Adrian LESENCIUC

Teorii ale
comunicării

Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă”

Braşov - 2017
© Copyright 2017
Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă”
Str. Mihai Viteazul nr. 160, Braşov, 500183
Telefon: 0268/423421,
e-mail: editura@afahc.ro

Editură cu prestigiu recunoscut A2 – C.N.A.T.D.C.U.-

în domeniile
„Ştiinţe sociale”, „Ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică”

Teorii ale comunicării – Adrian LESENCIUC

Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr. Vasile MACOVICIUC
Academia de Studii Economice, București
Conf.univ.dr. Ella CIUPERCĂ
Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, București

Corectori text: Livia Mihai&Adrian Lesenciuc

Fotografie copertă: Cosmina Roman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LESENCIUC, ADRIAN
Teorii ale comunicării / Adrian Lesenciuc. - Ed. a 2-a, reviz. - Braşov :
Editura Academiei Forţelor Aeriene "Henri Coandă", 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8356-46-4

316

Viza: 17/0574/2017
Tiraj: 100 ex.
2
One cannot not communicate.
(Paul Watzlawick)

3
4
Cuprins

Cuprins / 5
I.Comunicarea. Fundamente teoretice / 9
1. Introducere în câmpul disciplinar al comunicării / 11
1.1. Delimitări conceptuale / 11
1.2. Gândirea comunicaţională / 12
1.3. Abordări teoretice privind studiul comunicării / 13
1.4. Conturarea unei paradigme a comunicării / 15
2. Elementele procesului de comunicare / 19
2.1. Elementele procesului de comunicare / 19
2.2. Codurile / 20
2.3. Bariere ale comunicării / 22
2.4. Informaţie şi redundanţă / 25
2.5. Utilitatea redundanței / 2 8
3. Forme ale comunicării / 31
3.1. Comunicarea verbală / 31
3.2. Comunicarea nonverbală / 35
4. Geneza comunicării verbale / 42
4.1. Orizonturi înceţoşate / 42
4.2. Revoluţia fonetică / 44
4.3. Revoluţia grafică / 49
5. Alte forme ale comunicării / 55
5.1. Comunicarea intrapersonală / 55
5.2. Comunicarea interpersonală /56
5.3. Comunicarea socială /58
6. Discursul public: repere teoretice / 61
6.1. Conceptul de discurs / 61
6.2. Raporturile discursului de putere / 63
6.3. Discursul critic. Raporturile dintre discurs și societate / 65
7. Competenţa de comunicare / 69
7.1. Competenţa – cadru de definire / 69
7.2. De la competenţa lingvistică la competenţa de comunicare / 71
7.3. Modelul lui Canale şi Swain al competenţei de comunicare / 73
7.4. Modelul lui Widdowson al competenţei de comunicare / 74
7.5. Modelul integrativ al lui Bachman. Alte modele sinteză / 76
8. Comunicarea de influențare / 82
8.1. Căi ale influenței / 82
8.2. Influența și raportul de putere / 83

5
II.Modele şi teorii ale comunicării. Abordări rigide / 89
9. Preliminarii epistemologice ale abordărilor rigide / 91
9.1. Cotitura lingvistică / 91
9.2. Proiectul logicist al lui Gottlob Frege / 92
9.3. Atomismul logic al şcolii analitice de la Cambridge / 94
9.4. Idealul axiomatic al Cercului de la Viena / 96
10. Modele procesuale. Scheme / 99
10.1. Modelul linear / 99
10.2. Feedback-ul / 102
10.3. Modelul circular / 104
10.4. Modelul elicoidal / 106
11. Modele procesuale. Formule / 108
11.1. Modelul funcţionalist / 108
11.2. Modelul descriptiv al lui Johnson / 109
11.3. Modelul multifuncţional al lui Gerbner / 112
11.4. Modelul DeFleur / 114
12. Modele semiotice clasice / 117
12.1. Modelul semiotic al lui Saussure / 117
12.2. Modelul semiotic al lui Peirce / 121
12.3. Modelul semiotic al lui Ogden şi Richards / 125
13. Alte modele semiotice / 129
13.1. Un model al limbii bazat pe schimbul de mesaje / 129
13.2. Modelul Jakobson / 131
13.3. Modelul glosematic al lui Hjelmslev / 132
13.4. Interdeterminarea limbă-cultură / 134
13.5. Un model al semnificării / 136
13.6. Modelul hibrid al lui Sebeok / 139
13.7. Teoria codurilor / 142
14. Teoriile consistenţei cognitive / 146
14.1. Teoria echilibrului / 146
14.2. Teoria simetriei / 147
14.3. Teoria congruenţei / 149
15. Modele tranzacţionale / 151
15.1. Analiza tranzacţională a lui Berne / 151
15.2. Modelul tranzacţional al lui Barnlund / 153
15.3. Teoria retroacţiunii a lui Thayer / 154

III. Modele şi teorii ale comunicării de masă / 157

16. Preliminarii (epistemologice) sau Determinismul tehnologic şi critica
acestuia / 159
16.1. Determinismul tehnologic / 159
16.2. Omul – terminal de reţele / 160
16.3. O critică a comunicării / 162
6
 16.4. Tirania comunicării / 163
17. Efecte ale mass-media / 165
17.1. Teoria „glonţului magic” / 165
17.2. Teoria comunicării în doi paşi / 166
17.3. Teoria comunicării în paşi multipli / 168
17.4. Introducerea conceptului de gatekeeper / 170
17.5. Efecte ale comunicării de masă / 171
18. Modele şi teorii ale comunicării de masă / 176
18.1. Teoria disonanţei cognitive / 176
18.2. Modelul Westley-MacLean / 179
18.3. Modelul corelaţiei dinamice / 181
18.4. Modelul „patrulaterului torsionat” / 183
18.5. Modelul convergenţei comunicaţionale / 184
18.6. Modelul câmpului comunicării de masă / 188
18.7. Modelul integrant al efectelor comunicării de masă / 189

IV. Teorii interacţioniste ale comunicării / 193

19. Preliminarii epistemologice ale abordărilor interacţioniste / 195
19.1. Schimbarea de paradigmă / 195
19.2. Jocurile de limbaj / 196
19.3. Teoria actelor de limbaj / 199
19.4. Alte contribuţii la fixarea paradigmei comunicaţionale / 201
19.5. Perspectiva behavioristă asupra semnificaţiei / 203
20. Şcoala de la Palo Alto / 206
20.1. Bazele teoriei comunicării / 206
20.2. Axiomele comunicării / 208
20.3. Metafora orchestrei / 211
20.4. Comunicarea nonverbală / 213
20.5. Comunicarea paradoxală / 215
21. Şcoala de la Chicago / 217
21.1. Contribuţii la câmpul disciplinar al comunicării / 217
21.2. Interacţionismul simbolic / 217
21.3. Dramaturgia socială / 221
22. Şcoala de la Frankfurt / 225
22.1. Teoria critică / 225
22.2. Sfera publică / 226
22.3. Acţiunea comunicativă / 228
23. Alte şcoli interacţioniste / 233
23.1. Etnometodologia / 233
23.2. Etnografia comunicării / 235
23.3. Schema S-P-E-A-K-I-N-G. O sinteză a teoriilor comunicării prin intermediul
schemei S-P-E-A-K-I-N-G / 239

7
V. Modele și t eorii ale comunicării interculturale / 249
24. Preliminarii epistemologice ale comunicării interculturale / 251
24.1. Raporturile contemporane dintre cultură și comunicare. Comunicarea interculturală /
251
24.2. Direcții de dezvoltare a comunicării interculturale / 255
25. Teorii și modele ale formării competenței de comunicare interculturală / 258
25.1. De la competența de comunicare interpersonală la competența de comunicare
interculturală / 258
25.2. Competența de comunicare interculturală. Raporturile cu competența de
comunicare interpersonală / 260
25.3. Modele ale formării/dezvoltării competenței de comunicare interculturală / 264
26. Teorii și modele ale competenței de comunicare interculturală / 274
26.1. Teorii ale comunicării interculturale / 274
26.2. Teoria sinteză a managementului anxietății și incertitudinii / 278

Concluzii. Dezvoltări ulterioare / 284

Bibliografie / 287

8
 comunicarea.

9
fundamente teoretice
10
 1. Introducere în câmpul disciplinar al comunicării
1.1. Delimitări conceptuale. Comunicarea. Nici o definiţie structurată
în gen proxim şi diferenţă specifică nu poate cuprinde un termen atât de volatil.
Comunicarea nu poate fi riguros definită în ciuda inventarelor definiţiilor
realizate de teoreticieni, în ciuda delimitărilor categoriilor de definiţii ale
comunicării (15 catalogate de Frank E.X. Dance, 1970), în ciuda eforturilor de
descriere a demersului de definire. Schimb, relaţie, acţiune, interese,
influenţare, semioză, interacţiune, informaţie: nici unul dintre aceşti termeni nu
poate acoperi o arie delimitată de o entitate fluidă, comunicarea, găsind mereu
noi forme solide (inclusiv structuri mentale) pe care să le copieze. Doar
cuvântul „împărtășire” poate să se apropie de înțelesul complex al conceptului
de comunicare, notează Lucien Sfez (2002a:38):

Totuşi, toate aceste diferite aspecte pot fi reunite spunând că ‹a comunica

înseamnă a pune sau a avea ceva în comun›, fără a prestabili acest ‹ceva› şi
nici căile care servesc transmiterii sau termenii (indivizi, grupuri, obiecte)
care intervin în această împărtăşire.

Am apelat, în scopul unei delimitări terminologice inițiale, la o definiţie

fluidă, dinamică, propusă de teoreticianul care a adus pentru prima dată în
discuție o Critică a comunicării.
Şi etimologic cuvântul „comunicare”, este un derivat al cuvântului
„comun” (care aparţine mai multora sau tuturor) < lat. communis, având la
origine verbul latin communicare (sec. XVIII), şi fiind, în limba română, un
dublet (ca împrumut ulterior) al rom. cumineca. De la aceeaşi rădăcină au
evoluat şi rom. comună, dar prin intermediul fr. commune, comunal < fr.
communal, comunism < fr. comunist, sau comunicat, comunicaţie, comunicabil,
comunicativ, comunicant, comuniune. În schimb, termenul comunitate, cu
rădăcină comună, provine dintr-un împrumut din lat. communitas (sec. al
XVIII-lea) (Ciorănescu, 2002:231). Din punct de vedere semantic, verbul latin
(influenţat, probabil, de gr. κοινός – comun, din care au derivat şi ngr.
κοινοτικός – comunal, κοινότης – comună, comunitate, dar şi κοινοποιώ – a
comunica, συγκοινία – comunicaţie sau ανακοινωθέν - comunicat) aflat la
originea termenului rom. comunicare a desemnat și acţiunea de a face ceva
împreună şi cea de a împărtăşi. Cel de-al doilea sens stă la originea actualului
cuvânt românesc şi presupune interrelaţionarea dintre indivizi. Prin intermediul
termenului latin târziu, cuvântul a pătruns în majoritatea limbilor indo-europene
(ca neologism), găsindu-se deopotrivă, în limbile romanice: sp. comunicar (v.),
comunicatión (s.), fr. communiquer (v.), communication (s.), it. comunicare
(v.), communicazione (s.), cât şi în cele germanice: engl. to communicate (v.),
communication (s.), germ: kommunizieren (v.), Kommunikation (s.) sau slave:
11
rus. коммуникация (s.), pol. komunikować (v.), komunikacja (s.), scr.
комуницирати (v.), комуникација (s.). Majoritatea limbilor păstrează ambele
sensuri din latina târzie, atât cel privitor la relaţia instituită, cât şi cel referitor la
transferul informațional între oameni.
Cercetătorii evită să se oprească asupra unei definiţii anume, odată ce
abordările lor vizează trimiteri la puncte de vedere diferite, provenite din
câmpuri disciplinare diferite, sau măcar o trecere în revistă a acestor puncte de
vedere. Cei care, însă, se opresc la delimitarea riguroasă a termenilor nu o fac
decât pentru o abordare restrictivă, care să răspundă scopului în care a fost
proiectat demersul studiului. De altfel, termenul „comunicare” nu este singurul
care se află în situaţia de a nu putea răspunde unei închideri într-o definiţie. Să
privim şi alte exemple: „limbă”, „cultură”, „opinie publică”, pentru care s-au
realizat culegeri de definiţii. Referindu-se la incapacitatea de a defini „opinia
publică”, încă la începutul trecut, în 1904, Hermann Oncken (apud Noelle-
Neumann, 2004:80) afirma că „lucrurile schimbătoare nu pot fi înţelese prin
simpla lor închidere într-o formulă […]”. Cazul „comunicării” este similar. Este
vorba despre un concept în schimbare, un concept în continuu balans între
nucleul epistemic şi forma simbolică:

Doi poli externi, unul – nucleul epistemic – descriptibil şi lizibil prin

definiţie (din care putem evada printr-o „Critică…”), celălalt – forma
simbolică, învăluind într-o asemenea măsură gândurile şi actele noastre
încât, teoretic, nu îl putem descrie (Sfez, 2002a:10).

Forma simbolică la care se referă Sfez este, nu conceptual ci intuitiv,

„cuminecarea” din înțelesul pe care îl identifică filosoful român Constantin
Noica (1987:189):

Și totuși comunicarea nu e totul; poate nici la mașini, cu siguranță nu la

oameni. Comunicarea este de ceva, cuminecarea e în sânul a ceva întru
ceva. Comunicarea trebuie să fie, și în orice caz, să fie fără rest;
cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu
cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar
de semnificații și î nțelesuri; cuminecarea e de sub] nțelesuri.

Nucleul epistemic este alcătuit din informația și valoarea ei determinată

de actorii comunicării și/sau contextul socio-istoric. Cei doi poli (nucleul
epistemic și forma simbolică) pot fi numiți, în înțelesurile filosofiei românești,
comunicare respectiv, cuminecare.
1.2. Gândirea comunicaţională. Comunicarea rămâne un concept
tulbure, oricât am încerca să apropiem perspectiva asupra polilor nucleu
epistemic – formă simbolică. În primul rând, comunicarea presupune o abordare
diferită, prin prisma unui mod de gândire impropriu schemelor mentale, ideilor
directoare şi propoziţiilor epistemologiei clasice. Acest mod de gândire

12
paradoxală, atipică structurilor mentale rigide – în spiritul debolismului lui
Gianni Vattimo și Pier Aldo Rovatti (1983/1989) – avea să fie numită gândire
comunicaţională: un instrument de lucru de asemenea nedefinit în cadrul stabil,
rigid, al filosofiilor moderniste.

Statutul acestei gândiri comunicaţionale este profund nedefinit. Ea este

organizatoarea practicilor ştiinţifice, reflexive sau profesionale, dar în
acelaşi timp, răspuns la cerinţele emanând de la stat şi de la marile
organizaţii, precum şi inspiratoarea schimbărilor chiar în aceste organizaţii;
în sfârşit, ea provoacă sau doar însoţeşte schimbările şi practicile culturale
sau modalităţile de difuzare sau dobândire a cunoştinţelor (Miège, 1998:15-16).

A opera într-o arie disciplinară mereu fluctuantă, cu termeni oscilând ca

în mediul subcuantic între nucleul dur, epistemic, şi învelişul simbolic în
continuă pulsaţie, pe traiectorii care nu pot fi demarcate de instrumentarul rigid
(a se lua în considerație posibila indeterminare de factură heisenbergiană) al
„gândirii tari”, necesită şi a face uz de un mod diferit de organizare mentală, de
o gândire comunicaţională slabă, fluidă, auto-organizată în forma solidă a
teoriilor ştiinţifice. În fond, meritul ştiinţific este cel al organizării riguroase a
conţinuturilor, a seturilor de enunţuri în teorii sau cel al descoperirii de arii de
cunoaștere fecunde? „Adevăratul merit al lui Copernic sau Darwin, nota
Ludwig Wittgenstein (1994/2005:47), nu a fost descoperirea unei teorii
adevărate, ci a unui aspect nou care este fertil”. Din această perspectivă, post-
pozitivistă, științele comunicării constituie câmpul fertil pentru germinarea
cunoașterii în orizontul unei noi paradigme.
1.3. Abordări teoretice privind studiul comunicării. Ce ar presupune,
atunci, studiul comunicării? În condiţiile unei diversităţi a abordărilor teoretice
cu privire la câmpul comunicării, se poate închega, în termeni popperieni, aria
dinamică a studiului comunicării în ceea ce poartă numele de „teorie
ştiinţifică”? Se poate crea un sistem de enunţuri care să stea la baza unei
asemenea teorii, se poate determina un raport logic între propoziţiile/enunţurile
respectivului sistem? Sau, în cazul constituirii unei sau unor asemenea teorii, se
poate vorbi despre un raport de incluziune, despre perceperea teoriilor mai
vechi drept cazuri particulare ale teoriilor noi, tot în termenii lui Karl Popper?
Cu siguranţă, studiul comunicării presupune nu numai incapacitatea unei
delimitări conceptuale, ci şi existenţa unor abordări diferite, grupate de
cercetători în şcoli, curente, teorii, care nu pot, cu siguranţă, răspunde
principiului popperian al corespondenţei, adică vechea teorie nu poate fi
justificată drept caz particular al celei noi. Există şi asemenea raporturi între
modele în cazuri particulare, cum ar fi corespondenţa dintre teoria simetriei a
lui Newcomb (1953) şi abordarea lui Westley şi MacLean (1957). Dar nici aici
nu se poate discuta despre un raport general/particular, deoarece modelul
Westley-MacLean presupune extinderea ariei de studiu la comunicarea de
masă, în timp ce modelul ABX al lui Newcomb (1953:394) este adaptat acestei
13
arii lărgite, abandonându-se intenţia menţinerii/îmbunătăţirii caracterului
simetric al relaţiilor dintre actorii comunicării şi obiectul din mediul extern la
care se raportează aceștia.
Pe de altă parte, operăm cu sisteme de enunţuri provenite din arii
teoretice distincte, incapabile să se supună testării popperiene, adică
determinării, cântăririi raportului logic (în baza logicii clasice, aristotelice)
dintre propoziţiile teoriei şi cele ale observaţiei (cu excepţia celor provenite din
proximitatea nucleului epistemic). Operăm cu seturi de enunţuri care se
contrazic pe sine, în schimb, în cazul situării în proximitatea formei simbolice
(vezi gramatica generativă chomskiană în raport cu ipoteza opacităţii lingvistice
a lui Sapir-Whorf), sau cu concepte definite diferit (pentru a rămâne la
Chomsky, a se vedea definirea competenţei lingvistice realizată de lingvistul
american, în raport cu competenţa comunicaţională a antropologului şi
lingvistului Dell Hymes). Dată fiind fluctuaţia în interiorul ariei disciplinare,
studiul comunicării ar trebui, în primul rând, să abandoneze raportarea la
conceptul central al epistemologiei popperiene, cel de teorie. Mai mult,
creșterea rolului gândirii comunicaţionale, gândire paradoxală care, în ciuda
caracterului ei ambiguu, reuşeşte să integreze şi să articuleze teorii provenind
din arii disciplinare diferite sau, în cadrul aceleiaşi arii, din curente teoretice
distincte, conduce spre o abordare diferită. Această abordare este centrată pe
conceptul lui Pierre Bourdieu de câmp social (din care derivă și conceptele de
câmp lingvistic sau discursiv, v. Bourdieu, 1982:168), așa cum avea să constate și
Bernard Miège:

(…) ceea ce defineşte cel mai bine comunicarea este conceptul de câmp, cel
al cărui sens a fost precizat de Pierre Bourdieu în Questions du Sociologie:
„Pentru ca un câmp să funcţioneze, scrie el, trebuie să existe mize şi oameni
gata să joace jocul, dotaţi cu acel habitus implicând cunoaşterea şi
recunoaşterea legilor imanente ale jocului, al mizelor…”. Gândirea
comunicaţională a contribuit ea însăşi activ la formarea acestui câmp
(Miège, 1998:120).

În acest sens, al acceptării studiului prin prisma unui câmp teoretic

dinamic, sociolingvistica, etnolingvistica sau antropolingvistica nu se pot auto-
institui ca discipline de sine stătătoare, prin (re)constituirea frontierelor în
manieră pur modernistă, specifică „gândirii tari”, ci mai degrabă ca perspectivă
în studiul elaborat al comunicării. Mai mult, notează Lohisse,

proslăvind analiza interacţiunilor comunicative şi a limbajului ca activităţi

sociale, antropologii au contribuit mult la transformarea concepţiilor
mecaniciste în concepţii organiciste. Unii au văzut în ea, ca şi în lingvistica
structurală la vremea ei, un model general de abordare a fenomenelor de
comunicare. În 1980, Cicourel propune realizarea unei alianţe
interdisciplinare între sociologie, antropologie, lingvistică şi filozofie, în
jurul unei antroposociologii. (Lohisse, 2002:167)

14
 Această perspectivă de operare nu poate decât să se opună specializării
excesive a „gândirii tari”, abordării „sectoriale” rigide. Gândirea comunicaţională,
în cadrul unei posibile alianţe interdisciplinare cum este cea propusă de
Cicourel (1980), nu înseamnă simpla „sutură” la nivel epidermic.

Concepţia care face din comunicare (sau din informaţie) un element

depăşind decupajele şi graniţele între disciplinele ştiinţifice, ţinând, de
asemenea, de ştiinţele materiale ale vieţii şi societăţii, se regăsesc în diferite
curente de gândire; în cibernetică, fireşte, în structuralism şi, mai recent, în
abordările complexităţii sau ale „conexionismului” şi chiar în anumite
filosofii contemporane, de inspiraţie post-modernistă sau post-
heideggeriană. După cum vom vedea, această tendinţă – sau mai degrabă
această ispită – vizează nu numai să lege câmpuri de ştiinţă distincte,
necunoscându-se între ele cel mai adesea, ci şi să propună o paradigmă care
să-i îngăduie să le „fecundeze” şi să le dea un sens,

afirma încă în 1976 Robert Escarpit, în Théorie générale de l’information et de

la communication (apud Miège, 1998:14). Aşadar, o abordare epistemologică
kuhniană ar fi mai potrivită unei asemenea problematici.
1.4. Conturarea unei paradigme a comunicării. Şi din această
perspectivă problematica trebuie acordată cadrului adecvat de interpretare. În
ciuda faptului că prin primele referiri la retorică în antichitatea greacă sunt luate
în discuţie aspecte studiate în prezent în aria disciplinară a comunicării, sau că,
de exemplu, prin lucrarea lui Aristotel, Despre interpretare (1998), ia naştere
semantica, jumătatea secolului trecut nu poate fi abordată prin prisma raportării
la comunicare drept o perioadă caracterizată de construcţia pe fundamentele
antice. Comunicarea nu se încheagă, aşadar, în limitele descriptive ale „ştiinţei
normale” definite de Th.S. Kuhn (1970/1976), prin raportare la suportul teoretic
din Grecia sau China antice, ci se prezintă pe sine ca o erupţie simultană, în
urma unor ample mişcări din profunzime, prin mai multe guri de evacuare,
asemenea gheizerelor. Problematica acestui câmp disciplinar ia naştere, în noua
sa structură, în sânul altor discipline. Aşadar, fiecare abordare distinctă a
comunicării, prin seturi specifice de enunţuri, a presupus şi existenţa unor
corpuri distincte de convingeri, provenite din modul de abordare în cadrul ariei
disciplinare de bază, deci şi o situare pe anumite poziţii, şi o orientare spre
fenomene particulare. Din această cauză apar descrieri şi interpretări diferite ale
fenomenului, concentrat în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut. Prima
încercare de sinteză a acestor abordări diferite a realizat-o Wilbur Schramm în
studiul The Nature of Communication Between Humans (1975), care, în ciuda
faptului că nu îmbunătăţeşte vizibil o perspectivă asupra comunicării, reuneşte
demersurile lui Shannon & Weaver, W. Johnson, Osgood, Newcomb, Westley
& MacLean, Hovland, Lazarsfeld, Katz, Festinger sau MacLuhan şi dă contur
unei tendinţe. Abia începând din acest moment se poate discuta despre intenţia

15
de închegare a unei teorii şi, prin aceasta, a unei paradigme. Practic, studiul lui
Schramm anunţă, dar nu conturează o paradigmă. Ceea ce se petrece în această
perioadă efervescentă a deceniilor cinci şi şase poate fi cuprins sub cupola
complexă a sintagmei „stadiu preparadigmatic” de dezvoltare a câmpului
disciplinar şi poate, într-adevăr, să fie caracterizat prin teoria kuhniană:

Aceste tranziţii spre maturitate au fost rareori atât de instantanee sau

neechivoce pe cât lasă să se înţeleagă prezentarea mea: inevitabil
schematică. Dar considerate istoric, ele nu au fost nici treptate, nici
coextensive, adică în acelaşi pas cu dezvoltarea domeniilor în care au avut
loc (Kuhn, 1976:64).

Stadiul preparadigmatic este caracterizat de o ardere a etapelor, prin

suprapunerea seturilor de enunţuri închegate în teorii sau modele peste corpus-
ul disciplinar al ştiinţelor/ariilor disciplinare de provenienţă. Practic, nici măcar
nu putem vorbi despre un interval temporal în care se extinde acest stadiu, ci
mai degrabă despre un timp de ardere al anumitor etape sau despre o perioadă
de maturizare care depinde de gradul în care s-a realizat ruptura de corpus-ul
disciplinar de bază. În toată această perioadă de acumulări în care câmpurile
teoretice erau caracterizate mai degrabă de un ideal axiomatic al cunoaşterii, în
care se putea face distincţie clară între discipline, iar disciplinelor de
interferenţă li se configurau graniţe rigide, majoritatea teoriilor şi modelelor
comunicării se supuneau unor norme mecaniciste. Comunicarea se plia pe
modelul structural al societăţii, caracterizat prin „metafora maşinii”. Studiul
comunicării de masă, care ia naştere în stadiul preparadigmatic şi în care
accentul este mutat, treptat, de pe comunicare, prin intermediul comunicării ca
proces de influenţă socială pe influenţa propriu-zisă, este un bun exemplu. Mai
mult, teoriile privitoare la comunicarea de masă vizează interacţiunile
interindividuale sau intergrupale la nivelul schimbului de opinii (şi prin aceasta,
a schimbului de atitudini şi comportamente), omiţând, prin natura relaţiilor
dorite, schimbul de idei la nivelul convingerilor şi al credinţelor. Teoriile
comunicării de masă se conturează într-un „apendice” al câmpului disciplinar al
comunicării, care este asimilat de științele sociale.
În aceleaşi decenii ale secolului trecut, cinci şi şase, studiul disciplinar al
comunicării a alunecat spre practică, începând astfel să se articuleze şi teorii
bazate pe suportul cunoaşterii tacite, în termenii lui Michael Polanyi
(1966/2009). Ulterior, această orientare spre comunicarea concretă a alunecat
spre cunoaşterea ce caracterizează alianţele interdisciplinare (Cicourel, 1980),
spre gândirea comunicaţională (Miège, 1998), spre un model al societăţii
caracterizat de metafora organismului viu. Întreaga societate s-a confruntat cu
criza transferului spre un alt palier de organizare. Iar această criză a societăţii,
caracterizată prin bulversarea vechilor sisteme de valori, a condus şi la
conturarea unei crize în câmpul disciplinar al comunicării. În câmpul disciplinar
al comunicării, criza nu s-a manifestat atipic: nu a avut loc o articulare sau o
extindere a vechii paradigme, ci o reconstrucţie pe fundamente organiciste, ceea
16
ce a condus la monismul lui Bateson (1979), la circularitatea lui Watzlawick et
al. (1967), la auto-organizarea lui von Foerster (1960/2003), Maturana şi Varela
(1980). Iau naştere şcoli şi curente noi, cum ar fi şcoala de la Palo Alto,
interacţionismul simbolic, etnometodologia sau etnografia comunicării, având
drept scop studierea actelor de comunicare, şi nu elaborarea de modele de
comunicare. Putem vorbi, în termenii lui Kuhn, de articularea unei paradigme a
comunicării, dar în primul sens pe care îl dă cercetătorul american respectivei
sintagme în Postscriptum (1969): „o întreagă constelaţie de convingeri, valori,
metode etc. împărtăşite de membrii unei comunităţi date” (Kuhn, 1976:220).
Această explozie a cunoaşterii în câmpul comunicării a fost recepţionată
diferit de cercetătorii în domeniu. Într-o tentativă de structurare a teoriilor şi
modelelor într-o concepţie unitară, John Fiske distinge între două „şcoli”
majore: școala-proces și școala semiotică:

Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje. Ea se

preocupă de modul în care emiţătorii şi receptorii codifică şi decodează
mesajele, de felul în care transmiţătorii utilizează canalele şi mijloacele de
comunicare – adică de problemele eficienţei şi acurateţei. (…) De dragul
conciziei, ne vom referi la această orientare sub numele de „şcoala-proces”.
Cea de-a doua şcoală înţelege comunicarea ca producţie şi schimb de
semnificaţii. Ea se preocupă de modul în care mesajele sau textele
interacţionează cu oamenii în scopul producerii de semnificaţie – adică
rolul pe care îl au textele în cultura noastră. (…) Principala metodă de
studiu este semiotica (ştiinţa semnelor şi semnificaţiilor), acesta fiind şi
numele prin care voi identifica de acum respectiva abordare (Fiske,
2003:11).

