persoana în cauză: „Prefecta de Giurgiu trebuie demisă întrucît se implică politic“
(stirigiurgiu.ro); „Noua prefectă de Ilfov se vrea «Regina Imobiliarelor»“ (cancan.ro); „ca să-i lase impresia
că este bine informată, prefecta i-a spus că ştie că a crescut numărul persoanelor care au solicitat ajutoare
sociale“ (gds.ro). În declaraţiile unui senator anchetat şi în întrebările puse de jurnalişti (reproduse de mai
multe posturi de televiziune, în ziua de 28.10.2013), formele prefecta şi doamna prefectă au apărut de mai
multe ori, şi nu cu intenţie depreciativă, ci pur şi simplu pentru că sînt cele uzuale în registrul informal.
Există, în schimb, numeroase excese ale obsesiei ceremonioase. Observ, de multă vreme, efortul
inutil de a nu supune derivării şi flexiunii normale termenul profesor: sînt persoane care insistă să se
adreseze sau (mai rău) ca alţii să li se adreseze cu formula doamnă profesor, în loc de doamnă profesoară
(uneori, cu o inventată şi artificială diferenţiere între gradele didactice şi nivelul formelor de învăţămînt).
Modelul de politeţe ceremonioasă şi arhaizantă se reflectă şi în destul de strania formulă domnişoară
85
student: „emoţiile şi trăirile celor mai tineri studenţi ai instituţiei au fost transmise de domnişoara student
Nicoleta M., cea care s-a adresat distinşilor...“ (actrus.ro); „interesantă opinie are domnişoara student!“
(9am.ro); „te va întreba, cu un zîmbet: «Domnişoară student, spune-ne care a fost părerea...?“
(anyasum.blogspot.ro). Unii au chiar o teorie: „forma corectă e student, ca şi profesor, director, etc.:
domnişoara student, doamna director, doamna profesor. Cam aşa sună bine, sau cel puţin aşa am învăţat
eu“ (politisti.ro).
Feminismul nu are, deci, nimic de-a face cu percepţia şi utilizarea numelor de profesii şi funcţii în
română. Dacă e să detectăm o atitudine şi o ideologie în spatele uzului actual, ar putea fi vorba mai curînd
de mania posturilor: deasupra oricărei identităţi personale stă respectul pentru rolul social şi pentru funcţie.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între
altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice
(Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
O prezentare însoțită de foarte multe exemple concludente a fost făcută și de Cristina Andrei
în materialul expus mai jos.
Cristina Andrei. Desfiinţăm femininele? DOOM-ul şi genul (1) 2006-10-19
ww.poezie.ro/index.php/article/209594/Desfiinţăm_femininele
O avocată devenită celebră cu ocazia “crimei din Primăverii ” susţinea sus şi tare în timpul unei
emisiuni televizate că dumneaei este “avocat, nu “avocată, simţindu-se, după toate aparenţele, ofensată de
un domn care se încăpăţâna să i se adreseze cu “doamna avocată. Despre cauzele unor astfel de atitudini am
mai vorbit, însă ţin încă o dată să subliniez, pentru doamna respectivă şi pentru toţi amatorii de substantive
masculine ce denumesc profesii, titluri, ocupaţii, funcţii, meserii ce pot fi exercitate şi de femei, că limba
română dispune de genul feminin pentru o mulţime de astfel de substantive.
Prin urmare, nu este incorect, nici jignitor pentru doamne să folosim substantive feminine cum ar fi:
avocată, deputată, preşedintă, judecătoare, consilieră, reporteră, traducătoare, chiar şi tutoare, referentă,
lectoră, translatoare, redactoare, administratoare, filologă, biologă (şi altele similare: astrologă, psihologă,
grafologă etc. etc.), deşi acestea din urmă şi altele asemenea sună destul de nefiresc, fie din cauza rarei lor
utilizări, fie din cauza adoptării unei forme feminine literare nefericit alese (de pildă, pentru administrator”
circulă în limba română femininul “administratoră, cu o frecvenţă suficient de mare pentru a fi adoptat ca
literar, căci, nu-i aşa, uzul impune norma; pe de altă parte, dacă pentru “redactoare ” se menţionează că este
utilizat rar, pentru “administratoare” raritatea folosirii nu e menţionată, deşi este posibil ca frecvenţa lui să
fie mult mai redusă decât în cazul lui “redactoare).
Interesantă este situaţia formei feminine a substantivelor-nume de profesii terminate în -log. Acestea
şi-au dobândit femininul literar prin adăugarea lui -ă în coada substantivului masculin corespunzător:
biolog-biologă, stomatolog-stomatologă, ecolog-ecologă, viitorolog-viitorologă, neurolog-neurologă etc.,
iar flexiunea se face pe modelul psihologă-psihologei-psihologe. Forme destul de bizare, nu-i aşa? Însă
noul DOOM ne atrage atenţia între paranteze că forma feminină este rar utilizată, deci să nu ne speriem,
putem spune liniştiţi “doamna psiholog, că nu-i bai. Ceea ce nu menţionează noul DOOM (deşi, nu-i aşa,
uzul impune norma) este forma populară pentru femininul acestui tip de substantive, terminată în -loagă,
care, oricât de “zgâmboit㔠ar fi, circulă totuşi în limbă şi cu siguranţă are o frecvenţă mai mare decât
forma literară. Aşadar, să ne ferim în orice caz de forme ca “psiholoagă, stomatoloag㠔 etc., pentru că nu
sunt acceptate nici măcar ca forme populare, dar să folosim în voie feminine populare / familiare cum ar fi
dăscăliţă, doctoreasă, notăreasă, coloneleasă şi, mai ales, ministreasă, acest cuvânt care ar trebui să ne fie
drag, ca fiind singurul corespondent feminin pentru substantivul “ministru.
Ei bine, cu acest din urmă cuvânt ajung la din nou la necesitatea introducerii unor feminine în limba
română. Am spus mai devreme că limba română dispune de genul feminin pentru o mulţime de substantive
ce denumesc profesii, titluri, meserii, ocupaţii, funcţii. După toate aparenţele, mulţimea aceasta nu este,
totuşi, suficient de cuprinzătoare. Cel puţin, aşa deducem din dicţionare, care, nu-i aşa, folosesc din plin
principiul “uzul impune norma.
De abia odată cu noul DOOM au intrat în limba română literară forme de feminin ca: politiciană,
senatoare, abatesă, astronaută, halterofilă, grefieră, procuristă, coraportoare, mineralogă (rar), dirigintă,
modelieră, modelatoare ş.a.; până acum existau doar echivalentele lor masculine. Interesante sunt
femininele literare nou introduse ale lui “notar ” şi “factor, care sunt “notăriţă, respectiv “factoriţă, după

86
modelul mai vechi “doctor-doctoriţ㔠sau “primar-primăriţă. Aceste simpatice feminine în -iţă sunt
singurele forme literare acceptate de DOOM, care tot justifică atâtea şi atâtea modificări ale normelor prin
uzul care impune norma. Foarte interesantă ar fi o anchetă privind uzul lui “notăriţ㠔 şi mai ales al lui
doctoriţă. Oare câţi români folosesc adresări de genul: “doamna notăriţ㠔 sau “doamna doctoriţă? Stând
strâmb şi judecând drept, parcă mai firesc sun㠓notar㠔 sau “doctoră şi probabil că rezultatele unei
anchete ar lămuri definitiv lucrurile. Însă poate că Institutul de Lingvistică are de realizat lucruri mai
importante decât anchete lingvistice…
Dar să ne oprim puţin la substantivul “doctor” şi la formele lui de feminin. Pe de o parte, avem
femininul popular “doctoreasă, pe de alta, femininul “doctoriţ㠔 (pe care, nefiind însoţit de nici o menţiune
între paranteze, îl considerăm literar), ambele cu două sensuri: 1. soţie de doctor şi 2. femeie care practică
medicina. Însă substantivul “doctor” mai are şi un alt sens: titlu ştiinţific înalt acordat de o instituţie
academică sau de învăţământ superior; persoană care deţine acest titlu. Pentru acest sens, sărăcăcioasa”
limbă română nu dispune, pare-se, de o formă de feminin sau de mijloace pentru a o alcătui. Sau, cel puţin,
aşa ne spun academicienii, care nu s-au gândit încă la introducerea unui feminin în acest sens. Deci, după
ce o doamnă a fost doctorandă, va deveni doctor, pentru că aşa spun normele limbii. La fel stau lucrurile şi
în cazul lui masterandă (nou introdus, odată cu masculinul “masterand ”), căci, probabil, un feminin pentru
“master” ar atenta la simţul estetico-lingvistic al unora sau altora. Dacă mi-ar arde de glumă, aş zice că,
probabil, masterandele care iau masteratul sunt atât de puţine, iar doctorandele care iau doctoratul,
aşijderea, încât nu mai e nevoie de un feminin pentru master sau doctor. Sau aş propune scoaterea
definitivă din dicţionar a femininelor pentru tipul de substantive abordate aici. Dar nu-mi arde de glumă.
Şi pentru că nu-mi arde de glumă, vin şi pun o întrebare cât se poate de serioasă: cum se face că
unele substantive nou intrate în limbă, de tipul celor discutate aici, sunt acceptate de DOOM 2 cu tot cu
corespondentele lor feminine *, iar altele, nu **? Cum nu mă aştept la un răspuns, pornesc să găsesc
explicaţiile pe cont propriu. Ele ar putea veni din două direcţii: pe de o parte, din direcţia – să-i zicem –
socială, adică: explicaţia, doamnelor şi domnilor, este faptul că în societatea noastră sau aiurea
funcţiile/meseriile/ocupaţiile/profesiile respective nu sunt exercitate de femei deloc sau sunt exercitate de
femei în procent foarte mic, deci forma feminină nu-şi are rostul. Dar pe această logică nu şi-ar fi găsit
femininul în limba română cuvinte ca astronaut, cosmonaut sau chiar abate ori senator. Pe de altă parte,
explicaţia ar putea veni din direcţia uzului ce impune norma, de care se face atâta uz. Adică, doamnelor şi
domnilor, respectivele substantive sunt rar folosite la feminin în limba vorbită, sau nu se folosesc deloc în
forma lor feminină, deci aceasta nu a fost introdusă. Însă privind din această direcţie nu ar mai fi trebuit
introduse feminine ca psihopedagogă, politologă, alergologă ş.a. Şi, să fim serioşi, chiar aşa de rar sunt
folosite cuvinte ca rockeriţă, rapperiţă, fană ş.a., astfel încât să nu merite să intre în dicţionar?
Confuzia în folosirea de către vorbitori a formei feminine pentru substantivele în cauză este
întreţinută, evident, de lucrările lexicografice actuale. De pildă, noul DOOM acceptă o formă feminină
pentru “redactor, dar nu şi pentru “tehnoredactor, acceptă femininul “decană, corespunzător lui decan, dar
nu introduce un feminin pentru “prodecan, accept㠓lector㠔 şi “conferenţiară, dar nu şi “rectoră, care să
corespundă lui “rector”etc. Mai mult, pentru unele grade militare, acceptă forme feminine familiare /
populare / învechite, pentru a denumi soţia ofiţerului respectiv – colonel-colonelă (învechit şi rar) /
coloneleasă (familiar), maior-maioreasă (fam), iar pentru altele nu accept㠖 de pildă, pentru general ”
(generăleas㔠nu apare nici în DEX 98, nici în DOOM 2), iar pentru altele nu menţionează că forma
respectiv㠖 de pildă, “căpităneasă, ar fi populară, familiară sau învechită, deci am putea să o luăm de-a
dreptul literară. În plus, dacă până acum DEX 98 accepta un feminin pentru “procuror, şi anume procuroră,
în DOOM 2 acesta din urmă dispare, ca şi “egiptologă, prezent în NODEX, dar absent din DOOM 2, căci,
nu-i aşa, nu avem nevoie de ele, cum probabil nu avem nevoie de un feminin nici pentru prefect ” sau de
alte şi alte feminine. Dar cine decide dacă avem sau nu nevoie de acestea? Desigur, domnii lexicografi, care
au decis că avem neapărată nevoie în limba română de substantivul englezesc “mister, precum şi de
echivalentul său feminin, “mistress. Fireşte, ezitările, confuziile, omisiunile în ceea ce priveşte folosirea
femininului în cazul substantivelor despre care fac vorbire, la toate nivelurile (academic, oficial, mediatic
sau chiar popular) devin normale în aceste condiţii, fiind favorizate de către înşişi cei însărcinaţi a
reglementa limba română.
Se pare că într-un trecut nu prea îndepărtat limba română era mult mai maleabilă în privinţa genului,
neavând restricţii pentru formele de feminin, şi, cu expresivitatea caracteristică ce începe să se piardă, din
păcate, crea corespondente feminine pentru mai toate masculinele, fie şi numai pentru a denumi soţia celui
ce avea ocupaţia desemnată de substantivul respectiv. De pildă: vornic-vorniceasă, polcovnic-
polcovniceasă, paharnic-păhărniceasă, prisăcar-prisăcăriţă, dăltuitor-dăltuitoare, podar-podăriţă, olar-
olăriţă/olăreasă, cioplitor-cioplitoare, morar-morăriţă/morăreasă, hangiu-hangiţă/hangioaică, păstor-
87
păstoriţă, cioban-ciobăniţă, tâmplar-tâmplăreasă, ciubotar-ciubotăreasă, cizmar-cizmăreasă, zidar-
zidăriţă/zidăreasă, paracliser-paracliseriţă, cărător-cărătoare etc.
Prin urmare, avem resurse, avem mijloacele necesare şi obişnuiţa folosirii lor, avem tradiţia
femininelor, avem o cerinţă internă a limbii pentru feminine, avem o limbă ce ne oferă o mare libertate în
crearea de noi cuvinte. Însă, în aceste vremuri moderne, în toiul influenţelor străine (a se citi anglo-
americane), străine de latinitatea noastră care permite şi cere mai mult în exprimare, mai avem, mai nou, şi
o reticenţă a academicienilor absolut nejustificată! de a introduce femininele în cauză. Da, absolut
nejustificată, cum nejustificată este şi introducerea unor anglicisme absolut inutile, intrate în limbă odată cu
o trecătoare modă, dar care vor fi consolidate în limba română datorită acceptării lor la nivel normativ:
agreement, all-right, Big Brother, board, boy, brunch, coroner, coffee-break sau altele asemenea.
Fiindcă este vorba de cuvinte intrate sau neintrate în dicţionar, atenţie la cuvintele intrate în uzul
care, zice-se, impune norma, dar neluate în considerare de noul DOOM, cum ar fi: ufolog şi ozeneolog ***,
editor (accent pe a doua silabă, sens: redactor), balneoterapeut (există doar balneoterapie) bioenergetician
(de abia s-a introdus bioenergie), hip-hopper (hip-hop e nou introdus de DOOM 2, pentru hip-hopper şi mai
ales pentru hip-hopperiţă mai curge multă apă pe Dunăre), balneofizioterapeut, înţelept (substantiv) ****,
promoter şi promoteriţă, stylist, hair-stylist, make-up artist, merchandiser, webmaster, webdesigner,
zoobiolog, free-lancer etc. etc. etc. Desigur, nu toate au ce căuta în limba română, dar unele sunt extrem de
uzitate, iar cele ce vor intra oficial în română vor avea destul de aşteptat pentru o formă feminină, dacă
aceasta va fi vreodată introdusă în dicţionare.
Aşteptând în van modificări în limba literară care să pună femininele în dreptul lor şi asumându-mi
din nou rolul de “vox clamantis in deserto”, închei cu o listă lungă şi, desigur, incompletă, de substantive
prezente în DOOM 2, desemnând ocupaţii, profesii, titluri, funcţii, meserii, care vor rămâne, probabil, de-a
pururi masculine (desigur, alături de substantivele ce denumesc gradele militare şi de cele introduse doar cu
formă de masculin, enumerate mai jos, în nota de subsol **): tapiţer, tarabagiu, critic, coroner,
tehnoredactor, trimis, globe-trotter, designer, master, doctor (titlu), boss, manager, cărturar, copywriter,
cenzor, custode, comisionar, prezident, procuror, prodecan, ministru, prim-ministru, prim-procuror, pilot,
copilot, prim-secretar, lăcătuş, sculer, rector, prefect, egiptolog, golgheter, fundaş, discipol, jurat, jocheu,
chirurg, medic, bancher, impresar, zugrav, ghid, anticar. ………
Las cititorilor plăcerea de a completa această listă, şi îi invit să cugete înainte de a folosi automat
masculinul pentru acest tip de substantive, măcar pentru cele care au totuşi corespondente feminine
acceptate de norme, căci, aşa cum am spus mai devreme, nu e incorect să le folosim. Este chiar
recomandabil, pentru a vorbi o limbă corectă, să le folosim măcar pe cele existente în lucrările normative.
Şi, de ce nu, chiar şi pe cele inexistente, de tipul “doctoră, notar㠔 sau “redactoră, căci va veni, probabil,
ziua când uzul va impune norma şi în această privinţă, înlăturând reticenţele academicienilor care nu s-au
sfiit să opereze în noul DOOM alte modificări, mult mai iritante, dictate de uz.

NOTE:
* Substantive nou introduse cu forme masculine şi feminine: informatician-informaticiană, debarasor-
debarasoare, ecologist-ecologistă, machetator-machetatoare, prim-solist – prim-solistă, oceanolog-
oceanologă(rar), confecţioner-confecţioneră, masterand-masterandă, automatist-automatistă,
gastroenterolog-gastroenterologă, generalist-generalistă, gerontolog-gerontologă (rar), terapeut-terapeută,
fizioterapeut-fizioterapeută, futurolog-futurologă (rar), investitor-investitoare, kinetoterapeut-
kinetoterapeută, mitingist-mitingistă, psihopedagog-psihopedagogă (rar), psihoterapeut-psihoterapeută,
alergolog-alergologă (rar), politolog-politologă etc.
** Substantive nou introduse doar cu formă masculină: boss, enolog/oenolog, tapiser, supervizor,
terminolog, hacker, cameraman, supervizor, genist, fiziopatolog, finanţist, învăţat, biker, rocker, dealer,
fan, bodyguard, rapper, ranger etc.
*** UFOLOG – nu figurează în DOOM 2, dar apare în DEX 98 şi NODEX, iar ufologie (prezent în DEX
98 şi NODEX) apare în DOOM 2 ca nou introdus; OZENEOLOG – de abia DOOM 2 introduce abrevierea
OZN ca termen de sine-stătător, ozene (care apare în DEX 98) şi ozeneu (care apare în NODEX) nu apar în
DOOM 2, ozeneologie există în DOR, nu există în DOOM 2, deşi toate aceste cuvinte ar putea pune
probleme de scriere şi / sau pronunţare, pe care DOOM e menit să le lămurească; pentru substantive care să
denumească specialistul / specialista în ozeneologie mai avem de aşteptat
**** ÎNŢELEPT – în DOOM 2 figurează doar ca adjectiv, cu formă de masculin şi feminin. În DEX 98 se
precizează folosirea lui frecventă ca substantiv. Pentru “egoist, DOOM 2 este mai îngăduitor, acesta
figurând şi ca adjectiv, şi ca substantiv.

88
 Metafora gender și viziunile asupra lumii
Problema gender, în limbă și în comunicare în ultimul timp este discutată pe larg, fiecare
autor aducând argumentele sale, iar în plan funcțional, modificările de moment, ocazionale, au ca
scop mai mult obținerea unor efecte stilistice. În acest sens, oferă multe posibilități de creare a
variantelor substantivele epicene, care cuprind nume de animate personale sau nonpersonale de
ambele sexe, încadrate într-un singur gen – fie masculin, fie feminin – de tipul părinte, rudă, și,
mai ales, cele de animale sau păsări – cămilă, cuc, veveriță, albină ș.a. De la acestea, unii autori
creează denumiri și pentru celălalt gen, de exemplu, ca denumiri expresive au devenit deja
cunoscute formele Veverel de la veveriță (bomboane „Veverel”), Ghiocica de la ghiocel, Jucărel
de la jucărică ș.a.
Procedeul s-a dovedit a fi deosebit de productiv la crearea textelor pentru copii. În cartea
scriitoarei Passionaria Stoicescu „Cele mai năstruşnice păţanii cu animale, pasări, flori, gânganii ”
[6] există multe personaje din domeniul faunei și florei, care preiau comportamentul uman, deci
capătă și respectivele caracteristici de gen în denumire.
Doamna cucă şi-al el pui. Doamna Cucă face ouă şi le-mparte pe din două;... Şi din oul de-
mprumut iese-un rău şi-un prost crescut, căci cu noii fraţi n-aduce băieţelul doamnei Cuce.
Căpriorul supărat. În oglinda de văpaie Căprioara face baie... iat-o, iese în lumină, să-şi poftească
la-mbăiat puişorul supărat. Dar el stă sfios şi tace ... Nu-nţelege cum se face că se spală pe-ndelete
şi ... rămâne tot cu pete! Piţi-piţi-piţigoi. În căuşul palmei moi stau cinci pui de piţigoi fără fulgi,
aproape goi care ţipă: — Vai de noi, piţi-piţi-pifigoi!. Dar noroc cu Piţiguşa că la toţi le umple
guşa. Școlarii. Strigă catalogul blând, iar şcolarii rând pe rând se ridică în picioare gata pentru
ascultare: - Coadă-Roşie Vulpiţa! - Ciocănescu Ghioniţa! - Barza Picioroange Lungi! - Melcul Nu
Poţi Să M-Ajungi! - Ursuleţul Mormăici! - Ţepoşilă Ghe. Arici! - Ronţăiescu Veverel! -
Mistreţeanu Groh Purcel! Bietul ţepoşel. O Broscuţă grijulie se ruga de Păpădie: — Dă-mi, te rog,
pe datorie o ulcică de lăptic pentru Ţepoşel cel mic, că-i plecată la servici mama lui, tanti Arici. Îți
recomand, stimată peștiuță, să gândești bine formularea întrebării. Șarpele. L-au zărit de după-o
cracă un Brotac şi o Brotacă. Huhurezul. Toţi se tem de el ... Doar Gaia îi deretică odaia, unde
vin adeseori verişorii Bufniciori.
Sufixele moționale sunt instrumente gramaticale destul de active în procesul de formare a
cuvintelor și se poate obserba că cel mai activ, în special în cazul neologismelor este –ă/e (în
derivate ca filologă, decană, președintă, directoare, prozatoare). În funcție de necesități, autorii
adoptă și alte diverse procedee de derivare, lărgind, în felul acesta, lista ocazionalismelor. O
experiență inedită de creație lexicală prin compunerea și modificarea unor lexeme oferă scriitorul

89
Paul Goma, care a creat 33 000 de cuvinte noi de la 896 cuvinte vechi (de ex., dactilofragă,
Evreiștein, Ffantonim, fantomască, abandonjuan), demonstrând prin „Alfbecedarul” său de 760 de
pagini posibilitățile derivaționale ale limbii române.
Categoria lexico-gramaticală a genului prezintă dificultăți la traducere, de exemplu, din rusă
în română, în special când diferențierea după gen-sex care se face în limba română prntru
substantivele din categoria non-uman, nu totdeauna coincide cu diferențierile din limba rusă. Cele
mai neașteptate sunt necoincidențele în cazul unor nume de animale sau păssări, frecvent întâlnite
și utilizate de vorbitori în mod curent. Astfel, substantivul câine în limba română este de gen
masculin, iar echivalentul său în limba rusă собака este feminin. La fel se întâmplă cu alte
substantive – fluture, șarpe pește, cuc ș.a., masculine în limba română, dar femiine în limba rusă –
бабочка, змея, рыба ș.a. Astfel că unele conotații se pot dezvolta în mod diferit, de exemplu, în
limba rusă există expresia мать-куушка, cu referire la mamele care își părăsesc copiii, analogia
făcându-se cu „obiceiul” cucului de a-și depune ouăle în cuiburi străine. Numai că în română CUC
este masculin, de aceea întreaga semnificație se schimbă. Anume din acest motiv autoarea
poeziilor citate mai sus a inventat forma „doamna cucă”.
Această manieră de personificare sau de interpretare metaforică a numelor inanimate este
influenţată anume de genul lor. R.Jakobson observă că în limbile slave, dar şi în alte limbi, în care
„ziua” (de ex. den’) este de gen masculin, iar „noaptea” de gen feminin (noc’), ziua este
reprezentată de poeţi ca fiind amantul nopţii. Pictorul rus I.Repin a fost uimit să vadă în tablourile
realizate de creatorii germani păcatul reprezentat alegoric în chip de femeie (germ. die Sünde,
subst. feminin), deoarece în limba rusă „greh (păcat)” este de genul masculin, prin urmare, trebuie
să fie reprezentat de un chip de bărbat. La fel de surprins a fost un copil, care, citind nişte poveşti
germane traduse în ruseşte a decoperit că Moartea, pentru ruşi, evident, o femeie (rusescul smert’
este substantiv feminin, ca şi substantivul respectiv românesc), este reprezentată sub chipul unui
bătrân (în germană der Tod, masculin). Moia sestra jizn’ (sora mea viaţa), titlul unui ciclu de
poeme de Boris Pasternak, sună foarte natural în limba rusă, unde jizn’ este de genul feminin, însă
această denumire l-a adus la disperare pe poetul ceh Josef Hora, care a încercat să traducă
poemele, deoarece în limba cehă acest nume – jizn’ – este de genul masculin (život).
În fiecare limbă există deja un întreg sistem de metaforizare, bazat pe diferențele și
particularitățile comportamentale, aspectuale, mentale, generate de opoziția masculin-feminin.
Tradițiile sunt diferite și aceste diferențe fac lumea cu mult mai bogată și multiaspectuală.

Bibliografie
1. Gramatica limbii române (GALR). Vol.1. Cuvântul. București, 2008.

90
 2. Кирилина А. Гендерная асимметрия в языке.
http://www.owl.ru/win/womplus/2003/01_05.htm
3. Moroianu Cristian. Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe substantivale vechi
www.unibuc.ro/prof/...c/.../2011febSufixe_subst_vechi_
4. Masterclass de la Loretta Handrabura: De ce MINISTRĂ și nu Doamnă ministru?!
http://curentul.md/politica/masterclass-de-la-loretta-handrabura-de-ce-ministra-si-nu-
doamna-ministru.html
5. Zafiu Rodica. Ministră, ministreasă, ministroaică.
http://www.romlit.ro/ministr_ministreas_ministroaic
6. https://academiaromana.wordpress.com/2016/03/06/sintaxa-limbii-romane-vechi-
publicata-in-limba-engleza-la-oxford-university-press/
7. Passionaria Stoicescu. Cele mai năstrușnice pățanii cu animale, flori, gânganii. Editura
„Universul familiei”, 1991.
8. Paul Goma. Alfabecedar, 2009
http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/LRP_ALFABECEDAR_A_Z.pdf

Aplicații și sarcini de lucru

1. Comentați esența socială a problemelor legate de gen.

2. Stabiliți relația cu primatul genului masculin în gramatici, dicționare etc.
3. Analizați modul de formare a denumirilor de profesii, menționând care denumiri adoptă și
masculinul, și femininul, iar care au doar denumiri cu forma de masculin.
4. Prezentați modaitățile de abordare metaforică a substantivelor epicene și a altor denumiri
de tip „monogen” în literatura artistică.
5. Urmăriți modul de redare a categoriei genului în mai multe limbi. Dați exemple de
necoincidențe de gen în traducerile de texte artistice.

8. LIMBI DE CONTACT ÎN COMUNICAREA UMANĂ

Necesitatea limbilor de contact în cadrul comunicării. Funcțiile limbilor de contact.