Majoritatea cercetătorilor români preiau necritic structurarea lui Fiske.

Jean Lohisse (2002) face diferenţa între curentele mecaniciste şi teoriile
comunicării ca relaţie interactivă şi totalitate dinamică. Prin această catalogare
profesorul francez intenţiona o articulare a punctelor de vedere disjuncte ale
cunoaşterii şi o repunere a lor în circuitul activ, dar poziţionarea ciberneticii lui
Wiener (1948/1961) sau al pragmatismului lingvistic al lui Peirce (1990) în
cadrul teoriilor comunicării ca relaţie interactivă ridică semne de întrebare
asupra oportunităţii unei asemenea structurări. Lucien Sfez acordă studiul
comunicării la viziunile despre lume, analizând mai degrabă trei atitudini decât
trei orientări teoretice: prima, a reprezentării, caracterizată prin discursul
raţiunii şi de metafora „maşinii de comunicat”, o a doua, a exprimării,
presupunând flexibilitate şi înscriere în funcţionalismul organicist şi o a treia, a
confuziei mediatice, ca prelungire a primei orientări, caracterizată prin
„tautism” - autism tautologic (Sfez, 2002a:27). Bernard Miège propune atacarea
problematicii comunicării prin apel la trei curente fondatoare: modelul
cibernetic, abordarea empirico-funcţională a mijloacelor de comunicare în masă
şi metoda structurală/ aplicaţiile ei lingvistice. Alex Mucchielli consideră că
există patru paradigme psihologiste ale comunicării: cea structural-expresivă,
17
apropiată de paradigma emiţător-receptor din teoria informaţiei, având drept
obiect de studiu „personalitatea”, înţeleasă ca organizare internă a psihicului;
cea formal-tranzacţională, constituită pe teoria-vehicul a analizei tranzacţionale
şi presupunând perceperea a trei tipuri de „realităţi”, în baza a trei stări
fundamentale de emisie/receptivitate: o stare raţională, una afectivă şi una
normativă/ morală; cea relaţional-sistemică, având la bază ideea că relaţiile
dintre indivizi constituie principalul fenomen psihologic ce trebuie studiat;
respectiv cea fenomenologică şi praxiologică vizând explicitarea semnificaţiilor
exprimate de către subiecţi, explicaţii care se traduc în viziuni despre lume şi
care, împărtăşite, conturează un fond comun împărtăşit (Mucchielli, 2005:16).
Nu trebuie, însă, să căutăm patru izvoare ale suportului psihologic al
comunicării interindividuale, patru tipuri de modele explicative, patru cadre de
referinţă în care trebuie încadrat studiul comunicării. Mucchielli consideră, de
exemplu, că pentru primele două paradigme comunicarea se constituie în baza
unei mize cognitive, servind la modificarea faptelor sau ipotezelor, respectiv
servind ca „supapă pentru problemele psihicului”. În baza ultimelor două
paradigme, comunicarea se conturează drept cale de punere în comun, de co-
participare, „de modelare mutuală a unei lumi comune prin intermediul unei
acţiuni conjugate” (F. Varela, apud Mucchielli, 2005:70)1.
Fiecărei abordări în parte i se pot aduce critici, în egală măsură în care
fiecare abordare face apel la un anume grad de pertinenţă metodologică. Dar
toate converg spre conturarea unei paradigme a comunicării. Cert este că o
problematică presupunând un grad de complexitate atât de ridicat nu poate fi
abordată sistematic, cum nici tentativa unificării teoriilor comunicării nu poate
avea succes. Rămâne deschisă perspectiva abordării dinamice a unui câmp
disciplinar dinamic. Mă rezum la a trimite la primul principiul al Școlii de la
Palo Alto, „nu se poate să nu comunici”. Acest principiu implică şi necesitatea
abordării dinamice, dar şi necesitatea constituirii unei alianţe interdisciplinare
pentru a transfera sensul cuvântului „paradigmă” explicat anterior în sensul
mult mai profund, la care face apel Kuhn, de element al constelaţiei de
convingeri, valori şi metode, de soluţii concrete ale unor puzzles, care, „folosite
ca modele sau exemple, pot înlocui reguli explicite ca bază pentru rezolvarea
celorlalte puzzles ale ştiinţei normale” (Kuhn, 1976:220).

1
Mucchielli (2005:70-71) continuă: „Comunicarea participă la elaborarea unui univers comun
(public) de referinţă – care nu mai este deci predefinit –, acesta servind drept bază pentru
intercomprehensiune, care devine adevărata miză de profunzime a comunicării. În acest sens,
comunicarea permite generalizarea şi atingerea unei „raţionalităţi publice”. Limbajul serveşte la
clarificarea interactivă a acestei lumi construite în comun, el ajutându-ne să câştigăm în
inteligibilitate în ceea ce priveşte acţiunile, intenţiile noastre şi faptele (de altfel, limbajul
participă la construirea respectivelor acţiuni, intenţii şi fapte, acesta fiind principiul „sensului
încarnat” al acţiunii). Nu mai există o „bună comunicare”. Principala funcţie a comunicării este
construirea unei lumi intersubiective ce serveşte drept fundament intercomprehensiunii şi deci
vieţii colective”.
18
 2. Elementele procesului de comunicare
2.1. Elementele procesului de comunicare. Privind comunicarea din
perspectivă procesuală, putem constata prezenţa unor elemente indispensabile
configurării acesteia, cum ar fi:
- actorii comunicării, denumiţi generic emiţător şi receptor;
- mesajul;
- canalul de transmitere;
- codul.
Aceste elemente sunt rezultatul extensiei modelului ternar emițător -
mesaj-receptor (E-M-R), dezvoltat la rândul său pe structura binară stimul-
reacție (S-R) din gândirea behavioristă, care „și-a pus o amprentă puternică prin
schema E-R ca simplă legătură mecanică și comportamentală de tipul S-R”
(Drăgan, 2007:29). Ulterior, binomul emițător -receptor, înțelese drept obiect de
studiu în științele comunicării a condus la variabilitatea subiecților și la o
valorificare superioară a interacțiunii și contextului comunicării în raport cu
mesajul, dar, în ciuda îndepărtării de proiecția inițială de tip S-R, emițătorul și
receptorul au rămas mărci ale angajării comunicaționale, într-un proces de
continuă construcție biunivocă.
Emiţătorul reprezintă entitatea care transmite mesajul şi care, în
majoritatea situaţiilor, le şi produce. Această distincţie este necesară deoarece
există cazuri în care emiţătorul comunică un mesaj produs de o altă entitate (pe
care, în studiul lui Cl. Shannon din 1948 o vom regăsi sub numele de sursă). În
ciuda acestei distincţii, chiar şi în cazul în care rolul emiţătorului este de a transmite
un mesaj produs de către o sursă, el contribuie creativ la transmitere, dacă ţinem
cont și de elementele paralingvistice (timbrul vocii, ritmul, pauzele, intensitatea
vorbirii, tonul etc.) care însoţesc respectivul mesaj. Ţinând cont de faptul că,
privitor la originalitatea mesajului, sunt transmise de fapt şi idei emise în alte
contexte, de terţi, contemporani sau nu, instituţia emiţătorului lasă deschisă
posibilitatea interpretării comunicării ca emisie polifonică (Dinu, 2000:27).
Receptorul este entitatea care primeşte mesajul. În baza unei distincţii
similare cu cea realizată în cazul emiţătorului, receptorul poate să fie sau nu şi
persoana căreia îi este destinat mesajul. Shannon operează această diferenţiere
pornind de la alte raţionamente, numind persoana căreia îi este adresat mesajul
destinatar. Primele teorii şi modele ale comunicării acordă un rol mult mai
important emiţătorului în comparaţie cu receptorul, care este privit ca fiind un
element pasiv, care primeşte un mesaj şi acţionează, verbal sau faptic, în
concordanţă cu ceea ce i s-a transmis. Modelele și teoriile ulterioare, în special
cele interacționiste, mută accent ul pe receptor și pe negocierea cu mesajul.
Mesajul acoperă un teritoriu complex în cadrul procesului de
comunicare, constituind „conţinutul” transmis între cei doi actori ai
comunicării. Mesajul constituie elementul de legătură între aceştia şi poate fi
19
studiat în funcţie de intenţiile lor. În transmiterea unui mesaj poate prima fie
latura informativă, fie latura privitoare la capacitatea de influenţare. Această din
urmă latură a constituit obiectul unor importante studii și experimente, începând
cu cele conduse de Carl Hovland la Universitatea Yale în anii ’50-’60 (Hovland
et al., 1953; Sherif & Hovland, 1961), care au ajuns la concluzia că mesajele
prin care se intenționează influe nțarea nu pot produce efecte în lipsa atenției,
înțelegerii și acceptării din partea receptorilor. Pentru transmiterea unui mesaj
sunt necesare canale de comunicare şi coduri comune de interpretare. Odată
codificat de emițător în semnale, mesajul necesită o decodificare din partea
receptorului. Ceea ce se transmite în mod real între actorii comunicării sunt
seturile de semnale în baza unor coduri unanim acceptate, nu mesajele în sine.
Mesajele intră în contact direct cu fiecare dintre cei doi parteneri ai comunicării,
dar din perspectivă semantică, între mesajul emis şi mesajul recepţionat există
diferenţe atâta vreme cât între emiţător şi receptor există diferenţe (de
experienţă, de cunoaştere, de stare emoţională etc.)
Canalul constituie mijlocul fizic prin care pachetul de semnale rezultat
în urma codificării mesajului este transmis la receptor. Mijloacele de
comunicare reprezintă suportul fizic de convertire a mesajului în pachete de
semnale, astfel încât acestea să poată fi transmise prin intermediul canalului. În
funcţie de depărtarea spaţială sau temporală a emiţătorului faţă de mijloacele de
comunicare, acestea pot fi clasificate în trei mari categorii (Fiske, 2003:35-36):
- mijloace de comunicare prezentaţionale, care presupun prezenţa fizică
a emiţătorului în același loc și în același timp; canalul este aerul iar mesajul este
transmis prin intermediul vocii, feţei, corpului etc. şi conduce la producerea
așa-numitelor acte de comunicare;
- mijloace de comunicare reprezentaţionale, care nu impun prezenţa
emiţătorului; mesajul este codificat și „înregistrat” în baza unor convenţii, iar
receptorii îl pot transmite indiferent de emiţător; rezultă, astfel, operele de
comunicare, transmise prin intermediul formelor de înregistrare/tezaurizare
specifice muzicii, picturii, arhitecturii, literaturii etc.;
- mijloace de comunicare mecanice, care diferă de cele reprezentaţionale
ca urmare a constrângerilor de natură tehnică; ele presupun coprezența
temporală a actorilor comunicării și distanța spațială dintre ei; mijlo acele de
comunicare mecanice sunt utilizate pentru amplificarea, modularea, codificarea
sau transmiterea semnalelor și includ portavocea, microfonul, telefonul, radioul,
televiziunea, rețelele de calculatoare etc.
Codul reprezintă un sistem de semnificare specific unui grup social sau
unei culturi şi presupune, în egală măsură, un sistem de semne şi un sistem de
norme în baza căruia respectivele semne se combină. Problematica acestui
element al comunicării este complexă şi necesită o interpretare diferită, prin
apel la perspectiva așa -numitei școli semiotice.
2.2. Codurile. Codurile reprezintă, aşadar, sisteme în care sunt
organizate semnele. Semiotica este ştiinţa care studiază semnele, dar obiectul
său de studiu îl constituie atât semnele în sine, cât şi codurile (sisteme de
20
semne) şi culturile (în cadrul cărora operează codurile şi semnele). În cadrul
codurilor putem discuta despre două sisteme de organizare: unul paradigmatic,
presupunând seturile de semne cu care se operează în cadrul codurilor şi unul
sintagmatic, presupunând regulile/convenţiile de combinare a unităţilor
paradigmatice. Atât unităţile paradigmatice cât şi regulile sintagmatice sunt
convenite de membrii unei comunităţi lingvistice.
În funcţie de posibilitatea de a distinge fără echivoc între unităţile
componente ale semnului: existenţa fizică propriu-zisă şi conceptul mental,
codurile pot fi digitale sau analogice. În cazul codurilor digitale există o
distincţie clară între componentele semnului, între care se instituie o relaţie de
atribuire. Acestea sunt mai uşor de înţeles, datorită posibilităţii de a discrimina
între unităţile paradigmatice. Codurile analogice sunt arbitrare, semnele
acestora fiind mai greu de distins unele de altele. Spre exemplificare, limbajul
verbal este preponderent digital, în timp ce limbajul nonverbal, în special cel
neintenționat, în acord cu perspectiva palo-altistă, este preponderent analogic:

Ce este, așadar, comunicarea analogică? Răspunsul e relativ simplu: ea

constă practic în toată comunicarea nonverbală. Termenul este însă
înșelător, deoarece el a aplicat adesea doar mișcărilor corporale, deci
comportamentului chinestezic. În opinia noastră, termenul de comunicare
analogică trebuie să acopere postura, gesticulația, expresia facială,
inflexiunea vocală, frazarea, ritmul și cadența cuvintelor însele, ca și orice
altă manifestare nonverbală de care e capabil organismul, precum și
indiciile de comunicare constant prezente în context în care se produce
interacțiunea (Watzlawick et al., 2014:69).

Plecând de la o distincţie operată în cadrul analizei comparate coduri

digitale/coduri analogice, cea privitoare la convenţia asupra desemnării
înţelesului, putem aduce în discuţie o altă taxonomie: coduri logice/coduri
estetice. Codurile logice presupun un grad ridicat de arbitrarietate a semnului,
stabilirea unei convenţii explicite şi clar definite privitoare la înţelesul
semnului, iar relaţia dintre semnul fizic şi conceptul mental este fixată şi
împărtăşită indiferent de apartenenţa culturală. Aceste coduri operează cu
elemente paradigmatice impersonale, statice, strict denotative. Un exemplu de
cod logic (sau arbitrar) este codul matematic. Spre deosebire de acestea,
codurile estetice presupun o definire vagă şi permit o negociere a înţelesului în
relaţia dintre utilizatorii semnului şi semn. Codurile estetice sunt expresive şi se
obţin ca urmare a unui acord din partea utilizatorilor cu privire la experienţa
culturală împărtăşită.
În funcţie de apartenenţa la o anumită clasă socială şi la gradul de
instruire al celor ce utilizează codurile, se poate face distincţie între codul
restrâns şi codul elaborat (Bernstein, 1971:125)2. Codul restrâns, specific

2
Justificarea clasificării codurilor în funcţie de clasa socială şi nivelul de pregătire este
formulată astfel: „Formele limbii vorbite în procesul învățării ei inițiază, generalizează și
21
membrilor comunităţilor restrânse, tradiţionale, este caracterizat prin faptul că
presupune un vocabular mai redus şi o sintaxă mai simplă. Codul restrâns se
mai caracterizează prin oralitate şi printr-un grad ridicat de redundanţă. El este
utilizat atât pentru a se transmite prin intermediul său informaţii, cât şi pentru a
se menţine canalele de comunicare deschise. Codul restrâns este orientat spre
relaţiile sociale şi facilitează exprimarea apartenenţei la grup şi a experienţei
culturale. Limbajul nonverbal are o pondere ridicată în cadrul exprimării prin
intermediul acestui cod. Faptele şi obiectele la care se face referire cu ajutorul
codului restrâns sunt preponderent din domeniul concretului. Codul elaborat,
caracteristic persoanelor educate, presupune un grad de complexitate ridicat.
Oralitatea codului restrâns este înlocuită de ambivalenţa scris/vorbit a codului
elaborat. Prin intermediul acestuia sunt transmise informaţii cu un grad ridicat
de abstractizare şi generalizare. Înţelesurile exprimate prin intermediul codului
elaborat sunt precise, iar apelul la limbajul nonverbal este redus tocmai pentru a
se menţine nivelul ridicat de complexitate şi rigurozitate în explicaţie. Spre
deosebire de codurile restrânse care depind de experienţa culturală, cele
elaborate se dobândesc prin învăţare.
Distincţia cod restrâns/cod elaborat, extinsă la nivelul comunicării de
masă, conduce la o nouă tipologie: cod broadcast/cod narrowcast (Fiske,
2003:99-102). Codul broadcast (sau al difuzării de masă) este împărtăşit de
membrii audienţei de masă, indiferent de categoria socială sau de nivelul de
instruire. El este similar codului restrâns şi are, în general, aceleaşi
caracteristici. Comunicarea în cod broadcast presupune abordarea de probleme
generale într-o formă facilă, adaptată spaţiului şi experienţei culturale în cauză.
Codul narrowcast (sau al difuzării limitate) este destinat unui public ţintă clar
delimitat şi este similar codului elaborat. Codul narrowcast presupune
informarea şi îmbogăţirea de cunoştinţe, nu doar reconfirmarea apartenenţei la
un grup social sau la un cadru cultural. Prin intermediul acestuia nu se face
diferenţierea doar de natura nivelului de pregătire, ci şi de natura specializării.
Delimitarea publicului ţintă se poate realiza şi în funcţie de pasiuni şi preferinţe,
sau de apartenenţa la un anumit grup.
2.3. Bariere ale comunicării. În studiul comunicării procesuale se
operează cu un termen denumit iniţial zgomot, care presupune alterarea
semnalului transmis la nivel tehnic sau semantic. Zgomotul induce o
perturbare/distorsionare a mesajului, îngreunând transmiterea acestuia. Ulterior,
termenul a fost extins pentru a determina orice distorsionare pe parcursul
transmiterii mesajului între partenerii comunicării, indiferent dacă survine în
timpul emisiei, al recepţiei sau al parcurgerii canalului de comunicare. O primă
tipologie a zgomotelor, plecând de la modelul canonic al comunicării,
presupune o distincție în raport cu elementul procesului de comunicare asupra

consolidează modalități speciale de relaționare cu mediul și, prin urmare, crează forme
individuale de semnificare” (Bernstein, 1971:76)
22
căruia acționează: zgomotul mecanic – asupra canalului și zgomotul semantic –
asupra mesajului:

1. Zgomotul mecanic – adică zgomotul de pe canal; de exemplu,

microfonia la radio, „puricii” la televizor, distorsiuni ale anunțurilor din
gări, bâlbâieli sau alte probleme de discurs.
2. Zgomotul semantic – adică interferența cu mesajul, cauzată de
disonanța semnificației; ea este provocată de obicei de diferențele
sociale și culturale dintre cel care codifică mesajul și cel care îl
decodează. Jargonul poate fi considerat un zgomot semantic (un enunț
în jargon poate să însemne „nu că-s deștept?” sau „nu că subiectele
mele sunt grele?” sau „nu-i așa că sunt diferit de tine?”, împiedicând
decodificarea corectă a mesajului, așa cum a fost intenționată. Un ton
pompos al vocii poate să se transforme în zgomot. (Fiske, 2001:358).

Mai târziu, „zgomotul” din modelul canonic a fost înlocuit de barierele

de comunicare, expresie care desemnează orice perturbaţie care poate interveni
în procesul de comunicare. Natura perturbaţiilor și momentul apariției acestora
pot diferi, motiv pentru care barierele de comunicare îmbracă diverse forme.
Există numeroase clase de bariere, analizate în special în raport cu eficiența
comunicării, în comunicarea organizațională . Spre exemplu, Koneru (2008:22)
identifică în comunicarea profesională bariere de ordin fizic, psihologic,
semantic, organizațional și interpersonal, după cum urmează:

Tabelul nr.1 Bariere ale comunicării (apud Koneru, 2008:23)

Bariera Cauza
Fizică Zgomot, invizivibilitate, disconfort fizic și de mediu, stare de sănătate,
izolare fonică insuficientă, luminozitate scăzută
Psihologică Prejudecăți, atotcuno aștere, egoism, oboseală, anxietate, idei
preconcepute, diferențe ierarhice între emițător și receptor, rigiditate în
procesul gândirii, dezinteres, neatenție, incapacitate de percepție,
curiozitate nesatisfăcută, cunoaștere anterioară, disparități cultura le
Semantică Utilizarea cuvintelor nepotrivite
Formulare incorectă a propozițiilor
Incapacitate comprehensivă
Lipsa clarității
Neatenție la înțelesurile diferite ale cuvintelor
Neatenție la polisemia limbajului
Organizațională Informarea de la un număr oarecare de persoane
Întârziere în colectarea informațiilor
Distorsiuni de mesaj cauzate de surse diferite
Interpersonală Emoții
Percepții, idei, perspective, valori sau opinii neîmpărtășite
Atitudini diferite ale emițătorului și receptorului
Inadecvarea temporală a transmiterii mesajului
Incapacitate de ascultare
Zgomote
Ascultare parțială
Lipsă de atenție în ascultare
23
 Într-o primă ediție a cursului de teoria comunicării, profesorii români
Vasile Tran și Irina Stănciugelu (2001:13) utilizează o clasificare a
principalelor tipuri de bariere de comunicare în baza proiecției realizate de
Leonard Saules de la Grand School of Business, Columbia University. În baza
acestei clasificări putem distinge între barierele care apar în raport cu actorii
comunicării (de concepție ), cele care afectează mesajul pe canal (de mediu) și
cele care vizează codul (de limbaj), fiecare subclasele aferente:

Bariere de
comunicare

Bariere Bariere Bariere

de concep ție de mediu de limbaj

privitoare la privitoare la privitoare la poziția de natură de natur ă

emițător receptor emițătorului și tehnică psihosocial ă
receptorului în
comunicare

Fig.1 Bariere ale comunicării (apud Tran & Stănciugelu, 2001:13)

În timpul elaborării sau în timpul recepţionării mesajului pot interveni

barierele de concepţie, printre acestea numărându-se cele:
a) privitoare la emiţător:
- existenţa presupunerilor;
- exprimarea cu stângăcie a mesajului ;
- rutina în procesul de comunicare;
b) privitoare la receptor:
- existenţa presupunerilor;
- lipsa de atenţie în receptarea mesajului ;
- concluzii grăbite asupra mesajului;
- lipsa de interes faţă de mesaj;
- rutina în procesul de comunicare,
c) privitoare la poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare:
- imaginile diferite pe care le au partenerii comunicării despre sine
şi fiecare despre celălalt;
- perspectiva diferită pe care o au aceştia asupra obiectului şi
contextului comunicării ;
- sentimentele şi intenţiile diferite.
De-a lungul canalului de comunicare pot interveni bariere de mediu,
care pot fi:

24
 a) de natură tehnică:
- poluare fonică ridicată sau bruiaj în transmiterea semnalelor;
- suporturi tehnice necorespunzătoare;
b) de natură psihosocială:
- climat de muncă necorespunzător;
- frica de exprimare.
La nivel semantic se întâlnesc barierele de limbaj, care pot conduce la
distorsionarea mesajului ca urmare a:
- înţelesurilor diferite asociate cuvintelor/expresiilor de către
partenerii comunicării;
- nivelurilor diferite de pregătire a partenerilor comunicării;
- stării emoţionale a oricăruia dintre aceștia ;
- ideilor preconcepute şi rutinei;
- dificultăţilor de exprimare;
- utilizării de cuvinte şi expresii confuze;
- limbajului prolix.
Barierele de comunicare sunt studiate în mod special atunci când se
pune problema eficienței comunicării în cadrul organizațiilor sau în cazul
dialogului multi-/intercultural. În acest ultim caz, dialogul presupune luarea în
considerație a unui set mult mai amplu de factori perturbatori, clasificați diferit
în baza a numeroase teorii ale comunicării interculturale și prezentați în
interacțiunea culturală în oglindă, în raport cu genul, aspectul fizic,
îmbrăcămintea, artefactele, vârsta, obiceiurile și ritualurile fiecăruia,
comportamentul nonverbal, proiecția interpersonală, statusul actorilor
comunicării, sistemul lor de credințe, religie, fundamentele etice,
comportamente acceptate/neacceptate, convenții culturale, scopuri personale ale
întâlnirii, timpul, locul/contextul întâlnirii, frica de interacțiune sau frica de
străini, atitudinile diferite, percepțiile diferite ale celuilalt, istoricul întâlnirilor
precedente, așteptările de la ceilalți, puterea personală/instituț ională etc. (v.
Lago, 2006:53). Analiza teoriilor comunicării interculturale face obiectul unui
capitol distinct.
2.4. Informaţie şi redundanţă. Revenind la modelele procesuale ale
comunicării, întâlnim termenul informaţie, care este utilizat cu privire la măsura
impredictibilităţii semnalului emis. Altfel spus, un semnal are un conţinut mai
ridicat de informaţie cu cât gradul de predictibilitate a producerii acestuia este
mai scăzut. Informaţia, în acest sens, nu se referă la probabilitatea
evenimentului despre care relatează mesajul, ci la probabilitatea apariţiei
semnalului în cadrul mesajului. Într-un asemenea sens, informaţia este
măsurabilă şi se calculează ca funcţie a inversului probabilităţii de apariţie a
semnului:

H = f (1/p), (1)

25
în care H este cantitatea de informaţie, iar p este probabilitatea de apariţie a
semnului. Necesitatea măsurării informaţiei a rezultat ca urmare a constatării
că, pe parcursul transmiterii ei, aceasta se degradează în mod ireversibil. La
modul general, informaţia se calculează pe baza următoarei formule elaborate de
inginerul american R.V.L. Hartley (1928):

H = log2(1/p). (2)

Cantitatea de informaţie furnizată de un semn cu probabilitate de

apariţie ½ este

H = log2(1/½) = log22 = 1, (3)

iar unitatea de măsură utilizată este bit-ul (prescurtare de la binary digit),

termen propus de J.W. Tukey şi valorizat de Cl.E. Shannon (Shannon &
Weaver, 1963:33).
În cazul unui repertoriu în care semnele au probabilitate de apariţie
diferită, informaţia medie se calculează după formula:

Hmed = [p1·log(1/p1)+ p2·log(1/p2)+…+ pn·log(1/pn)]/(p1+p2+…pn)

= [p1·(-log p1)+ p2·(-log p2)+…+ pn·(-log pn)]/ (p1+p2+…pn). (4)

Suma probabilităţii de apariţie a tuturor semnelor este egală cu 1, ceea

ce înseamnă că formula generală a lui Shannon devine:

H = - Σi=1,npi·log pi. (5)

Informaţia, în acest înţeles restrictiv, priveşte reflectarea fidelă,

obiectivă, indiferent de interpretant, a realităţii, dar devine relevantă abia după
ce a fost percepută ca fenomen de cunoaştere, adică abia după ce a fost supusă
contactului cu interpretantul subiectiv, recepţionată şi decodificată.
În baza aceleiaşi teorii a informaţiei, redundanţa este un concept strâns
legat de cel de informaţie, adică se referă la ceea ce este predictibil într-un
mesaj. Un mesaj cu un grad ridicat de predictibilitate este redundant, în timp ce
un mesaj cu un grad scăzut de predictibilitate este informativ. Termenul
„redundanţă” a fost utilizat pentru prima dată de Harry Nyquist în 1920, care se
referea la componenta de semnal sinusoidal ”inutil”, care „nu transmite nicio
informaţie”, ca fiind redundantă (apud Haraszti, 2002:369). Redundanţa trimite
la convenţie, ceea ce înseamnă că presupune şi îndeplinirea unei funcţii sociale.
Totodată, comunicarea redundantă are şi rolul de a menţine canalele de
comunicare deschise. Prin urmare, redundanţa se referă tot la informaţie, dar la
informaţia deja procesată şi stocată, care nu mai este necesară a fi supusă unor
procese similare. Redundanţa ţine mai degrabă de interpretantul subiectiv, care
o cataloghează astfel în funcţie de background-ul raportării sale la mediul din
26
care este culeasă informaţia. Aşadar, redundanţa nu presupune non-informaţia,
ci informaţia care deja a fost percepută ca fenomen de cunoaştere. Redundanţa
este, mai degrabă, o informaţie fără conţinut informaţional adiţional la
cunoaşterea anterioară, care nu implică plus cunoaştere. Dar plus cunoaşterea
poate fi înţeleasă doar în raport cu un sistem individual sau organizaţional de
cunoaştere, subiectiv sau intersubiectiv, ceea ce presupune o notă importantă de
subiectivitate alocată acestui termen. În aceste condiţii, a considera redundanţa
ca fiind inutilă înseamnă a asocia sistemul subiectiv sau intersubiectiv de
referinţă a fi obiectiv.
Redundanţa, înţeleasă drept surplus informaţional în telecomunicaţii,
abundenţă inutilă de expresii în comunicare, este de regulă conotată negativ nu
doar în ştiinţele alimentate de teoria informaţiei. Excepţie face doar cazul
creşterii stabilităţii canalului de comunicaţie faţă de acţiunile perturbatoare
externe, situaţie în care redundanţa joacă rolul important de recuperare a
informaţiei alterate, erorile putând fi corectate şi nefiind necesară re-
transmiterea:

Cu toate acestea, în multe situaţii din lumea reală, redundanţa este utilă. În
primul rând, dacă informaţia apare în două baze de date şi una dintre ele
este alterată, putem reconstrui informaţia uşor. Astfel, redundanţa
acţionează ca un mecanism de asigurare a validităţii datelor dintr-un
domeniu anume (Sauter, 2010:80).

Prin urmare, un mesaj cu un grad ridicat de redundanţă este mai uşor de

transmis în condiţiile în care în procesul comunicaţional intervin perturbaţii de
natură tehnică sau semantică. În câmpul psiho-social, redundanţa păstrează nota
perceptivă negativă, fiind asociată lipsei de relevanţă, lestului, construcţiilor
pleonastice, comunicării tautiste, prolixului3.
Din punctul de vedere al măsurării redundanţei unui mesaj, în cazul în
care acesta este transmis printr-un repertoriu de semne nonechiprobabile (având
probabilitate de apariţie diferită), redundanţa distribuţională, sau dimensiunea
de informaţie cauzată de inegalitatea probabilităţii semnelor, poate fi calculată
în baza formulei:

R = Hmax – Hmed, (6)

în care Hmax este cantitatea de informaţie/semn, iar Hmed este informaţia

medie/repertoriul de semne.

3
„Într-un univers unde totul comunică, fără să se ştie originea emisiunii, fără să poţi determina
cine vorbeşte, în acest univers fără ierarhii, decât încâlcite, unde baza este vârful, comunicarea
moare prin exces de comunicare şi sfârşeşte printr-o interminabilă agonie de spirale. Asta
numesc eu ‹tautism›, neologism care îmbină autism şi tehnologie, evocând totalitatea,
totalitarismul”, notează (Sfez, 2002a:28).
27
 Redundanţa are un rol însemnat în ceea ce priveşte înlăturarea erorilor
în transmiterea pachetelor de semnale. Altfel spus, un mesaj cu un grad ridicat
de redundanţă este mai uşor de transmis în condiţiile în care în procesul de
comunicare intervin zgomote, de natură tehnică sau semantică.
Această redundanţă, înţeleasă în termenii teoriei informaţiei, poate
îmbrăca trei forme distincte: redundanţă necesară, privitoare la volumul
informaţional minim pentru menţinerea comunicării, redundanţă acceptată,
vizând volumul informaţional optim şi redundanţă superfluă (o expresie în sine
redundantă!), presupunând un volum informaţional atât de mare, încât
blochează comunicarea (Marian, 2008:40). Ultima dintre aceste forme este larg
întâlnită în sistemul mediatic contemporan, caracterizat prin exces
comunicaţional venit de pretutindeni, aparent fără ţintă şi mesaj, interferând în
preajma individului incapabil să aleagă, să discearnă. Redundanţa superfluă a
comunicării de masă, caracterizată de Sfez prin apel la mixonimul tautism,
presupune transmiterea informaţiei structurate pe orizontală, fără adâncime, fără
intensitate, fără analiză calitativă, fără interpretare, caz în care comunicarea se
realizează într-o „reţea turnantă”, fără scop şi fără sfârşit, lărgindu-se cu fiecare
tur şi lăsând individului impresia realizării unui întreg sincron, ecosistemic şi
autogestionar, în condiţiile în care în realitate se produce autoînsingurarea
(Sfez, 2002a:100).
2.5. Utilitatea redundanţei. Redundanţa este utilă, aşa cum am văzut
anterior, în cazul recuperării informaţiilor alterate. Dar această utilitate, văzută
mai degrabă ca fiind o rezervă de siguranţă luată în limitele unei disponibilităţi
de spaţiu de stocare, de consum energetic suplimentar etc., nu este singulară.
Plecând de la teoria informaţiei, Schmidhuber (2000:694) rezumă câştigurile
directe şi evidente ale reducerii redundanţei, care

(...) poate ajuta la reducerea spaţiului de căutare pentru proceduri de

învăţare orientate către obiectiv, (...) permite comprimarea datelor şi(...)
promite simplificarea clasificatorilor statistici.

Dincolo de aceste beneficii directe, redundanţa, înţeleasă drept pattern

informaţional4, trebuie privită cu rezerve deoarece se referă la cunoaşterea
comună, necesară în reducerea eforturilor de culegere a datelor prin apel la
schema inductivă/deductivă imprimată de pattern, dar nu priveşte implicit şi
convenţiile referitoare la interpretarea şi utilizarea acesteia. Neînţelegerea
utilităţii redundanţei pleacă de la aplicarea unor scheme simplificatoare,
generalizatoare în alocarea de sens informaţiei redundante. Redundanţa este
privită ca fiind un proces de banalizare în raport cu memoria stucturii care
procesează informaţia:

4
„Redundanţa înseamnă că părţi ale modelului utilizează informaţii comune. Înseamnă că, atâta
vreme cât cunoaştem anumite componente ale modelului, ştim deja câte ceva despre alte
componente”, menționează Schmidhuber (2000:693).
28
 Redundanţa, pe de altă parte, este procesul de banalizare ce are loc în strictă
concordanţă cu memoria sistemului. Se aşteaptă ca sistemul să echlibreze
ambele funcţii necompromițând nici abilitatea sa de deschidere cognitivă
către inovaţie, nici unitatea sa structurală. (Philippopoulos-Mihalopoulos,
2004 :86).

Dar tocmai inconsistenţa acestei memorii este cea care transformă informaţia
redundantă într-o informaţie importantă în reconstruirea dinamică a întregului
de analizat.
Redundanţa este o realitate cotidiană, face parte din viaţa socială. Orice
sistem social este în mare măsură redundant şi rezistent la schimbare, la fel cum
orice sistem biologic este redundant şi trăieşte din redundanţă. La fel ca în cazul
redundanţei în limitele teoriei informaţiei, redundanţa în limitele biologicului
poate oferi suportul recuperării pierderilor şi refacerii:

Sistemele biologice în general tind să fie extrem de redundante, deoarece

redundanţa le face mai adaptabile: dacă o parte a proiectului dă greş, altă
parte similară a procesului o poate prelua. Creierul continuă să funcţioneze
chiar dacă părţi din el sunt distruse,

dar are costurile sale metabolice, care nu sunt de neglijat:

Oricum, redundanţa şi adaptivitatea au, de asemenea, preţul lor: părţi

suplimentare trebuie să fie reprezentate genetic, acestea consumă energie,
au greutate, ocupă spaţiu din organism şi aşa mai departe. (Pfeifer et al.,
2011:33).

În sistemele sociale, redundanţa poate fi privită ca fiind o forţă

constantă, gravitaţională, îngreunând schimbarea şi favorizând raportarea
conservatoare la valorile culturii naţionale şi/sau organizaţionale. Astfel privind
problematica redundanţei, utilitatea acesteia nu se rezumă la înlocuirea datelor
alterate, aşa cum o descrie Sauter5, ci priveşte şi aspecte funcţionale ale vieţii
organizaţionale. Spre exemplu, remarca profesorului de ştiinţe politice Martin
Landau (1969:350), cunoscut pentru aplicarea conceptului redundanţei în
studiul organizaţiilor publice, conform căreia redundanţa „acceptă limitările
inerente ale oricărei organizaţii prin tratarea fiecărei părţi, indiferent de gradul
de perfecţiune, ca actor de risc”, este ilustrativă pentru posibilitatea punerii în
discuţie a unui management al redundanţei. Eliminarea redundanţei poate
conduce, în înţelesul lui Landau, la apariţia mesajelor false, distorsionate,
înşelătoare tocmai datorită lipsei de raportare la un sistem de referinţă stabil.
5
„Pe măsură ce mediul organizaţional şi decidenţii se schimbă, ei vor găsi tipuri de căutare care
vor produce schimbarea. Dacă aceste schimbări nu au fost anticipate, bazele de date existente în
mod normal nu vor putea să îndeplinească cerinţele. Oricum, puţină redundanţă permite acestor
căutări neanticipate să fie procesate eficient. Prin urmare, este nevoie să se gândească
anticipativ atunci când se evaluează beneficiile redundanţei pentru o anume aplicaţie”, susține
Sauter (2010:80)
29
Focalizarea asupra perspectivei lui Landau este fundamentală în reproiectarea
raporturilor informaţie-redundanţă, în afara înţelesurilor circumscrise de teoria
informaţiei. Cu alte cuvinte, întrebându-ne asemenea profesorului american
dacă am putea proiecta o organizaţie mai fiabilă decât oricare dintre
subsistemele componente ale acesteia, vom ajunge la răspunsul pozitiv doar
dacă vom înţelege că aceasta se poate realiza în condiţiile unui grad ridicat de
redundanţă, ceea ce se poate traduce prin faptul că teoria redundanţei şi teoria
fiabilităţii sunt convergente (esenţa studiilor lui Landau6).

6
Manuel Angel Morales (2010) sintetiza esenţa studiilor lui Landau asupra rolului redundanţei
în organizaţie astfel: „Martin Landau a fost cel care a afirmat că redundanţa este un dispozitiv
puternic pentru înlăturarea erorii şi pentru asigurarea fiabilităţii în comunicare. Uneori, simpla
repetare este cel mai simplu mod de a introduce redundanţa pentru asigurarea perfomanţelor
solicitate”, respectiv „Organizaţiile funcţionează ca sisteme care se auto-organizează şi tind să
îşi dezvolte propriile circuite paralele: nu în ultimul rând, dintre acestea face parte şi
transformarea acestor părţi reziduale precum grupurile informale, în redundanţe constructive.
Redundanţa are mai multor funcţii vitale în managementul organizaţiilor. Acesta furnizează
factori de siguranţă, oferă răspnsuri flexibile la situaţii anormale şi asigură un potenţial creativ
pentru cei care sunt capabili să-l vadă”.
30
 3. Forme ale comunicării
3.1. Comunicarea verbală. Comunicarea verbală se realizează prin
prisma limbajului articulat şi aparţine în exclusivitate fiinţelor umane. În centrul
preocupărilor privitoare la comunicarea verbală se găseşte, aşadar, studiul
limbajului, cu toate aspectele ce decurg de aici, apropiindu-se din această
perspectivă, de obiectul de studiu al lingvisticii generale. În acest sens este
important să punctăm pentru început diferenţele dintre limbă, vorbire şi limbaj.
În termenii lui Ferdinand de Saussure (1972:44), limba reprezintă
„produsul social sedimentat în mintea cuiva”, un sistem social existent în
colectivitate ca sumă de amprente care marchează creierul fiecărui individ în
parte. Limba este comparabilă unei foi de hârtie, care conţine pe retro gândirea
şi pe verso sunetul (Saussure, 1972:157), ceea ce înseamnă că ea se constituie
într-un mediator între conţinutul noţional şi expresia sonoră. Actualizarea limbii
se realizează prin intermediul vorbirii. Vorbirea are un caracter personal şi
variabil şi reprezintă latura concretă a punerii în practică a potenţialului
lingvistic al individului. Limbajul, pentru Saussure, constituie suma dintre
limbă şi vorbire (Saussure, 1972:112).
De-a lungul timpului, limba a fost percepută ca ansamblu de deprinderi
ale membrilor unei colectivităţi lingvistice în baza cărora comunică între ei
(Otto Jespersen, 1922) sau ca ansamblu de convenţii adoptate de o masă de
utilizatori (Harold Palmer, 1921). Charles Bally considera limba ca fiind un
sistem organizat care conţine elemente referitoare la comunicarea şi înţelegerea
gândurilor, vorbirea reprezentând punerea în act a limbii. Pentru lingvistul
italian Antonio Pagliaro (1967), limba aparţine în egală măsură individului şi
comunităţii (v. Coşeriu, 2004:19-22,38). Lingvistul român Eugen Coşeriu
(2004:41-42) consideră că limba şi vorbirea nu pot constitui realităţi autonome
net separabile atâta vreme cât între ele se instituie o relaţie biunivocă, în care
vorbirea contribuie la realizarea limbii (prin punerea în act a acesteia), iar limba
reprezintă o condiţie a vorbirii. Limbajul există în mod exclusiv ca activitate
lingvistică, limba reprezentând nivelul istoric al acestuia.
Asocierea dintre imaginea mentală şi sunet/contur grafic stă la baza
definirii semnului. Revenind la definiţia pe care o dă Saussure limbii, mai exact
la genul proxim al acesteia, „depozit de semne”, trebuie să ne raportăm la semn
ca la elementul fundamental în studiul comunicării verbale. Semnul reprezintă o
entitate fizică, perceptibilă direct de către simţuri, care se referă la altceva decât
la sine însuşi şi care este dependent de convenţia utilizatorilor aceluiaşi cod.
Totodată, el este şi o componentă a procesului de transmitere a informaţiei, şi o
componentă a procesului de semnificare.
Lingvistica structurală şi-a îndreptat întreaga atenţie asupra studiului
semnelor, considerând fundamentale trei elemente care converg în definirea
acestuia: semnul în sine, utilizatorul lui şi obiectul la care se referă.
31
Semnificaţia semnului se naşte ca urmare a interacţiunii dintre aceste elemente
constituente. Ele au fost evidenţiate începând cu scrierile antice, dar punerea lor
în valoare în perceperea semnului ca element al procesului de semnificare s-a
realizat ca urmare a contribuţiei reprezentanţilor lingvisticii structurale şi, mai
ales, ai celor ai pragmaticii lingvistice a începutului secolului trecut.
Interacţiunea dintre semn, utilizator şi obiect a condus la reprezentarea semnului
într-o relaţie triadică, prin intermediul a trei elemente, denumite de Saussure (1972):
- semnificant, semnul fizic propriu-zis;
- semnificat, ideea sau conceptul mintal asociat semnului;
- realitate externă, entitatea la care se referă semnul.
Peirce (1990) a propus notaţia semn-interpretant-obiect, C.G. Ogden şi
I.A. Richards (1923) simbol-referinţă-referent, Morris (1938) vehicul al
semnului-designatum/significatum-denotatum etc. Între aceste varietăţi de
denumire există diferenţe uneori terminologice, alteori interpretative.
Generalizând, semnul este ceva care ţine locul a altceva (aliquid stat pro
aliquo) pentru cineva (Macoviciuc, 2000:264).
În funcţie de relaţia dintre semn şi obiectul la care se referă acesta,
Peirce introduce trei categorii distincte:
- iconul, care reprezintă un semn asemănător obiectului său;
- indicele, care presupune o relaţie cauzală, directă cu obiectul;
- simbolul, care nu presupune nici o legătură cu obiectul.
Charles Morris (1938), preluând distincţia făcută de Peirce, operează cu
categorii de semne asemănătoare, astfel: semnele iconice, semnalele şi
simbolurile. Diferenţa este dată de semnale, care înlocuiesc indicii, categorie
desemnând semne naturale ale organismului sau mediului, care pot fi utilizate
ca substitut pentru alte semne. Raymond Firth (1973) corelează clasificările
Peirce şi Morris şi distinge între index – semn ce presupune legătura directă cu
semnificantul, semnal – care aduce în discuţie acţiunea consecutivă, stimulul
care cere un răspuns, icon – semn presupunând similitudinea sensibilă cu ceea
ce reprezintă, respectiv simbol – semn care caracterizează o serie completă de
asociaţii înţelese convenţional ca exprimând gânduri, emoţii, evenimente
(McQuail, 1999:74-75).
În baza triunghiului semiotic amintit, relaţiile semnelor cu elementele
care converg în definirea lor dau naştere unor discipline subsumate semioticii.
Astfel, la Morris relaţia semnelor cu ele însele stă la baza sintacticii, relaţia
semnelor cu obiectele pe care le desemnează dă naştere semanticii, iar relaţia
semnelor cu utilizatorii este obiectul de studiu al pragmaticii (apud Lohisse,
2002:70). Dacă sintactica şi semantica sunt corespondente dimensiunilor
paradigmatică, respectiv sintagmatică a codului lingvistic, pragmatica,
presupunând utilizarea efectivă a semnelor presupune o abordare diferită.
Pragmatica reprezintă, aşadar, o disciplină a limbajului, care studiază
raporturile semne – utilizatori, dar şi modul de folosire a semnelor şi efectele
produse de acestea. Pragmatica scoate în evidenţă caracterul activ şi interactiv

32
al limbajului şi structura de norme şi convenţii stabilite în cazul comunicării
lingvistice.
Capacitatea de utilizare a comunicării verbale între parteneri a fost
analizată prin prisma dimensiunilor semantică şi sintactică. Fără a lua în calcul
perspectiva pragmatică, Chomsky a definit competenţa lingvistică drept
„capacitatea unui vorbitor ideal de a stăpâni un sistem abstract de reguli
generative de vorbire”. Introducerea termenului de competenţă lingvistică,
termen ce ilustrează „cum este dobândit sau folosit limbajul” (Chomsky,
2006:4) este strâns legată de un model de achiziţie lingvistică ce are la bază
teoria unei gramatici universale. Ţinând cont de actele particulare de limbaj,
competenţei lingvistice chomskiene i s-a adăugat de către Hymes (1974)
dimensiunea pragmatică. A luat naştere, astfel, competenţa de comunicare, care
presupune utilizarea limbii în manieră adecvată în contexte diferite. Aspectele
competenţei comunicaţionale, în viziunea lui Hymes, nu privesc numai
potenţialul sistemic al limbajului (abordat şi de Chomsky), ci şi contextul
comunicării şi măsura adecvării la context. Competenţa comunicaţională
presupune, aşadar, capacitatea adaptării la interacţiunea socială şi la experienţa
acumulată. Raportându-ne la formula saussuriană: limbaj = limbă + vorbire,
competenţele aferente sunt următoare: pentru limbaj, competenţa
comunicaţională iar pentru limbă competenţa lingvistică. În ceea ce priveşte
vorbirea, putem puncta competenţa discursivă, care priveşte capacitatea
subiectului vorbitor de a produce enunţuri adecvate unei formaţiuni discursive
adecvate. Astfel, competenţa discursivă poate fi privită ca fiind eminamente
interdiscursivă, deoarece situarea în interiorul unei formaţiuni discursive
înseamnă cunoaşterea poziţionării acesteia comparativ cu alte formaţiuni
discursive, faţă de care se delimitează ideologic.
Rămânând pe teritoriul pragmaticii, John L. Austin (1975) denumea
utilizarea limbii în situaţii concrete de comunicare acte de limbaj. Un act de
limbaj este alcătuit din trei componente (Austin, 1975:109):
- locuționară, prin intermediul căreia se realizează transmiterea de
semnificații prin emiterea unui mesaj;
- ilocuționară, constând în exprimarea unei anumite intenții
comunicative și proiectarea unui obiectiv conștient în raport cu receptorul,
respectiv
- perlocuționară, vizând realizarea unui efect asupra receptorului, prin
ducerea la îndeplinire de către receptor a obectivului vizat de emițător.
Deși inițial Austin distingea doar între componenta verbalizată,
„locuțuionară” a actelor de limbaj ( sayings) și cea acțională, „ilocuționară”
(doings), ultima categorie este îmbogățită cu dimensiu nea „perlocuționară”,
vizând ducerea la îndeplinire a intenției:

Am distins, în primul rând, un set de lucruri pe care le facem spunând ceva,

pe care le-am adunat, afirmând că îndeplinim un act locuţionar, care este,
modo grosso, similar cu enunţarea unui sens şi a unei referinţe, în linii mari

33
 echivalente ‹înţelesului› în sens tradiţional. În al doilea rând am afirmat că
realizăm acte ilocuţionare ca informarea, comandarea, alertarea, promiterea
etc., adică enunţuri care au o anumită forţă (convenţională). În al treilea
rând, mai putem realiza acte perlocuţionare: ceea ce producem sau
dobândim spunând ceva, cum ar fi convingerea, persuadarea, interzicerea
sau chiar surprinderea sau inducerea în eroare (Austin, 1975:109).