Pidginul, limbile creole. Esperanto și alte încercări de creare a limbilor artificiale. Limbile
actuale de comunicare internațională. Limbi amestecate din fosta URSS – surjic, traseanca,
limbajul macaronic rus-român.

Cuvinte-cheie: lingua franca, coine, pidgin, limbi creole, traseanca, surjic, limbaj
macaronic, esperanto, basic english.

În condițiile când comunicarea are loc între vorbitori de limbi diferite, apare necesitatea unei
limbi comune, care să fie înțeleasă de toți și să contribuie la reușita comunicării. Acest lucru este
deosebit de important în societățile și comunitățile multietnice plurilingve, care trebuie să adopte o
formă / limbă de comunicare, de multe ori aceasta poate fi limba administrației, limba de stat,
limba documentelor.
91
 Există limbi cu răspândire intenațională, care ajută la comunicarea persoanelor cu limbi
materne diferite, având funcția de mediere lingvistică, aceste fiind de un mare ajutor în cazul unor
comunități, zone/situații multietnice și multilingve. În asemenea zone se utiliza o limbă naturală,
pe care o însușeau mai mult sau mai puțin bine, uneori cu forme mai simple și mai nestandarde,
majoritatea celor încadrați într-o anumită activitate. Pentru mulți aceasta nu era o limbă maternă,
ci o limbă străină, învățată și utilizată în porturi și în piață. Există câteva tipuri de asemenea limbi
ajutătoare – limgua franca, coine, pidgin, limbi creole.
Lingua franca – limbă orală de comunicare interetnică. Lingua franca sunt, de obicei, limbi
comerciale, folosite de vorbitori de diferite idiomuri. Inițial, aceasta era o limbă hibridă, cu lexic
francez și italian, și era folosită în partea orientală a bazinului Mării Mediterane de către populația
arabă, implicată în activități comerciale cu francezii și italienii (arabii îi numeau pe toți franci, de
aici și denumirea limbii).
În sociolingvistica actuală termenul lingua franca poate să indice orice limbă de comunicare
interetnică pe un anumit teritoriu, inclusiv limbi dezvoltate, cu istorie și tradiții bogate.
Coiné (interdialecte orale) – denumirea provine de la gr. κοινὴ διάλεκτος „limbă comună”
(koinós cu sensul de comun, usual). Este o formă supradialectală a limbii, utilizată, în special în
formă orală, de către vorbitorii diferitor graiuri și dialecte. În sociolingvistică se mai vorbește și
despre un coine urban – în marile orașe se cristalizează o formă unică de comunicare orală, în care
nu se regăsesc particularitățile locale ale limbajului din diverse localități rurale, din care provin
orășenii.

Coiné (interdialecte orale) – denumirea provine de la gr. κοινὴ διάλεκτος „limbă comună”
(koinós cu sensul de comun, usual). Este o formă supradialectală a limbii, utilizată, în special în
formă orală, de către vorbitorii diferitor graiuri și dialecte. În sociolingvistică se mai vorbește și
despre un coine urban – în marile orașe se cristalizează o formă unică de comunicare orală, în
care nu se regăsesc particularitățile locale ale limbajului din diverse localități rurale, din care
provin orășenii.
I. Limbi mixte/amestecate
Există și necesități imediate de de comunicare între vorbitori de limbi diferite, situații în care
limbile/comunicarea nu sunt gestionate de autorități, ci se dezvoltă în mod spontan, haotic în
diverse comunități bilingve sau plurilingve, în zonele de comerț, în diferite spații geografice.
Vorbitorii adoptă minimumul necesar din limba celuilalt, utilizând și resursele propriei limbi,
pentru a se înțelege în anumite situații de comunicare. Astfel apar niște limbaje amestecate, cu
forme simple, „pocite”, pe care sunt nevoiți să le folosească cei care doresc să se facă înțeleși într-
o limbă pe care nu o cunosc. În anumite cazuri, apare obișnuința de a utiliza un melanj alcătuit din
92
mijloacele propriei limbi, combinate cu resurse din altă limbă. În el predomină substantivele-
denumiri, iar repertoriul lexical este foarte redus și de regulă, asemenea imbaje mixte sunt utilizate
de vorbitorii neinstruiți, pentru care nu are importanță decât să se facă înțeleși. Au fost identificate
mai multe limbaje de acest fel, apărute în diverse zone, în diverse perioade istorice și condiții
politico-economice.
Pidgin (engl pidgin) este un limbaj mixt, folosit în relaţiile comerciale, în
special maritime, din Extremul Orient. Este o formă simplificată de vorbire care constă, de obicei,
dintr-un amestec de două sau mai multe limbi, prezintă o gramatică şi un vocabular rudimentare şi
este întrebuinţat ca mijloc de comunicare între grupe vorbitoare de limbi diferite, fără a fi însă
vorbită ca limbă primară sau maternă. Forma pidgin are rolul de limbă de contact, denumirea
vine din engleză (cuvântul pidgin, cu sensul de afacere a apărut probabil din pronunţarea chineză
a engl. business = afacere).
Multe dintre limbile de tip pidgin au luat naştere în urma contactelor dintre colonizatorii
europeni cu popoarele colonizate, când pentru comunicarea curentă se utiliza un melanj primitiv
alcătuit din lexemele cele mai necesare, circa1500 de cuvinte. Pidginul are o fonetică și o
gramatică a limbii locale, mult simplificată și redusă la minimum, iar lexical este în proporție de
95% european.
Pidginurile sunt răspândite mai ales în Asia de Sud-Est, în Oceania, în bazinul Mării
Caraibelor. De regulă, aceste limbi amestecate aveau rolul de lingua franca, servind pentru
comunicarea între vorbitorii de limbi și dialecte diferite și apar ca rezultat al cuceririi de teritorii,
al expansiunii comerciale și al migrațiilor în masă. Pidginurile se utilizează în mod sporadic, doar
în formă orală, din motivul că băștinașii nu simt necesitatea de a învăța și de a cunoaște bine
limbile europene cu care vin în contact. Statutul acestor forme este unul inferior și neprestigios.
De exemplu, un mix între franceză şi engleză se mai numeşte „bush english” - franceza din
tufari; un pidgin african utilizează astfel de forme (remarcate de studenţii europeni): „waka waka”
asta e în pidgin şi înseamnă „working working”; Howfar? sau Nowhow? e How are you? Who
side you di go? se traduce ca Where are you going?; “Am auzit 2 cuvinte de la niste colegi din
Africa: “ciundra” (children) şi “smuka” (smouker).
Notă: Некоторым аналогом процессов, ведущих к сложению пиджинов, могут быть
такие интерферентные явления в русской речи иммигрантов в англоязычной среде, как
забуковала тикеты ('заказала билеты', англ. to book tickets), в инчах ('в дюймах', англ. inch),
на сэйле ('на распродаже', англ. sale); ср. также пародийную фразу аналогичного
происхождения: Клёвые блуёвые трузера с двумя покитами на бэксайде (т.е.'клёвые синие
брюки с двумя карманами сзади').

93
 Prin limbi creole se înţeleg în mod curent, în primul rând, limbile formate la începuturile
epocii moderne drept derivate din limbile europene romanice (portugheza, franceza, spaniola etc.)
sau germanice (germana, engleza,olandeza), în fostele posesiuni (colonii) ale puterilor respective
de pe alte continente. Există însă şi limbi creole bazate pe limbi aparţinând altor familii lingvistice.
Limbile creole reprezintă mijlocul de comunicare a peste 9 milioane de vorbitori, majoritatea -
circa 8 milioane - vorbind creola franceză.
Cuvântul "creol" provine din portughezul crio(u)lo (probabil derivat de la participiul
trecut criado al verbului latin criar (creare), însemnând la origine "crescut în casa stăpânului",
apoi "născut în colonii (din părinţi europeni)" (în opoziţie cu "venit din Europa"); în zona
americană însemna şi "negru născut în colonii" (în opoziţie cu "originar din Africa"). Termenul
"metis" era aplicat la limba europeană "coruptă" folosită de negri sau de albii "creoli" în
raporturile lor cu negrii. Limbile creole prezintă atât asemănări cât şi deosebiri, atât faţă de limbile
necreole, cât şi faţă de aşa-numitele pidgin-uri.
Limbile creole romanice sunt incluse în grupa de limbi numită de unii lingvişti
„Romania nouă” (a nu se confunda cu România sau româna), ele fiind considerate limbi romanice
din „generaţia a doua”. Au la bază una din următoarele trei limbi romanice: portugheza, franceza,
spaniola. Ele s-au constituit în „Romania nouă” în general în secolele al XVII-lea - al XVIII-lea,
ca urmare a expansiunii maritime şi coloniale a ţărilor europene respective.
Utilizate, în general, limitat la diverse împrejurari ale existenţei cotidiene, creolele romanice nu
dispun decât sporadic de mijloacele de impunere ale limbii standard oficiale - anume învăţământ,
viaţa publică, presă, emisiuni radio şi TV, literatură. O excepţie o constituie limba creolă haitiană,
o limbă creolă formată pe baza limbii franceze, care are statut de limbă oficială în statul Haiti,
alături de limba franceză, dar cu un statut social inferior francezei.

94
 Limbile creole reprezintă orice limbaj pidgin care a fost stabilit drept limbă natală a unei
comunităţi. O limbă creolă se naşte, de obicei, atunci când vorbitorii unei anumite limbi devin, din
punct de vedere politic şi economic, superiori vorbitorilor unei alte limbi. O formă simplificată sau
modificată a limbii din grupul dominant (pidgin), folosită pentru comunicarea dintre cele două
grupuri, poate, în cele din urmă, să devină limba nativă a comunităţii mai puţin influente.
Exemplele includ creola vorbită în Sea Island (anterior Gullah, care derivă din engleză), cea
vorbită în insulele din Carolina de Sud, creola haitiana (care derivă din franceză),
şi papiamento (obţinută din amestecul de spaniolă şi portugheză), vorbită în Curacao, Aruba şi
Bonaire.

II. Limbi internaționale cu rol de mediere în comunicare

În această categorie intră, în primul rând, limbile de largă circulație internațională, precum și
limbile ONU. Acestea sunt utilizate de multe ori în calitate de limbi ajutătoare, având funcția de
mediere lingvistică, pentru a facilita comunicarea persoanelor care au altă limbă maternă. Or, spre
deosebire de lingua franca sau pidginuri, limbile internaționale sunt limbi etnice, a căror funcție
de bază este cea de mijloc de comunicare pentru un anumit popor, fiind limba maternă a acestuia.
Funcția de mediere este secundară pentru aceste limbi, or anume această funcție conduce la
apariția unor variante simplificate, cum arfi, de exemplu, Basic-English, o variantă mai ușoară a
limbii engleze.
Utilizarea unei limbi concrete în comunicarea internațională este determinată de factori
sociali și istorici, de rolul anumitor state și a popoarelor respective în politica și economia
mondială, de importanța acestora în sfera științei și culturii.

95
 Pe parcursul istoriei, în diferite zone, au fost diverse limbi cu acest rol de intemediere. În
Epoca veche și în Evul Mediu au fost utilizate ca limbi cu funcție de intermediere limba greacă
veche (în țările din bazinul Mării Mediterane), latina (în Imperiul Roman), limba arameică (în
lumea iudaică), araba și persana (în Orientul Apropiat și Mijlociu).
În prezent, datorită mijloacelor rapide de difuzare a informației, limbile de circulație
internațională au ieșit din raza propriilor regiuni și au devenit limbi de comunicare în plan
mondial, global, formând așa-numitul „club al limbilor mondiale”, din care fac parte cele mai
prestigioase și mai recunoscute limbi pe plan mondial. Acestea sunt studiate, propagate, învățate
în diverse scopuri – pentru studii, turism, comunicare, lucru etc.

III. Limbi artificiale, create pentru comunicarea internațională/interetnică

Atunci când trebuie să comunice vorbitorii de diverse limbi, multitudinea de idiomuri și

dialecte creează mari impedimente, oamenii nu se pot înțelege, deoarece folosesc coduri
lingvistice diferite. Biblia, prin exemplul turnului Babel, spune că diversitatea limbilor este o
pedeapsă, pe care oamenii au primit-o pentru că au dat dovadă de trufie. Pentru a surmonta aceste
dificultăți, încă din timpurile străvechi a apărut ideea unor limbi ajutătoare universale, care să fie
mai simple, mai ușoare decât limbile naturale, să poată fi învățate cât mai repede și să fie agreate,
ca limbi secunde, de către reprezentanții diferitor popoare.
Mulți considerau că limbile artificiale au mai multe priorități față de cele naturale și aceste
priorități sunt generate nu doar de simplitatea lor și ușurința cu care pot fi învăate și folosite, ci și
de faptul că acestea sunt neutre din punct de vedere etnic, nu aparțin niciunei națiuni și nu
reprezintă prestigiul niciunui popor.
Se presupune că primele idei de limbi „create” au apărut încă înainte de era noastră și au
aparținut unor autori precum Alexarh și Claudiu Galen, iar în evul mediu de asemenea proiecte
erau interesați autori celebri, precum Thomas Moor, Tomazo Campanella ș.a. Printre cei care s-au
arătat interesați de crearea unor limbi noi/artificiale se numără și Frensis Bekon, Jan Amos
Komenski, Rene Decart, Isaak Newton.
Se consideră că pe parcursul timpului au existat cam 1000 de proiecte de acest fel, la care s-a
lucrat în circa 40 de țări ele lumii, deși cele mai multe nu s-au realizat.
Prima limbă artificială/de cabinet, elaborată și pusă în practică a fost volapuk (denumire
formată din  world 'lume' ⇒ vol + speak 'a vorbi' ⇒ puk, adică 'limba lumii/mondială'), aceasta a
fost creată în Germania în anul 1879 de către preotul Johann Martin Schleyer, care spunea că
Dumnezeu i s-a arătat într-un vis și i-a cerut să creeze o limbă internațională. În 1889 existau
aproximativ 283 de cluburi, 25 de reviste în şi despre Volapük, şi 316 manuale în 25 de limbi.

96
Astăzi se estimează că mai sunt aproximativ 20 de persoane care vorbesc această limbă. Volapük a
fost înlocuită la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX de limbi mult mai simple şi mai
uşor de învăţat cum ar fi esperanto sau latino sine flexione.
Au urmat alte proiecte, printre care se numără: esperanto, lansată în 1887 de către Ludovic
Zamenghoff, medic din Varșovia; latino sine flexione (1903, autor matematicianul Italian
Giuseppe Peano); ido (1907 – limba Esperanto reformată de un grup din Franța, printre care se
număra și renumitul lingvist danez Otto Espersen); occidental (1921, autor estonianul Edgar Val,
cu un lexic bazat pe limbile europene occidentale); novial (1928 – o sinteză între ido și occidental,
autor O.Espersen); interlingua (1951, SUA, International Auxiliary Language
Association (IALA), o limbă simplă, bazată pe lexicul idiomurilor occidentale. A se vedea: 22e
Conferentia International de Interlingua del Union Mundial pro Interlingua (UMI) le 25 ~ 31 de
octobre 2017 | Benvenite a Espania!
Esperanto este cea mai reușită limbă artificială, care s-a bucurat de un real succes și de o
răspândire destul de mare, o limbă cu mult mai ușor de învățat și de utilizat decât limbile naturale.
Primul dicţionar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în anul 1889.
Este menţionată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În
plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, şi pentru fiecare sunet
există o singură literă. Cea mai mare parte a lexicului constă din cuvinte/rădăcini ale limbilor
europene de cultură (latina și greaca). Are o serie de reguli generale foarte simple, cum ar fi:
- utilizează 40 de afixe monosemantice, fără sinonime;
- toate substantivele au sufixul -o; ) 
- toate denumirile ființelor de genul feminin au sufixul –in;
- toate adjectivele și cuvintele adjectivale au sufixul –a;
- forme de plural au numai substantivele și adjectivele, toate se formează cu aceeași
terminație -j;
- toate infinitivele se termină în –i;
- timpul present se termină pentru toate verbele în –as;

Iinitial, limba Esperanto a fost acceptată cu mult entuziasm, pe parcursul anilor s-au publicat
numeroase lucrări, inclusiv texte cu character artistic, traduceri, manual, dicționare. În diferite țări
au fost editate circa 140 de ediții periodice în limba Esperanto, s-au format asociații ale
esperantiștilor în 56 de țări, inclusiv în fosta URSS și în țările CSI.
În prezent, esperanto se află într-un con de umbra, deoarece acum accesul la informație este
mult mai rapid și mai diversificat decât în secolul trecut. Percepția are loc mai mult pec ale vizuală
(prin imagini) și auditivă și nu prin lectura textelor scrise. De aceea crește rolul limbilor vii,

97
naturale, chiar dacă se întreprind măsuri de a crea diverse variante simplificate – pentru turiști,
pentru inițiere etc. De exemplu, varianta Basic English, elaborată în 1930 de către lingvistul
american Charles Ogden, conține 850 de cuvinte și câteva reguli gramaticale. Sau, pentru o
legătură sigură între dispecer și pilotul aeronavei, au fost elaborate (pe baza limbilor naturale)
limbaje minimalizate pentru convorbiri, cu structuri absolut standardizate.
Astfel că perspectiva utilizării limbilor artificiale este minimă, cel mai probabil ca limbă
internațională de contact se va folosi tot mai pe larg limba engleză, cu diferite variante mai mult
sau mai puțin simplificate și standartizate, în funcție de necesități.

IV. Limbi amestecate în spațiul postsovietic

În zonele urbane, unde este destul de mare ponderea limbii ruse, apar niște limbaje
amestecate, în care comunică, în special, păturile sociale cu un nivel scăzut de cultură și chiar de
viață – muncitori necalificați, mici comercianți, lucrători cu ziua, diverse grupuri sociale mai mult
sau mai puțin, marginale, precum și destul de multe persoane în etate.
Rusificarea în acest mediu se manifestă prin adoptarea multor cuvinte rusești, într-o
pronunție și cu accentul limbii materne.
Dintre fostele republici ale URSS cel mai puternic au fost supuse rusificării Belorusia,
Ucraina, Cazahstanul și Moldova. În fiecare din ele a apărut câte o formă de limbă mixtă, de tip
pidgin, în care vorbește o bună parte din populație.
Traseanka – este un limbaj amestecat în Belarus. A apărut în procesul comunicării
belarușilor cu rușii. A preluat foarte multe cuvinte rusești, pronunțate și accentuate în manieră
belarusă. În general, limba belarusă literară este vorbită în Belarus de un număr relativ mic de
persoane, mai mult se comunică sau în ”traseanca” sau în rusă: "журналiст задае пытаннi па-
беларусску", а ему отвечают, не утруждая себя, по-русски.
Русский Белорусский Трасянка
Сжечь спалiць спалить
Картошка бульба бульба
Отец бацька батька
Говорить размаўляць гаварыць
Интересный цікавы интерэсны
Умный разумны вумны
Хороший добры харошы
Спортсмен спартоўца спарцмен
Последний апошні пасьледні
Европа Еўропа Яўропа
Женщина жанчына жэншчына
Честный сумленны чэсны
Учительница настаўніца учытильница

98
 «Наш бацька — самы харошы прэзідзент на зямле. Ён очань смелы i вумны. Ён наша
ўсё. Ён спарцмен i аграрый. Благадара яму мы харашо жывём. Ягоныя вусы — эта проста
пасьледні піск моды. Ён не прапусціць Яўропы i iхняй гамазьнi.» — Трасянка
«Наш бацька - самы добры прэзiдэнт на зямлi. Ён вельмi смелы i разумны. Ён наша
ўсё. Ён спартоўца i аграрый. Дзякуючы яму мы добра жывем. Яго вусы — гэта проста
апошні пiск моды. Ён не прапусціць Еўропы i iхняй гамазнi.» — Белмова
Se afirmă că mulți belaruși renunță să vorbească limba belarusă, pentru că majoritatea
cunosc doar varianta mixtă ”traseanca”, pe care nu vor să o etaleze.
Surjic – limbă amestecată în Ucraina. Este vorbită preponderent la sate, în suburbiile
orașelor, în zonele cu populație mixtă. Are trăsăturile fonetice și gramaticale ale limbii ucrainene,
dar a adoptat masiv lexicul rus. Limbajul surjic este o formă populară de comunicare, folosită
preponderent de păturile mai puțin culte ale populației. Apare în diverse emisiuni de divertisment,
în care se redă felul de a vorbi al unor anumite persoane. Un exemplu de surjic în chowbiz este
personajul Verca Serdiucika.
Registrul surjic – ucraineană include astfel de exemple (între paranteze sunt formele ucrainene
corecte):

 ад (пекло)
 а іменно (а саме)
 голольод (ожеледиця)
 до цих пір (досі)
 завидувати (заздрити)
 касатися (стосуватися чогось, доторкатися до чогось)
 кидатися у вічі (впадати в очі)
 мєлоч дрібні, дрібняки, копійки
 обіжати (ображати, кривдити)
 обув (взуття)
 пірожене (тістечко)
 побритися (поголитися )
 трьохкімнатний (трикімнатний)

Limba ruso-„moldovenească”, amestecul de rusă și română, cu un vocabular adaptat –

cum este perceput de ruși:
1. Мэй, уэй, бэй - обращение к мужскому полу
2. Мэй-фа - обращение к женскому полу
3. Аузь фа (мэй)? - простите, меня вы слушаете?
4. Эй да! - я сомневаюсь в правдивости Ваших слов!
5. Нь-о атключит свету - мне выключили свет
6. Н-ам свет - нет электричества
7. Кум житуха? - как жизнь?

99
 Despre ibajul macaronic al multor vorbitori basarabeni există numeroase mostre plasate în
Internet, comentarii și opinii, din care reiese că fenomenul este destul de răspândit. A se vedea
exemplele:

Dialog.
- Bei mult?
- Eu vobșe-to nu beu postoianno. Beu așă, sî ma răsslăghesc.
- Da când anume?
- Când? Dupa smenî, cu drujii, ori dacă-i sărbătoare, un deni rojdenia...

- Vorbiți românește?
- Dap kaneșna, șî priciom tare nifigova!

De-ale basarabenilor / Despre rusisme https://cum-se-scrie.ro/de-ale-basarabenilordespre-

rusisme/
Zi de zi, fie pe stradă, fie acasă, fie la serviciu, în transport public, la facultate, la școală sau
chiar la distracții (PS.Să nu uităm nici de guvern/parlament), mulți preferă să vorbeasă ”o altă”
limbă decât cea română, adică cea plină de rusisme. La tot pasul întîlnim oameni care vorbesc la
prima vedere limba română, dar dacă stai să asculți mai atent, îți dai seama că e o limbă
neînțeleasă de către unii.
Exemple de astfel de discuții observate personal printre rândurile basarabenilor:
”Azi am fost la dneara lu bâvșaia mea, o fost tare pricolno”; ”Am zametit că Andriușa padcatește
la dînsa pastaiana”; ”Am fost la bazari ș-am cumparat sărniși”; ”Am fost la talciok și mi-am
cumpărat o scurteică tare clasnaia”; ” am dat s-o ridic la deal și s-o glușît motoru”; ”Am pus
doudzăși di bănși de pepini muraț ș ni-o zbucnit tăti”; ”Bratan, adă utiugu că tre să-i calc pidjacu
lu tata”; ”Taxatoarea asta după vânătăi se vede că-i abijîtă de barbat-so”; ”Ai văst ce moțc și-o luat
drugu lu Aliona?”; ”Profesorul X precis că zamutește ceva”; ”La școală, copiilor li s-a cerut să
spună cîte mai multe anicdoate”; ”Ți-ai luat proieznoi?” ;”caroce nu știu care-i dela la ei, da-i slută
treaba rău de tot”; ”Șini ne peredal pentru proiezd?”; ”Ciuvacu șela glazește la noi”; ”Da vdrug
mama vine mîine”; ”Ar trebui să slidești după bazar, eu nu ți-am permis să te pricălești”; ”Mă
tașesc după rochia asta”; ”Ostonovite rutieru u semafora”; ”Razisnește și nouă bazariu tău, că ciota
ne po celoveceski grăiești” și lista poate continua.
Acest tip de „limbaj macaronic” este mereu în atenția publicului și a specialiștilor, care
conststă, că, din păcate, fenomenul persistă, cauzele acestuia fiind lipsa de cultură și de educație a
unor categorii de vorbitori.

100
 Bibliografie

1. Ducrot O., Schaeffer J. Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului. – Bucureşti:

Editura Babel, 1996.
2. Munteanu D. Limbi în contact şi limbi creole. Un punct de vedere privind formarea
idiomurilor creole. // Studii şi Cecetări Lingvistice, 1975, Nr.4.
3. Sala M.,Vintilă-Rădulescu I. Limbile lumii. – Chişinău: Ştiinţa, 1994.

Aplicații și sarcini de lucru:

1. Comentați un eveniment la care ați participat, când a fost necesară o limbă de contact.
2. Relatați cum apar limbajele mixte de tip pidgin.
3. Analizați formele și funcțiile limbilor de contact internaționale.
4. Expuneți motivele și experiențele creării limbilor artificiale.
5. Comentați tipurile de limbi mixte din fosta URSS, cu exemple din limbajul vorbitorilor
noștri.

101
 ANEXE
Anexa 1
CHESTIONAR de SICIOLINGVISTICĂ (model)

DATE DESPRE RESPONDENT

1. Denumirea localităţii de baştină: rural/urban (subliniaţi)___________________________
2. Domiciliul actual ____________________________________________________________
3. Vârsta ______________ Sexul a) masculin b) feminin
4. Ocupaţia/ profesia ___________________________________________________________
5. Limba maternă _____________________
6. Limba de instruire ____________________
7. Limba vorbită în familie:
a) cu părinţii _____________________
b) cu soţul/soţia __________________
c) cu alţi membri ai familiei ________________
d) cu prietenii apropiaţi ___________________
8. Limba/limbile utilizate în activitatea cotidiană:
a) la studii _____________________________________
b) la serviciu ____________________________________
c) în alte activităţi sociale__________________________

CUNOAŞTEREA LIMBII MATERNE

9. Cum apreciaţi propriul nivel de cunoaştere a limbii materne? (subliniaţi): excelent, foarte bun,
bun, mediu.
10. Care dintre opţiunile de mai jos corespund nivelului dvs. de cunoaştere a limbii române:
a) vorbesc corect, dar folosesc cuvinte, sintagme şi expresii uzuale ruseşti;
b) vorbesc corect, am un vocabular standard, nu utilizez sintagme şi expresii uzuale ruseşti;
c) vorbesc corect, am un vocabular standard, utilizez perfect termenii de specialitate;
d) comunic perfect în limba română literară.
11. Competenţele de comunicare în limbajul standard în limba română literară le-aţi dobândit cu
preponderenţă:
a) în familie;
b) la şcoală;
c) la instituţia de învăţământ superior;
d) la cursuri speciale (concretizaţi)_______________________________________________
e) altfel (concretizaţi)_______________________________________________
12. Cunoaşterea insuficientă a normelor limbii române literare a constituit un impediment în
afirmarea şi promovarea dvs.
a) în procesul de studii da nu
b) pe scară socială da nu
c) pe scară profesională da nu
d) alte împrejurări (specificaţi) _________________________ da nu
13. Consideraţi că, în instituţiile unde învăţaţi, studierea limbii române sau a unor discipline în
limba română de către vorbitorii de limbă rusă este:
a) absolut necesară (argumentaţi)__________________________________________________
_____________________________________________________________________________
b) binevenită (argumentaţi)_______________________________________________________
_____________________________________________________________________________

c) nu este necesară (argumentaţi)_________________________________________________

_____________________________________________________________________________

102
CUNOAŞTEREA ALTOR LIMBI
14.Cum autoapreciaţi nivelul de cunoaştere a limbilor:
engleză:
a) înţelegere la auz (subliniaţi): bine, suficient, nu înţeleg, alte variante ____________________
b) vorbire: pot vorbi (subliniaţi): fluent, suficient, cu dificultăţi, nu vorbesc engleza/franceza;
c) citire: (subliniaţi): foarte bine, bine, cu dificultăţi, nu citesc în engleză/franceză;
d) scriere: (subliniaţi): bine, cu dificultăţi, nu pot scrie în engleză/franceză.
franceză:
a) înţelegere la auz (subliniaţi): bine, suficient, nu înţeleg, alte variante ____________________
b) vorbire: pot vorbi (subliniaţi): fluent, suficient, cu dificultăţi, nu vorbesc engleza/franceza;
c) citire: (subliniaţi): foarte bine, bine, cu dificultăţi, nu citesc în engleză/franceză;
d) scriere: (subliniaţi): bine, cu dificultăţi, nu pot scrie în engleză/franceză.
alte limbi (specificaţi)_____________________
a) înţelegere la auz (subliniaţi): bine, suficient, nu înţeleg, alte variante ____________________
b) vorbire: pot vorbi (subliniaţi): fluent, suficient, cu dificultăţi, nu vorbesc ________________;
c) citire: (subliniaţi): foarte bine, bine, cu dificultăţi, nu citesc _______________;
d) scriere: (subliniaţi): bine, cu dificultăţi, nu pot scrie _____________________.
6. Consultaţi literatura de specialitate în domeniul profesat:
a) mai mult în limba rusă;
b) mai mult în limba română;
c) mai mult într-o limbă de circulaţie internaţională (specificaţi): ________________________.
15. Care dintre necesităţile indicate mai jos v-ar motiva să însuşiţi bine limba
română/engleză/franceză etc. :
a) pentru confort moral;
b) pentru autoafirmare;
c) în interes profesional;
d) pentru extinderea cunoştinţelor despre cultura, istoria şi tradiţiile poporului dat;
e) din respect pentru băştinaşi;
f) alte motive _________________________.