Conţinând cele trei componente ale actelor de limbaj, discursurile pot fi

privite ca macro-acte de limbaj.
Cea mai importantă clasificare, în interiorul comunicării verbale, se
realizează în funcţie de canalul utilizat pentru transmiterea semnalelor. Astfel,
putem distinge între comunicarea orală şi comunicarea scrisă.
Comunicarea orală, mai puţin bogată şi mai imprecisă din punct de
vedere al utilizării aparatului semantic şi sintactic, creează o primă impresie,
superficială, că se constituie într-o „formă degradată, sărăcăcioasă şi incoerentă,
o varietate lovită de degenerescenţă a comunicării interumane” (Dinu,
2000:320), în comparaţie cu comunicarea scrisă. Cu toate acestea, privitor la
dimensiunea pragmatică a limbajului, comunicarea orală se distinge printr-o
putere mult mai mare de producere de efecte asupra interlocutorului. În primul
rând, mesajul transmis prin intermediul canalului verbal beneficiază de suportul
paraverbalului şi nonverbalului, neputându-se face o delimitare clară, în cadrul
actului de vorbire, între eficienţa componentei verbale şi a celei nonverbale.
Actul de comunicare orală se poate realiza în contexte diferite prin modalităţi
diferite. În baza studiilor lui Martin Joos (1967), v. și Dinu (2000:322-323),
putem distinge cinci stiluri de comunicare orală, care se constituie în cinci paşi
ai îndepărtării faţă de comunicarea scrisă, astfel:
- stilul rece, specific comunicării mediate, caracterizând formele de
comunicare necooperantă, presupunând lipsa feedback-ului şi apropierea cea
mai mare de rigorile comunicării scrise;
- stilul formal, specific comunicării de masă sau relaţiilor formale dintre
indivizi, caracterizat printr-un discurs bine organizat şi coerent, pregătit
dinainte;
- stilul consultativ, specific relaţiilor formale în mediul profesional,
caracterizat prin absenţa unei preelaborări şi prin situarea într-un cadru
comunicaţional informativ;
- stilul ocazional, specific conversaţiilor libere între prieteni/cunoştinţe,
în care rigoarea discursului este abandonată în favoarea unei comunicări
redundante, exprimând apartenenţa comună la acelaşi cadru social;
- stilul intim, specific relaţiilor intime, caracterizat prin recurgerea la un
cod personal şi prin intenţia exprimării, în lipsa oricăror constrângeri de natura
convenţiei lingvistice la nivel de grup sau cultură, a unor sentimente şi trăiri
interne ale actorilor comunicării.
Comunicarea orală se caracterizează, aşadar, printr-un grad ridicat de
interactivitate, prin coprezenţa participanţilor şi prin reversibilitatea rolurilor
între emiţător şi receptor (în cazul comunicării interindividuale). Ea presupune
34
mai multă libertate în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de transmitere a
informaţiei, fixare a conţinutului şi obţinerea de efecte asupra interlocutorului
prin intermediul posibilităţii de a reformula sau adăuga. Pe de altă parte,
comunicarea orală este imposibil de separat de componentele paraverbale şi
nonverbale ale comunicării.
Comunicarea scrisă se realizează prin apel la interconexiuni neuronale
mult mai complexe decât în cazul vorbirii. Comparativ cu comunicarea orală,
scrierea conferă posibilitatea „stocării” pachetelor de semnale care se constituie
în mesaje, transmiterii lor în timp şi spaţiu şi, mai ales, posibilitatea reluării sau
revenirii asupra lor. Această tezaurizare a mesajului scris conduce, de multe ori,
la separarea acestuia de contextul producerii şi de perceperea distinctă a unei
intenţii de autoproducere a textului în afara intenţiei de producere a autorului
său. Comunicarea scrisă are un grad de interactivitate scăzut. Mesajul este pasat
între emiţător şi receptor, de multe ori actul de comunicare întrerupându-se
după o singură etapă; prin aceasta, rolurile de emiţător şi receptor devin
ireversibile. Dimensiunile sintactică şi semantică au un rol determinant în acest
tip de comunicare. Comunicarea se realizează mai degrabă ca urmare a unor
nevoi informative decât persuasive. Prin intermediul acestui tip de comunicare,
odată izolat contextul de producere, se poate izola şi componenta nonverbală.
3.2. Comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală, termen
utilizat pentru prima dată de Jürgen Ruesch şi Weldon Kees (1956), a constituit
obiectul studiului unor cercetători din cadrul Şcolii de Palo Alto (Ruesch fiind,
printre altele, apropiat al acestei grupări şi colaborator al lui Gregory Bateson).
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul codurilor
prezentaţionale: prin elementele comportamentale şi de prezenţă fizică ale
individului, dar şi prin percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului. În cadrul
acestui tip de comunicare, codificarea se poate realiza voluntar sau involuntar,
iar decodificarea şi interpretarea mesajelor nu se realizează întotdeauna. Din
altă perspectivă însă, emiţătorul nu are întotdeauna intenţia de a transmite
nonverbal un mesaj, dar receptorul îi atribuie intenţionalitate, în cazul în care
decodifică şi interpretează mesajul nonverbal. Canalele de comunicare nu se
rezumă la cel vizual şi la cel auditiv, ca în cazul comunicării verbale; prin
comunicarea nonverbală se face apel la toate canalele senzoriale (un mesaj
putând fi transmis printr-unul singur sau, concomitent, prin mai multe).
Nu se poate opera clar o delimitare între comunicarea verbală şi
comunicarea nonverbală decât în câmp teoretic. Aceste două forme ale
comunicării coexistă în cadrul actelor de comunicare şi se completează
reciproc. Comunicarea nonverbală întreţine mesajul verbal, iar receptarea se
realizează simultan pentru ambele coduri în care a fost engramată informaţia în
cazul comunicării faţă-în-faţă. Dată fiind această apropiere între cele două tipuri
de comunicare, cercetători în domeniu, începând cu reprezentanții Școlii de la
Palo Alto, au ajuns la concluzia că mesajele transmise nonverbal sunt
organizate în pachete de semnale care pot fi reduse la semne elementare,
comune întregii umanităţi sau unor spaţii culturale delimitate. Este cazul lui
35
Ray L. Birdwhistell (1952) care, studiind gesturile, a propus o organizare a
acestora în baza normelor de organizare lingvistică, tot el fiind cel care a
abandonat ideea, devenind criticul propriei teorii şi considerând că nu există nici
măcar un singur gest care poate fi considerat universal valabil.
O primă clasificare ce se poate opera în câmpul comunicării nonverbale
face distincţie între elementele vocale: râsul, strigătul, mormăitul, căscatul,
intonaţia, accentul etc. şi cele nonvocale: mimica, gestica, mişcarea corpului,
poziţiile adoptate, orientarea privirii, sărutul, strângerea mâinii, bătaia pe umăr
etc. Practic, vorbind despre comunicare nonverbală vocalică constatăm că
aceasta se referă şi la aspectele sonore ale comunicării verbale, nu cum s-ar
înţelege, în primă instanţă, în opoziţie cu aceasta.
Continuatori ai tradiţiei paloaltiste, americanii Paul Ekman şi Wallace
V. Friesen (1969:49-98), v. și Chelcea et al. (2005:130-135; 2008:144-149) au
propus o altă clasificare a elementelor comunicării nonverbale în:
- embleme sau gesturi substitutive, care ţin loc de cuvinte şi care pot
alcătui un cod sau chiar un limbaj. Emblemele sunt rezultatul convenției în
cadrul comunității paralin gvistice și sunt folosite în mod intenționat pentru a
exprima înțelesuri fără echivoc și neinfluențate de contextul producerii. Ele sunt
specifice anumitor spaţii culturale, deşi unele dintre ele au devenit gesturi cu
semnificaţie transculturală;
- ilustratori sau elemente nonverbale care însoţesc şi completează
mesajul verbal. Ilustratorii nu sunt utilizaţi independent de conţinutul verbal al
comunicării, altfel devenind embleme;
- expresii faciale, care pot fi neintenţionate (expresii ale emoţiilor) sau
intenţionate (în cazul exprimării teatrale a anumitor trăiri);
- reglatori, elemente nonverbale care menţin şi controlează
interacţiunea emițătorului cu receptorul. R eglatorii au rolul de a asigura un
feedback, indiferent dacă sunt sau nu conştientizaţi de emiţător;
- adaptori sau gesturi stereotipe, care transmit informaţii vagi,
imprecise, creând mai degrabă premisa perceperii stării de disconfort,
nervozitate, nerăbdare, tensiune psihică în care se găseşte persoana respectivă,
decât posibilitatea decodificării acestora ca semne de sine stătătoare. Adaptorii
nu au înțelesuri precise ca emblemele, de exemplu. Ambiguitatea adaptorilor nu
poate conduce la o interpretare explicită, ci doar la interpretarea stării pe care o
exprimă.
Considerând corpul uman principalul transmiţător de mesaje
nonverbale, Michael Argyle (1975/2004), v. și Fiske ( 2003:93-95) identifică
zece categorii mari de coduri nonverbale, astfel:
- contactul corporal, privitor la circumstanţele atingerii între persoane
şi vizând o interpretare culturală. Contactul pielii se produce cu o frecvență
foarte ridicată în primii ani de viață între mamă și copil. Cu vârsta, se impun
anumite tabuuri. În raport cu elementele de natură haptică (cele ce privesc
atingerea cutanată), începând cu anii 1980 s-au realizat o serie de hărți
corporale variind între genuri și tipul de relație dintre persoane. Printre aceste
36
hărți ale contactului cutanat se numără și cele realizate de W.S Rogers în 2003,
mai exact hărțile privind zonele corporale ale bărbaților și femeilor ș i emoțiile
generate de atingere (apud Chelcea et al., 2008:82). Strângerea mâinii, bătaia pe
umăr, sărutul mâinii, îmbrățișarea, sărutul sunt forme uzuale de contact cutanat.
Aflată la zona de graniță a studiului compontementului nonverbal,
neuroștiințelor și tehnologiilor privind stimularea sau protezarea, haptica se
bucură de un intens interes în lumea științifică. O atenție aparte în raport cu
atingerea cutanată îi este acordată strângerii mâinii, puternic conotată cultural,
vizând reguli clare privind ordinea întinderii mâinii, modul în care se realizează,
distanța dintre persoane, orientarea etc. În raport cu aspectele de natură haptică,
antropologii au sugerat, plecând de la modelele din lumea animală, posibilitatea
clasificării culturilor în culturi de contact care tind să interacționeze cutanat
frecvent și care presupun distanțe reduse între partenerii de comunicare,
respectiv culturi de noncontact, în care persoanele interacționează de la o
distanță mai mare, evitând atingerea sau diminuând numărul de atingeri (Hall,
1966; Montagu, 1978);
- proximitatea, sau apropierea persoanelor în timpul comunicării,
variind, de asemenea, după coordonate culturale. Proximitatea comunicațională
constituie obiectul de studiu al proxemicii. Plecând de la studiile etologului
elvețian H. Hedinger (1955), beneficiind totodată de studiile predecesorilor săi,
printre care Emory S. Bogardus (1933), sociolog american care a introdus scala
distanței sociale (o sinteză a raporturilor comunicare – distanță socială a fost
realizat de Ciupercă, 2010:75-94), Edward T. Hall (1959) a delimitat patru
tipuri de zone de interacțiune umană, variind în anumite limite de la cultură la
cultură. Aceste zone au fost determinate în urma unor măsurători în ceea ce
privește pragurile de identificare a vocii umane, astfel: a) zona intimă, de la
suprafața epidermei până la circa 45 cm, cu o subzonă apropiată, de până la 15
cm, în care comunicarea tactilă și olfactivă se realizează cel mai ușor; această
zonă este specifică raporturilor materne, relațiilor intime, dansului, luptei corp
la corp; b) zona personală, cuprinsă între 45 și 125 cm, cu o subzonă apropiată
până la 75 cm, presupunând familiaritate, apropiere fizică, respectiv o subzonă
îndepărtată, caracterizând dialogul obișnuit, informal, dintr e doi interlocutori; c)
zona socială, cuprinsă între 125 și 360 cm, cu o subzonă apropiată, până la 220
cm, specifică dialogului formal, raporturilor de serviciu și negocierilor
impersonale; subzona îndepărtată indică o anumită distanță ierarhică; d) zona
publică, peste 360 cm, cu o subzonă apropiată, până la 720 cm, caracterizând
comunicarea publică, în fața unui grup sau a unei mulțimi, presupunând
discursuri formalizate și reducerea posibilității de feedback. În afara studiului
distanțelor personale, proxemica privește și organizarea spațială, expunerea
spațială a persoanelor în interacțiune. Distincția dintre spațiul sociopet și cel
sociofug propusă de Humphrey Osmond și analizată de Edward T. Hall
(Chelcea et al., 2008:56), descriind poziționarea de apropiere (convergența) sau
de îndepărtare (divergența), este de asemenea conotată cultural. Contactul

37
corporal și proxemica ar trebui, natural, să fie completate de semnalele
nonverbale olfactive, dar olftactica nu face obiectul analizei lui Argyle;
- orientarea, presupunând poziţionarea unuia faţă de celălalt în timpul
comunicării. Orientarea a devenit element studiat în clasificările proxemice
propuse de Edward T. Hall (1963/1972), care a introdus geometrismul
unghiular al poziționării plecând de la trei ori entări fundamentale ale corpului
emițătorului și receptorului în comunicare: față către față ( face-to-face), profil
către profil (side-to-side) și spate către spate (back-to-back). Orientarea face-to-
face presupune maximizarea interacțiunii, fiind singura care permite contactul
vizual direct;
- aspectul, aici intrând în calcul, pe de o parte, aspecte voluntare legate
de vestimentaţie, frizură, ornamente, tatuaje, utilizarea produselor cosmetice
etc., pe de altă parte aspecte involuntare: înălţime, greutate, pilozitate, ten etc.
Prima categorie privește așadar artefactele: îmbrăcămintea, podoabele,
accesoriile vestimentare, care au determinări geografice, istorice și culturale
precise și care devin, contextual, simboluri ale identității personale și sociale,
modalități de exprimare a adeziunii la grupuri, curente artistice, ideologii sau a
diferențelor de orientare, clasă, vârstă. Artefactele pot fi, totodată, elemente de
comunicare nonverbală prin intermediul cărora se exprimă statusul social sau
apartenența la o anumită organizație profesională. Aspectul involuntar privește
elementele de constituție corporală și fizionomie cărora li s -a acordat, în lipsa
unor studii de specialitate, o anumită semnificație în raport cu trăsăturile
psihologice ale persoanei. Elementele de natură somatotipologică, de pildă
tipurile constituționale propuse William H. Sheldon (1949): endomorf,
ectomorf sau mezomorf, sau cele de natură fizionomică (clasificate în
tipologiile primare negroide, caucaziene și mongoloide) nu pot oferi indicii
clare de predispoziție comunicațională;
- mişcarea capului, însoţind mesajul exprimat verbal şi ţinând de
gestiunea interacţiunii (elemente preponderent reglatorii). În mod natural,
mișcarea capului ar trebui inclusă în categoria gesturilor, dată fiind
complexitatea mișcărilor realizate în acest sens: datul din cap, aplecări, mișcări
pe diferite direcții, înclinări, legănări etc. Totuși, mișcarea capului presupune un
acord reglator, dublat de orientare și de contactul vizual, care permite un anumit
grad de control al interacțiunii dintre actorii comunicării;
- expresia facială, studiată în funcţie de elementele feţei care, individual
sau în anumită combinaţii, dau înţelesuri privitoare la modul de interacţiune a
participantului în actul de comunicare. Expresiei faciale i s-a creat o
„gramatică” a combinaţiilor, după model lingvistic. Condiționate biologic,
expresiile faciale exprimate prin relaxarea sau încordarea celor 43 de mușchi
faciali sunt universale. În cazul surâsului sau al râsului natural, la care sunt
angrenați prin contractare mușchii faciali și cei ai ochilor (spre deosebire de
expresia artificială a zâmbetului, de exemplu, care permite formarea, în timp, a
ridurilor de expresie la coada ochilor), datul înnăscut este cel care primează.

38
Achiziți ile psihologice și sociale sunt mai importante în cazul zâmbetului fals ,
spre exemplu.
- gesturile, transmise preponderent prin intermediul braţelor şi
palmelor, cărora li s-a asociat, de asemenea, o sintactică gestuală. Gesturile au
făcut obiectul studiilor de kinezică propuse de Ray L. Birdwhistell (1952), care
a intenționat să construiască o gramatică gestuală plecând de la unitățile de
semnificație ale mișcărilor numite kineme, asociate fonemelor, proiectând un
cod complex în care similaritățile dintre limbajul gestual și și limbajul articulat
se extind la asocierile: kinemofeme – morfeme; complex de kinemorfeme –
cuvinte; construcții de complexe kinemorfice (sau construcții kinesintatice,
kynesyntatic constructions) – propoziții (Birdwhistell, 1970:101). Cu toate
acestea, antropologul american nu a reușit să impună proiectata gramatică
kinezică. Gesturile au făcut obiectul studiului diferitelor școli/curente în câmpul
disciplinar al comunicării, începând cu cele de filiație paloaltistă, printre care și
cea a lui Paul Ekman și Wallace V. Friesen, a căror clasificare a fost analizată
anterior;
- postura sau modul de a sta, de a se aşeza, ţinuta corporală în timpul
mersului, care poate fi foarte puţin controlată. Postura, ca element de studiu în
comunicarea nonverbală, își are originea în studiile antropologului american
Edward T. Hall care, în 1963 propunea un sistem de notare a posturilor. În
înțelesul lui Hall, orientarea și postura sunt inseparabile. Direct derivat din
pozițiile statice ale corpului, mersul furnizează, în raport cu caracteristicile sale:
regularitate, viteză, presiune, lungimea pasului, precizia direcției, ritm, la care
se adaugă postura corporală în mers, importante informații (în primul rând
medicale, dar și de personalitate) despre persoana care merge;
- mişcările ochilor şi contactul vizual, presupunând un cod facil şi
direct de a transmite mesaje sau de a sublinia mesajele transmise verbal.
Contactul vizual este cel mai important feedback. În funcție de aspecte de ordin
cultural, social, de gen și vârstă, direcția privirii sau durata contactului vizual
poate varia de la lipsa totală a contactului până la schimbul complet (mutual
gaze). Interpretarea fiecărui tip de contact diferă cultural. Mutual gaze poate fi
interpretat și ca interes ridicat (pentru mesaj sau pentru emițător), și ca lipsă de
respect, infatuare, ostilitate, furie etc. Mișcările ochilor semnalează, de regulă,
atenția sau dezinteresul, reglează dialogul și marchează limitele acestuia, au rol
în proiecția credibilității în ochii celuilalt, dar pot avea și funcții de poziționare
ierarhică de exprimare a diferențelor de status. În ceea ce privește oculezica,
putem constata existența unor pattern-uri culturale ale privitului. În anumite
culturi, aspecte de natură oculezică pot conduce la conflicte (de exemplu,
privirea – insistentă – a unei femei musulmane);
- aspectele nonverbale ale vorbirii, cuprinse în codul nonverbal vocalic,
presupunând pe de o parte prozodia, care afectează cuvintele folosite (intonaţia,
intensitatea vocii, accentuarea, pauzele intenționate în actul vorbirii etc.), pe de
alta paralimbajul, care transmite informaţie despre vorbitor (ton, volum,
timbru, accent, erori de pronunţie, ritmul vorbirii, pauzele neintenționate în
39
vorbire etc.). În general paralimbajul are un înțeles larg, zoosemiotic
(presupunând o gamă diversificată de elemente nonverbale vocalice), respectiv
un înțeles restrâns, referindu-se la vocalizarea umană. În acești termeni,
paralingvistica presupune un segment al comunicării nonverbale, deși elemente
ale acestora sunt studiate în egală măsură și ca elemente de limbaj, și de
paralimbaj. De exemplu, prozodia, care privește în special intonația, aparține
ambelor domenii de studiu. Accentuarea, tonul, frazarea, elemente de natură
prozodică fac obiectul studiului deopotrivă în ceea ce privește comunicarea
verbală și nonverbală (Nöth, 1995:248). Dintr -o perspectivă mai explicită,
Michael Argyle operează cu cele două concepte, paralimbaj și prozodie, ca fiind
elemente ale codului nonverbal vocalic, sau, mai exact aspecte nonverbale ale
vorbirii (vocalization linked to speech). În înțelesul dat de Argyle, prozodia se
referă la afectarea cuvintelor folosite prin intonație, accentuare, utilizare a
pauzelor sau orice formă de modulare vocală pentru a pune în evidență un
anumit conținut emoțional: „Prosodic signals are really part of language – e.g.
rising pitch to ask a question, pauses and other aspects of timing to show
syntax, loudness to give emphasis” (Argyle, 2004:114). Printre aspectele
nonverbale ale comunicării se numără și manifestările sonore fără conținut
verbal (majoritatea neintenționate): sforăitul, tușitul, râgâitul , oftatul, gemetele,
plescăitul etc., dar și componenta sonoră a râsului.
Septimiu Chelcea et al. (2005; 2008) sistematizează disciplinele
specializate în studiul anumitor tipuri de comunicare nonverbală şi distinge,
printre altele, kinezica, proxemica, oculezica, haptica, vocalica, olfactica sau
cronemica, discipline ce studiază codurile de limbaj nonverbal în mare măsură
după schema propusă de Argyle. Astfel, kinezica se ocupă cu studiul gesturilor,
proxemica are drept obiect de studiu distanţele interpersonale, oculezica
priveşte contactul vizual, haptica se referă la contactul cutanat, vocalica
studiază paralimbajul, olfactica se raportează la semnele olfactive, iar
cronemica la percepţia timpului. În afara celor care fac obiectul analizei în
clasificare lui Argyle, studiul-sinteză al cercetătorilor români Septimiu Chelcea,
Loredana Ivan și Adina Chelcea aduce în discuție cel puțin două elemente
suplimentare:
- olfactica, sau studiul semnalelor olfactive. Având origini în
comunicarea nonverbală în lumea animală, comparat cu elementele de olfactică
studiate de zoosemiologie, studiul semnelor olfactive la om pune în discuție un
simț mult atenuat, dar care produce o formă de comunicare nonverbală
consistentă, inclusiv în ceea ce privește preferințele inter-genuri. Spre exemplu,
semnalul olfactiv transmis neintenționat și receptat fără conștientizar ea analizei,
indică o apropiere a femeilor de bărbați în raport cu formația genetică intitulată
major histocompatibility complex (MHC), marker al similarității genetice
(Chelcea et al., 2008:97). De asemenea, mirosul are o însemnătate de
necontestat în raporturile dintre mamă și copil . Haloul olfactic, la fel ca și cel al
frumuseții (al armoniei formelor corporale/faciale), construiește nonverbal o
predispoziție comunicațională;
40
 - cronemica, sau percepția și semnificația utilizării timpului, cu
puternice conotații culturale . Această dimensiune comunicațională nonverbală
își are orginea în studiile lui Edward T. Hall (1959/1988), care distinge între
timpul liniar, monocronic, cu încadrări istorică (modernitatea) și culturală
(nord-estul european, spațiul nord-american) precise, respectiv unul policronic,
neliniar. Dincolo de cele două ipostaze anterior amintite și de conotația
culturală a acestora, Hall distinge între un timp tehnic, un timp formal și unul
informal. Timpul tehnic nu este relevant pentru codul cronemic, dar timpul
formal oferă informații atât despre cadrul cultural, cadrul situațional concret, cât
și despre aspecte care țin de personalitatea indivizilor în cauză.
În linia cercetărilor din domeniul comunicării verbale, privitoare la
abilitatea de a utiliza limba în manieră adecvată în contexte diferite, a fost
propusă şi expresia competenţă de comunicare nonverbală. Competenţa de
comunicare non-verbală (nonverbal communicative) este definită de Nicholas
O. Jungheim (2006:126) ca fiind o parte a competenţei de comunicare şi
presupune abilitatea de a interpreta elementele non-verbale şi de a face apel la
acestea pentru sublinierea/întărirea mesajului verbal exprimat, în schimb ce
pentru Howard S. Friedman, Ronald E. Reggio şi Daniel F. Castella (apud
Chelcea et al., 2005:181), competența de comunicare nonverbală (de această
dată nonverbal skills) desemnează expresivitatea emoţională şi controlul sinelui.
Mai mult, plecând de la ideea că în cadrul comunicării verbale limba modelează
cultura şi de aici rezultă o oarecare opacitate între comunităţile lingvistice,
conform ipotezei Sapir-Whorf a relativismului cultural, McQuail lansează ideea
existenţei unor comunităţi paralingvistice (McQuail, 1999:87) care modelelază
la nivelul altor coduri cultura, fără ca graniţele comunităţilor lingvistice şi a
celor paralingvistice să coincidă.

41
 4. Geneza comunicării verbale
4.1. Orizonturi înceţoşate. Istoria evoluţiei semnelor grafice, utilizate
cu rolul de a desemna referenţi externi, se confundă, de cele mai multe ori, cu
istoria mijloacelor de comunicare. Asupra intenţiei (de a transmite mesaje
explicite, de a reprezenta ceea ce este cunoscut actualmente sub numele de «artă
preistorică» sau de a acorda reprezentărilor valoare magică) planează
suspiciuni. Cert este că în lipsa unor probe elocvente în domeniu, istoria nu
poate consemna etape distincte ale evoluţiei vorbirii şi scrierii, ci doar indicii
unui demers deductiv. Pe de o parte, pentru a vâna, omul preistoric imita natura,
se folosea de blana animalului sau de mască pentru a se apropia mai mult de
posibila pradă. Probabil actul imitării nu se limita la aspectul exterior, ci şi la
sunete, atitudini şi mişcări. De domeniul supoziţiei rămâne şi ordinea în care au
apărut pantomima, pantomima simbolică (în ritualuri), dansul (ca repetiţie
rituală a mişcării animalului), onomatopeea, fonemul elaborat spontan (posibil
sunetul imitat din natură sau sunetul ratat, imposibil de redat de aparatul fonator
al omului preistoric, aflat într-un anumit stadiu al evoluţiei), alăturarea de
foneme, proto-cuvântul, limbajul afectiv, limbajul-convenţie. Un rol important
în această evoluţie îl joacă ritmul, preluat de dansul ritualic şi de limbajul care,
probabil, s-a „închegat” pe ritm, după cum sugerează Ion Biberi (1968:15):

Redusă la o gesticulaţie mai limitată, predominant buco-facială, pantomima

a devenit, la capătul unei îndelungi evoluţii, cântec şi limbaj; în loc să imite
faptele lumii corporale, omul le-a imitat prin sunet şi mişcări ritmice;
expresia era diferită, dar mecanismul psihologic profund era acelaşi:
caracterul simbolic al actului.

Rolul ritmului a fost şi acela de a crea corespondenţa între sunet sau

ansamblul de sunete şi realitate, corespondenţă în care ansamblul de sunete
conturat în proto-cuvânt (de origine onomatopeică) se identifică cu obiectul.
Intenţia de imitare a realităţii exterioare a avut drept rezultat continua mutaţie
de natură anatomo-fiziologică, atât la nivelul conformaţiei maxilarului, a limbii,
a dimensiunilor cutiei craniene şi a complexităţii sistemului nervos central, fapt
ce a determinat posibilitatea elaborării unui sistem de convenţii, a unui limbaj
care să răspundă necesităţilor de comunicare specifice. Pe de altă parte,
ambianţa imediată a fost transpusă în desene. Desenele făceau trimitere directă
la natura obiectului reprezentat. Analogiile elementare au fost înlocuite treptat
de analogii mai subtile, lăsând locul unei lumi mentale complexe, în care
imaginea desenată nu mai făcea trimitere doar la realitatea exterioară,
reprodusă, ci căpăta şi valenţe magice, prin presupunerea, pe palier mental
superior, a identităţii dintre imagine şi realitate, dintre actul simulat şi actul

42
săvârşit: „În gândirea omului, realitatea nu se răsfrângea simplu, prin percepţie
pură, ci se convertea în semn, în imagine, în simbol” (Biberi, 1968:14).
Nici măcar pe scara evoluţiei speciei umane nu se pot puncta, cu
exactitate, momentele de referinţă în apariţia vorbirii şi semnelor grafice ca
semnificanți, câtă vreme acestea sunt rezultatele unor îndelungi procese de
percepţie, analiză şi interpretare a realităţii exterioare. Revelaţia
transcendentului, de pildă, nu poate fi localizată în timp, ci doar se poate
presupune că s-a petrecut odată cu trecerea de la Homo erectus (ergaster) la
Homo sapiens, în urmă cu 200.000 de ani, şi că e posibil să fi fost reflectată
pentru început în riturile funerare. Practic, abia folosirea ocrului, în produsele
artistice aurignaciene şi postaurignaciene, poate constitui un indiciu al
preocupărilor artistice, dar nu se poate stabili când, în ce împrejurări şi sub ce
influenţe au apărut acestea. Cum nu se poate susţine, cu dovezi suficiente, dacă
primele înmormântări rituale, ca rezultat al preocupării fiinţei de transcendent,
au aparţinut lui Homo sapiens neanderthalensis sau lui Homo erectus
(Pithecantropus pekinensis). Cert este că la Homo sapiens neanderthalensis se
poate vorbi despre preocupări estetice, fiind descoperite podoabe rudimentare,
statuete de fildeş, fluiere de os, unelte de piatră, pe când la Homo sapiens
sapiens, începând cu 30.000 î.Chr., a apărut deja desenul elaborat, prin
zgârierea pe argilă, prin realizarea de gravuri pe pereţii peşterilor, pe oase,
coarne de cerb sau fildeşi de mamut. De la simplele contururi geometrice, până
la arta elaborată a cavernelor, încadrată în „stiluri” (sau „şcoli”), realizările
artistice descoperite oferă indicii importante în ceea ce priveşte evoluţia
iconului ca semnificant şi raporturile dintre semnificant şi referent.