ABILITĂŢI DE COMUNICARE
16. Cum sunteţi apreciat, ca vorbitor, de alţii (observă greşelile dvs., vă fac observaţii, ironizează,
bruschează, nu răspund la întrebările puse, nu sesizează acest aspect, remarcă exprimarea dvs. ca
bună, mai puţin bună sau altceva ___________________________________
a) ca vorbitor de limbă rusă de către ruşii din Rusia ____________________________
b) ca vorbitor de limbă română de către conaţionalii din R M ____________________________
17. Aveţi colegi de alte etnii în colectivele în care activaţi?
a) da: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, alţii (specificaţi) ________________________________
b) nu
18. Dacă da, atunci în ce limbă le expediaţi mesaje prin e-mail acestora?________________
19. În ce limbă primiţi răspuns de la ei? ___________________________________________
20. În ce limbă vă adresaţi unei persoane necunoscute? _____________________________
21. Dacă o persoană necunoscută vi se adresează în limba română, în ce limbă răspundeţi?
____________________
22. Au existat cazuri în viaţa dvs. când aţi fost impus de situaţie să vorbiţi în limba română? da;
nu (specificaţi) _____________________________________________________
23. Dacă da, care dintre următorii factori v-au determinat să vorbiţi în limba română:
a) interlocutorul nu cunoştea limba rusă;
b) eraţi înţeles mai bine în limba română;
c) interlocutorul nu vroia să comunice în limba rusă;
103
d) altele.
24. Cât de des sunteţi nevoiţi să recurgeţi la limba română în următoarele situaţii:
a) în transportul public (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
b) la magazin/piaţă (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
c) în instituţia în care învăţaţi (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
d) la medic (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
e) în instituţiile de administraţie publică (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
f) pentru a comunica cu prietenii (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
g) pentru a comunica cu vecinii (subliniaţi): foarte des, des, rar, niciodată;
h) altele___________________________________
25. Cu care persoane comunicaţi mai greu, deoarece nu cunosc bine limba rusă:
a) cu vârsta de până la 18 ani;
b) cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani;
c) cu vârsta cuprinsă între 35 şi 55 de ani;
d) cu vârsta de peste 55 de ani.
26. Cum credeţi, din ce cauză cei din grupurile de vârstă identificaţi de dvs. comunică mai greu în
limba rusă:
a) nu au învăţat la şcoală l. rusă;
b) nu au beneficiat de un mediu lingvistic adecvat;
c) din cauza barierei psihologice în procesul de comunicare;
d) nu au simţit nevoia să înveţe şi să comunice în l. rusă;
e) altele.

ATITUDINI
27. Cunoaşterea cărei limbi străine v-ar ajuta mai mult la studii, în carieră etc. __________
28. Ce limbă străină aţi dori să învăţaţi ori să aprofundaţi din plăcere, pentru a comunica cu
cineva? _________________________________________
29. La care următoarele evenimente aţi accepta să participaţi, dacă limba de comunicare ar fi
română?
a) la o conferinţă pentru a prezenta o comunicare;
b) la o adunare;
c) la un spectacol;
d) la o recepţie, unde majoritatea invitaţilor vorbesc româna;
e) în ospeţie la o familie de români.
30. Aţi învăţa limba română/ engleză/ franceză etc., dacă v-aţi căsători cu un român/româncă,
francez/franţuzoaică etc.?
31. Ce vă deranjează cel mai mult în planul funcţionării limbilor în Republica Moldova?
_______________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
32.Ce credeţi că ar trebui să întreprindă fiecare din instanţele numite mai jos pentru o bună
funcţionare a limbii române în vederea integrării sociale eficiente a tuturor cetăţenilor Republicii
Moldova:
a) instituţia în care învăţaţi _____________________________________________________
_____________________________________________________________________________
b) autorităţile publice locale _____________________________________________________
_____________________________________________________________________________
a) instituţiile guvernamentale ____________________________________________________
_____________________________________________________________________________
a) familia_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

104
 Anexa 2

INTERVIU

PROTOCOL DE ÎNREGISTRARE NR. 1 / D, IC

Autorul transcrierii: Irina Condrea

Localitatea: Chişinău
Data înregistrării: 24.06.03
Ora: 13.00
Durata înregistrării: 70 min.
Date despre interlocutor: profesor de literatura română, conferenţiar la Universitatea de Stat din
Moldova, 72 de ani. Originar din satul Mihăileni, judeţul Bălţi, plasa Râşcani, provine dintrun sat
românesc, în familie se vorbea numai româna. Face specificarea că este din acelaşi sat cu
renumitul lingvist Eugen Coşeriu, precum şi cu Valentin Mândâcanu, traducător, ziarist, care a
contribuit mult la reinstaurarea adevărului ştiinţific despre limba română în R.Moldova. Vorbeşte
foarte clar, curgător, fără ticuri verbale (în afară de „vasăzică”), are o pronunţie literară, dar mai
moale, cu articularea mai „dulce” a moldovenilor, mai puţin dură decât cea „bucureşteană”. A
manifestat o anumită precauţie faţă de felul cum va fi folosit acest material. S-a prezentat singur,
dar nu ar dori ca numele lui să fie dat publicităţii, spunând că – „cine mai ştie ce se poate
întâmpla”. La sfârşit, când dictafonul a fost deconectat, a subliniat: „Eu am spus totul aşa cum a
fost, n-am inventat nimic, aşa a fost realitatea. Cred că n-au să mă aresteze pentru asta”. Se face
simţită reminiscenţa experienţelor trăite, când asemenea subiecte, legate de români şi de limba
română erau deosebit de periculoase nu se puteau discuta, în genere.

D. Eu sînt Dodiţă Gheorghe, sînt conferenţiar la Catedra de Literatură Română a Facultăţii de

Litere, Universitatea de Stat din Chişinău sau din Moldova, cum se mai zice.
C. Haideţi s-o luăm cu experienţa Dvs cu limba română de la început: de unde sînteţi de baştină,
unde v-aţi născut, ce limbă se vorbea acolo unde v-aţi născut – în localitate, în familie.
D. Bine, în felu ăsta o să-mi reamintesc, sau o să trec prin mai multe etape ale vieţii mele. Ei, mai
întâi de toate, vreau să vă spun că sînt născut în satul Mihăileni, plasa Râşcani, cum se spunea pe
atunci, sau judeţul Bălţi, la modul mai general, sau raionul Râşcani, cum s-a spus într-o vreme de-
acum în perioada sovietică. Părinţii mei sînt, au fost, adică, oameni, ţărani obişnuiţi de acolo din
sat, şi tata şi mama.
C. Statul, cum se numea pe atunci, statul în care v-aţi născut?
D. Satul? Era cum?
C. Statul.
D. A, statul în care m-am născut. Statul se numea aşa cum ştie toată lumea – România, România.
Deci, m-am născut în 1931, deci, acest sat intra în componenţa României, cum ştie toată lumea.
Deci, am păşit pragul şcolii primare în satul natal, la o vârstă destul de fragedă, şase ani jumate
105
aveam de-abia, în Mihăileni, da. Învăţător în clasele primare l-am avut pe un domn Ion Ploaie,
care era numit învăţătorul satului Este, de altfel, tatăl scriitoarei noastre de astăzi, Raisa Lungu
Ploaie, da. Un om afoarte stimat, aşa, şi foarte exigent, vreau să vă spun, şi cu el, vasăzică, am
trecut şcoala primară până în 1940.
C. Câte clase erau?
D. În sat atunci şcoala se făcea, vazică se studia patru ani în şcoala primară, şi pe urmă, cei care
doreau puteau face până la şapte clase. Eu însă, cu mine s-a întâmplat puţin altfel, dar... Eu am
trecut după asta la liceu, dar înainte de a mă duce la liceu, vreau să pomenesc de un an istoric
oarecum în viaţa poporului nostru, anul 1940-41, anul de învăţământ 1940-41, din septembrie 40,
când am învăţat la ceeaşi şcoală din acelaşi sat, dar deacum într-o altă puţin +++ direcţie. Deci
când am trecut la +alfabetul rusesc, aşa, învăţător mi-a fost o altă persoană – ăăă, Plasciuc sau
Plasiciuc, venit din alt sat. Deci nu l-am mai avut pe domnul Ploaie, aşa, îîî, şi el un om, un
învăţător bun aşa, vaszică. Lucrurile s-au schimbat, întrucât clasa a devenit mixtă.
C. Adică, cum mixtă?
D. Băieţi şi fete. Până atunci clasele, băieţii învăţau numaidecât aparte, iar fetele în clase aparte.
Iar în 1940, ceea ce era pentru noi o noutate şi oarecum la început straniu, când chiar eram obligaţi
în aceeaşi bancă să stea un băiat şi o fată. Şi o ţin minte pe colega mea, Varvara Gălăşan, aşa,
stăteam aşa între primele bănci. Ş-apoi, , de-acuma se ştie că odată cu+ începutul războiului, al
doilea, 1941 de-acuma, 41.
C. În ce clasă eraţi în 40?
D. În 1940-41 am făcut clasa atreia repetând. Am repetat atreia nu din cauza că eram un elev ăăă,
nesârguincios, da din motivul că toţi elevii au repetat clasa pe care au mai făcut-o ca să poată
însuşi – aşa bănuiesc eu – să poată însuşi îîîî, scrisul rusesc şi ceva din limba rusă, pentru că ceva,
ceva, acest Plasciuc ştia şi limba rusă. Şi...
C. Ea exista ca obiect de studiu în şcoală?
D. Pare-mi-se că da, nu pot să vă spun categoric, da pare-mi-se că da, fiindcă ţin minte că anumite
cuvinte leee, îîîî, îîncercam să le însuşim. Şi m-am mirat, de exemplu, când am aflat că astfel de
cuvinte din limba noastră vaszică sînt foarte asemănătoare sau au nişte explicaţii prin rusă:
postoronka de la postoroncă, vazică, ceva paralel. Ei, sigur că la vârsta ceea nu prea ştiam noi , nu
prea înţelegeam multe în materie de limbă, ca să ne dăm seama de origine sau de lexicul limbii şi
aşa mai departe. Oarecum deci, în 40-41 am repetat clasa a treia, pe urmă în anul de învăţământ
41-42 am făcut clasa a patra, de-acuma din nou în şcoală românească, ca să spunem aşa, şi aceea
tot era românească în 40-41, numai că sovietică, da,da. Şi după anu-ăsta de existenţă a puterii
sovietice în anul 41-42 am făcut clasa a patra, după care părinţii m-au trimis, sau au mers cu mine
să mă ducă la liceu, liceul din Bălţi. Eu m-am înscris la liceu
C. Erau liceu de fete lşi de băieţi?
D. Da. Da. Deci, eu eram la Liceul comercial, nu pentru că aveam multă idee ce înseamnă a fi un
comerciant, dar pentru că taxa era un pic mai mică decât la Liceul teoretic „Ion Creangă”, care se
afla chiar în aceaşi clădire, în acelaşi local. Alături de noi era Liceul „Domniţa Ileana”, aşa, unde
învăţau numai fete, chiar uite, să zic aşa, gard în gard. Da, „Domniţa Ileana”. În felu ăsta am făcut
doi ani, în limba română, se numeau dion nou clasa întâia de liceu şi clasa a doua. Asta era anul de
învăţământ 42-43 şi 1943-44, clasa a doua de liceu. Clasa a doua, ce-i drept, am încheiat-o ceva
mai devreme, pentru că-n partea de nord a Moldovei, ştiţi probabil, că armata sovietică a venit
ceva mai devreme decât în centru, decât în centrul Moldovei. De aceea, spre sfârşitul anului de
învăţământ 44, avedam un fost profesor de liceu, Spânu, care, se vede că ++orientat de +secţiile

106
raionale, aşa, a început să adune elevii ăştia care făcuse o clasă, două-trei clase de liceu. Vorbesc
prea detaliat?
C. Nu, nu, e bine.
D. Da, şi zic, care făcuse două-trei clase de liceu, ca să poată închega, să poată forma nişte clase,
ca să înceapă de-acuma din anul de învăţământ 44-45 cu clase cu copii, de-acuma+++ în situaţia
ceea când exista o++, o criză deosebit de mare de, în învăţământ. Dar acest profesor a rămas, şi el
a devenit directorul şcolii din Baraboi. Pentru că-n satul natal erau numai ++patru clase, şi pe
urmă. Or, la Baraboi de-acuma s-a organizat şcoală medie de-acuma de tip sovietic.
C. Deci nu mai era liceu, da şcoală medie.
D. Da, da. Acolo la Baraboi fusese înainte, înainte fusese gimnaziu. Deci, era o anumită tradiţie.
Adică, până la 40 era un gimnaziu, îîî, nu ştiu dacă a fost, a fiinţat, a existat acest gimnaziu şi în
anii, în anii ăştia, în anii de război, deci, anii 41-42 de învăţământ. Dar, începând cu 1944 de acum
s-a organizat şcoală medie de tip sovietic, şi eu am fost, acolo am făcut ++patru clase încă – clasa
a şaptea, deci având patru clase din şcoala primară, două clase de liceu româneşti, da, şi cu un
picuşor de uite-aşa prin aprilie-mai, un picuşor încă de pregătire, ca la întâi septembrie patruzeci şi
îîîî, patru , să fim, să fiu înscris de-acuma în clasa a şaptea a şcolii generale. Deci, în felu ăsta am
făcut clasa a şaptea, a opta, a noua ş-a zecea, în 1948 am absolvit această şcoală, îîîî,++ din
Baraboi, da, zece clase, o mie nouă sute patruşopt.
C. Cum s-a făcut predarea, cum era?
D.Da, se preda, de-acum se spunea în limba moldovenească. Deci, obiectele făceam în limba
moldovenească şi respectiv ca obiect limba rusă, care la început +++sau la care la început n-am
avut nişte învăţători cunoscători de limbă rusă, da? Preda la început unul dintre oamenii mai în
vârstă, care făcuse armata la ţarism şi ştia un pic de limbă rusă şi+ ne-amintim şi până acuma cam
cum făceam noi această, cum învăţam limba rusă. Mai târziu, aproape-aproape cu totul de
examenul de absolvire a şcolii medii, a venit o profesoară, o rusoaică nu ştiu de unde vaszică, în
vârstă, aşa, care a făcut ce a putut face în timpul scurt care a mai rămas, ca să ne pregătească
pentru examenul de maturitate, da, examenul de absolvire, da. Şi în felu ăsta deci, îîî+, în iunie
1948 am încheiat şcoala medie, am + generală, am primit atestat aşa zis de maturitate, şi am pornit
calea spre învăţământul superior.
C. Da, şi-n învăţământul superior, de-acuma..., aţi continuat cu limba moldovenească, ori cum era?
D. Apoi, ce vreau să vă spun, dacă-i vorba să intrăm în detalii şi să nu ocolim multe lucruri şi să le
spunem aşa cum au fost în realitate, pentru că eu cred că adevărul este cel mai scump pe lume.
Aşa. Da. Deci, la insistenţa mai mult a părinţilor în anul 1948 eu am dat examene de admitere la
Institutul de medicină din Chişinău.
C. Cu medicina aşi început.
D. Da, am început cu medicina. [...........] Păi, să vedeţi ce se întâmpşă. Examenele de admitere le-
am dat, cât n-ar părea de straniu, noi, copii veniţi din sat, care ştiam foarte puţin limba rusă, a
trebuit să susţinem examenele în limba rusă.
C. Da în sat, şi acolo unde aţi învăţat, în genere, aţi auzit, vorbea cineva ruseşte, era vreo familie,
sau undeva aţi auzit în afară de strict la şcoală cât aţi învăţat?
D. Satul Mihăileni, unde m-am născut, ca şi satul Baraboi, unde am terminat zece clase sînzt nişte
sate cu îîî, populaţie ,îîî, aş spune eu, ++, aproape ++, îî, exclusiv românească, da. De aceea, îî, n-
am avut... Era, ce-i drept, în satul meu natal la Mihăileni, era un ferar, îi spunea îîî, Gavril
Ceaikovski. Am înţeles că el era vaszică un rus, probabil, ăăăăă, de la revoluţie...
C. O excepţie.

107
D. O excepţie, da, care când treceam şi ne uitam cum bate fierul, acolo, cum se spune, aşa, scos
din cărbune, mai rostea câte un cuvânt rusesc, da, clar că mai degrabă câte o înjurătură.
C. Bine, şi cum aţi, v-aţi descurcat cu examenele în limba rusă?
D. Eii-i! Asta-i o poveste foarte interesantă. Vaszică, vă imaginaţi dumneavoastră că urma să
scriem, ăăă, compunere în limba rusă,
C. Se dădeau vreo patru examene atunci la admitere.
D. Chiar vreo şapte examene am dat, lucru foaaarte curios. Acuma când ştim că se susţine un
singur examen sau două, noi ne întrebăm, d-apoi cu ce-am păcătuit noi, de ni s-au pus atâtea
examene? Deci, eu pot să vă spun ce examene am susţinut, ţin minte foarte bine. Deci, limba rusă,
scris şi oral, şi vă spun şi tema care-am scris, vaszică, se vede că, de-acolo se ştia la medicină că
noi nu prea venim dobă de carte, şi ne-au dat, - de carte în limba rusă, da – şi ne-au dat teme
uşoare aşa. Eu am scris ceea ce am învăţat cu învăţătoarea sau cu profesoara care am spus că
venise spre finele anului clasei a zecea. Cam pe de rost aşa, învăţasem câteva lucrări, îîî, Gorki
„Staruha Izerghil”, „Mati” – Gorki, romanul ăsta „Mama” a lui Gorki „Mati”, şi îîî, „Celovec v
futleare” de Cehov şi încă vrea câteva lucrări. Şi s-a întâmplat aşa că la admitere între subiectele
care ni s-au dat, era şi „Mati” Gorikogo, „Mama”, lucrarea asta. Şi eu am scris cât am ştiut eu, cât
am ţinut minte, dar am primit, ăăă, iarăşi trebuie să fiu sincer, că e o realitate, am primit nota trei,
adică din cele cinci puncte maximum, care se puneau atunci. După asta vine examenul oral. La
examenul oral era un profesor Smirnov îi spunea, era specialist în latină şi-n rusă, şi, ţin minte ca
acuma cum, m-a examinat, ne-a examinat pe noi cei veniţi de acolo. Şi a început de aici: îîî ++
+unde ai terminat şcoala? Gde vî concili şcolu? Baraboi. Ooo, znamenitâi Baraboi, zice el. I cito
vî tam ucili? Şi eu îi repet cam ceea ce am spus mai sus, vaszică. Nu mai ţin minte ce m-a
întrebat, dar, în orice caz, am avut tot notă aceeaşi notă de trei, deci notă de trecere. Care pentru
mine însemna foarte mult, fiindcă, îîî, într-adevăr, ştiam foarte puţin limba rusă. A urmat după asta
alt examen, la fizică şi la chimie, unde puteai opera cu nişte formule, cu nişte, ş-acuma...
C. Tot se ţinea în limba rusă? Toate examenele de admitere în limba rusă?
D. Tot în limba rusă. Da-aa, limba rusă. Deci, şi fizica, şi chimia, în limba rusă. Şi, lucru curios că
după acea am aflat că profesorul – nu ştiu cel de la fizică, da profesorul care îmi primea chimia îî,
ştia româneşte, dar nu şi-a permis. Eu, chiar este un moment îîî curios, aşa, când trebuia să-i spun
că într-o reacţie, vaszică, într-o reacţie chimică, la urmă rămâne un precipitat, nu ştiam cum să-i
spun, eu încolo formulele am scris, vaszică acolo, mă rog, tot, elementele estea care întră în reacţie
şi-aşa mai departe, dar, trebuia să-i explic că uite în urma reacţiei rămâne un precipitat, nu ştiam
cum să spun. Şi eu îi spuneam: că îi spuneam aşa pentru precipitat: cito-to ostaiotsea, ostaiotsea,
ostaiotsea. Precipitat. Şi el o zis, da. Da. A zis, da. Şi atunci eu mi-am dat seama că el înţelege. La
fizică la fel, am fost, îîî cât am priceput îîî, problema care era la fizică şi pe urmă am mai dat încă
limba franceză, deci ar fi de-acuma limbă rusă două la scris şi oral, fizică, chimie, franceză, cât
iese de-acuma?
C. Cinci.
D. Şi nu ştiu dacă n-am mai dat şi geografie sau ceva, cam, în orice caz, cinci la sigur le-am
susţinut. Şi după asta ce s-a întâmplat? Pentru că numaidecât cred c-o să vă miraţi, d-apoi cum te-
ai dus la medicină şi ai ajuns să fii la litere, în cele din urmă? Eu v-am spus că m-am dus mai mult
la insistenţa părinţilor, da după asta s-a întîmplat că în anul când am venit eu la Chişinău, au fost
nişte inundaţii grozave la Chişinău aici. Şi la institutul ăsta de medicină, toată curtea era plină de
mâţe bandajate, pisici bandajate vaszică, care erauîîî, să spun aşa, +, necesare pentru fel de fel de
operaţii pe care le făceau studenţii. Iar, îî, camerele estea de-eee morţi, sau cum secheamă ele,

108
morgă, supraîncărcate de- eee, trupuri, de aşa, în formalină. Eu băiat de la ţară, care n-am mai ţinut
în mâna mea, n-am prins o broască, deşi sînt băiat de la ţară, dar n-am mai văzut, îîî, trupuri, aşa,
vii, sau moarte, în cazu dat aşa, şi mâţe bandajate şi aşa mai departe, mi s-a făcut o groază,
vaszică. Plus de asata, mă miram că studenţii la cămin de-acuma când eram, studenţii din anu trei-
patru la medicină, veneau cu oasele, aşa, vaszică, pe sfoară, pe sforicică şi le învăţau cum se
numesc aceste oase din anatomie, sistema asta vertebrală. Ei, deci, am suportat eu o bucată de
vreme, dar ++am văzut... da,
C. Se preda la medicină în limba rusă.
D. Da. Şi când m-am dus, erau nişte torente foarte mari vaszică, tot cursu, toţi cei care au –
probabil o sută, o sută cinzeci, nu mai ţin minte, câşi erau, aşa, într-un torent – şi nu pricepeam ce
se spune acolo, deşi cred că materia era sigur interesantă şi cu, şi sigur şi terminologie latinească
se făcea, uite, denumirile estea în limba latină. Ei, oarecum, pe mine şi faptul că nu ştiam limba
rusă, într-un fel m-a făcut să îîî, abandonez medicina, şi faptul că undeva probabil că nu era în
spiritul meu, că eu am, după asta, eu am un frate care fără ca să mai insiste părinţii, s-a dus la
medicină şi s-a făcut medic chirurg, şi nu, nu i s-a părut nimic neobişnuit. Între timp, îîî, m-am dus
la facultatea de litere, şi nuimeresc la o lecţie de folclor, aşa.
C. Folclor de care?
D. Folclor ăăă, +moldovenesc, se spunea atunci, aşa, pentru că era de-acuma Institutul pedagogic
moldovenesc „Ion Creangă”, aşa se numea pe atunci, eu acolo m-am dus, care era aproape -
aproape cu Institutul de medicină. Şi -aveam un consătean acolo şi el mai mult m-a îndemnat – hai
să vezi la noi. Şi acolo se făceau orele după masă, la medicină făceam de dimineaţă. Şi când am
intrat acolo, vaszică, totul e foarte clar ceea ce se spune, este interesant, nu este nici un cuvânt pe
care să nu-l pricep şi aşa mai departe. Uite aici îi de mine.
C. Acolo se vorbea româneşte?
D. Ei, da, îîi-i, profesorii de-acuma ziceau că uite noi ţinem cursuri în moldoveneşte. Dar eu, nu
prea îmi dădeam seama – limbă moldovenească, limbă românească – eu ştiam limba pe care am
învăţat-o acasă, pe care am învăţat-o în continuare la liceu, deci limba pe care, +mă rog...
C. Da acasă, în familie, la liceu, aţi operat cu denumirea limbii cumva, iată acasă – în ce limbă
vorbiţi cu părinţii?
D. Păi, ăăă, părinţii, nu pot să vă spun, ++, îî poate că bunica şi poate şi din părinţi spuneau că, ăă+
eu ştiu, moldoveneşte, aşa, dar la liceu când m-am dus, m-am dus cu actu-n care se stabilea că sînt
de origine etnică română, aşa. Şi deci, îîî, obiectu, care, în orar scria limba română, aşa. Aşa.
C. Aveţi şi acum actu acesta de identitate?
D. Din păcate, ăăă, a rămas, pentru că s-a-aa, încheiat, îîîî, adică după ce, după cele două clase,
ăăă, + liceul a fost evacuat şi n-am mai putut primi înapoi acest act de identitate, chiar aş fi curios
să-l văd azi cum arată el. +++ Da, şi asta, deci am îîî, după v-o două luni aşa de, de, de , de , da,
ezitări, am tecut dfinitiv la institutu „Creangă”, unde am făcut de-acum limba rusă, şi unele
obiecte mai târziu le-am făcut în limba rusă, dar primele, să zîcem: folclorul, literatură veche,
istoria uniunii, era aşa un obiect istoria uniunii, istoria universală, cu profesori care vorbeau, de
fapt, destul de frumos, corect româneşte, aş spune. Pentru că erau unii, Şlain şi Roitman, după
câte ştiam, da, doi profesori evrei, dar care făcuse şcoala românească, aşa cred eu, pentru că noi
priveam, cu+ aşa, +cu interes, felul cum ştiau să vorbească frumos, corect, aşa. Şi în felu ăsta,
deci, după alţi patru ani, am încheiat şi facultatea, de istorie şi filologie, specialitatea, aşa cum
scrie în diploma mea – limba şi literatură moldovenească, sau cu calificarea de învăţător de limbă
şi literatură moldovenească. Aşa scrie în diplomă.

109
C. Aţi susţinut examene şi în limba rusă, şi în limba română?
D. Acolo, pe parcursul studiilor – da, sigur. Am susţinut.
C. Erau multe?
D. În limba rusă? Am făcut logica în limba rusă, ne venea destul de greu, aşa, la început. Istoria,
am zis că am făcut în, istoria universală şi istoria uniunii. Istoria Moldovei, am făcut-o aşa cu un
profesor care vorbea cam pe jumătate. Istoria partidului, pe atunci se făcea, cu un profesor care
vorbea foaarte+, incorect, ca să nu zic rău, chiar aşa vorbea – nici în ruseşte, nici în +
moldoveneşte sau româneşte. Încurca nişte fraze care deveneau se transformau în anecdote de-
acum în limbajul nostru, aşa. Ei, asta era realitatea, trebuie să înţelegem că erau şin greutăţi,
lipseau cadre. Cu timpul lucrurile au mers , aşa, spre bine, în sensul că au început să apară la
Chişinău din operele clasicilor, au început să mai să se mai editeze – eu am terminat în 52, uite
cam atunci s-au editat şi primele lucrări ale scriitorilor noştri clasici, care de-acuma începeau puţin
câte puţin să fie consideraţi şi clasici mol-do-veni. Chiar aşa, cât n-ar părea de curios, dar uneori
se spunea aşa: Ion Crerangă, clasicul literaturii româneşti şi clasicul literaturii moldoveneşti.
Pentru noi erau aşa, cam, cam + neclare lucrurile acestea.
C. Şi când v-aţi început cariera bine, ca profesor, aţi predat, aţi ţinut cursuri...
D. Da. Eu îîî, chiar, îîî, imediat după absolvire, +lucru care azi cred că se întâmplă mai rar, am şi
fost inclus în comisia de admitere, da, şi pentru a verifica cunboştinţele elevilor la limbă şi
literatură moldovenească, aşa se spunea, aşa figura acest termen şi, deci, corectam, verificam
lucrările candidaţilor la studenţi, chiar din anu acesta, 1952. Pe urmă am, am fost o vreme şi
laborant, acolo la catedra de limbă şi literatură moldovenească, aşa se numea, era o singură catedră
de limbă şi literatură moldovenească. Şi, în felu ăsta mi-am făcut şi cursuri, şi am ++continuat să
lucrez în calitate de lector acolo până la 1960, când, îăn urma fuzionării institutului „Creangă” cu
universitatea, de-acuma am devenit lector superior la catedra de-acuma de literatură, fiindcă aici în
anul 1960 s-a divizat catedra de limbă şi literatură în două catedre – limba moldovenească şi
literatură moldovenească.
C. La catedră şi cursurile le-aţi ţinut sigur că în limba aşa atuncea moldovenească, aşa cum era şi
normal, dar sigur că viaţa sau cariera are şi alte aspecte, sociale – mai ales că atuncea erau şi multe
alte obligaţiuni – adunări, şedinţe, toate chestiile astea. Care era locul limbii române în activităţile
acestea, care erau foarte importante?
C. Da. Cei care au trăit anii aceştia, şi care-i cunosc şi cred că-i şi ţin minte, rămân astăzi oarecum,
astăzi uimiţi de timpurile acelea când la orice adunare, dar, ap-roa-pe totdeauna, se cerea să
vorbeşti în limba rusă, cu explicaţia: ca să înţeleagă toţi. Deci
C. Bine, să zicem, în cadrul facultăţii, bănuiesc că erau specialişti, erau profesori, la sigur erau şi
de limbă rusă, şi de limbă română, dar la catedră, de exemplu?
D. La catedră? La catedră îîî, la catedra unde am lucrat eu şi la „Creangă”, şi la universitate,
şedinţele de catedră se ţineau în limba moldovenească, aşa se zicea.
C. Da restul? Şedinţe erau multe.
D. Da şedinţele, eu ştiu, + consiliului facultăţii, adunarea comsomolistă, adunarea sindicală, a
studenţilor sau profesorilor, adunările de partid închise sau deschise, fel de fel, se făceau, de
obicei, în limba rusă. Informaţii polirice, dacă era o grupă moldovenească, se făceau în limba
moldovenească, desigur.
C. Dar la adunări se vorbea totuşi...
D. La adunări de-acuma devenise o tradiţie aproape, fiecare ştia că el vorbeşte corect sau nu
vorbeşte corect, dar trebuie să încerce să vorbească (ruseşte). Şi dacă se întâmpla că cineva dintre

110
studenţi+ îşi permitea să, de la bun început să spună, îşi începea cuvântarea sa în limba care se
numea moldovenească, era rugat, uneori destul de insistent, să vorbească în limba rusă. Şi atunci
îîî, n-avea încotro, trebuia, vaszică, trebuia să treacă la limba rusă. Nu zic că, ...nu se tăia capul
nimănui, dacă, ăăă, vorbea şi în limba maternă, dar, vă spun, devenea o tradiţie, şi o tradiţie care
pe unii îi supăra, sigur că da. Şi,+ poate uneori chiar începeau chiar să se revolte. Cu timpul au
început de-acuma să, să se audă şi cuvântări, de acum, la adunări de-acestea, aşa să spun, mai
mari şi în limba, cum se spunea pe atunci, moldovenească, da. Dar astea erau totuşi nişte execpţii,
totuşi, vreau să spun.
C. Totul se făcea în limba rusă.
D. Eu ţin minte, aşa, îîî.
C. Şi procesele-verbale, şi toate acestea.
D. Procesele-verbale, da, de obicei se făceau în limba rusă. Câteodată, nu numai, dar dacă ne
referim la un alt domeniu – ţin minte că în satul meu natal a fost un, ăăă, au fost mai multe caziri,
da eu ştiu un caz, când un ţăran a fost judecat nu ştiu pentru ce, şi îîî, îîîî, cei care făceau această
judecată, judecătorii, nu ştiu cine mai era acolo, dintre + - tot în limba rusă, cu traducător, cu
traducător era. Da, ţăranul nu ştia (rusa), deşi cred că nici judecătorul nu ştia (româna).
C. Practic, iese aşa, că activitatea dumneavoastră, din punctul de vedere al folosirii limbilor,
mergea paralel, pe două căi, pe două limbi – rusă şi română.
D. Da, da.
C. Probabil că aţi avut dificultăţi, sau cu una, sau cu alta, sau cu ambele, că nu-i chiar uşor.
D. da, vedeţi că aşa-mi imaginez că cel care,+ cunoaşte întâi o limbă, ş-apoi la o vârstă de-acu,
mai mult sau mai puţin înaintată, începe să însuşească o altă limbă, pe care tinde sau trebuie, în
virtutea unor împrejurări, s-o însuşească bine, sigur că întâmpină multe greutăţi. Pentru că
gândeşti totuşi în limba maternă, în limba ta, pe care o ştii mai bine. Şi ca să încerci să gândeşti
într-o a doua limbă pe care o înveţi, trebuie să treacă mai mult timp, până când simţi că de-acuma
– mă pot exprima liber. Pentru mine lucru ăsta a trecut destu de greu, şi nu ştiu dacăăă, l-am, ăăă,
dacă am obţinut ceea ce s-ar fi cuvenit, adică să pot să afirm: da, dacă vorbesc în ruseşte, gândesac
în ruseşte, dacă vorbrsc în româneşte, gândesc româneşte. Deci, sigur că anumite dificultăţi
(există). Şi la fel când era cazul să ăăă, mă pregătesc să fac o dare de seamă, de exemplu. Am
lucrat o vreme ăăă, prodecan, şi uneori trebuia să scriu fel de fel de rapoarte, şi trebuia să le scriu
în limba rusă – m-am obişnuit cu timpul – dar sigur că anumite greutăţi am întâmpinat şi poate au
rămas şi incorectitudini în rapoarte – sub aspect lingvistic am în vedere.
C. În exprimarea în şimba rusă?
D. Da, da, da.
C. da, credeţi că şi exprimarea în limba română a fost influenţată cumva de limba rusă?
D. Fără îndoială. Fără îndoială că a fost influenţată. Din păcate, cum să zic, dacă vrem să spunem
lucrurilor pe nume, nu putem totuşi să, să negăm, că, ăăă, pe de-o parte, frica ca nu cumva să
vorbeşti prea ro-mâ-neşte,
C. Nu era voie? Adică, nu era vreo interdicţie oarecare, dar..?
D. Pentru că, atmosfera era cam de aşa natură, fiindcă dacă vorbea unu prea... putea să fie puţin
ironizat, putea să fie chiar aşa, nu ştiu cum, într-un fel, îîî, apostrofat, da, că uite ce vorbeşti ca la,
nu ştiu unde, la Bucureşti sau ca în altă parte. Deci, şi chiar îî, oamenii îăn felu-ăsta, se intimidau
când, îî, şi căutau să vorbească aşa, mai... De altfel, să vă spunem, de multe ori absolvenţii noştri,
la început, în anii ceva mai demult, învăţau o limbă cât de cât cultivată, literară, aşa. Şi când se
duceau la, acolo în şcoală, la ţară, ei încercau să vorbească, dacă cu elevii poate-ntr-un fel, dar

111
imediat în momentu când vorbeşte cu un părinte, cu un ţăran, cu un om de rând, de acuma el
imediat se coboară într-un fel la nivelul acestui om care nu ştie limba literară, sigur că da. Deci la
fel şi – ca să revin la problema aceasta, vaszică – se înţelege că, mai ales în domeniul
terminologiei – am fost îîî, pur şi simplu, caliciţi. Caliciţi, pentru că, sincer vă spun, şi astăzi încă
în multe lucruri, în multe domenii, nu cunosc liber, aşa, terminologia.
C. Şi chiar exprimarea, să zicem.
D. Şi exprimarea. Uneori, uneori te surprinzi că uite ai făcut, ai, ai utilizat un calc, ooo, un fel de a
te exprima vaszică după calapod şi pe urmă îţi dai seama, uite, stai că– ce tu faci?, de exemplu,
aşa. S-ar părea că-s trei cuvinte, mă rog, îîî, româneşti. Dar, când colo, nu toţi îşi dau seama că
ăssta-i nu este altceva decât expresia „cito tî delaeşi”. Înţelegeţi? Şi păcatul ăsta l-au avut şi-l mai
au şi astăzi unii. Şi la fel deci şi terminologia, şi construcţia frazei, şi, dacă vreţi, chiar şi, să zic,
muzicalitatea limbii.
C. Păi, accentul. Ceea ce ne deosebeşte pe noi, basarabenii, de români, este accentul. Pe de-o parte
pentru că, aşa cum spuneţi dumneavoastră, te deosebeşti, dacă vorbeşti ca românii de acolo, şi
acuma este situaţia asta.
D. Da, ştiţi, odată am fost la Iaşi şi, mai demult aşa, şi spunea un profesor de acolo, cică uite,
radioul din Chişinău şi lucrătoarele de la televiziune, vaszică, doamnele astea care prezintă, da,
vorbesc uite, domnule, aproape româneşte. [Râde]. Ce vroia să spună prin asta? Că uite ele au o
pronunţare mai corectă, vaszică, o muzicalitate a frazei, aşa, vaszică, intonaţia.
C. Intonaţia este absolut deosebită, adică se observă. Da, mai există, deci aşa cum era – şi eu
cunosc lucrul acesta, că poţi fi apostrofat, dacă vorbeşti aşa, c-un accent românesc pur. Dar – în
limba rusă, la sigur că vorbeaţi cu anumite deficienţe, cu greşeli. Ruşii, făceau observaţie, făceau
anumite comentarii?
D. Ei, vreau să vă spun că de multe ori ei aveau totuşi bunăcuviinţa să,... să, cum să zic, să
accepte, aşa, şi să nu ne ironizeze. Mulţi dintre ei, cu bunăvoinţă, ne, ăăă, veneau cu nişte sfaturi,
sau cu... ne recomandau, uite, corect ar fi aşa. Da.
C. Dar, în orice caz, atitudinea era binevoitoare din partea lor?
D. În linii mari, mie-mi pare că da, era binevoitoare din partea... pentru că, probabil că ăăă, în felul
ăsta îîîî, +
C. Se putea şi invers s-o ei, puteai să-i spui – atuncea vorbeşte tu româneşte, şi...
D. Tocmai, eu asta şi vroiam să spun că în felul ăsta nu ne făceau pe noi să ne încăpăţânăm şi să
insistăm numaidecât ca să vorbim în limba care ne este maternă. Deci această îngăduinţă, chiar
împăcându-se cu felul nostru de exprimare, cu, lipsa de coerenţă...
C. Acuma aţi spus de deficienţele acestea, de exprimare în limba română, dar ce limbă rusă se
vorbea de către vorbitorii de limbă română de aici, la calitatea limbii (vorbite) care se auzea.
D. Cred că era, fără îndoială, o schimonosire, în mare măsură, aşa, o schimonosire. Deci, e
situiaţia aceea când, am dat şi exemple, din păcate, de profesori pe care i-am avut, şi poate că şi
noi însăşi am păcătuit pe undeva, adică persoane care nu vorbeau corect nici o limbă, nici cealaltă.
Şi asta-i, asta-i de-acuma-i grav, îi grav. Fiindcă, mai ales, cei care, în virtutea obligaţiunilor
trebuie să prompveze o limbă, trebuie, să spunem, în îmvăţământ...
C. Ca un element al culturii.
D. Sigur, care este un element al culturii, o ..., absolut.
C. Şi acuma, când a avut loc următoarea trecere de la grafia rusească, deci, după anii 90, aţi
simţit, v-a marcat cumva?

112
D. Ce să vă spun, evenimentu ăsta, ca să spun aşa că pe mine personal m-a marcat foarte mult,
parcă n-aş zice, de ce? Fiindcă eu grafia latină o practicam, o cunoşteam şi, citeam literatură –
aceeaşi clasici îi citeam şi-n grafie (latină), şi-i aveam, pentru că-ntr-o vreme la Chişinău, la
Chişinău şi-n alte oraşe din fosta Uniune Sovietică se vindeau cărţile acestea, vaszică, aşa, cu
grafie latină. Cât priveşte însă – dacă-i vorba de grafie. Cât priveşte textul ca atare, apoi aici nu
mai pot fi discuţii, fiindcă rămâne acelaşi text, un Eminescu, Creangă, indiferent că l-ai editat cu
grafie rusească sau grafie latină, rămâne acelaşi text, acelaşi clasic. Însă, însă ce s-ar putea aici
spune? Sigur că atunci când s-a revenit la grafia latină, am simţit o anumită ăăă, ei, cum să zic,
aşa, - o revenire la normal, la normai. Fiindcă...
C. Dumneavoastră care aţi început şcoala ...
D.Am început, dar, şi nu numai de atâta c-am început, dar la normal, fiindcă mi-am dat seama
perfect că grafia asta latină poate exprima absolut toate particularităţile, să spunem, fonetice, şi aşa
mai departe, ale limbii, aşa, pe de-o parte, şi însăşi ideea că uite, sîntem un popor, de-acuma, lucru
ăsta, cum să spun, lumea, l-a conştientizat devreme, aşa, un popor care vorbeşte o limbă de
origine latină, dar scrie într-un, cu-n alt alfabet, aşa. Şi deci, să zic aşa, pentru mine personal
trecerea asta s-a făcut foarte uşor. Dar altceva vreau să vă spun. Dumneavoastră vă amintiţi cât de
uşor au trecut copiii noştri şi studenţii?
C. Da.
D. Momentan, putem spune, fără nici un fel de probleme. Deşi se spunea că uite, trecerea la grafia
latină o să fie, o să aibă nişte urmări grave, c-o să se cheltuie mulţi bani. Nu este adevărat! S-a
făcut foarte uşor şi firesc, pentru că copilul care învăţa franceza, el de-acuma ştia grafia latină. În
afară de asta, e ceva firesc, ceva care.
C. Nu sînt nişte sisteme grafice atât de diferite, încât să fie peste puterile unui om sau a unui copil
de a le cunoaşte.
D. Da, absolut.
C. Dar acuma în prezent, iată, realaţia asta cum e, totişi, sunt două limbi permanennt în circulaţie,
vreţi nu vreţi, folosiţi limba rusă. De multe ori se pune întrebarea asta – limba rusă – am mai
auzit-o, şi mie mi s-a pus întrebarea asta şi de aceea vreau să v-o adresez şi dumneavoastră: limba
rusă v-a ajutat sau v-a împiedicat în cariera profesională? Îi cam provocatoare.
D. Da, aici nu ştiu dacă se poate răspunde cu „da” sau „nu”. Aşa, da. Adică, m-a ajutat într-o
privinţă, însuşind limba rusă, pentru că-n felul ăsta am avut acces la nişte surse, la nişte lucvrări,
pe care, eventual, dacă n-aş fi ştiut această limbă, nu puteam (să le citesc). Am fost la marile
biblioteci, câteva mari biblioteci din fosta uniune, la Moscova sau la Peterburg, Leningrad cum se
mai numea pe atunci. Deci, faptul c-am însuşit limba rusă, ăăă, a fost şi de folos. Dar să spun că,
într-o anumită măsură cunoaşterea limbii ruse... în situaţia creată eu nu cred, nu ştiu dacă se
întâmplă şi-n alte părţi lucrurile astea, ceea ce s-a întâmplat la noi – că uneori străduinţa aceasta de
a cunoaşte limba rusă, a fost întrucâtva în detrimentul cunoaşterii mai profunde şi corecte a limbii
noastre naţionale. Uite aici nu ştiu cum...
C. Nu atât a cunoaşterii, cât a utilizării.
D. Da, exact, da, şi a utilizării, mai ales pentru că, ştiţi, şi atmosfera – te duceai la magazin, să
spunem, sau în troleibuz, sau în autobuz, nefiind sigur că vânzătoarea de acolo ştie limba ţării în
care trăim, sau a republicii, şi şi te adresezi în limba ceea pe care ea-ţi răspundea incorect. Şi-
atunci îţi dădeai seama, de ce m-am adresat în limba rusă, dacă şi ea vorbeşte aceeaşi limbă ca şi
mine. Aşa. Sau etichetele care erau acolo, din păcate, şi până azi, am observat, tot aşa, sînt scrise
în limba rusă. Nu, nu sînt ca atare, nu pot să spun că, mă rog, sînt împotriva limbii ruse, nu, nu.

113
Orice limbă dac-o ştii, devii mai bogat, ai acces la alte + cultuiri, la o altă cultură, te îmbogăţeşte,
fără îndoială. Eu aş fi dorit – ştiu puţin, am învăţat puţin şi franceza şi mă bubur când + puteam
citi un ziar sau într-o lucrare acolo găsesc ceva, câteva fraze, pe care fără traducător, poate uneori
cu dicţionarul, dar mă descurc, pricep, înţeleg şi asta-i sigur că foarte bine.
C. Ei dar acuma, parcă n-ar exista probleme cu limba română. Şi totuşi, cum vă autodefiniţi aşa ca
nivel de cunoştinţe, cu limba rimână – e bine, bun, un fel de autoevaluare, aşa.
D. Eu cred că noi am făcut nişte paşi buni, dar cam încet şi cam nesigur. Da, şi din punctu ăsta de
vedere, cred că o sarcină primordială, de plină importanţă este a celor ape care facultatea îi
pregăteşte, şi nu numai facultatea, întreaga atmosferă, sigur că da, trebuie să fie de aşa natură.
Pentru că dacă o să încercăm să, numaidecât să....
C. Limba dacă trece pe planul doi, are alte funcţii, alte calităţi.
D. Da, ea-şi îngustează aria de, de şi-atunci, ăăăă, atunci îîî, într-adevăr pierdem. Pierdem ca un
popor cu o tradiţie, cu o limbă, care este un component... aşa, al culturii.
C. Este un component al culturii. Din păcate, am impresia că în societatea noastră cultura nu-i
pusă în capul mesei. Şi omul cult la fel. Asta este, dar...
D. E-o meteahnă a vremii sau... vremea, parcă ar fi un lucru independent de voinţa noastră, dar,
când te gândeşti mai bine, viaţa omului, raportată la o anumită perioadă concretă, depinde de mulţi
factori.
C. Da, mai demult am citit într-un ziar şi mi s-a părut că a fost o opinie aşa, pe de-o parte bizară,
parcă, aşa în evoluţie, ce s-ar putea întâmpla la noi, da pe de altă parte, destul de reală, scria
cineva, în ceea ce priveşte limba, să zicem. Câte limbi, în ce ipostaze, sub ce forme poate exista
limba română aici în, la noi. Că ea acum se numeşte limbă moldovenească, în constituţie. Bine,
acolo avem limbă moldovenească, acuma noi predăm, în şcoală numai se numelte limba română,
în alte părţi nu ştiu cum se mai numeşte. Acuma spunea cineva că s-ar putea întâmpla aşa să existe
un segment al societăţii care promovează, vorbeşte, scrie şi numeşte limba română, un alt
segment al societăţii care vorbeşte, promovează oficial să zicem, parlamentul, ei spun aşa, că în
conformitazte cu constituţia ei nu au voie să spună limba română, şi de aceea ei nu spun limba
română, pe urmă alt segment, care-s cu limbă moldovenească şi cu grafie chirilică, cu grafie
rusească, cei din Transnistria, deci tot cu forma lor de limbă. Adică sînt vreo câteva variante şi
câteva segmente, care există în aceeaşi societate.
D. Da, ce să vă spun, este foarte regretabil faptul că am ajuns la aşa o situaţie. O situaţie, uneori aş
spune, nu ştiu cum s-o numesc aşa ca să fie mai aproape de adevăr.
C. Şi încăpăţânarea asta aşa de a implementa grafia chirilică.
D. Din păcate, uite, lucrurile care ar trebui să fie rezolvate sau asupra cărora ar trebui să se
pronunţe savanţii, oamenii de ştiinţă, specialiştii în materie, aceste probleme sînt uneori rezolvate
prin maşina de vot sau nu ştiu cum să spun, aşa. Fiindcă, hai să-l întrebăm pe omul de la ţară, care
poate el grăieşte, în limba lui el zice „eu grăiesc moldoveneşte”. Aşa. Dar dacă cât de cât sîntem
iniţiaţi în domeniul ăsta, elevul la un moment dat îşi dă seama, că el, venind la şcoală, el, bvorbind
despre fel de fel de probleme, aşa, eu ştiu, discutând cu cineva, el nu poate, dacă vrea să
vorbească într-adevăr într-o limbă literară, nu vorbeşte într-o limbă care-i (rudimentară), da, da,
da. Deci, spun înc-odată, segmentele estea despre care aţi vorbit dumneavoastră, ele sînt de multe
ori şi inventate şi, din păcate, poate chiar susţinute sau tendinţele astea aşa, susţinute de unele
persoane şi dac-apelăm la constituţie, da ce înseamnă constituţie, cine face constituţia dacă nu
oamenii, aşa. Dumneavoastră vedeţi, câte schimbări de atunci de când a fost fixat în constituţia
noastră că-i limbă moldovenească, câte schimbări s-au făcut. Da nimic nu s-a făcut, o iotă nu s-a

114
schimbat în privinţa aceasta. Deşi, atâtea conferinţe, atâtea persoane chiar dintre celea, să zicem
aşa, sus-puse, au recunoscut. Şi chiar dacă-i auzim pe conducătorii noştri şi care poate n-au
pregătire filologică, dar care astăzi vorbesc, sau să zicem, cu un an-doi în urmă vorbeau aşa cu
mai multe rusisme, într-o limbă aşa, mai îngunoieşată puţin, ei observi câteodată că uite, uite cum
şi-au perfecţionat sau cum, cel puţin, observi tendinţa asta de a se ridica. Spre ce se ridică ei? Spre
o limbă literară. Dar pe de altă parte, în plan teoretic, ei susţin tocmai nişte lucruri care nu ne pot
bucura, pentru că ei se îndepărtează de adevăr. Sînt oameni cu prestigiu... şi din păcate lucrurile
acestea, dacă noi le-am lăsa să decurgă aşa cum..., mă rog, timpul, timpu-n cele din urmă
defineşte. Dacă nu am presa, dacă nu numaidecât am susţine, eu ştiu, ideile astea, că iată, diferite
limbi, iată aşa scrie în constituţie, cred că lucrurile ar decurge mai normal, mai bine.
C. Da în general aşa, în ultima vreme, să zicem de la 90 încoace, când totuşi s-a trecut la grafia
latină, dumneavoastră cred că observaţi cum au evoluat lucrurile – mai spre bine, mai bine, mai
încet, cum apreciaţi.
D. În linii mari, spre bine, dar nu ştiu ce, dar nu ştiu, mie mi se pare că uneori cam trecem prin
nişte zigzaguri. Ba parcă în primii ani a fost aşa un avânt, a fost aşa o susţinere şi-o recunoaştere,
că uite vorbim o limbă românească pe care trebuie s-o cultivăm, de care trebuie să avem grijă,
trebuie totdeauna să ne ascuţi urechea sau auzul la cum trebuie să pronunţăm, sînt atâtea emisiuni.
Şi pe de altă parte, uite, constaţi aşa nuişte încercări oarecum de a nu vedea, de a nu observa
lucrurile astea, de a le lăsa pe planul al doilea, de a opera iarăşi cu nişte argumente mai vechi şi
cam, aş spune eu, depăşite din multe puncte de vedere.
.........................
.........................
C. Şi mai există o întrebare – de-acuma dumneavoastră, ca profesor, cum explicaţi c-aşa de greu
învaţă studenţii ruşi, vorbitorii ruşi – aşa de greu învaţă limba română?
D. Eu cred că trebuie să spunem aici răspicat – nu manifestă dorinţă, în primul rând. Nu cred că,
unii zic aşa: da ce, poate-s incapabili? Nu cred asta, eu cred că-i nedorinţă, pentru că undeva li se
sugerează ideea: dacă ai să ştii limba rusă, ceilalţi vor fi ori obligaţi, ori vor face tot posibilul să te
înţeleagă şi deci, eu aşa cred. Şi speculaţiile astea că nu sânt cărţi, că nu sînt manuale, că nu sînt
dicţionare – doamne, sînt nişte lucruri atât de absurde, încât uneori îţi vine, de acuma nu ştiu... Nu
este dorinţă, şi asta trebuie, nu este dorinţă, uite, noi ani în şir, vaszică. Sînt şi excepţii, nu vreau să
zic. Din păcate, îs excepţii, dar ar trebui să fie nu excepţii, dar ar trebui de-acuma să avem o
situaţie când problema dată să fie scoasă de pe ordinea de zi.
C. Nu-mi închipui aşa o situaţie. Dar, de exemplu, şi la admitere, şi în alte situaţii, când vorbim cu
copiii din şcolile ruseşti, ei scriu că sau spun, vorbesc, că cunosc foarte puţin limba română,
aproape că n-o ştiu, n-o aud, nu, parcă nu sînt, în genere, îs căzuţi aşa din lună în privinţa asta. Şi-i
foarte grea, spun ei, şi manualele sînt grele, textele sînt grele, vorbiţi aşa cu ei. În schimb, limba
engleză, ei au zece la limba engleză. Deci, la limba română el nu ştie nici măcar... „bună ziua” rar
cine spune, e „zdraste”, da cu limba engleză stau atât de bine.
D. Da nu numai cu limba engleză. Vedeţi ce se-ntîmplă. Acolo unde există interesul...
C. Cum interesul, el n-o să vorbească la magazin în limba engleză, aici, cel puţin.
D. Interesul este altul, că el speră să ajungă cumva. Uitaţi-vă aşa exemple – dacă s-a dus cineva
de-aici să spunem, indiferent de naţionalitate – român, basarabean, rus, oricare altul – s-a dus în
Italia şi-a stat două-trei luni, o jumătate de an, el nu va vorbi corect, dar numaidecât va vorbi
totuşi în limba ceea. Or la noi sînt persoane care s-au născut şi care au vârsta de 20, 30, 40 şi mai
mulţi ani şi până acuma, cred că trei sute de cuvinte ca lumea nu le cunosc. Deci aici îi vorba de

115
dorinţă, nu-i vorba – toate celelalte sînt numai motive. Ce înseamnă limbă grea? Eu vă dau un
exemplu. Iaca eu nu demult am văzut o emisiune la televiziune, aşa, cu un pictor de la noi,
Kanaşin îi spune. Eu după nume credeam că este un rus, şi da, într-adevăr, pentru că după dialogul
care la-a avut, la o emisiune, nu mai ţin minte cum se numeşte emisiunea, el spune că a venit aici
din alte părţi, dar primul lucru care l-a făcut sau printre primele, a încercat să ia contact cu limba
populaţiei băştinaşe, să caute cărţi şi vorbeşte într-o limbă pe care uneori te gândeşti, dă doamne s-
o vorbească şi cei care sînt de origine etnică, băştinaşi. Kanaşin, eu vă dau un exemplu concret.
Deci, sînt şi situaţii, în cazul dat omul, în primul rând, se consideră un om de cultură, aşa, un om
care şi-a dat interesul şi a reuşit, chiar născându-se în altă parte, decio începând să înveţe limba
noastră la o aşa, etapă a vieţii mai, mai la o vârstă mai înaintată, aşa. Tot aşa după cum şi noi, eu
v-am spus. Eu aveam 17 ani de-acuma, devenind student, nu ştiam, dar vreau să zic că de bine, de
rău, acuma vorbesc sau vorbeam limba rusă curent. Deci pentru că am fost pus în situaţia aceasta,
pentru că am înţeles că trebuie s-o însuşesc. Am fost pus în situaţie.
C. Aţi fost pus în situaţia să vorbiţi, pe cţnd ruşii nu sunt puşi în situaţia asta şi, în fond, tot noi
sîntem de vină, la adică.
D. În mare parte şi noi, adică...
C. De multe ori se încearcă: a cui e vina? Că ei sînt de vină, că nu vor să înveţe, dar trebuie să
existe motivaţie.
D. Cred că, când vorbim „noi”, când spunem „noi”, folosim un termen tot prea general, tot prea
general. În sensu că „noi” aicea ar trebui să înţelegem, cine? Poziţia pe care o are eventual
ministerul, poziţia pe care, îîî, aşa; poziţia pe care o au, sau ministerele, să spunem, instituţiile care
angajează la servici şi organele de resort, care, ăăă, ++ trebuie să înţeleagă că a promova limba
ţării este un lucru care nu trebuie fixat numai şi declarat, da trebuie şi realiizat. Dor în, înîî, s-a
spus în îîî, hotărâriile, de, cu ani în urmă, când s-au dat atâţia bani ca să se facă cursuri şi aşa mai
departe. Care este efectul? Pentru că, deci, lumea, care erau, ei nu s-au simţit obligaţi, vaszică, dar
ei au luat-o aşa ca o, ca o dorinţă, pe care poţi s-o ignorezi cum vrei. Şi, şi dacă, şi astăzi...
C. Dacă era promovată politica ceea de la început, ca să existe o motivaţie mai puternică pentru
ruişi, adică şi din punct de vedere profesional, şi al angajării, şi al studiilor şi aşa mai departe,
atunci poate că ar fi evoluat altfel lucrurile, dar s-a stopat doar.
D. Păi, că asta-i, deci zigzagurile acestea despre care am vorbit. A fost aşa o, o intenţie parcă
salutabilă şi care bucura pe toată limea, aşa. Şi ei atunci, cei care nu cunoşteau limba noastră,
aveau o atitudine, şi+ şi pe urmă, gata. Îîîî, noi îmi pare că în privinţa asta ne-am coborât la nivelul
de la care am pornit.