Nu trebuie să uităm că în cadrul producţiilor artistice portabile sau murale

se găsesc diferite semne geometrice (meandre, cercuri, triunghiuri) sau mai
complexe (cruci gamate, cruci claviforme, simple) şi mâini, mai ales mâini,
care toate pot fi încadrate într-un sistem simbolic unitar (coerent) cu funcţii
rituale şi mai ales magico-religioase, sistem care, deşi nu a fost decriptat,
prin însăşi prezenţa lui dovedeşte existenţa unor preocupări metafizice ale
omului ultimei glaciaţiuni. (Bălăceanu-Stolnici et al., 2006:82)

Pertinentă ar fi analiza producţiilor artistice începând cu această

perioadă, a ultimei glaciaţiuni (Wurn-Wisconsin, cca.70.000 – 12.000 î.Chr.), în
care raporturile semnificant-referent, mediate de conceptul mintal, de
semnificat, scot la lumina studiului elemente ale gândirii „traduse” în exterior,
elemente reprezentate (prin filtrul perceptiv şi expresiv al autorului) şi
transformate în simboluri. Privind prin prisma simbolicii apariţia limbajului,
oral sau scris, este mult mai uşor de înţeles de ce contururile prime au devenit
reprezentări elaborate ale lumii înconjurătoare, de ce semnificanţii grafici au
fost supuşi unor sisteme convenţionale, unor coduri aşadar, de ce maniera de
reprezentare a unui referent putea fi citită într-un anumit context şi era
purtătoare de cod, de ce s-a recurs, ulterior, la schematizare, la ideogramă, la
reprezentarea unui concept mental, cu referire la un context cultural comun, la
43
un sistem de convenţii. La fel de bine cum semnificantul grafic a evaluat de la
reprezentarea referentului prin pictogramă la un grad mai ridicat de
abstractizare şi la înclinarea balanţei semnificat-semnificant versus referent-
semnificant în favoarea primei relaţii, la simplificarea grafică prin ideogramă,
ulterior la o clasă noţională, la o funcţie clasificatoare, la taxogramă,
independente de limba vorbită, şi în ceea ce priveşte semnificantul fonic, în
imitarea sunetelor din natură a fost posibilă trecerea de la sunetele ecofone
(onomatopeele clasice, imitate cu înaltă acurateţe) la ideofone (prin
transformarea sunetelor ecofone în proto-cuvinte desemnând acţiuni ale
referentului sau făcând trimitere la referent), respectiv la taxofone (prin apel la
palatizare/depalatizare a cuvintelor afective, în procesul de numire).
4.2. Revoluţia fonetică. Chiar dacă la nivelul producerii sunetului se
realizează fizic primul salt din perspectiva revoluţiei la nivel fonetic, adevăratul
salt calitativ se petrece la nivel comprehensiv. Cu siguranţă, revoluţia fonetică
nu a presupus doar trecerea de la zgomotele nearticulate şi articulate (fonemele
elaborate spontan pentru imitarea naturii) la sunete articulate, ci la dezvoltarea
reţelelor neurocorticale care au început să discearnă între contextele semantice
de producere a respectivului sunet. Articularea sunetelor a devenit cauză şi efect
al acestei revoluţii: cauză, prin realizarea diferenţei între fonemul elaborat
spontan şi sunetul articulat de imitare, iar efect prin creşterea diferenţei între
aceste două tipuri de sunete şi realizarea sincronismului mişcărilor articulatorii
permiţând articularea sunetelor (în limitele convenţiei impuse de comunitatea
în cauză). Astfel, omul a început să discearnă între sunetul purtător de mesaj
prim, emis de vieţuitoarele din natură, şi sunetul purtător de mesaj secund
(mesaj deja prelucrat despre natură), sunete articulate purtătoare de semnificații
– la început, probabil în limite mai largi în ceea ce priveşte perturbarea
sincronismului articulatoriu –, conţinând un mesaj privitor la o gamă variată de
procese, pornind de la percepţia simplă a unui act, a unui fapt sau a unei entităţi
până la senzaţii.
În natură, comunicarea se supune unor alte reguli decât cele care
gravitează preponderent în jurul comunicării verbale, în cazul oamenilor. Dar
ne înşelăm dacă, situându-ne în zona proceselor semantice preverbale şi
eliminând codul molecular – efect al inteligenţei materiei, sistem de semne
dominant în ceea ce priveşte arealul viului – avem impresia unei lipse de repere
din perspectiva comunicării. Mai întâi trebuie semnalată variaţia tipurilor de
comunicare în lumea vie, grupate în jurul a două nuclee importante:
comunicarea intraspecifică şi interspecifică, referitoare la mijloacele la care
face apel entitatea pentru a comunica cu reprezentanți ai aceleiaşi specii,
respectiv cu reprezentanţi ai altor specii, genuri, familii, ordine, clase,
încrengături sau regnuri. În ambele tipuri majore de comunicare, semnalul emis,
de natură vizuală, acustică, tactilă, olfactivă etc. sau combinat, însoţit de
emiterea unui hormon capabil a fi cules de organele receptoare ale
destinatarului, conduce la reacţii răspuns (Sebeok, 2002:80-87). Altfel spus,
trecerea de la un sistem de comunicare din lumea vie, bazat pe anumite canale,
44
la un sistem de comunicare preponderent auditiv, în cadrul unui spectru de
frecvenţă specific, denumit comunicare verbală (bazat, cum am văzut, şi pe
prelucrarea de date la un nivel diferit de lumea animală, dacă nu superior
acesteia, al neocortexului), devine firească. Cu menţiunea că acest tip nou de
comunicare, pe cale a se produce începând, probabil, cu Homo erectus, vizează
pre-existenţa unor reguli şi criterii semantice, a unei capacităţi interpretative
continuu antrenată să se raporteze la un mediu dinamic. Condiţionarea de
mediu, dat fiind sistemul de semne animale moştenit, studiat de zoosemiotică,
(Sebeok, 2002:82), a condus fie la constituirea directă unor mecanisme
semantice, fie la constituirea acestora în mod indirect, prin transferuri semantice
pe scheletul comunicării intraspecifice. Probabil constituirea acestor mecanisme
s-a realizat atât direct, cât şi indirect, dată fiind posibilitatea de mediere
moştenită prin intermediul a ceea ce poate fi grupat acum sub numele de
comunicare intraspecifică. Lucian Culda (1989:53-56) situează această etapă a
comunicării în stadiul genezei codului figurativ, determinat de specificităţile
nevoilor funcţionale ale organismului, caracteristicile structurale ale
comunităţii, caracteristice de mediu etc. Trecerea de la sistemul de convenţii
ideofone la limbaj, în paralel cu abandonul codului figurativ, nu s-a realizat
conştient. De altfel, limbajul se situează la nivelul gândirii inconştiente: nu se
conştientizează, în această etapă, fonemele şi nici opoziţiile fonologice, care ar
putea permite descompunerea fiecărui sunet în elemente diferenţiale (Lévi-
Strauss, 1978:70). Caracteristică acestei etape este elaborarea colectivă a limbii,
într-un cadru care depăşeşte stricta conştientizare a sa de către membrii
comunităţii lingvistice – ia naştere limba ca regn, în accepţiunea lui Saussure.
Treptat, proto-cuvintele, asociaţiile de sunete ideofone, lasă locul unor asocieri
fonetice arbitrare în raport cu referentul. Doar că în această etapă proto-
cuvintele sunt folosite cu zgârcenie, în limitele unor norme de conduită verbală,
iar trecerea de la o relaţie stabilă semnificat-semnificant, la una bazată pe
arbitrarietate survine lent.
Problema revoluţiei la nivel fonologic nu a presupus transformarea
sunetelor ecofone în sunete ideofone, ci saltul calitativ la nivelul receptării
semnificaţiilor în relaţiile dintre fiinţele umane. Revoluţia fonetică reprezintă
doar marca exterioară a unui proces complex, de transformare calitativă în actul
de comunicare, în sensul abandonului simplei comunicări intraspeciale de
natură animală în favoarea unei comunicări semantice. Să notăm că procesul de
trecere de la sunetele ecofone la cele ideofone a fost dublat de un amplu proces
de simplificare a numărului de sunete în proto-limba pe cale să se instaureze.
„(…) nici o limbă nu reţine decât un număr foarte mic dintre toate sunetele
posibile (…)”, asertează Levi-Strauss (1978:52-53), tot el făcând o paralelă cu
diversitatea atitudinilor posibile în cadrul grupului social:

ca şi limba, grupul social găseşte la dispoziţia sa un foarte bogat material

psihofiziologic; de asemenea, ca şi limba grupul social nu reţine din acest
material decât anumite elemente, dintre care unele cel puţin rămân aceleaşi

45
 în cele mai diverse culturi, şi pe care le combină în structuri mereu
diversificate.

Dar reducerea sistemului fonologic la sunetele esenţiale ale proto-limbii,

în contextul în care, pe acest nivel al limbii (faţă de nivelurile lexical,
morfematic sau sintactic) mobilitatea este cea mai scăzută, nu s-a putut realiza
decât la influenţa directă a mediului extern în ceea ce priveşte trierea sunetelor.
Prezenţa anumitor specii de animale în arealul comunităţii lingvistice a avut
influenţă asupra modului de articulare a anumitor sunete, fie ele vocale sau
consoane. În ceea ce priveşte vocalele, exemplul limbii maghiare este elocvent.
Comunitatea lingvistică maghiară, trăind în preajma cailor, a dezvoltat un
sistem de rezonanţe caracteristice, primare şi secundare, derivate din vocala
labială semi-închisă „o”, împărţite după timbru în acute: ö, ő, respectiv grave: o,
ó, cu perechile lor închise articulate posterior, acute: ü, ű, respectiv grave u, ú,
capabile să reproducă cât mai fidel nechezatul. Să notăm însă că aceste patru
sunete-tip specifice limbii maghiare, redând posterioara labială semi-închisă „o”
sunt şi ele rezultatul mediilor diferitelor tipuri de pronunţie ale respectivelor
sunete; fiecare dintre cele patru foneme sunt unităţi fonologice, reuniuni de
particularităţi capabile a fi recunoscute doar de nativ (ca urmare a dezvoltării
unei anumite deprinderi de a reproduce anumite serii de sunete din cadrul
natural specific comunităţii lingvistice, deprindere engramată genetic). Un
exemplu concludent privitor la consoane ni-l oferă limba arabă, caracterizată
prin consonantism bogat, în care întâlnim şase laringale (kh, gh, h, ‘, h. , ’), care
au o articulaţie forte şi influenţează vocalele alăturate, reproducând, cu o mai
mare fidelitate, sunetele emise de cămile.
Nu poate fi exclusă posibilitatea transformării sunetelor ecofone în
sunete ideofone şi interpretarea semantică a acestora ca urmare a unor „reflexe
condiţionate”, asociindu-se anumitor stări ale organismului un anumit tip de
reacţie la nivel fonetic. Cum nu poate fi exclusă nici comunicarea prin cel puţin
două canale, unul la nivel fonetic (transmiterea unui anumit tip de sunete
asociat unei anumite stări), altul prin emisii de hormoni (canal specific
comunicării în lumea animală) care să faciliteze „traducerea” semnalului sonor.
Reflexul condiţionat ar fi rezultat, aşadar, în urma asocierii condiţionate a
sunetelor de o anumită factură, într-un anumit registru, cu o anumită sonoritate
şi cu un timbru specific, unei experienţe comune. Prin aceasta ia naştere
posibilitatea de interpretare a unor semnificaţii derivate, transmise prin
intermediul emiţătorului. Canalul auditiv se dezvoltă în detrimentul celuilalt, în
timp ce semnificaţia derivată, ca urmare a repetabilităţii unor anumite procese şi
fenomene „interpretate” şi transmise de emiţător, începe să câştige teren în faţa
semnificaţiei primare, rezultată în urma prelucrării semantice a mesajelor din
natură. Noul tip de comunicare, mediată, face obiectul etnologiei, dat fiind
faptul că dincolo de simpla geneză şi dezvoltare a unor modalităţi de
transmitere a anumitor mesaje trebuie să vorbim şi despre dezvoltarea
cunoaşterii. Semnificaţia derivată începe să nu mai creeze în mintea
46
receptorului un triunghi semantic cu un referent, ci doar o relaţie semnificant-
semnificat, în care semnificatul ţine locul referentului, prin raportare la
experienţele anterioare. Aşadar, locul referentului este luat de o zonă
„invizibilă”, rod al imaginaţiei apărute ca urmare a unor raportări la
experienţele anterioare. Această zonă de „vid referenţial” lasă locul, treptat,
unor „entităţi invizibile” care controlează şi coordonează vizibilul.

Aşadar, caracteristicile codului figurativ generează procese semantice ce

disting între două zone ale existenţei, afirmă dependenţa de invizibil şi
atribuie entităţilor din acea zonă puteri de care entităţile perceptibile vizual
nu sunt capabile (Culda, 1989:72).

Revelaţia transcendentului, în urmă cu 200.000 de ani, ar putea fi

justificată în acest mod, al scoaterii treptate a referentului dintr-o anumită zonă
a comunicării. Raportul semnificant-obiect era mediat. Nu se realiza legătura
dintre semnificantul verbal şi un referent oarecare, ci între semnificant şi o
imagine-simbol, un semnificat construit în baza experienţei anterioare. Altfel
spus, în comunicarea în perioada de înlocuire a codului figurativ cu codul
verbal, relaţia de semnificare este exterioară şi ulterioară relaţiei de numire; mai
mult, aceasta devine doar manifestarea explicită a „unirii” în sensul liniilor de
forţă date de relaţia de semnificare ca preexistent potenţat ulterior. Această
dublă relaţionare dă naştere unui limbaj dublu, în termenii lui Roland Barthes:
un limbaj propriu-zis, limbajul–obiect, convenţia prin care se comunică şi
mitul, un meta-limbaj, un limbaj secund „în care se vorbeşte de primul” (Culda,
1989:99-100).
Abandonul codului figurativ în favoarea codului verbal, însă, a avut alte
cauze. Intenţia, în plan semantic, nu a fost de a introduce un anumit cod
artificial în procesul de comunicare primară, ci de a denumi, localiza, semnala
elemente ale ambientului. Dar rezultatul nu a putut fi prevăzut, cum, de altfel,
nici consecinţele acestui rezultat. „Arbitrarietatea semnificatului” este ceea ce
deschide perspectiva unei evoluţii paralele a semnelor, nu în lumea emiţătorului
şi a receptorului, ci într-o altă lume, într-un „al patrulea regn”, cum îl numește
Ferdinand de Saussure. Aşadar, vorbirea, presupusă de origine onomatopeică, a
apărut ca urmare a imitării sunetelor din natură. Dacă limbajul gesturilor a
precedat sau nu limbajul onomatopeic este irelevant din punct de vedere al
evoluţiei semnelor scrise.
La origine, termenii inventaţi (sunetele ideofone) erau de fapt copii ale
unor sunete nearticulate din natură (ecofone), imitându-le, în limitele capacităţii
de reproducere în cavitatea bucală a omului primitiv, în limitele impuse de
organele articulaţiei: limbă, buze, maxilare, boltă palatină, vălul palatului şi
uvulă. În plus, aceşti termeni primari mai erau restricţionaţi şi de câmpul auditiv
al omului primitiv, aşadar de pragul audibilităţii ca limită inferioară şi pragul
durerii ca limită superioară, atâta vreme cât în natură sunt produse regulat şi
sunete care se situează dincolo de aceste limite. Nu în ultimă instanţă, trebuie să

47
supunem termenii omului primitiv unei a treia restricţionări, tot la nivel auditiv,
date fiind perturbaţiile ce intervin în acest proces. Dacă, în urma deprinderii,
sunetele imitate se apropie foarte mult de cele din natură, acestea nu pot fi
reproduse exact în exprimarea curentă, date fiind asocierile care solicită un efort
enorm. Pe de o parte, ca urmare a unei incapacităţi de acomodare a muşchilor
urechii solicitaţi de tensiunea nervoasă, pe de altă parte ca urmare a incapacităţii
de acomodare a organelor articulaţiei la reproducerea fidelă, odată ce scopul
devine comunicarea unui mesaj despre exterioritate sau a unei senzaţii
interioare, reproducerea aproximativă face uz de sunete uşor de integrat într-un
registru larg, acceptat de comunitate, iar onomatopeea se transformă din
imitaţie spontană în imitaţie voluntară, comandată, purtătoare de informaţie
prelucrată. Astfel, ea se traduce în „termenii verbali” ai unui stadiu incipient al
conturării limbajului.

Aceşti termeni preluând însă semnificaţii furnizate de codul figurativ,

diversificându-se, la un moment dat întrunesc condiţiile minime pentru a se
contura mecanisme semantice capabile să prelucreze doar semnificaţii
devenite verbale. Este plauzibil ca iniţial omul să reacţioneze la termeni
verbali ca la orice alt semn recepţionat figurativ, dar proprietăţile termenilor
şi presiunea problemelor sintactice generate de gruparea sunetelor
articulate, probleme care nu pot fi asimilate de codul figurativ, determină
apariţia şi gruparea unor criterii şi reguli semantice specializate pentru
prelucrări verbale, deci constituirea mecanismelor semantice capabile să
realizeze construcţii semantice verbale. Indiciul genezei codului verbal este
furnizat de posibilitatea omului de a realiza propoziţii şi agregate de
propoziţii (Culda, 1989:92).

În plan morfo-sintactic, existenţa referinţei simbolice, a semnului

propriu-zis, nu a impus o apariţie imediată a unei sintaxe. Sintaxa nu ar fi putut
apărea decât în urma unei evoluţii graduale a limbajului convenţie. Probabil, în
cadrul aceleiaşi comunităţi lingvistice, între apariţia sunetului care să
desemneze entităţi vii/obiecte/fenomene din natură sau care să le localizeze
până la apariţia propoziţiilor s-au succedat multe generaţii care să „şlefuiască”
convenţiile limbajului.
Apariţia convenţiilor în comunicarea verbală a presupus înregistrarea
pasivă a acestora, deopotrivă în memoria personală cât şi în cea colectivă.
Generaţie după generaţie, „amprenta” convenţiilor în mentalul individual s-a
păstrat prin prisma memoriei colective. Limba a luat fiinţă ca entitate vie, de
sine stătătoare, condiţie în care definirea ei în raport cu individul nu s-a putut
realiza decât prin prisma comunităţii lingvistice. Limba a devenit produsul
social depozitat în mintea cuiva (Saussure, 1972:44), în timp ce contactul cu
colectivitatea a presupus o ruptură instaurată între semnificant şi referent. Suma
de convenţii a împins, iniţial, la perceperea unui raport limbă-individ
caracterizat prin egalitate a părţilor în ceea ce priveşte bagajul convenţiilor
lingvistice:
48
 Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente depuse în
fiecare creier, aproape ca într-un dicționar ale cărui exemplare, identice,
sunt repartizate indivizilor (Saussure, 1972:38).

Ulterior, limba se defineşte printr-o sumă de potenţialităţi, care urmează, pe

parcursul experienţei lingvistice în cadrul comunităţii, să fie sau nu activate.
4.3. Revoluţia grafică. Apariţia primelor reprezentări grafice imitând
referenţi din natură nu este interpretată ca act de comunicare scrisă. Dar apariţia
scrierii nici nu poate fi mutată atât de târziu, cu trei milenii înainte de Christos.
Surprinzătoare este ipoteza revoluţiei comunicaţionale din Neolitic, dublând
revoluţia tehnică şi ocupaţională. O evoluţie în paralel a semnului grafic cu
comunicarea orală, aproximativ între 6.000 şi 3.000 î.Hr., ridică semne de întrebare
în ceea ce privește teoriile antropologice:

În ciuda faptului că nu există cunoştinţe directe despre limbile vorbite de

oamenii din Neolitic, este probabil ca, încă din această perioadă, limbile să
fi suferit diferenţieri, ajungând la o importantă varietate tipologică
(Giovannini, 1989:24).

Diversificarea limbilor, apariţia dialectelor şi graiurilor nu au putut influenţa şi

o modificare de aceleaşi dimensiuni şi în ceea ce priveşte tipurile de scriere.
Chiar şi în ziua de astăzi, tipurile de scriere pot fi uşor contabilizate. Tipologiile
actuale de scriere sunt în număr de şase: logografică (organizată pe cuvinte),
silabică (organizată pe silabe), alfabetică (organizată pe sunete), abugida
(sistem în care consoanele sunt însoţite invariabil de vocale), abjad (sistem în
care există simboluri grafice pentru consoane şi semne specifice pentru vocale)
şi subfonologică (organizată pe blocuri de silabe). Aceste tipuri de organizare a
scrierii sunt moşteniri ale anumitor culturi şi influenţe istorice şi realizează,
invariabil, legătura cu experienţa grafică a vechilor popoare. Mai mult, există
limbi eminamente orale. Acesta s-ar putea constitui într-unul din cele mai
importante argumente ale cercetătorilor care poziţionează apariţia vorbirii
înaintea scrierii, din perspectivă cronologică.
Prima modalitate cunoscută de exprimare grafică o constituie picturile
rupestre care, datorită faptului că fac apel la icon şi nu la grafem, nu li se acordă
întâietate şi în ceea ce priveşte istoria scrierii. Cu certitudine, aceste reprezentări
comunicau, utilizându-se practic acelaşi suport ca şi în cazul primelor scrieri.
Însă, dată fiind perspectiva deformată asupra unităţii constitutive a textului, este
abandonată dimensiunea iconică până în pragul transformării pictogramei în
ideogramă, respectiv până la un anumit prag al coerenţei textului iconic sau
verbo-iconic. Cercetătorii, lingvişti sau antropologi, proclamă anterioritatea
psihologică şi sociologică a vorbirii asupra scrierii. Contraargumentul
presupune referirea la o relaţie mai complexă în cazul imitării sunetului, în care

49
onomatopeea nu reproduce referentul, ci oferă indicii de interpretat, faţă de
reproducerea în mod vizibil a formei obiectului în cazul reprezentării picturale.
Natura poate fi percepută ca sistem de semne codificate mai degrabă
prin prisma apariţiei vorbirii. Codificarea în reprezentarea picturală presupune o
facilitare a percepţiei întregului, în comparaţie cu necesitatea de interpretare
impusă de proto-cuvintele rostite. Codul iconic este mult mai accesibil decât
codul fonetic. Mai mult, etapei proto-limbii vorbite (a ansamblului de sunete
eco- şi/sau ideofone) îi corespunde, în plan mental, etapa iconică a comunicării
scrise. Din această perspectivă, semnul pictural imitând referentul, în aceeaşi
măsură în care sunetul ecofon imită sunetul din natură, se constituie în prima
încercare de comunicare în scris. În bogăţia sa semantică, acestuia nu-i lipseşte
nici referentul, nici semnificantul, nici semnificatul. Relaţia de semnificare se
constituie pe raportul realitate-reprezentare picturală care induce, realizându-se
ulterior prin asocierea spontană între concept şi referent. Mecanismul semiotic
este acelaşi ca şi în cazul reproducerii sunetelor ecofone. Mai întâi se realizează
inducerea mesajului din exterior prin prisma semnificantului fonic, care
realizează ulterior legătura cu conceptul. Sunetele, simplificate, reduse la
capacităţile anatomice ale organului fonator uman, transformate în ideofone,
realizează ulterior legătura directă între referent şi semnificat. Însă, la fel cum
comunicarea orală mediată conduce spre abandonul legăturii cu referentul, în
favoarea dezvoltării unei relaţii semnificant-semnificat, în care conceptul
mental ţine şi locul referentului, la fel şi în cazul reprezentării picturale
triunghiul semiotic se reduce la o simplă relaţie între două vârfuri ale acestuia,
creând posibilitatea înlocuirii „vidului referenţial” cu entităţi invizibile. Treptat,
şi în cadrul exprimării scrise, prin apel la pictural, semnificantul creează
legătura cu transcendentul, conferind desenului atribuţii magice. Probabil
primele inserţii grafice, primele semne reprezentate ale lumii exterioare creau
acelaşi efect de intensitate pe care îl creează, în scrierile contemporane,
metalogismele aplicate prin adaos sau suprimare-adaos, cum ar fi, de pildă,
hiperbola sau litota.
Evident, primele reprezentări grafice nu puteau da naştere unor relaţii
asimetrice semnificant-semnificat, de tipul alosemiilor sau polisemiilor, cum
nici nu se putea vorbi de asemenea gen de anomalii în cazul primelor
onomatopee (proto-cuvintele). Dar, dată fiind diversitatea sunetelor din natură
şi diversitatea sunetelor emise de acelaşi animal, în contexte diferite, nu este
exclusă relaţia asimetrică polifonie sau alofonie (cu doi semnificanţi fonici
făcând trimitere la acelaşi concept mental). În plus, spre deosebire de
comunicarea orală, în care utilizarea semnului (sunetului eco- sau ideofon)
pentru referent implica o mediere ortonimică nu neapărat precisă (fie prin apel
la hiperonim, la genul proxim sau, modo grosso, la gen, fie prin apel la
hiponim, la clasa subordonată), relaţia de semnificare scrisă induce un grad
ridicat de precizie în medierea ortonimică.
Din nevoia de redare cu un grad ridicat de precizie a informaţiei
privitoare la un referent, medierea ortonimică prin apel la icon a oferit
50
posibilitatea înlăturării anumitor bariere în comunicare. Din perspectiva
dimensiunii perceptive, disponibilitatea de context creează premisele unei
apropieri mai mari, la nivelul formei, între semnificant şi referent. Practic,
primele semne în istoria scrisului au generat din transpunerea directă a unor
referenţi externi, în manieră pictografică, de natură să apropie până la
identificare sus-amintitele elemente componente ale semnului. Aşadar, primele
reprezentări rupestre conduc spre interpretarea acestora drept petroglife, dincolo
de valoarea iconică sau de valoarea mitică, incontestabile. Aceste petroglife,
dublate de încrustările, scrijeliturile geometrizate (zoomorfe, fitomorfe sau
antropomerfe) aplicate pe obiectele din paleoliticul târziu, conturează
dimensiunea reală a unor „semne”, asociate probabil unor sunete sau
ansambluri de sunete (proto-cuvintele), respectiv unor unităţi premitice şi a
unor prerituri totemice (Vulcănescu, 1987:89). Acest tip de asociere a putut
conduce, ulterior, la transformarea referentului concret – în plan mintal, prin
saltul prin „vidul referenţial” la transcendent – în „referent imaginat”. Pe de o
parte, pictograma a fost simplificată continuu, păstrând intactă relaţia de
semnificare în ciuda modificărilor aduse semnificantului. În acest caz, singurele
modalităţi de diferenţiere în simplificare erau dictate de matricea culturală în
interiorul căreia se conturau modalităţi de reprezentare specifice, respectiv de
materialul în care era scrijelit/încrustat sau pe care era desenat semnul. Istoria
mijloacelor de reprezentare grafică poate oferi informaţii importante despre
modul de evoluţie a iconurilor şi despre tipicurile anumitor semne grafice. De la
degete, fibrele vegetale şi smocurile de păr de animale (utilizate ca peneluri
rudimentare), cărbune sau piatră moale, „creioane” cu oxizi de mangan sau de
fier până la „cuţitele” de silex, instrumentele de „scris” s-au adaptat mediului pe
care erau reproduse semnele. Pe de altă parte, prin apel la „referentul imaginat”
semnificantul copiind un referent din natură a început să semnifice o entitate
invizibilă, o zeitate. Mai mult, prin apel la atributele anumitor entităţi din
natură, semnele au început să reprezinte respectiva însuşire şi nu referentul în
sine. Astfel, pictogramele au lăsat, treptat, locul ideogramelor.
În acest context, trecerea de la elementele pictografice disparate, fie ele
petroglife, fie încrustări, scrijelituri (gr. graphein – a scrijeli) pe obiectele de uz
curent sau pe obiectele ritualice, la ansambluri de asemenea elemente a condus
la contestarea unor asemenea structuri protoliterate şi implicit la contestarea
intenţiilor comunicaţionale prin intermediul acestora, în mileniile VI-V î.Chr.
Este cazul celebrelor scrieri pictografice aparţinând Vechii Civilizaţii
Europene, cum o numeşte Maria Gimbutas (1989:51), mai exact complexelor
culturale calcolitice, în special culturii Vinča-Turdaş, dar şi complexelor Boian,
Gumelniţa, Dikili Taş etc. (v. semnele pictografice şi/sau ideografice, în stadii
diferite de simplificare, întâlnite la Tărtăria, Turdaş, Vinča, Fafos, Gradeşniţa
ş.a.m.d.). Este firească, în acest context, contestarea intenţiei unei exprimări în
scris prin intermediul semnelor lineare, atâta vreme cât iconului nu i se atribuie
valoare de semn. Dar demersul forării spre începuturile scrierii se poticneşte
dincolo de arhicunoscutul episod Sumer dacă nu există suficientă deschidere în
51
a acorda valoare semiotică petroglifei sau semnului gravat pe obiectul de uz
cotidian.
Asocierea scriere-centru urban nu poate fi probată. În schimb, invocarea
raţiunilor economice care ar fi stat la baza “inventării scrierii”, sau mai exact a
răspândirii ei, este pertinentă. Pe de altă parte, motivele istorico-militare care au
condus la apariţia şi evoluţia scrierii la vechii egipteni constituie raţiuni
pertinente în luarea lor în considerare în ceea ce priveşte studiul fenomenului ca
atare. O altă funcţie, mitică, fie primordială, fie de natură să completeze
„principiul listei”, se poate constitui într-o necesitate care a condus la apariţia
semnului scris. Andrei Cornea diferenţiază, pornind de la o percepere diferită,
la Platon, a amintirii ca hypómnesis (aducere-aminte) şi anámnesis (amintire
dinăuntru), între un principiu al listei, ordonator pentru primele scrieri, în
special în Orientul Mijlociu, şi un principiu al coerenţei interne, care a
caracterizat textele Greciei Antice. Evident, înainte de apariţia vechilor
caractere pre-elene, scrierea cunoscută nu se putea avea decât rolul de fixare, de
aducere aminte. Probabil primele texte „scrise”, spre deosebire de primele
reprezentări vegetale, animale sau antropomorfice, nu vizau dobândirea duratei,
profunzimii şi clarităţii specifice acestui tip de comunicare, bazat pe amintirea
ca anámnesis. Adoptarea principiului listei trebuie căutată cu mulţi ani în urmă,
începând cu primele texte cunoscute, în care scrierea era legată de numărarea şi
inventarierea bunurilor, a venitului, de comerţ. Aşadar, primele texte, ordonate
după principiul listei, reprezentau consemnări de tip proces-verbal, având un
caracter formal, stereotip, erau alcătuite din propoziţii scurte, precedate de verb,
legate între ele prin copula „şi”. În textele ordonate după acest principiu
propoziţiile subordonate nu există. Caracterul „administrativ” al textului poate
fi cel mai bine ilustrat de radicalul ŞThR prezent în câteva limbi semitice,
printre care şi akkadiana (şothrim), desemnând deopotrivă a administra şi a
scrie. Chiar şi textele mai elaborate sunt redactate în baza aceleiaşi coerenţe de
proces verbal.