116
 Anexa 3

ITERVIU

PROTOCOL DE ÎNREGISTRARE NR 2 / T, IC

Autorul transcrierii: Irina Condrea

Localitatea: Chişinău
Data înregistrării: 02.07.03
Ora: 12.00
Durata înregistrării: 80 minute
Date despre interlocutor: Silviu T., 34 de ani, absolvent al Institutului de Istorie şi Arhivistică din
Moscova, specialist în arhivistică (a fost vicedirector al Arhivei Centrale de Stat a RM, de unde
„l-au plecat”, în expresia sa, pentru că era prea românofil şi nu era agreat de cadrele mai vechi, cu
vederile „sovietice”); în ultimii ani este preşedintele Comisiei de heraldică şi genealogie din
R.Moldova. Doctor în istorie, în prezent colaborator ştiinţific la Academia de Ştiinţe. Răspunde
sigur, fără ezitări la orice întrebare, este un interlocutor foarte activ şi foarte volubil, are opinii şi
aprecieri proprii (de multe ori autocritice, chiar autoironii) în legătură cu subiectele discutate.
Spune că nu-l interesează cum va fi folosit / publicat materialul din interviu. În situaţii mai puţin
formale vorbeşte într-o manieră uneori ostentativ moldovenească (cu „şî”, „şini”, „ghini”, „şăsî”,
„merji”), utilizând chiar şi unele rusisme la modă. Deşi graseiază, vorbeşte foarte clar, logic, cu
multe elemente caracteristice oralităţii – întrebări retorice, reluări, repetiţii, exclamaţii, aluzii, care
conferă o notă pitorească şi un anumit şarm întregului discurs. Poate trece instantaneu la „stilul
absolut academic”, chiar „bucureştean”, faţă de care însă manifestă o uşoară ironie („eu pot vorbi
ca bucureştenii, dacă vreu, da ei ca mine – nu”).

„Eu când m-am dus la Moscova [la studii], nu ştiam că limba moldovenească şi limba română
sunt aceeaşi limbă”.

Silviu: M-am nascut în anul 1969 la Chişinău, dar îîam trăit toată copilăria în satuuu+ Cuhureştii-
de Sus, acutualu judeţ Soroca.+ În familie am vorbit numai româneşte, şcoala era mixtă, dar am
făcut-o …
Irina: Unde aţi făcut şcoala?
Silviu: Şcoala medie de cultură generală din Cuhureştii-de-Suus, într-o clasă românească.
Irina: Acolo era şcoală mixtă?
117
Silviu: Şcoală mixtă; da erau clase foarte mici ruse pentru alogenii din câteva sate ucrainene din
jur.
Irina : Da ce sate?
Silviu: Nikolaevka, care-i (de)uuucraineni colonizat la 1910, îîî, mmmn Mârzeşti sau cum era
Văscăuţîîiii, Okteabriskoe, îî Stolâpino-i un sat care-i de asemenea de, +alogeni ş-asta era o
şcoală în general de bază pentruuu, ++mai multe sate, + cu tradiţii de fapt e o şcoală.
Irina : Deci erau şi elevi vorbitori de limbă rusă.
Silviu : Da ddnn, ei de fapt nu erau vorbitori de limbă rusă, erau vorbitori de limbă ucraineană de,
+dar clasele erau ruseşti, pentru că aşa era+++
Irina : Şi aţi învăţat, aţi terminat şcoala acolo, da?
Silviu : Da, acolo, da.
Irina: Acolo. Şcoala în limba română? Şi în familie aţi vorbit?
Silviu: Şi în familie tot româneştee, +limba rusă, m am deprins-o din îî cărţ îîîîîîî+ de la
+televizor şî +din activitatea obşteascî, pionereascî [râde] care…
Irina: Da. Bine. Deci aţi terminat acolo şcoala ş-acuma, la facultate, cum şi unde aţi dat
admiterea?
Silviu : La facultate am dat admiterea aici pentruuu Institutu de Istorie ş Arhivistică din Moscova.
Şî am fost admis… înn 86. Studiile au durat cinci ani cu o întrerupere de doi ani când am fost în
armată.
Irina : Deci++ aţi început în 86 la Institutul de arhivistică…
Silviu: De istorie şi arhivistică din Moscova.
Irina: Acuma spineţi-mi cum v-aţi descurcat, cu limba, cu limbile ….îîîî, dacă a mers ++ bine sau
mai puţin bine, cum aţi fost.
Silviu : Îhîm. Deci eu la momentul când am ajuns la Moscova, n-aveam nici ooo problemă cuu, de
comunicare în limba rusă, deoarece o cunoşteam foarte bine, participasem la mai multe
olimpiadeeee +î de filologie, di di la limba română ş la limba rusă, +aici la Chişinău…
Irina : Dar, cu limba rusă pe care o ştiaţi din şcoala dumneavoastră, din sat?
Silviu: Da, da. Mai există o nuanţă care trebuie sâ s ţinî cont – raionul din care veneam eu,
raionul Camenca, eraaa +pe ambele maluri ale Nistrului şî reşedinţaaaa +raionului era în
Camenca, peste Nistru. În general limba +de comunicare în raion era limba rusă şî deci eu fiind
antrenat în activitatea pionerească ş comsomolistă aveam o experienţă mai mare di comunicare în
limba rusă decât alţi î +îîîî+ colegi de-ai mei.
Irina: Activităţile acestea, căci se făceau destule, şi cum se numeau ele – adunări…
Silviu : Adunări…Careuri solemne… Conferinţe.
Irina : La şcoală, de exemplu, în ce limbă se făceau?
Silviu: Ă, ++de obicei, erau în limba rusă organizate. De obicei aşa. Adunările de detaşamente,
undi era fiecare în clasa luiiiîî+ erau în limbaa română, dar dacă era ceva pe un nivel de şcoală, în
limba rusă. Deci eu dacă eram preşedintele sfatului unităţii pionereşti, trebuia să conduc acest
careu în limba rusă. Aşa.
Irina: Erau şi profesori de limba rusă?
Silviu : Da, erau profesori de rusă erau îîî buni îîn general îîî+, şcoala era cu tradiţie foarte bună,
deci s-a întâm.., de fapt, din fostul raion Camencaa + de, de pe malu drept, al Nistrului, era cea
mai importantă dintre şcolile deee, din zonă, de aici.
Irina : Şi în procesul activităţii acestea, mai mult obşteşti, să-i zicem, cred că, aşa aşa aţi învăţat
mai mult rusa?
Silviu: Da, da, da. Deci asta era o oo rusă de asta utilă, dar ++vocabularul şîîî ++ obiceiul de-a +
+de-aa vorbi corect, că de fapt eu îî++, nn-am talent îîî, la limbi şi nu ştiu, îîî nici o regulă
gramaticală nici în una din limbi, toate-s deprinse prin metoda asta de ++imitare, repetare şi
cunoaşterea frazelor întregi, din din cărţi, am+ aproape toată îîî, tot ce-am citit, îîî +în clasele mari
pentru plăcerea mea, a fost în limba rusă. N-a, nu puteam să am acces la un Dumas altfel decât în
limba rusă.
Irina: Ă, cândva a fost, e adevărat, şi un program de limbă rusă destul de bun în şcoli.
118
Silviu : Nu. Ore erau destule, programul era prost, îîî, în primul rând că lecţiile erau aşaaa, bătute
îîî cu leuca-n cap toate – gramatică tâmpită şi literatura foarte proastă selectată, în afara lui Puşkin
şi Maiakovski nu era nici un scritor îî rus, care să fie studiat îî, suficient şi ca să-l placi. Îî Esenin
era în treacăt, îîîîîîî, ceilalţi erau cu operele cel mai puţin interesante, ca Gorki sau… îîî şi, de fapt,
îî, eu amm+ rămas c-o ooo+o displăcere completă faţă de literatura rusă anume din şcoală, pentru
că nici o operă de-acolo nu m-a impresionat.
Irina: Ştiţi că există, am citit odată chiar în “Literaturnaia gazeta”, dacă vrei să trezeşti cuiva
repulsie faţă de un scriitor, să-l incluzi în manualul şcolar. Şi cred că asta a fost.
Silviu: Asta a fost şi pentru mine, pentru că dacă la Cehov aveam “Kaştanka” şî îîî, ++clar că era
o porcărie, pentru ca să prezinţi, şi la lecturi adăugătoare era îîî, “Vişniovâi sad”, care de asemenea
este o…, oamenii bătrâni nu înţeleg care-i mesaju respectivei îîî.
Irina: Da. Dar aţi citit spuneţi că cărţile pentru plăcere – deci, literatură universală, în traducere,
se făceau traduceri bune…
Silviu: Da, da, În limba rusă, da, mai ales aestea ale noastre, care erau…
Irina: Aventuri…
Silviu: Da, da, toate seriile astea de carte editate la Chişinău şi altele care erau în bibliotecaaa
sătească... noi aveam de fapt cinci biblioteci în sat. Şî îî, era un acces bun la literatuă, plus că era
un sat de cu mulţi intelectuali, în afara şcolii medii mai exista şcoala profesional-tehnică, la noi era
sediul kolhozului, gospodăriei silvice, cooperaţiei, deci erau mai multe.
[ ............ ]
Irina : La, Moscova, deci, înţeleg că cu limba rusă nu aţi avut probleme, dar cum aţi fost receptat,
totuşi eraţi un venit, nu numai dumneavoastră, erau şi alţii veniţi din alte părţi.
Silviu : Exact. Mediul în care am ajuns eu, deci, nu ştiu dacă s-a întâmplat şi în alte facultăţi. Eu
am ajuns la o facultate care eraa, după jumătate de an de studiu eu am aflat că era de elită, de fapt,
Institutul de Istorie şi Arhivistică şi Facultatea de arhivistică în cadru, care era cea mai veche şi
cea maiii, restul, celelalte două facultăţi erau aşa, anexe ulterioare şi nu la fel de importante
spiritual.
Irina : Da, ăăă în perioada aceea îmi pare că şi facultatea de istorie în genere era considerată de
elită chiar şi aici.
Silviu: Da, da. Da, deci erau, eu de fapt am ajuns întâmplător la (râde) aceste studii, oricum mă
orientam spre istorie anume pentru motivul că era o profesie prestigioasă, nu pentru că mi-ar fi
plăcut mai mult istoria sau îîîî, aş fi avut talente mai mari în domeniul respectiv. Aşa era într-
adevăr, moda timpului, copii care vroiau să facă o şcoală bună şi o carieră pe potrivă trebuiau să
facă facultatea de istorie.
Irina: Mai ales o carieră…
Silviu: Politică şi socială mai ales. Eu fiind antrenat în activitatea asta pionerească şi
comsomolistă, credeam că asta este singura soluţie, de…
Irina: Da, pentru studii, da, într-adevăr, aşa era. Şi deci la Moscova aţi spus…
Silviu: Cîn am ajuns, îîîîî, procentu deeeee, îîî veniţi şi din îîî, fostele republici unionale era destul
de important, ăă, de exemplu, la cămin îî eram mai mulţi îî, neruşi decât ruşi îîî, majoritatea
ruşilor erau moscoviţi. Concursurile erau foarte mari, deci în anul în care am fost eu nu nu-mi-
aduc, nu ştiu exact, da îî următoru an îî erau 35 de oameni pe-un loc. La arhivistică, respectiv. Ei,
mă rog era şi altă, institutul eraaa, rectorul devenise Afanasiev şi devenise şi un centru politic
deee luptă cu totalitarismu, îîîî,+ şi era şi un prestigiu politic săăă, deja acolo ca să faci studii. Şi
îîîîîîî, nnn, nu mi-a fost foarte greu să înţeleg îî limba rusă, deşi mă îîî, mai ales pentru că
obiectele de studiu ţineau de ăăă îîî ştiinţele umanistice. Că dacă aş fi avut, fost pus în situaţia să
studiez matematica sau fizica cred că n-aş fi făcut deloc faţă, că şi acuma am probleme de
înţelegere a unei probleme [râde]… nu, nu, cu tabla înmulţirii slava domnului, da de înţelegere a
terminologiei ruseşti, îîîîî, nişte teoreme şi asta, nu, nu cred că aş îîî fi făcut faţă, da, aveam nişte
fenomene legate de îîî, îîî, deci, de înţeles, îî înţelgeam, de exprimat mă exprimam mai greu,
pentru că totdeauna treceam prin intermediul limbii române. De exemplu, în prima sesiune în care

119
am avut, am avut notele mai mici anume din motivul că răspundeam mai lent decât îîî ar fi trebuit
şi mai puţin îîî stăpân îîîî pe sine, pentru că treceam prin intermediul limbi române.
Irina : Gândeaţi, formulaţi în limba română…
Silviu : Şi după aia traduceam şi îîî făceam îî şi asta deci în prima sesiune am avut notele din
motivul ăsta mai scăzute, deşi răspunsurile erau corecte şi laaa+ temă. Îîî şi re… deci din …mai
târziu, deci după un an de studii deja deprinsesem şi îîîî modul de gândire în limba rusă aaa,
respectivelor obiecte cu aprofundarea fiecăruia, deci bagajul meu din şcoală nu mai era util la
nimic de ăăă limbă română şi am trecut la gândirea în limba rusă, în ceea ce priveşte domeniul
profesional, mai ales că la aa ştiinţele istorice auxiliare terminologia românească este şi retardată,
şi până în prezent faţă deee terminologia rusească ca evoluţie, ăă profesională şi îîî singurul obiect
la care a rămas până în ultimul moment traducerea îîî+dublă a fost la limba străină, unde din
franceză întotdeauna am tradus prin, prin intermediul românei păn, până la absolvie. Î, pe urmă
am fost în armată doi ani, unde iarăşi am vorbit îîî după anul întâi de studii, clar numai ruseşte şi
pe urmă am revenit înapoi la Moscova. Pentru menţinerea limbii româneee, existau nişte factori
favorabili la Moscova, mai favorabili decât dacă aş fi studiat la Chişinău.
Irina: Dar… aţi avut necesitatea asta de a comunica în limba română şi de a menţine limba
română, eraţi un vorbitor perfect putem zice de limbă rusă, era un mediu intelectual foarte bun, nu
se întâmpla aşa că să uitaţi sau să nu mai aveţi nevoie de română?
Silviu: În general, noi eram moldovenii de două feluri la Moscova, cei care eram veniţi de pe
laaa+, sate şi care îî, absolvenţi de şcoli româneşti îî eram cumva foarte ataşaţi şi sentimentali faţă
de originea noastră, mai ales că era într-o perioadă de creştere a naţionalismului, şi simţeam
întotdeauna nevoia de aaa, vorbi, în limba noastră şi de a ne, conserva cumvaa aa, mai ales că
întrând în contact cu da, da, întrînd în contact cu alte etnii, am început să descoperim şi originile
noastre mai bine decât îîîî, ş ş-aveam şî noi un motiv îîî, în plus să ne mândrim îîî cu ceva faţă de
un georgian sau un kazah care veneau şi ei plini de forţă şi identitari, da, ş-atunci îîîî, metodele
erau cam când eram în anul întâi erau tot felul de concerte, dacă venea Suruceanu sau Cepraga
sau nu mai ştiu, Doga, sau erau concerte, noi eram prezenţi la toate concertele.
Irina: Adică căutaţi să…
Silviu : Căutam să, să menţinem contactul cel puţin cuu, cultura. Mai era un obicei, o dată pe an se
făcea o întâlnire cu toţi studenţii moldoveni de la Moscova, deci în anul întâi cînd eram, îî s-a
făcut la Universitatea “Lomonosov” la restaurantu ei, şî de obicei în anul cela se făceau de 12
octombrie, când era ziua republicii autonome sovietice socialiste moldoveneşti; erau o, oo, dată
potrivită, pentru că era şî vinu gata, şî organizatorii, de cele mai multe ori erau grupele mari de, de
la academia “Timireazev”, îîî, unde mai mari, deci cei care erau cu agricultura, veterinăria la
universitatea “Lomonosov”, că noi la facultatea noastră eram aşa, maxim cinci odată îîî,
moldoveni, dintre care nu toţi moldoveni, şi îîî, ăştia organizau şi aduceau şi vinuri de-acasă, cu
trenu, erau ăăă cisterne întregi cu, după asta data a trecut îîî+, la întâi martie, de ziua mărţişorului,
era un fel de ziua Moldovei, da, da, da. Şi+ pe urmă, deciîî, când m-am întors din armată, tocmai
se trecea laaa, grafiaa latină, şi ambasada noastră la Moscova a organizat nişte cursuri, pentru
studierea limbii române şi pentru trecerea de la grafia chirilică la cea latină. Şi eu am profitat şi m-
am dus la cursurile de trecere de la o grafie la alata şi l-am avut profesor pe Andrei Crijanovschi.
El preda pe atunci la Academia diplomatică. Şi fiind şi el un personaj foarte simpatic şi cu o ţinută
extraordinară
Irina : Ca profesor şi cu cunoaşterea spaniolei…
Silviu: Noi am fost foarte impresionaţi de metoda lui şi am trecut fără probleme, deci toate timp
de cât au durat cursurile astea, el ne-a explicat îîî, diferenţele dintre grafia chirilică şi cea latină…
Irina: Ortografia.
Silviu: Da, asta era, şi care sînt îî, ce s-a schimbat, că au fost cazuri că s-a schimbat faţă de ceea
ce învăţasem în şcoală, cu termenii şi câţivaa, termeni care s-au, şi-au schimbat grafia, chiar
forme.
Irina: Aţi avut nevoie şi de literatură în limba română, aţi citit ceva în limba română pentru studii
sau a mers numai în limba rusă?
120
Silviu: Pentru studii n-aveam ce să citesc în limba română, dar îî am ţinut întotdeauna, la noi erau
foarte multe sarcini de referate, deci, aproape la fiecare obiect era obligatoriu un referat şi
referatele erau complicate, nu ca, cun sunt acum la aa, chiar şi eu care le fac cu studenţii mei, nu
sînt la nivelul care, cerinţelor care se înaintau faţă de noi, la Moscova. Şi la fiecare seminar, la
fiecare referat îmi alegeam o temă legată de istoria naţională. Şi atunci antrenam literatura noastră,
da, dar majoritatea şi asta era în limba rusă îîî, deoarece istoricii noştri scriau mai mult în rusă
decât în română. Îîî, d, da, nu puteam să-mi aleg la momentu respectiv o temă de istorie mai largă
şi cu antrenarea întregii îîî, românităţi, îî, da nici nu eram pregătit pentru aşa ceva. (!) Eu când m-
am dus la Moscova, nu ştiam că limba moldovenească şi limba română sunt aceeaşi limbă. Deci
eram foarte conştient de faptul că-s două limbi diferite, cu două popoare diferite, şi în familie deci
străbuneii mei au fost deportaţi la vremea lor şi aveam poze din Siberia, şi bunica mea îîî, de câte
ori o întebam ce-i cu, de ce sunt în Siberia, schimba vorba, nu, nu, nu promova în familie nici un
fel de explicaţii, ca să nu ne, probabil ca să nu ne pună în situaţii, ştiind cum sunt vremurile şi pot
să ajungă. Şi deci eu n-am avut nici un dubiu că… [râde] … descoperirea a venit la Moscova,
pentru că erau alţii mai înalţ, mai, mai, mai cu studii mai bune şi tot felul de îî, copii de intelectuali
din Chişinău, pentru că aiştea de la Chişinău erau de două feluri – unii produsele şcoli N 1 care
erau destul de conformişti şi vorbeau numai ruseşte, şi alţii, care, probabil, tot au făcut şcoala asta,
dar fiind îîî,+ mai conştienţi, au avut posibilitatea să fie influenţaţi şi de o gândire naţionalistă din
familie, mai ales unde erau copii de intelectuali, specializaţi în, fiind în istoria României.
[……………….]
Irina: Aşadar, aţi trecut acolo la grafia latină…la…
Silviu : Da, da. Ei, cum, deja cât am fost în armată, doi ani, la Taşkent, primeam “Literatura şi
arta”, cu întârziere de o săptămână, dar venea, şi ştiam ce se întâmplă poate mai bine, eram mai
atent la evenimentele politice decât acum şi deja trecusem aşa, din capul meu la scrierea cu…, dar
după cursurile care le-am făcut, deja n-am mai…
Irina : Şi după absolvire, deci, totul a fost, aveţi diploma în limba rusă, facultatea de acolo,
studiile de la Moscova şi v-aţi întors aicea la Chişinău, cum s-a derulat în continuare experienţa
dumneavoastră cu limba română?
Silviu : Da, deci, revenirea mea la Chişinău, deci nu era planificată o revenire la Chişinău. Eu cât
am fost la Moscova, + am avut++ intenţia să merg la studii postuniversitare de doctorat în
România. Ş-am fost în România, am luat contact cu nişte persoane de-acolo, în timpul studenţiei,
da, mi-am regăsit rudele, +++deja…
Irina: Ştiaţi că aveţi rude?
Silviu: Ştiam că sunt, aveam nişte rude acolo, mai îndepărtate, da, ei fiind singuri şi noi nu prea
mulţi aici, îî, ne-am ţinut de rude, deşi cam a cincea roată la căruţă, [râde] eram cu… ş-acum
suntem în relaţii foarte bune. Şi nu, nu, nu intenţionam să vin la Chişinău. Deci, am avut, fie
rămân acolo, la catedră, am avut oferta, fie să încerc să ăăăă, obţin o bursă pentru România. Şi la
momentul când, dilema era complicată, pentru că, acolo era totu pregătit, singura condiţie era, la
momentu respecziv, s-accept cetăţenia rusă, pe când pentru România nu era nimic clar. (Dar
totuşi) [........] Şi m-am dus ş-am susţinut examenele de admitere [la Bucureşti] ş-am dat, la
Institutul de istorie a Academiei, da, da asta o fost.
Irina : Şi la Bucureşti, deci, câţi ani aţi fost?
Silviu : La Bucureşti trei ani am făcut îî, de doctorat, ăă, n-am fost prima dată, deci fusesem c-o
vară înainte de absolvire deja şi avusesem, deci contactul meu cu România şi ăsta era mai vechi. În
primul rând, îî, noi, studenţii moldoveni, datorită unui cunoscut traducător de limbă rusă, Ion
Iliescu, îî, care era pe atunci secretar la Ambasada României, deci el insista să fie invitaţi şi
studenţii moldoveni la manifestaţiile pe care le organiza Ambasada României. Şi erau foarte
frumoase aceste serăţi şi omu era de treabă, îîî, îl simpatizam. Şi după asta acolo am făcut legături
şi cu alţi moldoveni care stabiliţi la Mosciva, plus serăţile de la, seratele de la întâi martie sau alte
întruniri, că era şi o Societate culturală a moldovenilor, era o ligă a studenţilor moldoveni, îî, care
pe lângă ambasadă ne mai întâlneam din când în cînd şi făceam mici acţiuni, nu foarte mari, dar
existau. Şi îî++, am colaborat în calitate de translator la Uniunea scriitorilor, din URSS, cu
121
grupele româneşti şi la Uniunea oamenilor de teatru, deci eu eram undeva, al patrulea, al cincilea,
când nu ajungeau, eu eram antrenat şi eu, da. Şi a fost o experienţă, n-am avut multe grupe, am
avut două grupe de scriitori cu care am fost prin Rusia şi la Kiev, şi îîîî, la festivalul Cehov de
teatruu, eram unul din cinci sau şase traducători antrenaţi în timpu festivalului. Şi asta a fost deci
primele contacte cu…, chiar cu români români, vorbitori de limbă română, dialectu bucureştean.
Irina: Aţi simţit…
Silviu: Diferenţa, da, da. Şi îîî, î, foarte utile. Şi mai erau chestii. Deci noi la Moscova nu ne
permiteam să vorbim între noi când vorbeam româneşte, nu utilizam nici un fel de rusisme. Dacă
nu ştiam un termen, insistam neapărat să-l găsim îîî cum este el în română şi nu, nu vorbeam în
limbajul ăsta infect pe care îl vorbim acum chiar. Chiar şi eu, de când am ajuns la Chişinău,
vorbesc aşa, într-o medioromână română… [râde] românomoldovenească care îmi permit, deci, la
Moscova nu ne permiteam. Nu vorbeam limba literară cu ce şi , îîîîîî, da, dar nu foloseam nici un
cuvânt rusesc. Şi, cu o vară înainte când fusesem la, în Bucureşti, acolo am avut impactu, primu
impact şi ăsta a fost foarte dur, deci îîî, ăsta cu limba rusă a fost cumva mai simplu, da cu limba
română literară, pentru că, de fapt, şi eu eram român, şi nu credeam că voi avea probleme de
comunicare în limba maternă…
Irina: Eraţi sigur…
Silviu : Da, da şi şi da, şi mai ales că avusesem experienţa de traducător, deci nu eram unu care…,
ştiam deja nişte chestii, că nu se spune, iată că cum se spune asta, cum asta, deci n-aveam,
depăşisem diferenţa de vocabular şi am avut un blocaj îîîîîî, mental, care…+ trei zile n-am vorbit
deloc.
Irina : De ce?
Silviu : N-nu puteam să vorbesc, deci îîî, +, răspundeam la întrebări şi cam asta, “da”, “nu” sau
dacă eram tras de limbă, începeam să le mai explic, îîî.
Irina : Da, cum vă explicaţi, probabil că mediul ăsta…
Silviu : Da, mediu care vorbea complet altfel. Altfel. Dar altă română decât o ştiam eu şi eu nu
puteam să nu-mi, şi niciodată n-am vorbit până atunci limba literară românească cu toate formele
ei, deci la, …decât când erau ăştia, scriitorii români, da acolo eram conştient de acel effort şi nu
era o chestie de comunicare cotidiană, era o chestie, da, de comunicare intelectuală, eu îmi făceam
serviciul de traducător, şi chiar dacă seara mă durea mandibula, pentru că trebuiau articulate
fiecare cuvânt, aşa ca să-l înţeleagă, să, românul, pentru că noi vorbim aşa mai … liber, mai lenos
şi mai înghiţim sfârşiturile cuvintelor, da cu românii trebuia să le spui silabă cu silabă, că altfel nu
înţelegeau, şi ăsta deja… Da la Bucureşti, trebuia să, şi la magazin să vorbesc aşa, sau îîîî, să cer
uuun pahar de apăăăă, şi asta mă deranja foarte mult, pentru că n-am mai făcut acest lucru
niciodată.
Irina: Atunci când aţi avut experienţa asta de traducător, de fapt, aveaţi textul gata, nu-l gândeaţi
dumneavoastră.
Silviu: Da,da, da, e adevărat.
Irina : Ce s-a spus, aceea reproduci, adică era vorba şi de ideaţie când aţi venit la Bucureşti, cum
să formulezi aşa ca să înţeleagă ei.
Silviu : Da,da,da. Asta a fost.
Irina : Bine,asta a fost deci handicapu ăsta în sistemul de comunicare, curentă.
Silviu: Exact,da. Ăsta a fost tocmai, blocajul în acest domeniu s-a produs. Îî, mai era o chestie
care îmi dădea un simţ al inferiorităţii, eu nu aveam o pregătire bună în istoria românilor, chiar
aproape deloc, singurul manual pe care-l citisem era manualu lu Panaitescu, scos ad-hoc la noi
acolo prin 91-92, care era elementar şi era o retipărire a unui manual de păn la război de fapt, nu
era unu adus la zi şi bun. Şi citisem indicaţiile metodice, mici plan-conspecte, făcute deee+ Ojog
şi Şarov pentru admitere şi mai erau nişte manuale Iaşi-Chişinău care abia apărute, simple, simple,
da şi nu aveam o pregătire profundă în respectivu domeniu şi asta era un motiv de nesiguranţă
permanentă până să cunoşti. Pe urmă antrenarea, îîî, iii, eu am avut un, l-am avut ca conducător pe
academicianul Dan Berindei şi el şi ca fire este un om foarte tolerant, un nemaţ, deschis, da, şi nu

122
era mămos, să mă tachineze, să măăăă, iaca tu asta nu ştii fă asta, iaca aşa, nu,nu,nu
[……………….]
Şi atunci mmmm, m-am împrietenit cu studenţii ăştia din anu doi care erau vreo patru, şi, mâncam
împreună, mergeam împreună la spectacole - români români din toate zonele, unu era de la
Câmpina, unu de laaa, Piteşti, care-i centru acolo la Argeş, îîî şi o fată care era de la Galaţi, că
deci erau cam reprezentate multe zone şi mai erau câţiva care aşa, îîîîîî, aderau îîî din când în când
grupului nostru, inclusiv un ardelean, care deci am putut să-l urmăresc şi ca, şi cum sînt ardelenii
ca fire de a fi, ăsta era foarte corect, tip, un tipaj ardelenesc aşa, model.
Irina: Şi cum, aţi simţit deosebirea şi acolo, că sunteţi altul sau v-aţi încadrat perfect?
Silviu: Îîîî, deci, îîîî, cu timpu m-am încadrat, şi ei erau toleranţi, şi eu aveam o personalitate
puternică, deci dacă ăăă spuneam că-i aşa, alţii, deci îîîîîîî, mmm, s-au întâmplat diferiţi doctoranzi
şi şî studenţi moldoveni s-au încadrat diferit. Deci depindea de ce reprezintă ei personal şî de
experienţa lor anterioară. Poate ca intelect ei erau pregătiţi, dar experienţa de viaţă pe care o aveau
era determinantă, pentru că mediul românesc era unu care teee, nu era deloc paternalist, era o
concurenţă dură, ăsta, şi dacă, ca-n armată, dacă te observa că eşti undeva poţi să cedezi îîî, erai
bătut în cap îîîî, cu toateii, posibilităţile. Deci, eu, venind de la Moscova, aveam deja o, ooo,
experienţă ăăă de viaţă buună, din toate punctele de vedere şi în momentele când ajungeam la o
ceartă peee, diverse chestii, cerţile se iscau din ocrice, da, da, şi îîî, concluzia pe care o făceam eu
– şi în genere, Bucureştiu vostru este o bortă faţă de Moscova. Şî asta, deci poziţia asta a mea, că
eu mă simţeam stăpân pe nişte cunoştinţe şi mai ales că am avut acolo posibilitatea să verific
cunoştinţele în domeniul auxiliarelor, care îmi erau cu muuult superioare faţă de nivelu românesc,
chiar dacă eu nu ştiam îîî, concretica românească, da prergătireaaa, îî teoretică în domeniu ăăă,
înc-o-sut-di ani înainte România n-o să…
Irina : Deci aţi avut avantalul unei şcoli bune.
Silviu : ... şcoli foarte bune, da. Şi atunci eu având, îîî, în primul rănd îîîî, asta, îî, siguranţa pe
mine, pe urmă experienţa, am îîî, în primu an mergeam foarte des la Teatrul naţional, unde după
asta mergeam în culise şi mă, ăă, discutam cu actorii, pentru că ei mă ştiau de la Moscova şi eram,
da, şi câteodată îi luam şi pe colegii români la spectacole şi mergeam împreună cu ei şi ei fiind
actorii lor, erau cumva maiii, îi ţineau de icoane, nu-şi permiteau să discute aşa cum discutam eu,
pentru că-i ştiam şi-n altă ăăă ipostază şi ei cu mine având alte experienţe. Deci am, am depăşit.
Pe urmă am fost invitat, am fost la colegii români, am fost la Câmpina şi am fost şi la Piteşti, am
văzut cum îi organizarea în familie. De exemplu, la Câmpina, îî, m-a impresionat că mama
colegului meu, deci ei erau tot o familie ca şi noi, deci de trei copii, doi băieţi ş-o fată, în familie şi
mama lor avea pornirile mamei mele, că, exact aceleaşi, îîîî, am regăsit multe lucruri, deci, am
văzut că viaţa nu este diferită, chiar dacă ei vorbesc o limă literară şî se ţineau mai intelectuali
decât noi, şi aşa şi erau, de fapt, dintr-o familie mai, mai intelectuală, cu mai multe tradiţii, mai
multe generaţii, totuşi, viaţa cotidiană era ceeaşi, şi, şî p-urmă o altă chestie care m-a impresionat,
am fost la una din bunicile ăăă, prietenului ăsta a meu di la Câmpina, şi bunica lui ne-a servit cu
apă rece minerală şi cu dulceaţă de ăăăă, flori de trandafir. La care eu am rămas cu totul interzis,
pentru că ştiam de la Alecsandri, cred că de acolo cu dulceţurile şi de dansurile, din literatură, da,
din asta de-a noastră moldovenească din secolul trecut că asta-i obicei în casele boiereşti, obicei
oriental, ca atare, m-a impresionatfoarte tare că s-a conservat îîî, într-un sat, ăă, Câmpina-i oraş, da
nu foarte oraş, aşa-i îîîîîî, şi pe urmă am fost, în deci în alt, ăsta era dintr-o familie de intelectuali.
Alt prieten la care la Piteşti era dintr-o familie de ţărani ăăăă, simpli şi părinţii lui erau muncitori,
deci nu erau îîî, nu exista o tradiţie intelectuală, acolo de exemplu am văzut cum îi bucătăria ăăăă,
mai sudistăîî românească şi care era foarte bună, am văzut că-i superioară bucătăriei noastre, de
exemplu, din, din norduuul Moldovei.
Irina: Da aşa ca, vorbitor deci, c-aţi fost într-o familie, în alta, aţi... au remarcat ceilalţi că sînteţi
altfel, diferit de ei ca vorbitor de română?
Silviu: Nu, nu n-au fost. Şi mai mult chiar, rudele mele, deci ăştia care eram la Bucureşti, ăăă îîîî,
erau deci, cei bătrâni care erau verii bunicii mele, cu ăştia vorbeam în special în dialect, da cu ăştia
tineri nu puteam să vorbesc dialectu, că ei nu ştiau, n-aveau cum şi eu mă acomodam cu limba lor.
123
Şi, la un moment dat, când era o masă la tineri şi a venit şi unchiu-meu cel bătrân, şi eu la într-o
discuţie care se era mai importantă şi mai++aşa mai fierbinte, an trecut la dialect şi am vorbit cu el
în dialect, ca să pot, şi el a trecut, da, da, da, ca săăă, şi-atunci ei, ăştia s-auuuu+ oprit din asta, să
vadă cum vorbim noi altă limbă decât îîîî, erau obişnuiţi. Nu, şi aveau această experienţă în
Ardeal, pentru că ardelenii tot între ei vorbesc un fel şi când vorbesc cu regăţenii trec la limba
literară, şi nu ştiau că şi în Moldova se poate întâmpla acelaşi lucru. Şi-am mai avut o chestie deci
în care am putut să-mi verific îîî,nivelu, îîî la Iaşi o dată, la unul din congrese am venit mai înainte
şi m-am dus la Academie la ăăă, am intrat la secretariat, nu ştiam ce să fac şi am întrebat chestii
cotidiene – unde-i cazarea, unde-i asta, unde-i asta şi cucoana m-a întrebat: sunteţi de la
Bucureşti? Şi eu zic, nu, nu nu sunt de la Bucureşti, sunt de la Chişinău şi asta i s-a , cucoanei i s-a
stricat dispoziţia. Deci, confuzia între limba îîîîîîî, ăăă limba mea de la Bucureşti deja faţă de
limba de la Iaşi care-i diferită, ăstaaa, a fost în favoarea unei cunoaşteri, cunoaşteri bune aaa
românei deci şi ăăăă, a fost măgulitor pentru mine atunci. Chiar când am venit la Iaşi, că eu la Iaşi
am venit târziu de la Bucureşti, am fost uimit că ieşenii vorbesc un dialect stricat deee, chiar mai
stricat decât noi...
Irina: Pronunţia ... , da, de tipul „în conşediu”
Silviu: Da, da, da, asta a fost, exact, deci la noi, la noi cum îi regula, cuvintele tradiţionale din
astea-s cu „ş”, da dacă ai de spus „geamantan”, apu nu zâşi „jeamandan”, ori, îîî. Şî când am auzit
„Suşeava” aaa, deci îîî, pentru îîîî Suceava la noi nu poţi să-i spui Suşeava , nişi, nişi ăntr-un caz.
Deci acestea, neologismele şi cultele rămân aşa şi am fost foarte uimit să constat îîî acest lucru.
Şi
Irina: De-acuma când aţi revenit la Chişinău, mediul îi altfel, cum consideraţi dumneavoastră, aţi
putut să rămâneţi la varianta ceea de Bucureşti a limbii române aici?
Silviu: Îîîî, nu, n-am rămas, pentru că ăăă eu în primul rând, eu am venit...
Irina: Este într-adevăr, foarte măgulitor când ai ajuns la varianta bucureşteană şi nu te deosebeşti
de ei, dar aiciea, în Chişinău?
Silviu: Nu, deci aici n-am îîîî, n-am putut să rămân la acest nivel, în primul rând că ăăă, oamenii
cu care am întrat în contact, cu familia şi ar fi fost nostim să vorbesc ăăă...
Irina: Da de ce? De ce consideraţi că ar fi fost nostim?
Silviu: Nu ştiu, nu cred că aş putea trece la aa alt limbaj decât în familie... nici într-un caz, decât
aşa cum am vorbit eu
Irina: Acasă – tradiţional, da la serviciu?
Silviu: La serviciu, îîî, a fost complicat, pentru că instituţia în care am fost angajat era ...
Irina: În ce an a fost?
Silviu: În 96. îî, era, în primul rând bilingvă.
Irina: Care-i instituţia?
Silviu: Arhiva Naţională a republicii Moldova. Şî, limbile de comunicare sînt ambele. Deci, dacă
era necesar să s facă o volantă ca să-nţeleagă toată lumea, trebuia să vorbesc în rusă. Ca, c-ăştia nu
s-au ostenit nici într-un să înveţe fel între timp limba,+ colegii mei. Şi ăăă, ++ în general, cum, m-
am m-am, în situaţii oficiale am păstrat nivelu, deci am revenit la nivelu pe care-l aveam la
Moscova: o limbă româneascî, dialectală, fără utilizarea cuvintelor ruseşti.
Irina: Deci, cu pronunţia, intonaţia... moldovenească.
Silviu: Moldovenească, da., da, basarabeană, da, da, da. Aşa.
Irina: Şi nu aţi considerat că aţi fi putut continua cu limbajul de la Bucureşti nici la serviciu?
Silviu: Nici într-un caz, eu ş-aşa am avut, îîî, am fost considerat totdeauna corp străin şi eram
primit cu ostilitate, chiar şi pentru chestiile că, ăă, pentru orice chestie, de fapt, şi mai ales că eu
m-am ocupat de traducerea tuturor actelor, am insistat pe formulele româneşti corecte, deci n-am
acceptat compromisul la nişte termeni care lor li se păreau pe moment că erau mai, mai... buni
decât alţii, şi îîîî, ş-aşa eram privit cu ostilitate şi eu şi colegii mei noi, care angajaţi unii de
asemenea cu doctorat la Bucureşti, alţii cu facultatea absolvită aici, dar tot deja într-o mentalitate
românească... Eram supuşi în permanenţă unui stres de eliminare din, ca un corp străin.

124
Irina: Dar , aţi considerat că ar fi fost un impediment pentru activitatea dumneavoastră, chiar şi
pronunţia asta şi...
Silviu: Da, asta ar fi fost ooo, ar fi, şi aşa însăşi prezenţa mea fizică era stresantă pentru foarte
multă lume. Cu studiile respective, cu ţinuta, cu pregătirea, cu toată, ăăăă eram un corp străin în
îîî, îîî, simţitor deci. Dacă aş mai fi trecut, asta ar fi fost oooo, un...
Irina: Totuşi, la Chişinău aţi revenit la varianta locală a limbii române. Da nu vă pare rău pentru
experienţa pe care aţi avut-o, că, să vorbeşti limba română absolut, perfect literară, este ş-o
plăcere, pentru unii.
Silviu: E-adevărat, dar îîî, dii, ++cum să vă spun, deci, ţine diii o chestie de identitate. Deci la
momentuuu respectiv, dialectuuu local măîî, mă ajută să-mi menţin identitatea. Pentru că
Chişinău(l) este un mediu agresiv îîî, rusesc şi ăăă, de fapt, dacă nu cunoşti limba română, nu e
nici ooo, nici un un pericol pentru un chişinăuian, dacă nu cunoşti limba rusă, ţi se pot întâmpla
orice lucruri, în viaţa cotidiană. Dacă vânzătoarea sau şoferul de la microbus nu ştie, şi tu nu ştii
cum să-i spui – săracii români care vin la noi sînt extrem de stresaţi că nu pot să cunoască ambele
limbi. Ăăă şi mai este o chestie, deci la Bucureşti toată lumea vorbea bine. La noi foarte mulţi+ cei
care vorbesc limba literară, nu pot s-o vorbească, mai mult o strâmbătură, ăăă, inclusiv dictorii şi
inclusiv cei care predau alde Mariana Bahnaru, care numai limbă românească nu-i limba pe care o
vorbeşte şi o predă. Într-adevăr, sînt persoane care vorbesc limba literară foarte frumos şi fac din
asta o meserie şi se cultivă.
Irina: Trebuie să vorbească firesc.
Silviu: Exact. Deci, forţat, şi cu tot felul de lălăiri şi ăăăă, asta, ridicări a intonaţiei din asta care
sună ca dracu în mediu nostru, da, foarte caraghios, asta te dezgustă, şi, deci, când ajung în
România, revin la ăăă, respectiv. Aici nu poţi săăă, chiar căte-odată am ajuns la situaţii, că deci eu
am şi lecţii cu studenţii. Şi la lecţii de obicei vorbesc limba literară corectă. Şi în momentu când
mă enervez şi vreau să, să le, să înţeleagă mai bine sau să le explic suplimentar ceva, observ că
trec la dialectu care este mai convingător şi pentru studenţi, că ăăă ceea ce le spun...
Irina: E mai de-acasă.
Silviu: Deci, n-aş putea să vorbesc la fel de firesc româneşte, cum o face, de exemplu, ăăă, Andrei
Crijanovsci sau dumneavoastră sau chiar directoarea mea de la Arhivă vorbeşte o ooo, română mai
bună decât mine în viaţa cotidiană, nu-şi permite, deja m-am, îîî m-am surprins în unele discuţii că
ea, de fapt, nu foloseşte nici rusisme, nici... îîî.
Irina: Am impresia că nici dumneavoastră nu folosiţi rusisme.
Silviu: Aşa din când în când îmi mai permit pentru a reda nişte situaţii aparte, da ea chiar le evită
în mod statornic, da.
Irina: Pentru a reda stilul... mai
Silviu: Drept că ea-i absolventă de filologie şi poate are...
Irina: Problema nu este, de fapt, atât în lexic, şi românii, dacă stăm să ne gândim bine, au destul
de multe gunoaie şi lexicale, şi n-ar fi asta. Problema e pronunţia, intonaţia, care este alta.
Dumneavoastră, eu, cel puţin aşa am observat, că aveţi aşa o pronunţie foarte++, moldovenească.
Silviu: Aşa-i. [Râde] Recunosc, aşa-i. Aici la Chişinău, numai aşa.
Irina: Şi eu nu v-am auzit vorbind altfel la Chişinău. Dumneavoastră vorbiţi, în ce mediu vorbiţi
altfel?
Silviu: Cu români. Cu români în România. Deci asta dacă ăăă, îîî, nu pot să spun că-mi schimb
intonaţia. Deşi... la.. n-o schimb foarte îîî, diferit, foarte drastic, da, dar încep s-articulez îîî, pân-la
capăt, nu spun „şî” în loc de „şi”, ş tot aşa deci, am nişte chestii care nu-s îîî, nu le pot evita, şi
ăştia mă prind românii de fiecare dată că-s obişnuit să am deci, când vorbesc cu mine – încep de la
„tac, tac, tac”, şî mai sânt unele chestii, care nu pot..., dar...
Irina: De exemplu, care ar fi, că sînt interesante, nişte ticuri aşa, pur basarabene.
Silviu: „Iaca”, sau din astea, „amuş”, daaa, mai sînt din astea, cu...
Irina: Adică, cred că numai la începutul comunicării se întâmplă lucrul ista, pe urmă...
Silviu: Da, da. Pe urmă... da, da. Pentru că oricum îi necesară o perioadă de adaptare, că capu nu-
i calculator, c-ai schimbat registru şi... cu asta, în fiecare clipă trebuie să-ţi schimbi şi gândirea şi...
125
Irina: Acuma dumneavoastră în calitate de colaborator, cercetător, aşa cum sînteţi un intelectual şi
aveţi tot timpul de-a face cu cartea, cu scrisul, cu gândirea, totuşi, în ce limbă gândiţi?
Silviu: Numa-n româneşte. Nu se-ntâmplăăă, din contra, chiar îmi vine greu, de exemplu, dacă
am de făcut o traducere din română în rusă, + şi ++am avut chiar experienţa asta a revistelor de la
arhivă pe care le-am redactat, textele pe care le-am tradus din română în rusă totdeauna le-am
supus altei redactări, pentru că eram conştient de faptul că nu mai gândesc corect ruseşte şi ş-acum
de câte ori am nevoie, apelez pe urmă la un rus nativ ca să, care nu ştie româneşte, ca să-mi facă
corectările de rigoare.
Irina: Deşi spuneaţi că în timpul studiilor aţi gândit chiar (ruseşte).
Silviu: Da, n-am avut, n-am avut... Aici se mai întâmplă şi alte chestii, deci îîî, ocupându-mă cu
redactarea, am început să devin şi mai atent la formulări, la exprimări, da, în primul rând la cele
româneşti şi iminent + a trebuit să mă gândesc şi la traducerea în limba rusă. Şi de câte ori am
făcut traduceri, totdeauna m-am... dacă... înainte nu-mi puneam problema vorbesc ăăă, vorbeam
de la, aşa de la natură, ca să spun, fără să mă gândesc dacă am zis bine sau n-am zis bine, îîî, + pe
urmă când am început să mă ocup de redactare, +am început să am dubii, dacă mă exprim corect şi
chiar mi-am cumpărat, abia anu ăsta mi-am cumpărat un dicţionar ortografic rusesc. [râde] Ca să
să pot să mă verific.
Irina: Dar acuma, în procesul activităţii dumneavoastră, folosiţi des aceste două limbi, româna şi
rusa; adică, cum se întâmplă, comunicaţi mai mult într-o limbă sau în alta, sau alternativ?
Silviu: În mediu profesional vorbesc exclusiv româneşte, exceptând activitatea societăţii „Paul
Gore” şi... Acolo avem colegi care nu vorbesc ăăăă, româna şi atunci modu +obligatoriu sau iau cu
dânşii contactu, vorbesc în ruseşte sau ii dacă fac rapoartele punem întrebări în rusă ca să înţeleagă
şî asta-i, dar îîîî, nu am o comunicare ştiinţifică în limba rusă, +care să fi...
Irina: Nici nu scrieţi?
Silviu: Aproape că nu scriu. Nu scriu deloc, deşi am solicitări la Moscova, da, mă rog, + scriu, eu
scriu greu, în general şi nici astea româneşti abia de le termin de.. şi nici nu, nu-mi place foarte
mult, după ce am cunoscut şi experienţa limbii franceze cât de cât în Franţa, şi nu mai consider
limba rusă ca o limbă ăăă, modernă. Deci este o limbă mai greu de exprimat ideile de care ai
nevoie, este foarte bună pentru situaţii cotidiene, pentru de astea ăă sentimentale, expresii, da,
care sînt intraductibile, da pentru limbaju ştiinţific, în general este o limbă grea, cel puţin pentru
ştiinţele umanistice.
Irina: Deci în plan profesional sînteţi satisfăcut de limba română.
Silviu: Limba română şi-i suficientă şi, ceea ce din contra, ăăă deci sursele mele de informare
acum pentru pregătirea profesională este în special limba franceză şi două limbi pe care nu le
cunosc, engleza şi germana, dar încerc, pentru că la noi şi imaginea este importantă şi pentru
terminologie.
Irina: Şi ziare spuneţi că nici un fel, nici de la Moscova, nici...
Silviu: Nici un fel, nici de pe loc... nici un ziar.
Irina: Bine, atuncea citiţi chiar numai heraldică şi istorie?
Silviu: Mai mult scriu. „Ciukcea ne citateli, ciukcea pisateli”.
Irina: Spaţiu ăsta, cum consideraţi, ei, ne acomodăm la ceea ce avem. Dar, mi s-a pus şi mie
întrebarea asta şi am hotărât s-o pun şi eu altora: limba rusă v-a ajutat sau v-a împiedicat în
carieră, în ascensiunea dumneavoastră profesională? Am auzit formulată întrebarea...
Silviu: Din experienţa mea personală, pe mine pe parcurs limba rusă numai m-a ajutat. Pentru că
eu am, mă rog, probabil pe toată lumea, unii, însă eu am luat-o ca un instrument de lucru. La fel
cum m-a ajutat franceza pentru anumite chestii, aşa m-a ajutat şi – dacă n-aş fi ştiut rusă, n-aş fi
citit, pentru că cărţile noastre, da şi păn la studii, deci n-aş fi citit atâta literatură artistică bună,
pentru că traducerile noastre erau proaste şi chiar lucrările noastre editate la Chişinău, şi-acuma
mi-aduc aminte nişte cărţi de Raisa Lungu-Ploaie, care era pe fiecare pagină câte două-tei greşeli
gramaticale, care le găsea un elev de la şcoala medie, deci aşa erau de bine pregătite. Că le-am citit
şi pe astea – toată literatura noastră sovietică care apărea moldovnească, chiar şi în afara
programului, era citită, că nu erau aşa de multe şi erau chestii de discutat.
126
Irina: Da când eraţi elev, aţi citit cărţi în limba română română, de exemplu?
Silviu: Nu. Deci n-am avut deci aveam trei cărţi în bibliotecă în limba română, care au rămas de la
bunicu meu: „Pădurea spânzuraţilor” una, era şi alta una pe teme revoluţionare de-un evreu Ludo,
nu ştiu cum, un ungur, ăăă, şi nu mai ştiu ş-o a treia care era. Mă rog. Prima carte românească –
şi aici a fost o chestie, că am ajuns la Moscova şi am fost influenţat de nişte persoane foarte culte,
deci, Viorel Cibotaru, dacă-l ştiţi, deci, el era cumva un fel de pilon spiritual pentru noi, tot felul
de tineret din ăsta, abia apărut din ou, şî îîî, în 86 sta era. Şi el ne-a îndemnat să mai citim şi să ne
mai gândim când spunem că româna-i altă limbă decât moldoveneasca, fără să ne spună foarte
multe lucruri, da aşa, mai gândiţi-vă când spuneţi, copii, cam asta era mesajul. Ne-a trimis la
„Drujba” la librărie şî, de fapt prima carte care am citit-o cu grafie latină româneşte a fost îîî, ăsta,
cum îl cheamă, de Sadoveanu „Fraţii Jderi”. Pentru mentalitatea mea de-atunci şi pentru limbaju
care-l oferea a fost o experienţă perfectă.
Irina: Şi cum v-aţi descurcat?
Silviu: Foarte bine, mai ales că ăsta era roman istoric şi moldovenesc, cu cucoana Elisafta, care
era un personaj tipic din zona, zona noastră, şî eu eram; de fapt, ăsta spun minciuni, de fapt, n-a
fost ăsta prima, prima, prima, de fapt a fost Ileana Vulpescu „Sărut pământul acesta”, care era un
roman ăăă, despre daci, ei, chiar aproape îîîî, istoric şi aproape documentar îîî, chiar m-a ajutat şi
la examene de câteva ori romanul respectiv, pentru că era foarte fidel documentelor. Şi era foarte
romantic. Cred că acum dacă l-aş citi m-ar, m-ar dezgusta, da la nuvelu îîî la nivelu meu de atunci
de stare spirituală, s-a potrivit să citesc acest roman – tribu - şi care era şi foarte frumos şi foarte
frumos despre noi şi pe temă istorică şi despre daci, despre eu n-aveam nici cea mai mică
închipuire după o şcoală sovietică, şi după asta, de fapt, „Fraţii Jderi” a venit abia după – spun
minciuni, abia la sfârşit, după ăăă Ileana Vulpescu am citit romanele lui Rebreanu care-n, trei
volume astea galbene, mici, s-au scos – am citit ceea ce am cumpărat am cumpărat la Moscova şi
asta am cumpărat primele. Şi le-am cumpărat şi am zis că dacă le-am cumpărat, de ce să nu le
citesc şi am citit romanele şi astea erau atât de frumoase şi m-au impresionat atât de tare.
Irina: Ei, acuma cum credeţi, experienţa dumneavoastră cu limba română, aţi ajuns la nivelul
satisfăcător, total pentru necesităţile dumneavoastră, ori aţi mai face ceva?
Silviu: Nu, deloc, din contra, acum iarăşi îmi pun problema că, mai ales din punct de vedere
redacţional. Fac foarte multă redactare, mai fac traduceri cu diverse ocazii din rusă în română şi
totdeauna mă gândesc, deci am o nesiguranţă, dacă mă exprim corect sau nu.
Irina: În scris?
Silviu: În scris, în scris, în scris. Dacă am formulat...
Irina: Oral probabil că nu?
Silviu: Da, nu, nu, nu mai am problema asta, da pentru scris, dacă am scris bine, dacă structura
frazei îi frumoasă, dacă asta, îi alt nivel pur şi simplu de dubiu. Şi mie-mi place foarte mult
etimologia ca, + şi din astea citesc. [........................]