Acest caracter paratactic nu priveşte, fireşte, doar aspectele gramaticale. El

implică fondul, structura de bază a acestui text, unde faptele sunt mai
degrabă enumerate decât deduse în mod dramatic unele din celelalte, aşa
cum se întâmplă în obişnuitele naraţiuni cosmogonice.

notează Cornea (2006:65). Vechiul Testament s-ar supune, în opinia filosofului

român, aceluiaşi principiu al fixării în timp.
Să luăm un exemplu al aplicării acestui principiu. Scrierea pictografică
de la Uruk nu are în comun cu scrierea cuneiformă decât suportul: tăbliţele
dreptunghiulare de argilă. Respectivele tăbliţe, datate către 3.000 î.Chr., conţin
semne explicite (imagini simplificate de animale, unelte, plante) şi semne
abstracte (interpretate drept numere). Semnele explicite seamănă izbitor cu
semnele utilizate în scrierea reprezentanţilor culturii Vinča-Turdaş, sau cu cele
din silabarele cretane. Probabil, textele inscripţionate la Uruk nu se abăteau de

52
la principiul listei, astfel cum nici textele cretane nu o făceau. Se ridică semne
de întrebare privitoare la afirmaţia conform căreia mesopotamienii au reuşit să
treacă de la utilizarea semnului pentru indicarea unui obiect la utilizarea
semnului pentru indicarea unui sunet. De altfel, este improbabilă trecerea de la
scrierea pictografică la alfabet, adică la delimitarea completă a sunetelor, fără
faza intermediară de delimitare a silabelor în cadrul cuvântului. Dar există
posibilitatea ca pictografia să le fi solicitat oamenilor dobândirea facultăţilor
fonetice monosilabice, derivate din posibile onomatopee. Nu este exclus,
observă Boncompagni, ca sunetele monosilabice ale oamenilor primitivi să se fi
redus la consoane, calea spre semnul care desemnează un fonem fiind astfel
mult uşurată.

Într-adevăr, intelectul – o dată formulată o imagine mentală

corespunzătoare fiecărui obiect – trebuie să-i fi sugerat o expresie adecvată
şi diferenţiată. O dată dobândit mecanismul obiect-imagine-expresie,
cucerirea scrierii se poate interpreta ca o evoluţie inversă şi în abstract,
plecându-se la imagine şi mai apoi la obiect (Boncompagni, 2003:230).

Faptul că influenţa mijloacelor şi suporturilor scrierii au determinat

apariţia cuneiformelor este fără tăgadă, dar probabil primele cuneiforme erau
utilizate cu scopul de a exprima referenţi care nu puteau fi reprezentaţi
figurativ, având valoare silabică. De altfel, scrierea cuneiformă sumeriană nici
nu a atins stadiul final de alfabet, adică stadiul în care fiecărui sunet al limbii să
îi corespundă un semn grafic. Coexistenţa celor două tipuri diferite de scriere,
cea pictografică din Uruk şi cea cuneiformă, indică mai degrabă originea
diferită a acestora şi contaminarea reciprocă la care au fost supuse pe parcursul
coabitării decât derivarea uneia din cealaltă. De altfel, semnele grafice (de la
pictogramă la literă) au evoluat în funcţie de exigenţele fiecărui tip de scriere, în
funcţie de gradul de abstractizare/stilizare, în funcţie de instrumentele şi
suportul scrierii dar şi de tradiţia culturală. Semnele cuneiforme nu simplifică o
scriere pictografică, ci reprezintă un şir de convenţii grafice, influenţate de o
posibilă structură de reprezentări diferite. Inclusiv ordinea de scriere şi citire
schimbată (de la dreapta la stânga şi în plan vertical în scrierile vechi, respectiv
pe cele având drept suport piatra sau metalul, faţă de citirea de la stânga la
dreapta şi în plan orizontal în scrierile mai recente) reprezintă un indiciu
relevant în cercetarea ipotezei originii diferite a celor două tipuri de scriere.
În mod similar, şi în Egiptul antic sistemul lingvistic era alcătuit din
semne ideograme (semne-cuvânt) şi semne fonetice (semne-sunet), cu
specificaţia că cele din urmă provin din primele, în urma unui amplu proces de
evoluţie şi a confruntării cu necesitatea de redactare a unor noţiuni abstracte sau
a unor verbe imposibil sau greu reprezentabile în manieră pictografică,
taxografică sau ideografică. Ideograma devine, la fel ca la vechii sumerieni,
reprezentativă pentru sunetul iniţial sau pentru grupul de sunete iniţiale, pentru
că, în zorii grafiei, stricta delimitare între foneme era imposibilă. Pe de o parte

53
scrierea cuneiformă sumeriană confirmă acest lucru, atâta vreme cât nu exista o
relaţie bijectivă între sunet şi semnul grafic singular, în maniera alfabetului
(apărut mult mai târziu). Și scrierea egipteană, în care vocalele nu erau
reprezentate ci, prin omisiune, erau încorporate consoanei care le precedau,
confirmă această supoziție. Observaţia lui Boncompagni capătă substanţă, adică
alfabetul derivă din sunetele monosilabice ale oamenilor din neolitic, reduse la
consoane; această observaţie are acoperire şi în ariile culturale cipriotă şi
cretană, posibil şi în arealul danubian pre-indoeuropean, în care vocala,
împreună cu consoana care o preceda sau fără aceasta, constituia un „întreg”
fonetic, reprezentat printr-un semn (astfel luând naştere silabarele). Silabele
cretane şi cipriote reprezentate grafic, derivate din hieroglife, dar şi semnele
alfabetice ale vechilor egipteni, reprezintă paşi intermediari clar delimitaţi în
evoluţia principiului fonetic. Dar „principiul fonetic nu pare a fi invenţia
nimănui, ci o evoluţie necesară a principiului pictografic iniţial” (Boncompagni,
2003:231). Aceasta ar trebui să fie şi calea de cercetare a premiselor apariţiei
diferitelor semne grafice în diferitele culturi, ţinându-se cont de contextul
istoric, influenţa epocii şi de scopul în care erau utilizate respectivele texte
scrise.
Acestea sunt, în linii mari, premisele apariţiei vorbirii şi redactării
grafice a semnelor, dar ordinea strictă nu poate fi stabilită cu certitudine. Nu
este exclusă dezvoltarea în paralel a transpunerii realităţii exterioare prin icon
(ulterior grafem) şi fonem, cum nu poate fi contrazisă nici preponderenţa unui
anumit mod de redare a realităţii. Singura certitudine este legată de evoluţia, de
la simplu la complex, pe cele două dimensiuni ale actului reproducerii
exteriorităţii.

54
 5. Alte forme ale comunicării
5.1. Comunicarea intrapersonală. Comunicarea intrapersonală este
forma comunicării în care emiţătorul şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană.
Această formă a comunicării presupune dialogul realizat în forul interior al
persoanei. Comunicarea intrapersonală nu face apel la cod și nu presupune
transfer, ci reprezintă o punere în echilibru, în planul gândirii, a unor
perspective divergente. Lipsind codul, mesajele nu necesită codificare-
decodificare-interpretare, ci doar expunere, pe faţete diferite. Aşadar,
fenomenul de verbalizare a comunicării intrapersonale este mai degrabă o
excepţie decât o regulă a acesteia. Comunicarea intrapersonală ridică problema
acută a raporturilor dintre limbaj şi gândire. Primul aspect de dezbătut este cel
privitor la limbajul gândirii. Limbajul gândirii, prin intermediul căruia se
realizează comunicarea intrapersonală, este privit prin prisma a două ipoteze:
ipoteza limbajului public al gândirii, care presupune că limbajul în care
gândeşte persoana este limbajul vorbirii ei, respectiv ipoteza limbii „mentaleze”
(mentalese) lansată de Jerry Fodor (1975) în baza proiecției lui Gilbert Harman
(1973), în care gândurile sunt propoziţii mentale, iar conceptele cuvinte
mentale. În ambele ipoteze însă se ridică problema convenţiei şi arbitrarului,
care pot fi luate în calcul în ceea ce priveşte acordul dintre două persoane, nu şi
negocierea unei persoane cu sine însăşi asupra înţelesului unui termen. Ambele
ipoteze privitoare la limbajul gândirii iau în calcul propoziţiile, iar

propoziţiile, spre deosebire de imagini, sunt independente de mediu. În

vreme ce relaţiile dintre imagine şi imaginat sunt – într-un sens vag –
naturale ori intrinseci, relaţiile dintre nume şi numit sunt arbitrare (Devitt &
Sterelny, 2000:142).

Niciuna dintre ipoteze nefiind validată din punct de vedere al nevoii de

asociere naturală, gândurile ar putea fi amestecuri de grafeme, foneme, iconuri,
vibraţii acustice, semnale electrice, magnetice sau de orice altă natură. Cu
certitudine, sunt semnale n-senzoriale simplificate la nivelul producerii lor, prin
apel la limbajul articulat, în propoziţii, iar prin aceasta la uzul de convenţii. De
altfel, se presupune existenţa unei forme de „gândire imaginativă”, cum o
numesc psihologii, o formă de pregândire care precede transformarea
imaginilor vizuale (reprezentărilor) în cuvinte. Gândurile timpurii precedă
învăţarea convenţiilor, iar „pregândirea”, stocarea şi utilizarea internă a
reprezentărilor (în cadrul comunicării intrapersonale) precedă „gândirea
noţională”.
Raporturile gândirii cu limbajul privesc şi ideile latente ale limbajului,
ceea ce nu este exprimat, ceea ce rămâne în forul interior inclusiv în cazul
comunicării interpersonale. Aşadar, „comunicarea interpersonală totală” este
55
imposibilă. Nu tot ceea ce se gândeşte se şi exprimă. Dar ceea ce nu se exprimă
nu este neapărat eliminat sau complet inactiv. Rămâne în forul interior şi este
supus procesului de comunicare intrapersonală. Perspectiva asupra ideilor
latente ale limbajului aduce lumină într-o altă sferă a controverselor, privitoare
la raporturile gândirii cu limba, cu spaţiul cultural. Michel Bréal (apud Samson,
1983:127) notează:

Spiritul pătrunde materia şi umple până şi golurile şi interstiţiile.

Neadmiţând la un popor alte idei decât acelea care sunt formal reprezentate,
riscăm poate să neglijăm ceea ce inteligenţa lui are mai viu şi mai original.
De vreme ce idiomurile nu sunt de acord în ceea ce se exprimă, ele pot
diferi şi prin ceea ce subînţeleg. Nu e suficient, pentru a-ţi da seama de
structura unei limbi, de a analiza gramatica ei şi de a reda cuvintelor
valoarea lor etimologică. Trebuie să pătrundem în modul de a gândi şi de a
simţi al poporului.

În aceste condiţii există posibilitatea, în cazul în care câmpul

reprezentărilor proprii este mai bogat decât câmpul reprezentărilor partenerului
de comunicare sau decât câmpul reprezentărilor dobândite prin experienţa de
grup, transmisă prin intermediul limbajului, informaţia externă să fie „tradusă”
în funcţie de codul propriu de reprezentări. Odată astfel tradusă şi supusă
procesului de comunicare intrapersonală, această informaţie se poate
transforma, în timp, în experienţă de grup prin intermediul comunicării
interpersonale.
5.2. Comunicarea interpersonală. Comunicarea interpersonală
presupune, din perspectivă procesuală, transmiterea de mesaje între două
persoane, urmărindu-se un anumit scop şi existând posibilitatea de feed-back
imediat. Sub acest nume, Lucien Sfez (2001:151) situează comunicarea de tip
telegrafic, instituită în baza modelelor procesuale, presupunând interacţiunea
dintre doi indivizi, fiecare dintre ei având rol de emiţător şi/sau de receptor.
Mesajul este elaborat într-un cod comun şi transmis prin intermediul unui canal.
Accepţiunea telegrafică a comunicării interpresonale presupune o activitate
preponderent verbală, orală sau scrisă. Însoţită de elemente nonverbale,
comunicarea verbală este cea care primează, prin intermediul ei realizându-se
transferul intenţionat de informaţie. Acest aspect scoate în evidenţă
dimensiunea ei raţională şi voluntară. În plus, ea poate fi analizată și după alte
criterii:

dacă o comunicare este un act voluntar şi conştient, atunci ea poate fi

evaluată estetic şi etic. Ea poate reuşi, după cum poate şi eşua; poate fi bună
sau rea, normală sau patologică, eficace sau neclară. (Sfez, 2001:152).

În realitate, comunicarea personală se instituie între două persoane şi

cadrul unui context şi presupune o punere în acord a unor cadre sociale de
referinţă. Ea depăşeşte simpla percepere a acesteia ca fiind un proces de transfer
56
de informaţie, evidenţiindu-se dimensiunea socială contextuală. Comunicarea
interpersonală este principalul vehicul în ceea ce priveşte comportamentul
relaţional. Comunicarea interpersonală se bazează pe relaţiile interpersonale, iar
aceste relaţii presupun procese continue de transformare a partenerilor
comunicării şi de acordare a înţelesurilor la plaja comună de valori şi de
interese. Ritmul de schimbare/îmbogățire a bagajului individual lingvistic şi
cultural diferă, dar relaţia interpersonală se menţine în ciuda acestor
discrepanţe. În cadrul comunicării interpersonale, actorii comunicării sunt puşi
cel mai adesea faţă în faţă, pentru a discuta; aceasta presupune comportament
comunicaţional, în care sunt angajate valori culturale şi de grup.

Discuţia nu este numai exprimarea unor pachete de informaţie împachetate

cu grijă, un simplu agent de transfer de informaţie obiectivă sau neutră sau
un simplu mediu pentru construirea de inventare enciclopedice ale gândirii
unor oameni. Discuţia serveşte, simultan, unor scopuri diverse, unele
strategice (de exemplu, negarea unor poziţii opuse, propria prezentare,
administrarea impresiilor ş.a.m.d.), altele individuale (de exemplu,
stabilirea, exprimarea sau înfăptuirea unui scop individual într-o
interacţiune; recunoaşterea credinţelor şi valorilor altor persoane) şi altele
relaţionale (de exemplu, iniţierea unor conversaţii despre asemănări,
obţinerea dezacordului, indicarea afecţiunii, realizarea de propuneri
relaţionale) (Duck, 2000:25).

O formă frecvent întâlnită de comunicare interpersonală este

conversaţia. Această formă este dialogală și presupune schimbul de mesaje
faţă-în-faţă sau, cel puțin, presupunând coprezența în același timp al
comunicării și la o anumită distanță spațială . În cazul conversaţiei telefonice, pe
Skype sau pe chat, nu este necesară prezenţa fizică, ci doar legarea (logarea) la
acelaşi canal. Conversaţia este o formă familiară a comunicării interpersonale,
caracterizată prin oralitate, şi presupune interacţiunea dintre indivizi și
intervenţii alternative emiţător/receptor. Comportamentul fizic şi psihic,
atitudinile intelectuale trebuie să se adapteze reciproc în cadrul conversaţiei,
pentru a se crea condiţiile necesare inteligibilităţii, accesibilităţii la mesaj,
feedback-ului, acceptării, interesului şi comprehensiunii. Conversaţia, cea mai
răspândită formă de schimburi interpersonale, prezintă aşadar o serie de
trăsături care o diferenţiază de alte acte comunicaţionale cum ar fi: interacţiunea
continuă a partenerilor, atât la nivelul conţinutului cât şi la nivelul relaţiei,
contextualitatea şi structurarea în sensul alternării intervenţiilor participanţilor
(Rovenţa-Frumuşani, 2004:40-41).
O altă formă de comunicare interpersonală este corespondenţa (în scris
sau electronică). Aceasta implică principiul dialogal în schimbul de mesaje, dar
nu şi coprezenţa. De asemenea, răspunsul (mesajul-răspuns) poate fi emis în
timp, ceea ce presupune că în cazul corespondenţei comunicarea interpersonală
nu este condiţionată spaţial şi temporal. Spre deosebire de conversaţie, care
permite intervenţii simultane, respectiv feedback simultan sau aproape
57
simultan, corespondenţa implică o suită de secvenţe emiţător-receptor, în care
rolurile se inversează şi în care mesajul este pasat în baza schemei clasice din
psihologie, stimul-răspuns.
5.3. Comunicarea socială. Comunicarea socială este o formă de
comunicare realizată în prezenţa mai multor actori şi include contextul social de
producere. Pentru Sfez (2002a), comunicarea socială este de tip orchestral,
presupunând interacţiunea continuă dintre participanţii la actul de comunicare.
Comunicarea orchestrală presupune ghidare reciprocă, interrelaţii structurale,
coordonare în funcţie de normele scrise şi mai ales nescrise ale comunităţii sau
culturii. În funcţie de structura grupului în care se comunică şi de mărimea
auditoriului, comunicarea socială poate îmbrăca forme diferite. Putem distinge,
pentru început, între comunicarea în cadrul formal şi comunicarea în cadrul
informal, clasificare realizată în baza modului de organizare a grupului. Aceasta
tipologie diferă de tipologia comunicare formală/comunicare informală.
Comunicarea în cadru informal presupune existenţa unui număr relativ
mic de persoane în componenţa grupului, astfel încât să nu fie necesară
intermedierea. A doua condiţie necesară cadrului informal este legată de
caracterul coeziv al grupului social.

Esenţa vieţii în grup, după Homans, este o interrelaţie dinamică între câteva
elemente: activităţi, sentimente, norme, interacţiuni şi comunicare.
Sentimentele de ataşament între membrii grupului se nasc din contact şi
cooperare; interacţiunea şi intercomunicarea duc la însuşirea unor norme
comune şi la un ataşament de tipul solidarităţii faţă de grup; formele de
comunicare ce apar reflectă şi susţin o structură de diferenţe de status în
interiorul grupului şi o anumită distribuţie a sentimentului de ataşament al
membrilor unii faţă de alţii. (McQuail, 1999.105)

Aşadar, în cadru informal, comunicarea este în egală măsură cauză şi

efect al solidarităţii grupului. Comunicarea reprezintă un liant al membrilor
grupului şi un garant al acceptării şi respectării normelor interne şi structurii
interne a statusurilor.
Comunicarea în cadru formal diferă de comunicarea în cadrul informal
prin faptul că există o reţea de canale de comunicare instituite oficial şi
organizate în scopul transmiterii fluxurilor comunicaţionale. În afara acestei
structuri formale, în cadrul organizaţiilor mai există şi alte fluxuri
comunicaţionale. Cadrul formal asigură comunicarea oficială, în scopul
îndeplinirii scopurilor de către instituţie. Dar acesta nu asigură, ca în cazul
comunicării în grupurile informale, şi creşterea sau menţinerea nivelului de
coeziune în grup. În cadrul relaţiei de canale instituită oficial se comunică
preponderent în mod descendent. O altă caracteristică a acestei comunicări este
lipsa sau nivelul scăzut al feedback-ului. Fluxurile comunicaţionale neoficiale
sunt asociate canalelor nonformale şi funcţionează în scopul compensării de
informaţie transmisă prin canale oficiale, sau suplimentării acesteia. Canalele

58
neoficiale asigură comunicarea rapidă, în mod descendent sau pe orizontală.
Diferenţele de status împiedică extinderea comunicării şi în mod ascendent.
Fluxul comunicaţional ascendent este supus barierelor de natura diferenţelor de
status, care obstrucţionează în principal comunicarea informală, ceea ce
determină şi un grad de interacţiune scăzut, invers proporţional cu distanţa
dintre nivelurile ierarhice.
Din punct de vedere al mărimii auditoriului, putem distinge între
comunicarea de grup, comunicarea publică şi comunicarea de masă.
Comunicarea de grup este specifică grupurilor nonformale, formate
dintr-un număr redus de membri. Scopul comunicării în cadrul unor asemenea
grupuri este atingerea unor obiective comune, fie de natură profesională, fie ca
urmare a răspunsului la o nevoie socială. Grupul reprezintă formaţiunea socială
în cadrul căreia individul se supune unor reguli fixe, împărtăşeşte sentimentul
de apartenenţă şi în care recunoaşte toţi ceilalţi membri şi este la rândul său
recunoscut de aceştia. În cadrul grupurilor, studiul comunicării presupune o
abordare mai complexă decât în context interpersonal, presupunând o analiză
interdisciplinară, plecând de la raţiuni sociale. Dar elementul de legătură în
cadrul grupului social îl constituie însăşi comunicarea, ceea ce presupune
mutarea accentului de pe conţinutul informaţional pe contextul social de
producere a comunicării. Elaborată în cod restrâns, având rolul de a menţine
canalele de comunicare deschise între membrii grupului, comunicarea de acest
tip cere o situare la nivelul interacţiunii în care este pusă în evidenţă apartenenţa
la grup şi normele interne ale acestuia, şi nu fluxul de date, raţional şi voluntar,
care să asigure o funcţionalitate sistemică în scopul obţinerii unor efecte.
Comunicarea publică se realizează în prezenţa unui emiţător şi a mai
multor receptori, constituiţi într-un public. În acest caz, rolul fundamental îi
revine emiţătorului, care vizează deopotrivă transmiterea unui conţinut
intenţionat şi efecte persuasive. Feedback-ul este redus şi este asimilat de cele
mai multe ori efectelor urmărite a fi produse în urma acestui tip de comunicare.
Comunicarea publică presupune o structurare prealabilă a discursului, indiferent
dacă intenţia urmărită este de natură informativă sau de natura obţinerii unor
efecte asupra publicului. Alocuţiunile informative (prelegeri, cursuri,
conferinţe, comunicări ştiinţifice, rapoarte, dări de seamă) au drept scop
transmiterea cu acurateţe a unui conţinut informaţional pertinent şi obiectiv.
Dar, în afara acestui scop, există şi o dimensiune persuasivă, care vizează, în
afara argumentării logice intenţionate şi a probării argumentelor, şi obţinerea
simpatiei necesare din partea publicului. Există şi discursuri al căror scop
principal este obţinerea de efecte din partea publicului (consolidarea sau
schimbarea atitudinilor şi comportamentelor membrilor acestuia). Discursul se
defineşte în raport cu fraza, textul şi limba. În raport cu fraza, discursul
reprezintă unitatea lingvistică superioară acesteia, fiind alcătuit dintr-o
succesiune de fraze respectând o coerenţă internă; în raport cu textul, discursul
priveşte includerea textului în contextul de producere; în raport cu limba,
discursul reprezintă utilizarea concretă a acesteia şi poziţionarea într-un câmp
59
discursiv (Rovenţa-Frumuşani, 2004:225). Din perspectivă pragmatică,
discursul presupune o enunţare, realizată de un locutor în prezenţa auditorului,
cu intenţia de a influenţa. Discursul se caracterizează prin contextualitate,
asumare şi interdiscursivitate, trăsături ce devin specifice comunicării publice.
Comunicarea de masă este o formă a comunicării publice, realizată prin
intermediul mass-media, aşadar printr-un set de canalele mediate diferite, de la
carte şi presă scrisă la televiziune şi Internet. Comunicarea de masă a fost
definită de John B. Thompson (1995:30) ca fiind „producerea instituţionalizată
şi difuzarea generalizată de bunuri simbolice şi transmiterea informaţiei sau a
conţinutului simbolic” şi se caracterizează printr-un rol scăzut al feedback-ului,
comparativ cu celelalte forme ale comunicării publice. În ultima perioadă,
acestui domeniu i s-a acordat o importanţă deosebită, fiindu-i dedicate studii şi
cercetări şi implicit o literatură bogată. Comunicarea de masă are un impact
profund asupra vieţii sociale în toate aspectele sale.

Dependenţele sociale care există între media şi alte sisteme sociale nu

numai că afectează activităţile zilnice ale societăţii noastre, dar influenţează
şi modul în care indivizii folosesc media în viaţa de zi cu zi (…). Ele
contribuie, într-o anumită măsură, la echilibrul social al acelei societăţi. Cu
alte cuvinte, consecinţele lor vizează societatea ca întreg. (DeFleur & Ball-
Rokeach, 1999:43).

Acest impact se constituie în ţinta preponderentă a studiilor privitoare la

comunicarea de masă, motiv pentru care, în cazul acestei forme de comunicare,
se discută în primul rând despre influenţare şi abia apoi despre informare. În
ceea ce priveşte mesajul mediatic, acesta poate fi considerat ca îmbrăcând
forma unui discurs general, care operează ca o naraţiune socială coerentă având
rolul de a induce problema pe agenda publică a cetăţenilor. Acest discurs
mediatic presupune o investigare holistică, la nivel textual – privitoare la
analiza semio-lingvistică, la nivelul practicilor discursive – al proceselor
instituţionale prin care textele mediate sunt produse şi decodificate şi la nivelul
practicilor socio-culturale – la nivelul modalităţii în care discursul mediatic
contribuie la stabilitatea sau schimbarea socială (Rovenţa-Frumuşani,
2004:121-122). În cadrul comunicării de masă putem distinge două forme de
interacţiune, similare celor din comunicarea interpersonală: o interacţiune
mediată caracterizată prin separaţia contextelor, disponibilităţi în timp şi spaţiu
şi comunicare dialogică, respectiv o cvasi-interacţiune mediată, caracterizată
prin separaţia contextelor şi comunicare monologică. Această cvasi-interacţiune a
condus la criticile contemporane privind puterea de influenţă a mijloacelor de
comunicare în masă.

60
 6. Discursul public: repere teoretice
6.1 Conceptul de discurs. Analiza discursului public – specific unui
anumit tip de spaţiu de producere, unei anumite culturi şi proiectat într-un viitor
modelabil prin însuşi discursul în cauză – atrage atenţia asupra raporturilor
dintre acesta şi cultura/comunitatea de producere. Cultura, înţeleasă în consens
cu şi prin apropiere de termenii-umbrelă: caracter naţional, limbă/areal
lingvistic, comunicare nonverbală/areal paralingvistic, comportament (norme,
reguli, maniere), specific al relaţiilor sociale etc. devine referenţial în raport cu
discursul. Pentru a pătrunde în profunzimea analizei unui discurs trebuie să
înţelegem în primul rând propagarea discursului în limitele culturale ale
spaţiului de producere. Iar pentru o bună înţelegere a culturii ca spaţiu de
difuziune este suficientă o asemănare a acesteia cu scoarţa terestră, ordonată pe
straturi, în care limba reprezintă stratul vizibil şi fecund, de suprafaţă,
întreţinător al relaţiilor, comportamentele se situează pe stratul intermediar, în
timp ce în profunzimea scoarţei se regăseşte substratul convingerilor şi al
sistemelor de credinţe. Dintr-o altă perspectivă, putem înţelege că limbii şi, mai
ales, punerii în act a acesteia, i se rezervă un spaţiu central în raport cu factorii
bio-socio-culturali şi cu mediul ecologic care modelează fiinţa umană. Preluând
modelul antropologic al lui Achim Mihu (2002:8), putem aloca discursului
public, ca faţetă vizibilă a unor mişcări puse în rol în substratul socio-cultural
prin comunicarea cotidiană, acelaşi spaţiu central ca în fig.2.