127
 Anexa 4

INTERVIU

PROTOCOL DE ÎNREGISTRARE NR 3 / P, IC

Autorul transcrierii: Irina Condrea

Localitatea: Chişinău
Data înregistrării: 16.07.03
Ora: 17
Durata înregistrării: 75 minute
Date despre interlocutor: Doamna Tatiana P., 79 de ani, medic de profesie, doctor în medicină, în
prezent pensionară. Originară din Chişinău, dintr-o familie foarte cultă şi înstărită, în care tatăl era
român basarabean din Cojuşna (localitate de lângă Chişinău), iar mama rosoaică pe jumătate
poloneză. În familia părinţilor se vorbea şi rusa şi româna. Aînvăţat la liceuul rom-nesc înainte de
război, posedă la perfecţie limba română, are dexterităţi excelente de vorbire fluentă şi de
ordonare logică a discursului. Multe pasaje în expunerea doamnei P. au o structură de microtext
cu toate componentele unei naraţiuni închegate: introducere, conţinut / punct culminant, încheiere
– de ex., episodul despre generalul de corp de armată Ciupercă ş.a. Utilizează foarte firesc multe
denumiri de instituţii, de persoane oficiale – Curtea de casaţie, Curtea supremă de justiţie, corp de
armată, trupe de infanterie, ofiţeri superiori, judecător de pace, Şcoala de vară de la Vălenii de
Munte, comisariat de poliţie şi multe altele, care denotă o bună cunoaştere a mediului şi a
realităţilor respective. (Asemenea denumiri îi depăşesc pe mulţi dintre vorbitorii actuali de română
din Basarabia). Ştie să conducă conversaţia, să utilizeze elemente cu caracter conativ, care
interesează şi implică interlocutorul: întrebări retorice de tipul: Ştiţi? Cum vă place? Aţi mai auzit
aşa ceva? Vă închipuiţi, doamnă? Face şi aprecieri cu caracter metalingvistic în legătură cu modul
de exprimare. Vorbeşte într-un ritm moderat şi posedă o tonalitate narativă care facilitează mult
audierea şi, în general, conversaţia.

„Era extraordinar de greu pentru aceia care nu ştiau limba rusă să înveţe la medicină”

Dna Tatiana: Sunt Tatiana P., sunt pensionară, am lucrat o viaţă-ntreagă ca medic obstetrician
ginecolog, ce să mai spun despre mine? Sunt născută în anul 24.
Irina: Spuneţi-ne ceva despre familia dumneavoastră.
Dna Tatiana: Tatăl meu era inginer chimist, tata a terminat Institutul politehnic la Moscova şi, în
timpul ţarului încă, şi foarte bine a terminat. Tata era fecior de ţăran din Cojuşna, judeşul Lăpuşna
era pe-atuncea, aici, aproape de Chişinău. Şi+ însă tatăl, bunicul meu era o persoană înstărită şi, cu
128
toate că avea opt copii, ţinea ca toţi opt copiii lui să facă şcoală cât mai bună şi facultate. Nu toţi
au dorit s-o facă, nu toţi. Unu a devenit preot, alţii au devenit funcţionari la primărie, unu încă
ceva, nu mai ţin minte, o fiică totuşi a urmat cursuri de +mm, studii aşa, superioare, cum s-ar zice.
Ei şi, da tata învăţa foarte bine. Tata când era copil mic, făcuse şcoala la ţară, la Cojuşna şi pe-
atuncea şcoala se făcea foarte simplu – şcoala primară, am în vedere primele patru clase, cred că
nu era rusă acolo, pentru că Cojuşna era un sat de răzeşi moldoveni şi n-aveau ruşi deloc. Ţin
minte, când mă duceam vara, că am fost de vreo două ori la bunicu vara, în tot satul era un singur
rus pe atuncea. Rusu cela ţinea un magazin, era proprietarul magazinului, un frl de ăăă, cum să
spun, ceva ce semăna cu un magazin universal. Însă la nivelul pretenţiilor oamenilor de atunci.
Irina : Oricum, tatăl dumneavoastră vorbea româneşte?
Dna Tatiana: Tata sigur că vorbea româneşte, pentru că la Cojuşna se vorbea o limbă foarte
curată. Şi frumos se vorbea la Cojuşna, se vorbea frumos. Şi chiar fratele lui tata, unchiu Ştefan,
îmi povestea că atunci când era copil mic, el era mult mai mic decât tata, zice, bunicul zice, adică
tatăl lui, bunicul meu, l-a chemat deoparte şi, el era de acuma în clasa a doua sau a treia de şcoală
primară, mic era, şi, zice, a spus: uite, tu să ştii că este un popor care vorbeşte limba noastră, să nu
crezi că zice, limba noastră numai aicea se vorbeşte, este un popor care vorbeşte limba noastră
zice, aşa că tu să înveţi bine limba noastră, zice, s-o ştii. Aşa era bunicul, era un om foarte bogat.
Irina: Tatăl dumneavoastră a făcut studii în rusă?
Dna Tatiana: În limba rusă, bineînţeles, fiindcă imediat ce a trecut la liceu, tata a făcut liceul la
Chişinău şi la liceu îi venea extrem de greu, extrem de greu îi venea, pentru că învăţa textele pe de
rost, n-avea cuvinte, n-avea, nu putea să vorbească, el nu ştia limba de...
Irina : Adică, exista experienţa asta, venea fără ca să ştie şi învaţă cum ...
Dna Tatiana: Şi învaţă cum poţi. Şi totuşi a terminat foarte bine liceul, vorbea o limbă clasică.
Irina: Cam în ce an?
Dna Tatiana: Tata, imediat vă spun. Tata era născut în anul 1891, înainte de revoluţie şi de-
acuma a plecat în Moscova, la Moscova. Pe atuncea la Moscova nu treceai că eşti comsomolist
sau nu ştiu ce, te-a trimis organizaţia de partid de la Chişinău, ca să te duci la Moscova. Da era cu
totul altceva, era un concurs extraordinar şi tata a trecut deodată la „Vîsşee Imperatorskoe
Tehnologhiceskoe Ucilişce”. Şi foarte bună facultate era, cum se numeşte ea, acuma am uitat, ei
am să-mi aduc aminte cum se numeşte. Şi tata a terminat facultatea aceea, a terminat-o cu diplomă
foarte bună, însă aicea evenimentele toate au început şi tata s-a întors acasă, bineînţeles, trebuia să
fie aicea. Da pe urmă, când a dat echivalarea diplomei la Iaşi, pentru că trebuia să dea echivalarea
diplomei, profesorii de la Iaşi s-au mirat de numărul de discipline care au fost studiate acolo, la
Moscova. Ştiţi că tata terminase ca inginer pentru tehnologia zahărului, îi plăcea lui asta. Şi
trebuia să lucreze la o fabrică foarte mare, aşa ceva era pregătit acolo. Şi profesorii de la Iaşi au
rămas aşa de impresionaţi de cunoştinţele lui, bineînţeles diploma a fost echivalată, da profesorii
au făcut un mic banchet pentru tata la un mic restaurant de la Iaşi, pentru că, zice, le-a fost foarte
interesant gradul acela înalt la care se studia bineînţeles la Moscova la facultate pe vremile celea.
Irina: Şi a fost inginer aicea?
Dna Tatiana: Şi afost inginer aicea, însă aicea i s-a propus să lucreze în regat, în vechiul regat şi
tata nu vroia, că mama era de-aicea şi mama avea rude aicea, ş-atuncea tata a trebuit să lucreze în
sfera medicală, ca inginer la analize foarte, aşa, bine plasate.
Irina: Dumneavoastră în familie ce limbă aţi vorbit?
Dna Tatiana: În familie vorbeam limba rusă, însă paralel vorbeam şi limba română.
Irina: Mama dumneavoastră ce limbă vorbea?
Dna Tatiana: Mama vorbea în limba rusă, cu toate că tatăl mamei avea familia Unt Moldovan.
Ştiţi, şi tatăl mamei a fost primul judecător cu studii superioare la Chişinău. Primul care a fost cu
studii superioare, asta în timpul ţarului, demult, ştiţi? Mama mamei era poloneză, iată vedeţi pe
fotografiile celea, în crinolină, asta-i mama mamei. Da alături e bunicul, tatăl mamei.
Irina: Deci, în familie aţi vorbit ruseşte, da la şcoală?
Dna Tatiana: La şcoală, bineînţeles în limba română şi noi înainte de şcoală ştiam limba, ştiţi,
foarte bine ştiam. De ce ştiam, pentru că mama avea o soră, sora era măritată cu Georgescu-
129
Vrancea. Georgescu-Vrancea a fost până-n ultima clipă a fost preşedinte la Curtea de Apel de la
Chişinău şi în anul 40 a fost transferat la Bucureşti, cu câteva luni înainte de venirea ruşilor. A fost
transferat la cea mai superioară instanţă, la Curtea de Casaţie. La Bucureşti era Curtea Superioară
de Casaţie, cea mai superioară instanţă. Şi noi în familie, însă el n-avea nimic contra ca fiica lui,
verişoara mea care acuma-i la Freiburg, Rodica, numele Rodica a stârnit mare mirare în familie.
Bunica mea era indignată, zice, ce nume zice, „dikaia”, adică ce, zice-i sălbatică? Că o numeau
Diki acasă, ştiţi. [râde]. Vă spun, acuma-i un nume foarte banal, mi se pare dintre toate numele
româneşti e cel mai banalizat, Rodica. Un timp aicea vizavi, la vecina noastră locuiau două fete
studente din diferite localităţi şi ambele se numeau Rodica. Da, acuma-i foarte răspândit, da pe
atuncea numai de la Alecsandri se auzea Rodica, juna Rodică voioasă trece pe lângă junii
semănători, sau cum era acolo. Şi, vă spun că unchiul, unchiul vorbea cu noi foarte mult, în oraş
se vorbea ruseşte. Se vorbea foarte mult ruseşte, erau autorizate.
Irina: Dar cum se-ntîmpla, erau mulţi ruşi, ori chiar toată lumea, ieşind în oraş...
Dna Tatiana: Nu, să vă spun despre ce era vorba. Toţi intelectualii, până şi membrii Sfatului Ţării
– iată am avut o profesoară de lucru manual – pe doamna Halipa. Aţi auzit de Pantelimon Halipa.
Doamna Halipa a fost profesoara mea de liceu. Era rusoaică. Domnul Pelivan era însurat c-o
rusoaică. Domnul nu ştiu care – toţi, domnul Erhan era însurat c-o rusoaică. Pentru că ei toţi au
făcut studii superioare la ruşi. Unde – la Petersburg, la Moscova, la, + eu ştiu încă unde se mai
făcea atunci, la Kazan se mai făcea, şi cam în zonele astea. Şi toţi acolo s-au însurat cu fete care
aveau studii, care prezentau ceva şi, ştiţi şi şi-au adus soţii de-acolo. Însă soţiile erau foarte loiale,
foarte loiale erau şi sentimentul cela naţional era extraordinar de puternic. Ea poate nu ştia toate
cuvintele, însă ele au făcut şcoală. Iată soţia lui Halipa era rusoaică pur sânge şi ne preda, mă rog,
lucrul manual, nu-i cine ştie ce disciplină, da, dar vorbea cu noi, numai (româna), la liceu nu se
putea (altfel), vai de mine!
Irina: Iar în oraş mediul acesta, am auzit şi de la alţii, era foarte rus.
Dna Tatiana: Era rus, pentru că toate persoanele, toţi medicii, toţi juriştii, toţi, eu ştiu cine,
inginerii – toţi erau cu şcoală rusă. Înţelegeţi, câţi au fost veniţi, n-au năpădit aşa, cum au venit
acuma ruşii.
Irina. Bine, ş-atuncea unde se vorbea româneşte, numai româneşte, dacă în oraş...
Dna Tatiana: Totuşi, noi contactam. Noi locuiam perete în perete cu unchiul nostru, ştiţi, şi el ne
iubea pe noi toţi copiii foarte mult. Şi ne strângea, şi ne făcea nişte concursuri ca să ştim, eram la
şcoala primară de-acuma, da ca să scriem pe o temă, şi ne dădea premii şi nu ştiu ce, că, şi vorbea
foarte frumos, el era din Vrancea, din Mărăşeşti.
Irina: Deci în învăţământ era numai în limba română.
Dna Tatiana: Numai, numai. Numai, numai, absolut. Iată să vă spun, de exemplu, Păscăluţă, era
tot membru al Sfatului Ţării, însurat tot cu o rusoaică de la Penza, că ştiu că fiul lui venea
câteodată la noi, şi fiul lui pe urmă de la Bucureşti ultima dată când a fost, pe urmă a murit anul
trecut, ştiţi, spunea că zice, eu zice, în fond, prima limbă care am învăţat-o a fost limba mamei,
limba rusă. Că de obicei copilul învaţă limba mamei, asta-i. ++Însă ăă, problema-i, vă spun că
toţoi ăştia de la „Satul ţării”, care au făcut unirea Basarabiei, şi tot, ei toţi erau băieţi moldoveni de
aicea, însă cu studii superioare făcute în Rusia, toţi absolut, uite dac-o să citiţi despre ei, despre
„Sfatul ţării” o să citiţi acolo, c-am cunoscut pe foarte mulţi, pentru că erau copii de vârsata mea,
noi eram eleve de liceu, făceam serate împreună, aşa că am fost şi la, şi în familia Cristea, şi la
Erhan şi la toţi ăştia. Aşa că i-am cunoscut pe toţi.
Era un mediu de intelectuali, care au făcut, dacă faci facultatea în limba rusă, îîî, în limba ceea
cauţi să te exprimi. Însă, pentru toţi au fost create condiţii, pentru toţi au fost create condiţii ca să
înveţe+ limba română, ca să poată lucra şi activa. Şi au învăţat, au învăţat. Toate profesoarele mele
de liceu, de exemplu, ştiau perfect limba rusă. Excepţie făceau câteva: profesoara de limba
română, doamna Ana Negrescu, doamna Ursulescu, de istorie, mi se pare, câteva. Directoarea
liceului era doamna Botezat, directoarea liceului „Regina Maria”. Doamna Botezat era soţia unui
mare patriot, care foarte mult a făcut pentru Basarabia, foarte mult, pentru ăăă, ştiţi. Însă cultura
era rusă, că oamenii de cultură n-aveau unde să capete cultură în altă parte. Şi doamna Botezat
130
ăăă, vorbea româneşte. Era foarte severă, în fiecare zi la liceu era volantă, aşa, sau cum să spun,
îîî, dimineaţa adică începea cu rugăciunea în sala mare, în sala, în aula liceului, începea cu
rugăciunea. Ştiţi, era şi preotul, şi până a nu fi străjeria, când eram eleve de liceu, ţin minte în sala
ceea mare a liceului „Regina Maria”, care există şi acum, sus, la liceul ăsta, Asachi, ştiţi, este sala
acolo, sala ceea mare, după clase eram.
... Şi la liceul „Regina Maria” am făcut patru clase, eram premiantă întotdeauna, învăţam bine şi-
mi plăcea foarte mult, şi, noi iubeam liceul nostru, ne plăcea liceul nostru, însă, doamne fereşte să
mergi c-un băiat pe atradă. Da, şi pe urmă, pe urmă, înainte de 40, când am trecut în clasa a
cincea, în 38 era asta, da, liceul s-a făcut comercial. Şi l-au transformat în liceu comercial,
începând cu clasa întâia şi a cincea, ştiţi. Pe urmă, şi eu am nimerit exact în clasa cincea, ştiţi. Şi
tata nu vroia să fac liceul comercial, tata vroia să fac liceul teoretic şi din cauza aceasta m-a
transferat la liceul „Dadiani”.
Irina: Şi aicea cât aţi învăţat?
Dna Tatiana: La „Dadiani” am învăţat până-n 40, doi ani de zile. În 40, deci, când am trecut în
clasa şaptea,...într-a şase-am trecut, pardon, într-a şasea am trecut, atunci s-a îîî, au venit ruşii. Şi
de-acuma mi s-a propus să rămân la liceul „Dadiani”, care s-a transformat în liceu rusesc. Nu se
numea liceu, „destiletcă” se numea, „destiletcă”, „destiletcă” se numea, ştişi. Şi eu n-am vrut să
învăţ la liceu rusesc, eu ştiam suficient limba rusă şi nu vroiam, vroiam să învăţ la liceu românesc
mai departe, adică la şcoală medie românească. Şi atuncea m-am, am intrat la şcoala număru +10,
mi se pare se numea atunci în 40, unde este acuma şcoala moldo-ucraineană sau ruso-ucraineană,
pe Eminescu, pe strada Eminescu, ştiţi. Acolo era în timpul românilor liceul „Florica Niţa”.
Florica Niţa a fost o directoare grozavă, era o şcoală normală, nu era liceu. Şi atuncea în 40 au
făcut acolo „moldavscaia destiletca”. Şi am intrat la „moldavscaia destiletca”.
Irina: Şi ce era, profesori aveaţi, noi?
Dna Tatiana: Foarte, da. Nu, erau mulţi profesori care-au rămas. În 40 a rămas foarte multă lume,
doamnă, când, ştiţi cum a fost în 40? Am pus aparatul de radio seara, ca s-ascultăm ultimele ştiri,
ţin minte ca acum, că nu erau televizoare, nu era nimic, ştiţi. Şi deodată s-a anunţat: Consiliul de
Coroană a hotărât astăzi, la ultimatumul Uniunii Sovietice cedarea Basarabiei. Clar? Armata
pleacă, totul pleacă. Mă credeţi, doamnă? Peste o oră a început evacuarea oraşului, seara târziu.
Noi locuiam acolo unde-i casa noastră pe Vlaicu Pârcălab, atunci se numea 28 iunie s-a numit, în
timpul ruşilor se numea 28, fiindcă pe acolo a intrat armata sovietică în sus, încoace. Ştişi, şi mă
credeţi, că s-au dat trei zile pentru ca să fie evacuată. Însă în prima zi de-acuma a pornit. Pe Viilor
pornea lumea spre Hânceşti, ştiţi şi ăăă, era oribil asta, ştiţi, eşti părăsit. Da cu ce să pleci? Unde
putea tata, mama, cu doi copii, unde să pleci? Cu ce să pleci? Unde să pleci şi cu ce să pleci, ştiţi?
Nimeni aproape n-a plecat, foarte puţini au plecat. Au plecat bineînţeles,... da ţin minte că în ziua
ceea dimineaţă, asta poate nu trebuie să spun aicea...
Irina: Da de ce nu? Spuneţi.
Dna Tatiana: În ziua ceea dimineaţă, aveam o prietenă foarte bună, o fetiţă foarte bună, ea şi
acuma corespondează cu mine, era prietenă cu sora mea mai mare, Veronica Dimitriu, iar tatăl ei
era şeful poliţiei din Chişinău. Şi în ziua de 28 iunie, Veronica a venit la noi dimineaţa, nu s-a spus
încă la radio nimic, nimeni nu ştia nimic, era linişte, ce vreţi doamnă, dacă în casa primarului
oraşului era o serată dansantă pentru copii şi pentru toţi, vă-nchipuiţi? Nimeni nu ştia, nimeni nici
nu bănuia aşa ceva, însă ea ca fiică a şefului poliţiei, şeful poliţiei probabil ceva ştia că se fac
nişte, la Bucureşti a fost un ultimatum, că nu s-a anunţat când a fost înaintat ultimatumul, s-a
anunţat că Consiliul de Coroană a hotărât, pe baza ultimatumului, ştiţi. Şi ea a venit la noi
dimineaţa în fugă şi zice: fetelor, nu ştiu, tăticu a venit acasă şi a spus că noi cu mămica plecăm
acuma la Bucureşti, zice. Asta a venit ea dimineaţa. Zice, nu ştiu, că n-a spus nimic, nu ne-a
explicat nimic, a zis că trebuie să mergem la Bucureşti şi eu am venit să-mi iau rămas bun de la
voi, ştiţi. Ei, ne-am gândit că probabil că vrea să se ducă la rude la Bucureşti acolo sau ceva. Şi
când colo, seara am auzit asta. Şi a început armata să meargă pe lângă noi. Doamnă, era sinistru
asta. A doua zi toată ziua de-acuma venea armata, grănicerii de la Nistru pe jos, înţelegeţi? Toată
noaptea au mers, era o căldură grozavă, ţin minte că ei săracii erau, ştiţi, aveau încă ţinuta asta de
131
campanie, cu hainele pe ei, ştiţi, şi nu ştiu ce acolo, sulul cela de haine. Şi ţin minte ca acuma, că
era o căldură grozavă şi servitoarea noastră, i-am spus să scoată căldări cu apă şi cu căni, că
soldaţii ceia beau, săracii, şi era îngrozitor, ştiţi. Şi, şi mulţi plângeau, că zice, că iată plecăm, zice.
Şi suntem morţi de oboseală, zice şi trebuie să mergem până la Prut, pân-la Prut. Infanteria,
infanteria nu era motorizată, infanteria nu era motorizată, şi ei de la Nistru veneau. Şi aşa a fost. Şi
pe urmă de-acuma, noaptea, n-au trecut trei zile, când a intrat armata sovietică, a intrat armata
sovietică, ştiţi, şi tot pe strada noastră în sus mergea, ştiţi. Şi noi prin obloane ne uitam, ce, cum
arată. Cine spunea că armata roşie trebuie să fie toată în haine roşii. Şi lumea s-a speriat, zice,
cum, zice, o armată întreagă în haine roşii, dar nu era adevărat.
Irina: Şi s-a schimbat şi administraţia, şi toată?
Dna Tatiana: Tot sigur că. De-odată, la moment totul s-a schimbat, doamnă, la moment totul s-a
schimbat.
Irina: Ei, oricum, dumneavoastră aţi terminat şcoala asta numărul 10?
Dna Tatiana: Şi şcoala numărul 10 am terminat, am dat şi atestat zrelosti, aveam şi hârtia ceea,
în limba rusă era hârtia, deşi am învăţat...
Irina: Da cum se spunea la şcoală, limba moldovenească?
Dna Tatiana: Moldovenească. Profesorii, care erau de-aicea, iar directorul era Feldman, un evreu
de la Tiraspol, care se mira că noi sîntem aşa de disciplinaţi. [râde]. Că noi sîntem aşa de
disciplinaţi se mira, şi pe urmă se mira că noi învăţăm aşa bine, ştiţi. Pentru că eu, de exemplu, ţin
minte ca acum, cărţi de istorie nu erau şi el venea şi ne dicta o pagină, cu scrisul nostru de mână.
Bineînţeles, un elev de clasă care-a dat, care a ajuns în clasa şaptea de liceu, vă daţi seama, că...
Irina: Da aţi avut şi profesori veniţi de dincolo, cu alt limbaj, cu alte...
Dna Tatiana: Numai el era, directorul era de dincolo, restul erau profesori din Chişinău, care au
rămas şi care trebuia să-şi câştige existenţa. La matematici aveam un profesor evreu, la români
evrei nu, nu erau, nu predau la licee. Da ăsta era un evreu din Basarabia, un matematician de mare
forţă, el pregătea studenţi pentru facultăţi, pentru ca să dea examenul de admitere la facultatea de
matematici, ştiţi. Şi era un evreu foarte cult, el era şi diriginte în clasa noastră. El era altfel, era şi
basarabean ca educaţie, ca obiceiuri, aceia erau bineînţeles altfel, oameni care au trecut prin
revoluţie, cu alte...
Noi când eram în destiletca ceea, aveam lecţii de educaţie fizică. Noi eram prima dată în viaţa
noastră, când aveam în clasă băieţi şi fete.
Irina: După liceul românesc?
Dna Tatiana:Da, sigur, era ceva, ştiţi, aşa... şi aicea avem ora de educaţie fizică – o fată tânără
care a terminat acolo un colegiu de educaţie fizică în Rusia undeva. Şi vine ea, pe atunci era moda
la ruşi, la sovietici, rochiile cloş şi pantofi cu toc, însă în pantofii cu toc se purtau şosete. Ştiţi, aşa
era moda, ştiţi, mă rog. Şi vine ea, în rochia ceea cloş, rochii lungi nu se purtau, aşa mai jos de
genunchi puţin, şi la ora de educaţie fizică, ne pune pe toţi în front, se întoarce cu faţa la noi,
băieţi, fete, stăteam toţi, ridică piciorul în sus, ne arată exerciţiul pe care trebuie să-l facem. Şi ne
spune: „Prăjîţi la mine!”. Extraordinar! Băieţii toţi, cu şase clase de liceu, cu mustăţi, cu barbă,
pun aşa mâinile, şi spun: „Prăjim, prăjim!”. Ea zice mai departe: „Se prineşte, ori nu se
prineşte?” Ei spun: „Nu se prineşte”. Ea iar (ca să o facă să ridice piciorul cât mai sus), şi atâta
demonstraţie, ea iar repetă aceeaşi figură, ridică rochia ceea cloş şi piciorul în faţa lor, ştiţi, şi tot
ce vreţi se vede, şi zice „Se prineşte?” - „Nu se prineşte!” „Cum de nu se prineşte la voi, când e
aşa de simplu?” Ei zic, ei iată sîntem noi aşa, nu se prineşte. Şi toată lecţia consta în asta – se
prineşte ori nu se prineşte, prăjiţi la mine. Prăjim.
Irina: Şi aţi absolvit şcoala, şi după aceea?
Dna Tatiana: Şi după aceea, când a început războiul şi au venit românii, au zis înapoi, iar cu un
an şi iar în clasa şasea să vin. Da, după ce aveam şi diplomă de bacalaureat, de şcoală sovietică,
da. Şi am făcut clasa a şaptea şi a opta, şi am dat bacalaureatul.
Irina: Deci aveţi diplomă şi de bacalaureat şi de şcoală?
Dna Tatiana: Da, sigur că da, sigur că da, da altfel nu puteam să urmez mai departe, ştiţi, şi. Însă
bacalaureatul la români, doamnă, era, +mult mai serios decât atestat zrelosti. Şi mult mai serios
132
decât cum e acuma. Ştiţi cum era comisia de bacalaureat? Toţi profesorii erau veniţi de undeva.
Unul nu era al nostru de la Chişinău. Toţi făceau cunoştinţă în ziua aceea când se întâlneau în sala
de bacalaureat. Şi neapărat preşedintele era profesor universitar. Noi l-am avut pe Ştefan Ciobanu,
care a fost şi membru în sfatul ţării şi tot. Şi toţi, toţi erau, nu se cunoşteau deloc. Profesorul de
română de la Timişoara, profesorul de istorie venea de la Tţrgu-Mureş, profesoru cutare de la
Bucureşti, profesorul cutare – ab-so-lut nu se cunoşteau deloc. Nici un fel de protecţie. Mai
departe. Partea orală a examenului era aşa: publică. Adică toată comisia stătea la o masă lungă şi
câte un elev trecea pe la fiecare membru al comisiei – ceea ce era examenul oral. Şi în sală – cine
dorea, intra, numai să nu facă zgomot. Şi câte unul din profesori mai vroia să facă şi bancuri, da
nouă numai de bancuri nu ne ardea atuncea când dădeam. Şi ţin minte una din întrebări, de
exemplu, primele întrebări – întrebare: câte pietre sînt în România? Înţelegeţi ce vreau să spun?
Piatra-Neamţ, Piatra Craiului, Piatra nu ştiu care acolo, şi, ştiţi, chestii de astea, ştiţi, acolo, mă
rog, ca să facă impresie. Era foarte serios.
... Şi pe urmă am dat examenul de admtere la medicină, asta era războiul de acuma, în 41. Aici nu
era facultate de medicină, la Iaşi am dat, am fost la Iaşi şi am dat examene de admitere la
medicină, am trecut examenul, cu toate că erau++, concursul era foparte mare, pentru că, studenţii
de la medicină nu erau luaţi pe front, nu erau+, de la alte facultăţi putea să-i ieie, să-i mobilizeze,
da de la medicină şi de la politehnică, două facultăţi care nu erau, rămâneau până terminau, ştiţi. Şi
din cauza asta, bineînţeles, era un aflux, la aceste două facultăţi, extraordinar, ştiţi. Nimeni nu
vroia pe front să se ducă, doamnă. Da, înainte de asta a trebuit să prestez muncă de război, aici
tocmai a fost eliberat Chişinăul şi după aceea erau luptele mari la Odesa, foarte mari lupte erau,
crâncene lupte erau... La Iaşi am făcut un an, şi de-acuma, deci eu am terminat: în 40 au venit
ruşii, în 41 a început războiul, eu am făcut în anul 41-42, 42-43 clasa a şaptea şi a opta, în 43 am
dat bacalaureatul, în toamna anului 43 am dat examenul de admitere la medicină şi am început
cursurile la medicină şi în 44 a fost operaţia Iaşi-Chişinău, a început şi am fost evacuaţi...
Irina: Şi de-acuma aţi absolvit aici Universitatea de medicină?
Dna Tatiana: Aici la universitate ne-a primit, primul nostru director a fost unul din Transnistria,
Soroceanu, există strada Soroceanu aici undeva. Doamnă, a fost un om extraordinar acest
Soroceanu. Era mare patriot pentru Moldova, cu toate că era transnistrean. Şi a fost, la Petersburg ,
medic era ca specialitate şi tot. Şi el vroia să primească studenţi aicea, ştiţi. Aşa ne primea cu
dragă inimă. Care când putea şi cum venea, şi el strângea, căuta ştiţi, şi căuta să creeze în infernul
cela care era atunci, oraşul era ars, doamnă, erau cazuri de canibalism în oraş. Erau ruinele celea
îngrozitoare, lumină electrică nu era, tramvaie nu erau, aia nu era, pâinea pe cartelă, în fine, era o
viaţă extrem de grea. Şi el, cum a putut, până s-a ajuns într-acolo, încât se făceau bordeie în
pământ, pentru ca să aibă unde dormi studenţii, ştiţi. Era foarte distrus oraşul, însă el a fost, într-
adevăr, a fost un om extraordinar, care ne-a sprijinit pe toţi basarabenii extraordinar. Şi chiar pe
acelaşi Testemiţeanu el l-a primit atuncea la institut. Că dacă nu era el, nu era nimic.
Irina: Şi la institut aicea de-acuma se făcea în limba rusă?
Dna Tatiana: Numai. Pentru că institutul ăsta a fost adus de la, ăsta-i institutul numărul trei de
medicină de la Leningrad, care a fost evacuat în Kaukaz. Şi când au ajuns nemţii în Kaukaz, ăştia
au nimerit sub nemţi şi înapoi Leningradul nu vroia să-i primească. Da el a auzit povestea asta, şi
s-a dus la Moscova şi zice daţi-mi-i la Chişinău. Şi a adus cadre extraordinare.
Irina: Şi aicea deci se făcea în limba rusă. Bine, dumneavoastră ştiind limba rusă, vă descurcaţi,
dar erau şi care nu ştiau. Tot aşa.
Dna Tatiana: Iată am să vă arăt cum ne ajutam. Am să vă arăt, pentru că am o colegă. Erau
diferiţi studenţi, în ce sens, - erau studenţi veniţi din Rusia, erau studenţi din Ucraina, erau studenţi
care au făcut războiul, s-au demobilizat, aveam invalizi de război săracii, care n-aveau picior,
aveam evrei de câteva categorii – evrei care au fugit din România de frica nemţilor şi au venit în
40 aicea, erau evrei care... şi pe urmă s-au evacuat în Rusia, şi nu ştiu ce acolo; erau evrei din
Rusia, erau care au fost comsomolişti, pe urmă membri de partid care au fost, aveam evrei din
Chişinău, care, îîî, au fost, şi, în fine. Vă spun, era ceva aşa de diferit, doamnă, şi ca pregătire. Eu
eram cu un an de medicină, de exemplu – nu m-au primit în anul doi, că au zis că eu n-am învăţat
133
marxismul, că aicea se învăţa marxismul. Eu nici n-aveam pretenţii, eram mulţumită c-am devenit
studentă, ştiţi, dar aveam colegi care aveau cinci clase de liceu, şase clase de liceu neterminate, cu
şcoală normală, cu şcoală nu ştiu care profesională,...nu ştiu cum, în fine, de tot felul. Ştiţi şi,
bineînţeles că era extraordinar de greu pentru aceia care nu ştiau limba rusă să înveţe. Cărţi nu
erau, doamnă, noi la început stăteam în picioare, că n-aveam nici bănci pe ce să ne aşezăm, ştiţi.
Pe urmă au apărut , că săracul, tot ce putea făcea ca să avem condiţii, directorul ăsta de institut
Soroceanu. Şi +pe urmă au apărut bănci, puteam să stăm, barem. N-aveam pe ce scrie doamnă,
caiete nu se vindeau, hâtrie nu era. Unde-ţi găseai ceva cărţi vechi, ştiţi, păi dacă scriai cu
cerneală, peste scris, ca să avem nişte conspecte, ca să putem învăţa barem ceva – n-aveam cărţi,
n-aveam nimica. Pe urmă au început să ne dea câte un manual de anatomie pentru toată grupa.
Anatomia este obiectul principal în anul unu-doi de facultate. Deci, ne strângeam seara ca să
învăţăm împreună, da pe stradă nu puteai să umbli, că era periculos, străzile nu erau luminate, vă
spun, erau cazuri de canibalism, aşa că nu puteai. Şi dormeam la fete la cămin, acolo, cu câte una
într-un pat, pentru ca să pot să învăţ, stăteam până seara târziu şi pe urmă în grup mergeam la
cămine. Erau condiţii foarte grele, însă noi, ştiţi, noi eram grupă moldovenească, au făcut o grupă
moldovenească. Separată, pentru că era diferenţă între pregătirea noastră şi pregătirea celorlalţi
care aveau şcoala rusă şi nu ştiu ce. Însă până la urmă, a mers bine. Da, vreau să vă arăt, colega
asta mi-a scris [o scrisoare şi o carte despre promoţia în care au învăţat]. Mai întâi dădeam
examenul la marxism-leninism, atuncea când a fost asta. Fără, numai cu istoria „Kratkii kurs
VKPB”, atâta. Scrisă în limba rusă. Bineînţeles că ăstora care abia au învăţat limba rusă, le venea
ex-tra-or-dinar de greu, ştiţi. Şi aicea a venit un instructor de la comitetul central, primul an de
învăţământ, după război, doamnă, era cu totul altă, ++ atmosferă. Şi a venit acela ca să fie prezent,
să vadă cum se dau examenele, ce au reuşit studenţii. Bineînţeles, doamna care ne preda marxism-
leninismul, se numea la noi ...[neclar], ea ne-a spus că ea a fost ţesătoare, tkaciha, la nu ştiu ce
fabrică acolo, şi noi, zice, ne-am dus, când a fost revoluţia, noi ne-am dus la Lenin, ca să cerem ca
directorul să fie dat afară, inginerii toţi să fie daţi afară şi să rămână – al fabricii – şi să rămânem
noi să conducem. Da Lenin s-a uitat aşa – asta ea ne povestea, la lecţii – şi zice că „idite delaite
svoio delo, i ne lezite kuda vî ne ponimaete”, ştiţi, ea ne-a spus asta. Pe urmă ne povestea despre
academicianul Pavlov, că vroiau să fie, foarte mult ţineau ca el să treacă de partea revoluţiei,
dânsul nu vroia, cu toate că i se făceau, fel de fel de atenţii i se acordau, că maşina, i se trimitea o
maşină atuncea, pe timpul acela, şi îl aştepta maşina şi el mergea pe jos, nu vrea să se suie, că
„mne ne nujnî podaciki”, spunea. Şi chestii de astea interesante ne povestea, însă ca profesor era
extrem de slabă, vă închipuiţi? Tkaciha, ştiţi, predă marxismul, ştiţi. Însă vroia ca să ştie toată
lumea. Şi vine acela, ca să asiste la examen. Ea atunci, foarte deşteaptă – da eu aveam, mie mi-au
dat chiar şi stipendia Stalin, vă închipuiţi, pentru că am dat foarte bine sesia, aveam pregătire,
doamnă, ştiţi - şi ea atuncea imediat ne cheamă pe cei mai buni ca să dăm, să răspundem, ca să
vadă ăsta, să fie de faţă...şi-o să plece, ce-i mai trebuie lui. Şi mă cheamă, foarte frumos ca să
răspund. Eu răspund, am luat bilet, erau câte cinci chestiuni, întrebări la fiecare bilet, răspund
prima întrebare, răspund a doua întrebare, răspund a treia întrebare, da ăla, îîîî, instructoru de la
comitetul central, zice: „cito vî eşcio spraşivaete, ona je precrasno znaet, stavite ei piatiorku i
otpustite eio” (de ce o mai întrebaţi atâta, ea doar ştie totul excelent, puneţi-i nota cinci (nota
maximă) şi daţi-i drumul). Da ea faţă de mine – atmosferă, vă închipuiţi? – îi răspunde lui: a ia ei
piatiorku ne postavliu. On govorit: pocemu vî ei piatiorku ne postavite, ona je vam vsio otvetila,
govorit. – Ona bîla vo vremea rumân străjerom. Vă place? Vă place, doamnă, examen, atmosfera
de examen. Argumenz. Da el zice: nu tak cito, oni vse cajetsea bîli străjerî, govorit, tak u nih bâlo.
Într-adevăr, străjeri eram toţi, toţi elevii erau străjeri, era o organizaţie, da, ştiţi. Govorit, hvatit,
cito vî eio spraşivaete, u vas eşcio stoliko studentov, vî je vidite, ona vam prekrasno otvetila, cito
je vî eşcio hotite? Nu, ladno, govorit, esli vî tak hotite, ia ei postavliu, zice, no ia bî ne postavila.
Vă place? După aceea, după aceea el pleacă, ea-i interesată ca să dea cât mai mulţi bine, ştiţi cum
în şcoala sovietică era – uspevaemosti. Şi toţi profesorii răspund de uspevaemosti, ştiţi, aşa că nu
se simte ea bine ca la obiectul ei, marxismul, răspunsurile să fie proaste. Şi atuncea ea mă
cheamă înapoi, după toate acestea şi-mi spune: vî seadete zdesi i budete perevoditi im, oni budut
134
otveceati, a vî budete mne perevoditi, oni budut po-moldavski otveceati, a vî mne budete
perevoditi po-russki. Tak cito siadite zdesi, i sidite. Ia, govoriu, razreşite togda ia vîidu, toliko, i
scaju, tam u menea sumka ostalasi, vsio, govoriu. Ies şi spun (colegilor): voi, zic, să nu tăceţi, zic,
spuneţi – spuneţi măcar „Tatăl nostru”, spuneţi...
Irina: Ea nu înţelegea nimic?
Dna Tatiana: Ea nici un cuvânt nu-nţelegea, ştiţi. Spuneţi „Tatăl nostru”, spuneţi ce vreţi spuneţi,
da spuneţi.
Irina: Ca dumneavoastră să le puteţi traduce.
Dna Tatiana: Eu, dacă tăceţi, eu nu pot traduce, tăcerea voastră, zic. Ceva, zic, spuneţi, şi eu mă
voi descurca. Da eu eram sigură că asta numai în grupul nostru se ştie, că, „moldavskaia grupa”
era, ştiţi. Şi, grupa noastră a dat cel mai bine examenul din toată sesia.
Irina: Aţi răspuns pentru toţi?
Dna Tatiana: Pentru toţi am răspuns Ce-am auzit eu atuncea! Tot ce vreţi am auzit. Toate poeziile
care le ştiam în şcoală, toate ştiţi [râde].
Irina: Toţi spuneau ce ştiau...
Dna Tatiana: Da nu tăcea nici unul, ştiţi. Da ea bănuia că ceva, că prea bine răspund ei. Însă asta
nu era în detrimentul ei, ştiţi. Şi aşa se uită la mine şi zice: a vî pravilino perevodite? Da eu zic,
esli vî mne ne dovereaete, ia uidu togda. Net, net, sidite, +sidite i perevodite, ştiţi?
Irina: Aţi făcut examenul cela bine.
Dna Tatiana: Foarte bine am făcut. Da eu una eram sigură că nimeni nu ştie.
Irina: Aţi mai tradus, chiar aţi activat în calitate de traducător.
Dna Tatiana: Doamnă, am tradus cărţi, foarte multe cărţi.
Irina: Aţi tradus când lucraţi cu studenţii, pentru studenţi.
Dna Tatiana: Pentru studenţi. Da, da la comanda îîî „Cartea moldovenească” sau cum se
numeşte.
Irina: Editurii, da.
Dna Tatiana: Editura „Cartea moldovenească”. Ciuşi era acolo, erau alţii, nu mai ştiu dacă mai
sînt ei acuma în viaţă, ştiţi. Şi am tradus şi cărţi şi mulţi din noi au tradus cărţi, care ştiau, aşa.
Irina: Pe parcursul carierei dumneavoastră a trebuit să treceţi permanent de la o limbă la alta, de
la rusă la română, de la română iar la rusă.
Dna Tatiana: Foarte greu, să nu credeţi că-i uşor asta. Toate foile de observaţie, la toate spitalele
din Republica Moldova se scriau în limba rusă, ştiţi. Numai în limba rusă. Toate conferinţele
medicale – în limba rusă, toate lecţiile se predau numai în limba rusă.
Irina: Dar la facultate, la medicină se făceau cursuri totuşi în română?
Dna Tatiana: Noi n-aveam ce face în română, noi n-aveam cursuri în română.
Irina: Dumneavoastră aţi predat în limba rusă?
Dna Tatiana: În limba rusă, la început. Da pe urmă, de-acuma, nu mai ţin minte în ce an s-a
introdus limba română, când am început... din contul care ni s-a spus, am fost rugaţi să traducem
cărţi, să avem manuale, s-au tipărit manuale, şi am undeva, mi se pare, că, de-astea, tipărite,
cărţile.
Irina: Dar, în spital, în exercitarea funcţiilor dumneavoastră, în limba rusă continua?
Dna Tatiana: În limba rusă se scria, da, la început. Da, pe urmă, nu mai ţin minte, în limba
română eu n-am scris, mi se pare. Foaia de observaţie nu se scria. Doamnă, nu se putea, pentru că
foile de observaţie sînt un document, înţelegeţi. Documentul acesta – multe se pot întâmpla, ele se
păstrează în arhivă, ori dacă tot spitalul e în limba rusă, în frunte cu şeful spitalului, cu toate celea,
actul ăsta n-are valoare, ştiţi. Pe urmă, pe urmă, de-acuma zău nu mai ţin minte. Însă n-a fost, n-a
fost. Însă lecţiile le citeam în limba română. Am început, la facultate, la facultate. Iată m-am
întâlnit la o înmormântare mai demult cu doamna Rusu, care este şefă de catedră la infecţioase, iar
soţul ei Oleg Rusu este şef de spital la neurologie, aţi auzit de Rusu? Ea a fost studenta noastră şi
ea-mi spunea că zice când aţi citit lecţii în limba română, zice, că ei au fost primii mei studenţi,
care – atuncea s-a trecut. Că ea zice a venit aşa de încântată acasă, că, zice mamă, - încă dragă,
zice, că ea era soţia, de fapt, dragă, zice – erau colegi, dar el în alt an mi se pare, uite ni s-au citit
135
lecţii în limba noastră, zice. În sfârşit, zice. Ea totdeauna-mi spune că dumneavoastră ne-aţi citit în
limba română lecţii. E altă terminologie, doamnă, nu poţi, nu poţi. De exemplu, îîî, actul naşterii,
la fiecare 2-3 ore trebuie să ştii, să scrii ce se întâmplă cu femeia asta, da aicea vine schimbul tău,
vine o rusoaică, de exemplu.
Irina: Acuma s-a trecut în română.
Dna Tatiana: Ei, asta-i altceva, acuma s-a trecut, da, da atuncea, atuncea abia se trecea, vă spun,
abia lecţiile am început să le citim şi pe urmă m-au pus să primesc lecţiile, profesorul m-a pus să
primesc examen, eu am primit examen.
Irina: În limba română de-acuma?
Dna Tatiana: În limba română.
Irina: Ei au învăţat de-acuma, generaţia aceasta a noastră, au învăţat în limba română. Dar cred
că era destul de dificilă trecerea asta, cum era, medicii cum vorbeau?
Dna Tatiana: Foarte greu, extrem de greu. A fost foarte greu, o perioadă extrem de grea,
doamnă. Mai greu, mai, mai greu era mai greu la noi decât în alte domenii. Pentru că vă spun,
bolnavul trece dintr-o mână în alta, nu poţi să scrii în două limbi în foaia lui de observaţie.
Irina: Bine, dar studenţii învăţau în limba română, documentaţia era în limba rusă, aşa era?
Dna Tatiana: Aşa era, pentru că generaţia asta de studenţi trebuia de-acuma, trebuia să treacă la
limba română. Eu ţin minte asta, aicea la spitalul republican ţin minte, Moşneaga a venit şi ne
spunea că el a trecut toate în limba română. Da asta noi eram de-acuma la Chişinău. Era târziu
asta. Şi acuma există toată documentaţia, de exemplu, spitalul lor, în limba română.
... Ţin minte când am început să citim lecţii în limba română, au apărut primele manuale în limba
română, scrise cu chirilică, tipărite aicea, la „Cartea moldovenească” tipărite, ştiţi.
Irina: Da, nu era posibil atuncea să aduceţi manuale din România?
Dna Tatiana: Era posibil, dar era chestia de scrisul chirilic atuncea. Nu se putea. Noi, când
traduceam, ne-am folosit foarte mult de manualele româneşti, pentru că e o terminologie, pentru că
noi tot am învăţat-o în limba rusă, ştiţi? Noi nu puteam s-o inventăm, în medicină terminologia nu
se inventează, ea se traduce, există dicţionare. Am şi acuma dicţionar medical, îîî, român, am şi
dicţionar medical rus-tromân.
Irina: Dar, fără îndoială, dar existau şi nişte interdicţii, adică se puteau folosi numai, nu afişat.
Dna Tatiana: Nu afişam asta, însă, însă, eu să vă spun, că toţi se foloseau de asta. Da ce acuma nu
se folosesc?
Irina: Acum da.
Dna Tatiana: Foarte mult.
Irina: Problema că e de-acuma se recunoaşte, mulţi recunosc că-i o singură limbă, de fapt.
Auncea se spunea că-s două oficial...
Dna Tatiana: Nu, atuncea nu se punea chestiunea asta (că-i o singură limbă). Noi eram încântaţi
că se trece la limba asta, ştiţi. Că era foarte greu, veneau copiii ăştia de la ţară, care au terminat,
de-acuma erau şi destiletcă moldoveneşti, şi, şi veneau şi, era foarte greu să înveşe, foarte greu. Vă
închipuiţi, toate obiectele să le înveţi într-o limbă străină, pe care n-o cunoşti. Pe urmă au început
să vină copii care au învăţat limba rusă la şcoală şi nu ştiu ce.
Irina: Erau mai mulţi de la oraş care-au învăţat.
Dna Tatiana: Da, dar limba rusă se preda, acum chiar şi la sate.
[.......................]
Irina: Da, da în orice caz, dumneavoastră, când s-a trecut de la grafia chirilică, nu mai eraţi în
învăţământ.
Dna Tatiana: Nu mai ţin minte, nu mai eram mi se pare. Asta a fost nu demult, de fapt, acuma
anii trec aşa de repede că mi-i greu să spun când era o stare şi cum era. Da noi am tradus cu
chirilice. Noi am tradus cu chirilice.
Irina: Da, dar dumneavoastră puteţi să comparaţi cum a fost situaţia asta – când eraţi
dumneavoastră elevă de liceu se vorbea aicea în limba rusă, da cum e acuma-n oraş situaţia, cam
aşa este, că se vorbeşte ruseşte?

136
Dna Tatiana: Doamnă, atuncea vorbeau ruseşte basarabenii, înţelegeţi? Ei vorbeau ruseşte,
pentru că au învăţat în limba rusă sau aveau soţii rusoaice sau chestii de estea. Din aceste motive,
nu putea să vorbească cu soţia lui în limba română. Însă, copii lor toţi vorbeau în limba română,
învăţau la şcoală, foarte bune şcoli erau şi era altă atmosferă, ştiţi. Pe urmă, în anul 38 a venit
general de corp de armată Ciupercă. Şi Ciupercă a comandat ca să fie numai în limba română,
pentru că la Chişinău, în tramvai se vorbea ruseşte, pe stradă se vorbea ruseşte, vânzătorii vorbeau
ruseşte, tot ce vreţi. Ştiţi, şi Ciupercă a spus: vorbiţi numai româneşte. Şi Ciupercă, când a dat
ordinul acesta, era ceva grozav, ştiţi, că pe stradă puteau să te reţină, să te ducă la comisariat să te
întrebe, de ce vorbeşti în limba rusă? Până acolo s-a ajuns, aşa că s-a făcut foarte precaută lumea,
însă erau cercuri unde se vorbea şi mai departe. Limba rusă, se vorbea, se voprbea limba literară
rusă, pentru că toţi acei care vorbeau limba (literară) rusă erau cu şcoli ruseşti, cu facultăţi ruseşti,
nu erau ca (cei care au năvălit) acum, mai târziu.
Irina: Ei, şi limba română cum era? Era tot limbă literară?
Dna Tatiana: Tot era, sigur că da, foarte frumoasă limbă se vorbea.
Irina: Da acuma, ce auziţi, cum e?
Dna Tatiana: Da acuma, eu aud câteodată la televiziune, foarte frumoasă-i limba, nu?. Mie-mi
place foarte mult, foarte bine se aude şi foarte bine se vorbeşte. Îmi face impresia că toţi acei care
au făcut studii la Bucureşti, în Iaşi, facultatea, nu ştiu unde, care s-au întors, vorbesc foarte bine
limba. Dictorii vorbesc foarte frumos, nu? Foarte frumos vorbesc. Ieri l-am ascultat pe Voronin şi
mi-am zis că el a făcut mari progrese, zicea aşa cuvinte – o amplă dezvoltare – şi chestii de estea,
care nu e ceea ce-a spus el cândva, că „tăţi vreau în Europa, se uită la Europa ca, ++ ţachii la
marcovcă”. Asta era scris în ziarul „Flux”, eu ţin minte ca acuma, ţineţi minte? „ţachii la
marcovcă”. Acuma el n-o să spună-aşa ceva. A vorbit foarte frumos, cu expresii de-astea, nu că
legea a fost primită, da legea a fost adoptată sau nu ştiu ce încă acolo şi chestii de estea.

137
 Anexa 5
Din cartea: Попшоаили-н Молдова. Тиришполя, 1939

Ынтребаря диспри попшоаи сы пуни ну’нтыя даты, дар ын времы дин ану 1921 сы пуни-н
фелюрити кипурь! Прецуимя попшоаилор ый тари мари, кум дин партя хрэний, аша шы
дин партя технишяскы (ын прелукраря индустриалы)...
Пентру а цыне житили пи толоакы требу во 2 гектари ди супрафацы пентру фиштикари
житы корнэраты мэшкаты. Афары ди аясты, толоака дэ храны ди бунатати рэ ши
никшурязы кытимя лаптелуй. Ди хрэнит вар ку фын яры ну-й ди фолос. Ыншеркэрили о
арэтат кы хрэниря житилор ку масы верди ынсэмнат о рыдикат кытимя лаптелуй.
Ынтри он шыр ди културь кари сы мэнынкы верз, попшоий принд он лок май ди фрунти.
Он рынд ди културь хрэнитоари а ноастри ын июль шы август сы фак аспри, белдуроасы
шы ну-с пре буни пинтру храны. Дакы с-ар сэмэна попшоий ын трий строкурь, апуй сы
поати ди хрэнит житили во 60 ди зыли ку храны верди, мустоасы, шы ари-нсэмнэтати
пинтру рыдикаря мулсурилор. Попшоий май гини ди-нфолосыт пинтру храны фтуншя,
еынд ий фак скик. Ын Штатили Унити а Америший Незуноптени ын господэрий ди
житэрит самэны попшоий ын трий строкурь, писти во 15-20 ди зыли. Дупэ ши слобод скик,
попшоий ый косэск пинтру а-й да храны ди-о суткы.
Попшоий ау о-нсэмнэтати диосэгит ди важникы ын ынтребэрили диспри а прилукра
динтрынший грэсыми (олой). Олою ди попшой ари о фацы галбэнэ аурии шы дупэ
алкэтуинца химишяскыэ тари-й апроапи ди олою шел ди рэсэриты. Зэдашя ноастры
темейникы-й ынтрашея, ка сы диспэрцым зэнислишу дила грэунти. Аша лукру-й ушор ди
фэкут ла зэводурь мэлясокрохмалниши, унди зэнислишу сы диспэрцэшти прин мусту
грэунтилуй ди попшой ын апы шербинти (50-60 ди кэлдурь) ын куржиря сутший. Ку аша

138
кип попшоий пот сы дизлежи уна дин проблемили ноастри аскуцыти ын лукру-
ндистулэрий лукрэторилор – аяста-й грэсымя.

139