BIOLOGICUL
mediul mediul
ecologic ecologic

comunicarea
DISCURSUL
SOCIETATEA CULTURA
mediul
ecologic

Fig.2 Locul discursului în câmpul bio-socio-cultural

Identificarea raporturilor discursului cu biologicul, societatea şi cultura,

factori modelatori ai ființei umane, constituie primul pas în producția discursivă
autogenerativă. Înţelegând discursul ca fiind produsul unui cadru cultural, iar
analiza discursului ca disciplină ce oferă instrumentarul de lucru al articulării
adecvate câmpului discursiv şi spaţiului social, având drept obiect de analiză
„dispozitivul enunţiativ care corelează o organizare textuală şi un loc social
determinat” (Rovenţa-Frumuşani, 2004:14), o abordare inter-/transdisciplinară
61
este necesară în încercarea de definire a conceptului „discurs”. În linii mari,
definirea adecvată a conceptului ar trebui să ţină cont de două dimensiuni: text
şi context:

discursul = text + context (7)

Cele două dimensiuni nu trebuie percepute în manieră aditivă ci, într-un

cadru mai larg de definire, drept componente intercondiţionate, analiza de
discurs vizând în egală măsură producerea şi performarea: „In sum, discourse
studies are about talk and text in context” (van Dijk, 1998:3). Termenul
„discurs” cunoaşte, în funcţie de specificul organizării discursive (de
particularităţile producerii şi performării), numeroase definiţii. Dacă ne
focalizăm asupra dimensiunii textuale a discursului în detrimentul celei
contextuale, o definiţie adecvată a „discursului” în care cele două dimensiuni să
fie prezente, dar în care să predomine dimensiunea textuală se poate întâlni în
studiile lingvistului britanic H.G. Widdowson, care acordă un interes special
rolului textului în configurarea discursului, criticii săi considerând că una dintre
dihotomiile majore asupra căreia se apleacă acesta este dihotomia text/discurs,
în care „text is re-conceived as the starting point or alternatively the trace of
discourse” (Cook & Seidlhofer, 2001:11). Prin urmare, definiţia propusă pentru
conceptul „discurs”: „(...) termenul discurs este utilizat aici ca referindu-se atât
la ceea ce a intenționat ca înțeles cel ce a produs textul cât și la ceea ce textul
înseamnă pentru receptor” (Widdowson, 2007:6).
Perspectiva definirii conceptului „discurs” prin apel la studiile lui
Widdowson ne poate arunca într-un cadru mai amplu de definire a acestuia.
Perspectiva fuzzy (van Dijk, 1998:1) de raportare la discurs prin apel la termeni
din imediata proximitate conceptuală şi a punerii în act: limbaj, comunicare,
interacţiune, societate, cultură lărgește foarte mult perspectiva. Teun A. van
Dijk (1998:2) distinge trei niveluri majore în efortul de definire a conceptului
„discurs”: „Chiar după această primă aproximare a termenului discurs, deja am
întâlnit trei dimensiuni principale: (a) utilizarea limbajului, (b) comunicarea
credințelor (cogniție) și (c) interacțiunea în situații sociale ”, prin definiţia
widdowsoniană apropiindu-ne de primul nivel, al utilizării limbajului.
Alte definiţii ale discursului presupun focalizarea asupra unor aspecte
particulare ale acestuia. Discursul este văzut, prin urmare, ca fiind un ansamblu
de enunţuri ale unui emiţător, cu referire la un anumit subiect sau ca un act de
comunicare între un emiţător/enunţător singular şi un receptor multiplu (public)
în sopul influenţării acestuia. Pentru o mai corectă şi mai adecvată definire a
discursului, propunem spre analiză abordările termenului „discurs” pus faţă în
faţă cu alte unităţi lingvistice: frază, enunţ sau text (Săvulescu, 2001:4-5):

Opoziţia discurs/text. Discursul este adesea privit ca un ansamblu format

dintr-un text şi contextul său.

62
 Opoziţia discurs/frază. Fraza reprezintă un „enunţ în structura căruia se
cuprind cel puţin două propozitii”, având caracteristica autonomiei
sintactice și de comunicare. Discursul reprezintă o unitate lingvistică
constituită dintr-o succesiune de fraze. Din perspectiva acestei definiții,
studiul discursului va fi numit de Harris (1952) „analiza discursului”, în
timp ce alți cercetă tori consideră mai potrivită sintagma „gramatica
discursului”. Acestei ramuri de cercetare a discursului ș i a obiectului său de
studiu îi sunt atribuite astăzi conceptele lingvistică textuală – text.
Opoziţia discurs/enunţ. Dincolo de caracterul său de unitate lingvistică
(adică „enunţ”), discursul reprezintă o unitate de comunicare legată de
condiţii de generare strict determinate (cu alte cuvinte reprezentând un gen
determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic, discursul romanesc,
discursul publicitar, discursul ştirilor etc.). Din această perspectivă, discurs
şi enunţ au sensuri diferite: termenul enunţ acoperă sfera conceptuală a
„textului ca structurare în cadrul „limbii”, în timp ce discurs va desemna
„studiul lingvistic al condiţiilor de producere a acestui text”.

6.2 Raporturile discursului cu cultura. Socialul în sine este reductibil

la simbolic de vreme ce simbolicul mediază raporturile sociale. Pentru aceasta,
vom trece în revistă raporturile socialului cu discursul, prin intermediul limbii
sau excedând aceste raporturi. Privind raporturile culturii cu limba şi discursul,
putem aminti două direcţii majore, ambele de filiaţie structuralistă, care
definesc mai degrabă relaţiile dintre limbă şi limbaj. O primă „ecuaţie” a fost
supusă discuţiei critice după apariţia în 1916 a lucrării Cours de linguistique
générale, o culegere de texte a profesorului elveţian Ferdinand de Saussure
(1972:112), constituind rezultatul transcrierii de către studenţii acestuia a
cursurilor ţinute în perioada 1907-1911:

limba (langue) = limbajul – vorbirea (parole) (8)

Considerând limba ca fiind un produs social, o formă şi o non-substanţă

în egală măsură, lingvistul elveţian pune accentul pe necesitatea luării în
discuţie a relaţiilor dintre elementele constitutive ale limbii. Acest aspect care a
stat la baza constituirii structuralismului ca teorie făcând apel la sistemul
lingvistic ca structură mediatoare între realitatea obiectivă şi percepţia
subiectivă. Metoda structuralistă de cercetare presupune reducerea succesivă a
variantelor la invariante, în paralel cu postularea organicităţii părţilor (Sebeok,
2002:68).
Cea de-a doua ecuaţie, aparţinând lingvistului francez Émile Benveniste,
are la bază tot distincţia saussuriană limbă-limbaj, cu menţiunea că limba este
văzută ca fiind un sistem alcătuit din structuri aparţinând deopotrivă comunităţii
şi individului, limbajul dezvoltându-se în cadrul unei limbi. În viziunea lui
Benveniste (1966:30), limba este produsul unei culturi care, la rândul ei, este
condiţionată de limbajul subsumat limbii. Benveniste consideră că omul
asimilează cultura, o perpetuează şi o transmite prin intermediul limbii, în timp

63
ce discursul intră în componenţa limbajului, într-o ecuaţie rescrisă de Caune
(2000:28) sub forma:

limbajul = logos (discurs + raţiune) (9)

Fără a stabili filiaţii în ceea ce priveşte raporturile sale cu

structuralismul saussarian, cercetătorul francez Patrick Charaudeau se apropie
de ecuaţia (2), cu menţiunea că perspectiva sa poate (şi necesită a) fi nuanţată.
Într-un articol în care îşi explică poziţionarea teoretică, Charaudeau se
îndepărtează de esenţialismul raţionalist, care a condus la sintagma „o limbă, un
popor, o naţiune” ce a stat la baza delimitării teritoriilor naţionale şi a
conştiinţei naţionale, dar acceptă perspectiva subgrupurilor sociale, a
variantelor culturale ale antropologului structuralist Claude Levy Strauss, care
contribuie la apariţia ideii „que l’identité culturelle est à la fois stable et
mouvante” (Charaudeau, 2002). Charaudeau se plasează pe linia cercetătorilor
care consideră că relaţia naturală cu identitatea culturală nu se realizează prin
intermediul limbii, ci prin intermediul discursului, punctând astfel: „contre une
idée bien répandue, il faudrait dissocier langue et culture, et associer discours et
culture” (Charaudeau, 2009). Poziţia categorică a lui Charaudeau se
îndepărtează de cea moderată a lui Caune, care consideră că, deşi în continuare
limba şi comunicarea se condiţionează reciproc, neputând fi explicate decât prin
raportarea uneia la cealaltă, amintind aşadar de geometria topologică a benzii
Moebius, autenticitatea culturii se conturează prin aspiraţii şi interese
individuale, care conduc la o adecvare individ-cultură prin intermediul
grupurilor restrânse, independente cultural (Caune, 2000:91).
Charaudeau se diferenţiază fundamental de direcţia lingvistică
structuralistă a lui Benveniste, care pune la baza ideii că limba este
interpretantul societăţii prin aserţiunea „la langue contient la société”
(Benveniste, 1974:95), respectiv de direcţia comunicaţională palo-altistă,
organizată în jurul unei aserţiuni de referinţă: „Cultura este comunicare şi
comunicarea este cultură” (Hall, 1959/1984:219), fundamentată pe extinderea
limbii ca sistem semiotic la totalitatea sistemelor semiotice care caracterizează
un areal comunicaţional, odată ce membrii unei comunităţi culturale nu doar
vorbesc limbi diferite, ci trăiesc şi în universuri senzoriale diferite (Hall,
1971:15). El asociază discursul cu limba, îl construiește în acord cu rolul
identitar pe care îl joacă limba în cadrul comunităților. Din perspectiva lui
Charaudeau, explicarea transmiterii valorilor culturale prin intermediul limbii
este insuficientă. Valorile culturale se transmit prin intermediul discursului.
Instituția discursivă capătă, astfel, rol în configurarea culturii. În acest sens,
Charaudeau (2001:343) propune o ecuație alternativă la cea benvenistiană:

discursul = limbă + punerea în operă a limbii (vorbire) (10)

64
 În acest sens, comunitățile se definesc în raport cu valorile discursive,
adică în raport cu punerea în act a limbii în contexte diferite. Rezultă, firesc, o
redefinire a comunităților în raport cu discursul (comunități de discurs), și nu cu
limba.
6.3 Discursul critic. Raporturile dintre discurs și societate.
Comunitatea de discurs (uneori înțeleasă drept comunitate de discurs și practică,
v. Skovira, 2010:370), reprezintă o structură dinamică, cu limitele depinzând de
contextul discursiv. În plus, comunitatea de discurs include persoane care
împărtășesc ideologii și pattern-uri contextuale. Acest tip de asociere implică
elemente care evidențiază transmiterea de valori culturale prin discurs.
Comunitatea de discurs poate fi considerată comunitate doar dacă
fundamentarea ei presupune strângerea relațiilor dintre indivizi. Practic, un
asemenea tip de comunitate este una bazată pe transmiterea de valori culturale.
Discursul care unește în baza raporturilor identitare și permite dezvoltarea unei
ideologii culturale constituie în sine un gen retoric distinct. Un asemenea
discurs încorporează puterea enunțiatorului și legătura, prin efervescența
emoțională, cu alte discursuri din aceeași categorie; ele fac obiectul analizei
discursului critic (Critical Discourse Analysis, CDA).
CDA operează cu o definiție particulară a discursului, care este astfel
înțeles ca ca instrument utilizat în schimbările macro-sociale induse în cadrul
unor evenimente sociale majore. Discursul care constituie obiectul de studiu al
CDA reprezintă o construcție comunicațională care exprimă o modalitate
particulară de comportament social. El este o construcție hegemonică, utilizată
de regulă în marcarea unor relații inegale sau în amplificarea acestora. CDA se
referă la discursurile de gen, la cele privitoare la raporturile de putere, la
inegalitatea socială, la angajările rasiste și la alte tipuri de discursuri care
implică producerea sau reproducerea inegalităților. În termenii lui Dominique
Maingueneeau, discursul analizat de CDA evidențiaz ă o înclinație spre cogniția
socială și reprezenetarea puterii/dominației care poate fi exprimată astfel:

În termeni aproximativi, analiza discursului ar descrie doar practici, în timp

ce abordările critice ale textelor și dezbaterilor indică modul în care acestea
ascund relații de putere, prejudecăți, discriminare ș.a.m.d . (Maingueneau,
2006:229).

Prin urmare, CDA se focalizează pe un discurs colonist, pe un discurs

care colonizează aria discursivă în strânsă legătură cu percepția adevărului
bazat pe o certitudine particulară (marker ideologic) și pe o corectitudine
morală particulară. Scopul discursurilor critice nu menține sau adâncește
inegalitatea în mod direct, dar această inegalitate devine implicită prin
capacitatea discursului de a menține rela țiile de putere. CDA se caracterizează
prin interesul comun în demistificarea ideologiilor puterii – în contrabalans,
„Teoriile critice, la fel ca CDA, își propun să producă și să transmită cunoștințe
critice oamenilor pentru a se emancipa în raport cu anumite forme de dominație
65
prin auto-reflecție” (Wodak & Meyer, 2009:7) – atâta timp cât discursul critic
reprezintă motorul societății:

(…) discursul este constitutiv social tot pe cât este și condiționat social – el
constă în situații, obiecte ale cunoașt erii, în identitatea socială și în relațiile
dintre oameni și grupuri de oameni (Wodak & Meyer, 2009:6).

Maingueneau (2006:229-230) distinge trei niveluri primordiale ale

discursului critic rezultat prin diferențierea dintre analiza discursului și anali za
discursului critic: (i) un nivel focalizat pe orientarea critică în raport cu
fenomenul social care este etic și politic negativ; (ii) un nivel care presupune
disciplinele comportamentiste într-un proiect global al schimbării sociale, numit
Kritische Theorie în termenii reprezentanților Școlii de la Frankfurt și (iii) un
nivel privind cercetarea în domeniul analizei discursului cu scopul de a căuta o
orientare critică a discursurilor. Luând în considerație această taxonomie și
analizând dimensiunea ideologică – una dintre cele mai importante dimensiuni
ale discursului critic care pune bazele hegemoniei sale – putem admite că
primul nivel are o importantă încărcătură ideologică, al doilea este neutru din
punct de vedere ideologic („Din acest punct de vedere, analistul poate studia
fenomene care, la prima vedere, pot părea neutre ideologic”, notează
Maingueneau, 2006:229), iar al treilea se situează la un nivel meta-ideologic.
„Ideologia”, în raport cu analiza discursului critic, este înțeleasă ca fiind „o
poveste elaborată despre un comportament ideal al unor aspecte ale relațiilor
umane” (Locke, 2004:33). Dintr-o perspectivă diferită, mult mai nuanțată,
ideologiile, sunt văzute drept concepții despre lume (worldviews) care
reprezintă cogniții sociale în termenii lui Teun A. van Dijk și care pot fi definite
drept „reprezentări ale aspectelor lumii care contribuie la stabilirea și
menținerea unor relații de putere, dominație și exploatare” (Wodak & Meyer,
2009:8). Pentru studierea efectelor critice indirecte ale discursului este necesară
proiectarea unei strategii de analiză în baza a două tipuri de valori polare:
instrumentalitate vs. structură, respectiv operaționalizarea lingvistică în sens
larg sau în sens restrâns. Această taxonomie propusă de Wodak & Meyer este
reprezentată în figura 3.
Cu rădăcini în filosofie, antropologie, lingvistică, retorică,
psihosociologie ș.a., CDA poate fi definit în raport cu o arie disciplinară
apropiată, studiul discursului (critic) sau (Critical) Discourse Studies, (C)DS, în
baza propunerii de „etichetare” inițiată de Teun A. van Dijk în 2009. (C)DS
sugerează că o abordare critică nu implică perspectiva analitică, ci doar
angajare teoretică, referințe externe, aplicații și metode. Mai mult, familia de
metode analitice nu aparține CDA, ci (C)DS care, înțeles drept arie disciplinară,
nu e limitat la o metodă, ci la o „perspectivă, poziție sau atitudine critică în
cadrul unei discipline a studiilor multidiciplinare ale discursului” (van Dijk,
2009:62). În plus, (C)DS reprezintă pentru van Dijk mai degrabă o orientare
spre probleme (sau o orientare spre teorie) decât o disciplină în sine. CDA

66
reprezintă o cale spre adevăr – un adevăr al interpretării – și nu impune o
abordare a adevărului, cum propune (C)DS. Este adevărat că (C)DS este limitat,
în acord cu proiecția cercetătorului olandez, la an aliza unei clase particulare de
probleme sociale. (C)DS

(…) are scopul de a analiza și, prin urmare, de a contribui la înțelegerea și

soluționarea unor probleme sociale serioase, în special a celor a căror cauze
sunt exacerbate de textele și dezbaterile publice, cum ar fi diferitele forme
de abuz în ceea ce privește puterea socială (dominație) sau a celor din care
rezultă inegalitatea socială (van Dijk, 2009:63).

instrumentalitate Abordarea
actorilor sociali
Abordarea
sociocognitivă

Analiza
dispozitivă

operaționalizare lingvistică în sens larg operaționalizare lingvistică în sens restrâns

Abordarea
istoric-discursivă

Abordarea
Abordarea corpusului
dialectic- lingvistic
relațională
structură

Fig.3 Taxonomia Wodak & Meyer în raport cu adâncimea lingvistică a câmpului

lingvistic și nivelul de agregare al acestuia (apud Wodak & Meyer, 2009:22)

Dimensiunile câmpului disciplinar al (C)DS sunt extinse la interesul

studierii limbii reale și a utilizatorilor reali ai ’naturally occuring’ language,
focalizându-se pe mari unități de analiză (cum ar fi textele, de exemplu) și nu pe
cuvinte sau propoziții izolate. Extinderea lingvistică dincolo de dimensiunile
semantică și sintactică spre studiul acțiunii/interacțiunii constituie, de fapt,
extinderea spre analiza aspectelor nonverbale ale comunicării, orientarea spre
strategiile interacțiunii, studierea contextelor specifice funcțiilor utilizării
limbajului (social, cultural, situativ sau cognitiv), respectiv analiza unui mare

67
număr de fenomene ale gramaticii textuale și ale uzului limbii (Wodak &
Meyer, 2009:2).
Cea mai importantă dimensiune a (C)DS se referă la studiul funcțiilor
contextului utilizării limbajului. Din această perspectivă, van Dijk consideră că
relația dintre discurs și societate nu este directă, ci mediată de așa -numitele
modele contextuale (context models) printr-un set de pattern-uri contextuale
(modelate cultural și extinse dinspre local – dimensiunea microsocială spre
global – dimensiunea macrosocială), care:

(...) sunt organizate printr-o schemă relativ simplă, constând în categorii

fundamentale, cum ar fi:
 context spațiotemporal
 participanți
o identități, roluri, relații
o scopuri
o cunoaștere
o ideologii
 acțiune socială în curs de desfășurare (van Dijk, 2009:73-74).

Modelele contextuale sunt considerate a fi, par excellence, zona de

interferență dintre discurs și soci etate și joacă, prin urmare, un rol important în
analiza discursului critic. În plus, aceste pattern-uri contextuale presupun apelul
la criteriul discursiv al relevanței, a unei relevanțe relative, privind cunoaștere,
scopuri, dorințe, interese și experiențe personale ale participanților în actul
discursiv, filtrate de enunțiator. Relevanța relativă derivă dintr -un cadru general
al culturii sau al cunoașterii comune privitoare la cultură și devine filtru
subiectiv al participanților la discurs.

68
 7. Competenţa de comunicare
7.1 Competenţa – cadru de definire. Termenul „competenţă” a
pătruns târziu în lexisul psihologiei, operându-se mult timp doar cu aptitudini,
deprinderi şi priceperi. Ca set de potenţialităţi proiectate, competenţele au
întâlnit, ulterior, rolurile asociate anumitor statusuri, provenite din aria
disciplinară a sociologiei, desemnând împreună cu acestea latura dinamică a
respectivelor statusuri. Termenul „competenţă” s-a născut în câmpul teoriei
comunicării, iar de aici a pătruns în celelalte ştiinţe sociale, contribuind în mare
măsură la proiectarea carierei. Practic, termenul a cunoscut consacrarea prin
intermediul psihologiei muncii şi al managementului resurselor umane,
devenind determinant în proiectarea modelelor educaţionale.
Provenind din lat. competens, însemnând competent, derivat la rândul
său din termenul competere, cuvânt compus, format din radicalul com –
împreună şi din verbul petere – a urmări, competenţa, în înţelesul pe care îl are
în momentul de faţă în câmpul psihologiei a fost studiată târziu, în ultimele
decenii ale secolului trecut. De fapt, importul termenului s-a realizat prin filiera
chomskiană. Termenul competenţă a început să-şi construiască propriul statut în
cadrul lexisului de specialitate, desemnând „capacitatea, deprinderea sau
abilitatea de a face ceva corect sau eficient, sau scopul abilităţii sau cunoaşterii
personale sau de grup” (Colman, 2002:149). Ulterior, termenul a fost din ce în
ce mai intens exploatat, iar aria de semnificare a fost extinsă, competența
desemnând „în ontogeneză, ansamblul celor mai precoce posibilităţi de răspuns
faţă de mediul înconjurător” (Larousse, 2006:218). Practic, această extindere
presupune o abordare a problematicii competenței din perspectiva a patru tipuri
de studii: anatomice, neurologice, neurofiziologice şi comportamentale.
Studierea competenţelor din perspectiva psihologiei presupune o
adâncire a cercetării de specialitate în domeniul potenţialităţilor individuale,
mai precis în ceea ce priveşte aptitudinile şi deprinderile. Aşadar, odată ce
asupra potenţialităţilor latente ale persoanei se acţionează în sensul activării lor,
acestea devin aptitudini. Aptitudinile, prin delimitare terminologică, se apropie
mult de definiţia competenţelor în dicţionarul Larousse. „Însuşirile psihice care
constituie condiţia îndeplinirii cu succes a anumitor activităţi se numesc
aptitudini”, punctează P. Popescu-Neveanu şi E. Fischbein (1971). Cu alte
cuvinte, atât aptitudinile cât şi competenţele presupun un set de potenţialităţi
utilizate în scopul adaptării la mediu în condiţii de eficienţă. Diferenţa dintre
acestea constă în faptul că aptitudinile presupun activarea potenţialităţilor
latente în raport cu situaţiile concrete, în timp ce competenţele presupun
cumularea de valori şi cunoştinţe. Plecând de aici, se poate continua lista
diferenţelor derivate, inclusiv în ceea ce priveşte formarea: dacă aptitudinile nu
necesită existenţa unui cadru formativ, competenţele necesită un asemenea
cadru instituţionalizat şi acumularea de durată, adică un orizont temporal mult
69
mai îndepărtat decât cel al aptitudinilor. Or, tocmai cadrul formativ este cel care
contribuie la realizarea corelaţiei dintre aptitudini, deprinderi şi priceperi din
perspectiva exersării în anumite tipare de acţiune, respectiv dintre aptitudini,
cunoştinţe şi competenţe, din perspectiva activării potenţialităţilor latente cu
privire la totalitatea proceselor psihice implicate în actul de formare. Prin
raportare la aptitudini, deprinderi şi priceperi, competenţa devine acea
„categorie specială de caracteristici individuale care sunt strâns legate de
valorile şi cunoştinţele acumulate” (Lévy-Leboyer, apud Şoitu, 2006:58).
Plecând de la potenţialităţile latente, perspectiva psihologică se
îmbogăţeşte şi se cumulează cu perspectiva pedagogică. Mediul educaţional
instituţional constituie cadrul principal de activare, dar nu singurul. Pentru
proiectarea şcolară şi a carierei trebuie să se ţină cont de latenţe, dar acordarea
latenţelor cu nevoile de formare nu asigură succesul atingerii anumitor
competenţe. În cadrul instituţionalizat de educare se formează mai degrabă
aptitudini decât competenţe, dat fiind faptul că acele competenţe vizate
constituie ţeluri care pot fi verificate în contextul producerii lor ulterioare, în
contexte profesionale. Pentru a puncta mai corect diferenţa faţă de latura
practică a exploatării latenţelor individuale, transformate în deprinderi, în care
factorii importanţi sunt automatizarea sau execuţia în baza unor repere de
acţiune şi experienţă, în ceea ce priveşte formarea competenţelor, singura
modalitate de evaluare constă în adaptarea rapidă la schimbările survenite în
context. Cadrul didactic instituţional nu are posibilitatea să probeze, în cele mai
multe cazuri, capacitatea de adaptare la contexte noi şi, prin urmare, nu
presupune nici ancorarea în scopuri care vizează adaptabilitatea şi răspunsul la
nou.
Câmpul disciplinar al sociologiei profesiilor nu abordează distinct
termenul competenţă. Competenţa şi rolul sunt coordonatele dinamice ale
poziţionării unei persoane într-o structură socială, iar aceasta conduce la desele
confuzii în termeni între respectivele concepte. Cele două concepte sunt
asociate noţiunii de status, care desemnează poziţia persoanei în cadrul unei
structuri organizatorice. Statusul reprezintă, cu alte cuvinte, identitatea socială a
unui individ şi cere un comportament aşteptat, aşadar un set de atribute derivate
sau roluri. Rolul presupune acel comportament adecvat, asociat statusului, mai
exact atributul structural al respectivei organizări şi implică, nolens-volens,
componenta atitudinală. Rolul constituie totalitatea aşteptărilor, exprimate în
drepturi şi responsabilităţi, care definesc comportamentul oamenilor privitor la
status. Rolul implică îndeplinirea unei atribuţii, iar pentru aceasta el presupune
existenţa unor competenţe. Între rol şi competenţă, elemente dinamice ale
statusului, nu există relaţie de congruenţă, ci doar o condiţionare reciprocă.
Diferenţa fundamentală este dată de dimensiunea prescriptivă a rolurilor. Altfel
spus, acestea presupun o proiecţie mentală a comportamentului, a conduitei
sociale, „ceea ce oferă posibilitatea direcţionării acţiunilor spre un scop bine
definit” (Schifirneţ, 2005:8). Din perspectivă socială, competenţa presupune
activarea potenţialităţilor. Această activare implică dimensiunea atitudinală.
70
Vorbind despre elementul dinamic al statusului, competenţa, discutăm despre
potenţialitate şi atitudine. Rolul şi competenţa, din perspectivă socială, ca
elemente asociate unui status, presupun o componentă comună, de natură
atitudinală, şi elemente distincte. Unul dintre elementele aparent distincte,
atitudinea, caracterizează atât rolul cât şi competenţa.
7.2 De la competenţa lingvistică la competenţa de comunicare. În
deceniul opt al secolului trecut, lingvistul american Avram Noam Chomsky,
prin intermediul studiilor sale în domeniul lingvisticii generative, defineşte
capacitatea unui locutor/receptor ideal de a produce/înţelege o infinitate de
fraze corecte gramatical drept competenţă lingvistică. Chomsky nu ia, aşadar, în
calcul, dimensiunea pragmatică a comunicării şi se restrânge la proiecţia
semantică/sintactică. Prin urmare, el introduce termenul de competenţă
lingvistică în sensul ilustrării modului „how language is used or acquired”
(Chomsky, 2006:4), presupunând un sistem de achiziţie ce are la bază teoria
unei gramatici universale. Cu alte cuvinte, competenţa lingvistică chomskiană
poate fi definită drept capacitatea unui vorbitor ideal de a stăpâni un sistem
abstract de reguli de vorbire (dimensiunea sintactică), odată dobândită relaţia
semnelor cu obiectele pe care le desemnează (dimensiunea semantică). Această
„competenţă” este rezultatul unor interacţiuni liniare între o structură de
profunzime în care este deja engramată facultatea lingvistică, şi o structură de
suprafaţă.
Pentru definirea competenţei de comunicare trebuie menționată
influenţa Şcolii de la Frankfurt, prin figura predominantă a celei de-a doua
generaţii, Jürgen Habermas. Începând cu 1971, Habermas respinge noţiunea
restrictivă de competenţă lingvistică propusă de Chomsky ca urmare a
inadecvării la interpretarea culturală şi la exprimarea/negocierea de înţelesuri.
Pentru Habermas, competenţa de comunicare, raportată, de această dată, la
situaţia ideală de vorbire şi nu la vorbitorul ideal (care accesează coduri
lingvistice), prespune măiestria acestuia: (1) de a pune în act potenţialul de a
produce o situaţie de comunicare ideală şi (2) de a face uz de cunoaşterea şi
competenţa necesare comportamentului de rol. Situaţia de vorbire ideală stă la
baza teoriei critice a societăţii elaborată de Habermas7, în timp ce
comportamentul de rol este numit „interacţiune simbolică”, iar actul
comunicaţional este asociat competenţei comunicative. Definirea conceptului
de competenţă de comunicare s-a realizat mai târziu, în 1979, şi a presupus

7
„Recursul la situaţia de vorbire ideală are pentru fiecare comunicare posibilă însemnătatea
unei aparrenţe constitutive, care este în acelaşi timp anticiparea unei forme de viaţă. Apriori noi
nu putem desigur şti dacă această anticipare este numai iluzie (subreption) provenită, ca
întotdeauna, din supoziţii inevitabile sau dacă condiţiile empirice pentru realizarea formei de
viaţă presupune, fie ea una apropiată, pot fi practic realizate. Normele fundamentale ale vorbirii
posibile, cuprinse în pragmatica universală, conţin din acest punct de vedere o ipoteză practică.
De la această ipoteză, care trebuie să fie dezvoltată şi întemeiată într-o teorie a competenţei
comunicative, pleacă teoria critică a societăţii”, notează Jürgen Habermas în „Preliminarii la o
teorie a competenţei comunicative” (1971/1983:224);
71
luarea în considerare atât a dimensiunii sintactice a lui Chomsky prin apel la
gramatica generativă, cât şi a semanticii în dinamica sa, respectiv a pragmaticii
pe care încearcă să o refondeze ca pragmatică universală (care are drept
domeniu-obiect exprimarea elementară): „capacitatea unui vorbitor orientat spre
înţelegerea mutuală de a introduce o propoziţie corect construită în relaţie cu
realitatea” (Habermas, 1979:29). Înţelegerea este posibilă dacă actorii
comunicării accesează simultan planul intersubiectivităţii şi planul obiectelor
asupra cărora ei convin. În direcția deschisă de Habermas, conceptul a fost
preluat şi dezvoltat de Hans-Eberhard Piepho (apud Berns, 1990:97), un
specialist în pedagogia limbajului, care în 1974 definea competenţa de
comunicare drept

capacitatea de a se face înţeles, fără ezitări şi fără inhibiţii, prin mijloace

lingvistice pe care individul le înţelege şi a învăţat să le evalueze în raport
cu efectele lor, respectiv capacitatea de înţelege intenţiile comunicaţionale
chiar dacă ele au fost exprimate într-un cod pe care vorbitorul însuşi
(vorbitoarea însăşi) nu ştie suficient de bine să îl utilizeze şi care este doar
parţial disponibil idiolectului său (ei).

Expresia competenţă de comunicare a cunoscut transformări, în sensul

aplicării la un cadru de referinţă fluid, prin intermediul sociolingvisticii, în
special prin studiile antropologului şi lingvistului american Dell Hymes (1972;
1974). Din această perspectivă, expresia desemnează cunoaşterea de care au
nevoie participanţii pentru interacţiunea socială şi pentru succesul comunicării,
altfel spus capacitatea de adaptare la situaţiile de comunicare. Câtă vreme
pentru Hymes comunicarea nu poate fi studiată izolat, ci numai în termenii
efectelor pe care o produce în mintea oamenilor, în mod necesar nici
competenţa de comunicare nu se poate rezuma în definire la dimensiunile
sintactică şi semantică. Hymes vede necesară perceperea comunicării ca punere
în practică a unor competenţe specifice. El se distanţează de perspectiva
chomskiană a cunoaşterii limbii şi a emiterii unor enunţuri corecte din punct de
vedere gramatical, apelând la o competenţă care să presupună şi luarea în
considerare a performării lingvistice în contexte variate. Cu alte cuvinte,
competenţa de comunicare reprezintă cunoaşterea de care au nevoie
participanţii la actul de comunicare pentru a interacţiona şi capacitatea de a o
pune în practică (ability for use), adică utilizarea limbii în manieră adecvată în
contexte diferite. Hymes ia în considerare patru aspecte ale acestei competenţe:
posibilitatea (possibility), gradul de realizare (feasibility), adecvarea
(appropriateness) şi probabilitatea (probability), prin apel la patru întrebări:

a) dacă (şi în ce măsură) ceva e posibil formal

b) dacă (şi în ce măsură) ceva e realizabil
c) dacă (şi în ce măsură) ceva e adecvat
d) dacă (şi în ce măsură) ceva e dat (Hymes, 1972:284),

72
iar ulterior redefineşte cele patru dimensiuni: potenţial sistemic, adecvare,
ocurenţă şi grad de realizare, dintre care doar primul este atins de ceea ce
înseamnă competenţă lingvistică în termenii lui Chomsky:

a) potenţialul sistemic – dacă şi în ce măsură ceva este încă nerealizat şi

într-un sens încă neînţeles, lucrul la care Chomsky reduce în consecinţă
comunicarea;
b) adecvarea/corespondenţa – dacă şi în ce măsură ceva este într-un anumit
context potrivit, eficace sau similar;
c) ocurenţa – dacă şi în ce măsură ceva e dat;
d) gradul de realizare – dacă şi în ce măsură ceva e posibil, dându-se
înţelesurile îndeplinirii disponibile (Hymes, 1974:95)

Hymes a propus studiul competenţei de comunicare din nevoia de a

include dimensiunea socială, pornind de la studiul interacţiunii sistemelor
lingvistice individuale şi a capacităţilor psiholingvistice ale individului, în
contextul anumitor impuneri privind natura comunicării şi adecvarea acesteia la
context. Hymes a ținut cont, aşadar, de cunoaşterea a ceea ce este posibil,
realizabil, adecvat şi chiar dat în actul de comunicare şi a subliniat necesitatea
unei teorii a competenţei de comunicare, plecând de la cele patru dimensiuni
amintite. Teoria competenţei comunicaţionale a fost completată şi îmbunătăţită
prin studiile lui Michael A.K. Halliday (1972), Michael Canale şi Merrill Swain
(1980), Michael Canale (1983), S.J. Savignon (1983), D.S. Taylor (1988),
Henry G. Widdowson (1989) şi Lyle F. Bachman (1990).
7.3 Modelul lui Canale şi Swain al competenţei de comunicare.
Plecând de la teoria lui Hymes, Canale şi Swain (1980) au inclus competenţa
lingvistică în conceptul lărgit de competenţă de comunicare, cu argumentul că
există reguli ale utilizării limbii, inutile fără regulile gramaticale.

Competenţă de comunicare

Competenţă Competenţă Competenţă

gramaticală sociolingvistică strategică

Competenţă Competenţă
socioculturală discursivă

Probabilitate

Fig.4 Componentele competenţei de comunicare în modelul Canale şi Swain.

Reprezentare schematică (apud Johnson & Johnson, 2002:66)

În modelul Canale-Swain (1980) putem distinge patru arii de

competenţă care acoperă domeniul nostru de studiu: gramaticală,
73
sociolingvistică, discursivă şi strategică. Iniţial, plecând de la o critică a
modelului Hymes, Canale şi Swain propun un model al competenţei
comunicative axat pe dimensiunile gramaticală, sociolingvistică şi strategică,
pentru ca ulterior să fie adăugată competenţa discursivă ca parte a competenţei
sociolingvistice, alături de cea socioculturală.
Competenţa gramaticală presupune cunoaşterea fonologiei, ortografiei,
vocabularului, structurii şi formării cuvintelor, frazelor etc. Competenţa
sociolingvistică priveşte cunoaşterea regulilor sociolingvistice de uz al limbii,
adică capacitatea de a utiliza limba în contexte sociolingvistice diferite, de a
comunica în limitele impuse de un subiect de discuţie sau de a folosi formele
gramaticale adecvate diferitelor funcţii comunicative (communicative functions)
în contexte sociolingvistice diferite. Competenţa discursivă se referă la
capacitatea de înţelegere şi producere a textelor, în consens cu cerinţele
discursive generale: coeziune/coerenţă, informativitate şi relevanţă/pertinenţă.
Competenţa strategică, în modelul Canale-Swain, se referă la strategiile
compensatorii utilizate atunci când apar dificultăţi de exprimare de natură
gramaticală, sociolingvistică sau discursivă, cum ar fi:

utilizarea surselor de referinţă, a parafrazei gramaticale şi lexicale, a cererii

de repetare, clarificare, vorbire mai rară, sau probleme în adresarea către
străini atunci când nu există siguranţă privitoare la statusul social al
acestora ori în găsirea mecanismelor coezive corecte (Peterwagner,
2005:12).

Această ultimă dimensiune presupune, cu alte cuvinte, compensarea în

comunicare ca urmare a limitării variabilelor performative ale individului sau ca
urmare a insuficienţei în ceea ce priveşte competenţa.
Spre deosebire de Chomsky, Hymes a introdus în conceptul de
competenţă de comunicare capacitatea de utilizare a limbii (ability for use).
Canale şi Swain au constatat că expresiei „ability for use” nu i-a fost acordată
atenţia necesară în cercetare, că nu există teorii ale acţiunii umane care să o
poată explica adecvat şi că aceasta depinde de clasele sociale, în conformitate
cu studiile lui Bernstein (1971:76), care distinge între codul restrâns,
presupunând un vocabular redus şi o sintaxă simplă, specific claselor de la baza
ierarhiei sociale, comunităţilor tradiţionale, restrânse, respectiv codul elaborat,
presupunând un grad de complexitate ridicat, specific persoanelor educate şi
claselor sociale înalte. Pentru aceasta, cercetătorii americani au transferat ability
for use în aria performanţei comunicative.
7.4 Modelul lui Widdowson al competenţei de comunicare.
Demersul lui Canale şi Swain, a fost continuat de studiile britanicului Henry G.
Widdowson, care a făcut distincţie între conceptele de cunoaştere (knowledge)
şi capacitate (ability), primul referindu-se la cunoaşterea convenţiilor lingvistice
şi sociolingvistice, celălalt la capacitatea utilizării cunoaşterii pentru crearea
înţelesurilor în limbă. Aceasta înseamnă, în studiile ulterioare ale lui
74
Widdowson (apud Peterwagner, 2005), că a cunoaşte o limbă înseamnă mai
mult decât a cunoaşte formele lingvistice ale acesteia, „implică a cunoaşte cum
acestea interacţionează din perspectivă sintactică în calitate de purtătoare de
înţeles” (Peterwagner, 2005:13). Dacă prima dimensiune, cunoaşterea,
presupune analiza şi aplicarea unor reguli numite de lingvistul britanic funcţia
internă a formelor în codul lingvistic, utilizarea limbii presupune cunoaşterea
modalităţii de abordare a gramaticii pentru exprimarea înţelesurilor adecvate
contextelor diferite, adică o funcţie externă. Competenţa reprezintă, în acest
caz, mai mult decât cunoaştere, reprezintă capacitatea de a face uz de această
cunoaştere în acord cu convenţiile. Astfel, modelul Widdowson ia următoarea
formă:

COMPETENŢĂ

CUNOAŞTERE CAPACITATE
Aceste două componente se referă la toţi cei patru parametri ai lui Hymes
posibilitate, grad de realizare, adecvare şi probabilitate

COMPETENŢĂ GRAMATICALĂ
=Posibilitate
COMPETENŢĂ PRAGMATICĂ
= grad de realizare, adecvare şi probabilitate

Fig.5 Modelul Widdowson al competenţei de comunicare (apud Peterwagner, 2005:13)

Cunoaşterea comună devine, în studiile lui Widdowson, o cerinţă a

realizării convergenţei comunicaţionale. Comunicarea nu presupune, din
această perspectivă, o punere în corespondenţă a diferitelor forme de
cunoaştere, ci a diferitelor grade de convergenţă, care necesită o negociere
complexă a cadrului cunoaşterii comune în limitele căreia actul lingvistic este
performat (Widdowson, 2007:25). Negocierea presupune punerea în discuţie a
schemelor de cunoaştere familiară actorilor comunicării – „schemele sunt
reprezentări mentale a ceea ce este familiar sau obișnuit” (Widdowson,
2007:28), dar acestea sunt constructe culturale, relative, reprezintă variante
diferite de înţelegere şi explicare a lumii.
Cunoaşterea poate fi caracterizată în termenii posibilităților de analiză
(analysability), în timp ce capacitatea utilizării limbii în termenii gradului de
accesibilitate (accessibility). Dacă primul termen se referă la modul în care sunt
construite, structurate şi devenite explicite ca înţeles reprezentările mentale ale
cunoaşterii, accesibilitatea priveşte uşurinţa şi rapiditatea cu care cunoaşterea
poate fi accesată în utilizarea limbii. Posibilitatea de analiză devine astfel
parametrul de referinţă în învăţarea unei limbi, în timp ce accesibilitatea
parametrul de referinţă în demersul comunicativ. Dintr-o asemenea perspectivă,
cunoaşterea şi capacitatea de utilizare a limbii sunt inseparabile şi constituie,
fiecare dintre ele, precondiţie pentru cealaltă.
75
 7.5 Modelul integrativ al lui Bachman. Alte modele-sinteză. În 1986,
Jan A. van Ek (apud Coperias Aguillar, 2008:60-61) a prezentat un cadru de
definire a abilităţii/competenţei de comunicare (vizând atingerea obiectivelor
privind învăţarea unei limbi străine), subsumând acesteia:
- competenţa lingvistică (abilitatea de a produce şi interpreta expresii
cu înţeles, formate în acord cu regulile de limbaj),
- competenţa sociolingvistică (conştientizarea căilor în care are loc
alegerea formelor limbii, determinată de condiţii precum contextul, relaţia
dintre partenerii de comunicare, intenţiile comunicaţionale etc.),
- competenţa discursivă (abilitatea de a utiliza strategiile adecvate în
constucţia şi interpretarea textelor),
- competenţa strategică (capacitatea de exploatare a căilor de
exprimare adecvată, respectiv de înţelegere a sensurilor intenţionate, când
comunicarea este dificil de realizat),
- competenţa socioculturală (utilizarea cadrului particular de
comunicare, dependent de contextul cultural) şi
- competenţa socială (presupunând dorinţa şi abilităţile necesare
interacţiunii cu ceilalţi, mai exact motivaţie, atitudine adecvată, încredere în
sine, empatie şi abilitatea de a se se descurca în anumite situaţii sociale).
Aceeaşi direcţie de cercetare a fost urmată şi de Lyle F. Bachman. În
încercarea de a încorpora ideile privitoare la competenţa de comunicare din
modelele lui Michael Canale, Merrill Swain şi Sandy Savignon pentru a putea
construi teste de limbă, dar considerând modelul Canale-Swain ca fiind static,
Lyle F. Bachman (1990) propune un model al competenţei comunicative, pe
care îl denumeşte communicative language ability (CLA). Componentele
acestui concept sunt (Bachman, 1990:85), v. fig.6:
- competenţa lingvistică, desemnând un set de elemente utilizate în
comunicarea prin intermediul limbajului;
- competenţa strategică, caracterizând capacitatea mentală de
implementare a componentelor competenţei lingvistice în utilizarea
contextualizată a limbajului, vizând relaţionarea limbajului cu contextul
producerii sale şi cu structura cognitivă a utilizatorului, privind componenta
socioculturală şi cea privitoare la cunoaşterea lumii reale;
- mecanismele psihofiziologice ale individului, privitoare la procesele
neurologice şi psihologice, văzute ca fenomene fizice, necesare utilizării
limbajului.
Competenţa lingvistică vizează două dimensiuni majore (Bachman,
1990:87-97): organizaţională şi pragmatică. Competenţa organizaţională
cuprinde elementele privitoare la structura formală a limbajului, incluzând
competenţa gramaticală şi cea textuală. Competenţa gramaticală priveşte
aspectele legate de vocabular, morfologie, sintaxă, fonologie/grafologie etc., în
timp ce cea textuală se referă la cunoaşterea convenţiilor pentru închegarea
elementelor de discurs astfel încât să formeze un text, scris sau rostit, în acord
cu regulile coeziunii şi organizării retorice.
76
 Structuri de cunoaştere Competen ţă lingvistică
cunoaşterea lumii cunoaşterea limbii

COMPETENŢĂ
STRATEGICĂ

MECANISME
PSIHOFIZIOLOGICE

CONTEXTUL
SITUAŢIEI

Fig.6 Componentele CLA în utilizarea limbii

Competenţa pragmatică priveşte relaţiile dintre unităţile discursive şi

actele sau funcţiile pe care utilizatorii limbii încearcă să le performeze prin
aceste unităţi discursive, care evidenţiază dimensiunea ilocuţionară, respectiv
caracteristicile contextului utilizării limbii, care determină gradul de adecvare al
acesteia. Ea include competenţa ilocuţionară şi cea sociolingvistică.
Competenţa ilocuţionară, cu originea în teoria actelor de limbaj, vizează atât
utilizarea limbajului cu forţă ilocuţionară, cât şi interpretarea forţei ilocuţionare
a limbajului partenerului de comunicare, şi trimite la prezenţa şi activarea unui
set de patru funcţii:
- funcţia ideaţională, prin intermediul căreia fiecare se exprimă în
termenii propriei experienţe privind lumea reală;
- funcţia de manipulare, prin care este urmărită influențarea; Ea include
funcţia instrumentală, vizând utilizarea performativelor, adică executarea de
acţiuni concomitent cu rostirea, funcţia regulatorie, necesară pentru controlul
comportamentului partenerilor de comunicare şi influenţarea mediului,
respectiv funcţia interacţională vizând utilizarea limbajului pentru a forma,
menţine sau schimba relaţiile interpresonale;
- funcţia euristică, privitoare la utilizarea limbajului pentru extinderea
cunoaşterii prin acte de predare, învăţare, rezolvare de probleme sau
memorizare conştientă;
- funcţia imaginativă, referitoare la extinderea propriului mediu de
producere.
Competenţa sociolingvistică priveşte controlul convenţiilor utilizării
limbajului deteminate de contextul producerii, şi se referă la sensibilitatea la
dialect/ subdialect/ grai, sensibilitatea la registru privitoare la variaţiile în
interiorul unui singur dialect, subdialect sau grai, sensibilitatea la naturaleţe
care vizează maniera în care sunt formulate şi interpretate elementele de limbaj,
77
nu în sensul acurateţei lingvistice, ci în sensul apartenenţei prin naştere la
respectiva limbă (nativelike way), respectiv utilizarea şi interpretarea
referinţelor culturale şi a figurilor de vorbire. Într-o reprezentare schematică,
componentele competenţei lingvistice în modelul CLA al lui Bachman sunt
structurate astfel:

COMPETENŢĂ LINGVISTICĂ

COMPETENŢĂ ORGANIZAŢIONALĂ COMPETENŢĂ PRAGMATICĂ

COMPETENŢĂ COMPETENŢĂ COMPETENŢĂ COMPETENŢĂ

GRAMATICALĂ TEXTUAL Ă ILOCUŢIONARĂ SOCIOLINGVISTIC Ă

funcţia ideaţională
funcţia de manipulare
funcţia euristică
funcţia imaginativă

referinţe culturale şi
figuri de limbaj
coeziune
organizare retorică

sensibilitatea la dialect
sensibilitatea la registru
sensibilitatea lanaturaleţe
vocabular
morfologie
sintaxă
fonologie/grafologie

Fig.7 Componentele competenţei lingvistice (apud Bachman, 1990:87)

Competenţa strategică are acelaşi înţeles ca în studiile lui Canale şi

Swain şi reprezintă capacitatea mentală a participanţilor la actul de comunicare
de a compensa neajunsurile componentelor competenţei lingvistice în utilizarea
limbii în contexte comunicaţionale diferite, atâta timp cât strategia
comunicaţională, la modul general, priveşte încercarea interlocutorilor de a
conveni asupra unui înţeles. Componentele acestei competenţe sunt (Bachman,
1990:100-101): evaluarea (assessment), planificarea (planning) şi executarea
(execution). Componenta evaluativă presupune raportarea la un scop
comunicaţional într-un context mental dat, identificarea informaţiei cerute şi a
resurselor de limbaj disponibile, respectiv evaluarea interlocutorului. Într-o
manieră sistematizată,

componenta evaluativă ne oferă posibilitatea (1) să identificăm informaţia –

incluzând varietatea limbii, sau dialogul – care este necesar pentru
realizarea unui scop comunicativ particular într-un anumit context; (2) să
determinăm ce competenţe de limbaj (limba nativă, a doua limbă sau o
limbă străină) ne sunt la dispoziţie pentru un transfer de informaţie mai
eficient realizat pentru atingerea scopului comunicativ; (3) să certificăm
abilităţile sau cunoştinţele împărtăşite de interlocutor; şi (4) să continuăm
78
 încercarea de comunicare, evaluând în ce măsură scopul comunicaţional a
fost atins (Bachman, 1990:100).

Componenta de planificare priveşte remedierea elementelor relevante

din competenţa lingvistică, de natură gramaticală, textuală, ilocuţionară sau
sociolingvistică, şi formularea unui plan care să conducă la atingerea scopului
comunicaţional. Componenta executorie implică mecanismele psihofiziologice
în implementarea planului în acord cu modul şi canalul adecvate scopului
comunicativ şi contextului de producere. Într-o reprezentare schematică,
punerea în act a limbii, prin apel la componentele CLA, presupune o
interrelaţionare a competenţei strategice cu competenţa lingvistică, cu
mecanismele psihofiziologice şi cu contextul de următoarea natură (Bachman,
1990:102):

SCOP
interpretarea / exprimarea
vorbirii prin apel la funcţii
spec., modalităţi şi con ţinut

EVALUAREA PROCESUL COMPETENŢĂ

SITUAŢIEI DE PLANIFICARE LINGVISTICĂ
extragerea punctelor din Competenţă
competenţa lingvistică organizaţională
Competenţă
pregmatică
PLAN L1, Li, L2
alcătuit din puncte,
a căror realizare este
aşteptat ă să conducă la
scopul comunicativ

EXECUŢIE MECANISME
Proces neurologicşi PSIHOFIZIOLOGICE
fiziologic

EXPRIMARE
Exprimarea/interpretarea
limbajului

Fig.8 Un model al utilizării limbii, extensie a modelului Færch-Kasper (1983)

Modelul Bachman este un model-sinteză, complex, oferind o descriere

detaliată a elementelor componente, oferind o definiţie operaţională a
competenţei de comunicare. În afara acestuia, alte modele-sinteză au fost
propuse de Marianne Celce-Murcia și colaboratorii. Spre exemplu, Celce-
Murcia et al. (1995:10), Celce-Murcia (2008:44) propun o structură grafică în
care componentele lingvistică, sociolingvistică/ socioculturală, discursivă,
strategică şi acţională sunt reprezentate împreună cu relaţiile lor funcţionale.

79
 COMPETENŢĂ
SOCIO-CULTURALĂ

COMPETENŢĂ
DISCURSIVĂ

COMPETENŢĂ COMPETENŢ Ă
LINGVISTICĂ ACŢIONALĂ

COMPETENŢĂ
STRATEGICĂ

Fig. 9 Reprezentarea schematică a competenţei de comunicare ( apud Celce-

Murcia, 2008:44)

Reprezentarea schematică a fost revizuită în studiile ulterioare, în

condiţiile în care competenţa acţională a fost înlocuită de competenţă
interacţională şi competenţa convenţională (formulaic competence), referitoare
la aspectele convenţionale ale limbii, „ca acte de comunicare orală sau ca
schimburi retorice scrise care funcţionează ca parte a competenţei de
comunicare” (Celce-Murcia & Olshtain, 2000:71).

COMPETENŢA
SOCIO-CULTURALĂ

COMPETENŢA COMPETENŢA COMPETENŢA

LINGVISTICĂ DISCURSIVĂ CONVENŢIONALĂ

COMPETENŢA COMPETENŢA
STRATEGICĂ INTERACŢIONALĂ

Fig. 10 Reprezentarea schematică revizuită a competenţei de comunicare (Celce-

Murcia & Olshtain, 2000:45)
80
 În studiul din 2008, Celce-Murcia defineşte competenţa convenţională
drept element de contrabalanţă în raport cu competenţa lingvistică
(„Competenţa convenţională se referă la acele fragmente fixe şi prefabricate de
limbaj pe care vorbitorii le utilizează intensiv în interacţiunile cotidiene”, v.
Celce-Murcia, 2008:47), cuprinzând elementele rutiniere, colocaţiile, structurile
idiomatice, cadrele lexicale etc. Competenţa interacţională (Celce-Murcia,
2008:45), subsumând competenţa acţională, conversaţională şi
nonverbală/paralingvistică, întregeşte setul de elemente componente ale
competenţei de comunicare şi o încadrează în contextul unei lumi deschise, în
care relaţiile interculturale sunt luate în considerare.

81
 8. Comunicarea de influențare

A vorbi înseamnă a face ca lumea să fie

comună (Emmanuel Lévinas)

8.1 Căi ale influenței. Comunicarea de influențare presupune apelul

implicit și situarea, în ceea ce privește receptorul, fie la baza unui construct
cognitiv al concepției despre lume și viață tributar unor scheme reducționiste,
fie la „porțile subconștientului” (Ruști, 2005:7 -21). În primul caz, structurarea
propriei concepții despre tema discuției – influențată de concepția emițătorului
– într-un cadru al comunicării lipsit de tensiune ne trimite spre teoriile
consistenței cognitive. Teoriile consistenței cognitive au drept fundament
pretenția de raționalitate comunicațională, în baza căreia înțelegerea umană dă
formă rațională inclusiv comportamentului irațional.

Conceptul consistenței în comportamentul uman este o extensie a noțiunii

generale de la lumea fizică la domeniul comportamentului uman. Diferiți
teoreticieni susțin că indivizii luptă pentru consistență în mai multe feluri,
ca de exemplu: consistența în atitudini, în comportamente, în percepția
noastră asupra lumii sau chiar în dezvoltarea personalității. Pe scurt,
încercăm să organizăm lumea în moduri în care ni se par pline de înțeles și
raționale (Severin & Tankard Jr., 2004:153).

Din această perspectivă, orice inconsecvență generează „tensiune

psihologică” sau disconfort în relațiile interumane, conducând astfel la un
anumit tip de acțiune care să presupună reducerea tensiunii, inconsistenței,
dezechilibrului și, în limitele posibilului, dobândirea consistenței.
În cel de-al doilea caz, comunicarea de influențare face apel la
proximitatea unui hotar dintre conștient și inconștient , adică la „porțile unei
zone aproape necunoscute în care stă informația nemonitorizată, alungată,
neglijată, neluată în seamă” (Ruști, 2005:12-13), a unei zone guvernate de
refulare, uitare accidentală, camuflare, în care cuvintele angajează simpatetic
alte cuvinte. Apelul la subconștient, ca bancă de informații despre persoana în
cauză, despre istoria ei socială, reprezintă una dintre căile posibile de angajare a
acțiunii receptorului în acord cu intențiile emițătorului care controlează punți de
legătură cu acest teritoriu al necunoscutului uman. Din fericire, cunoașterea
psihicului uman nu este la îndemâna oricui și influențarea prin teritoriul
simbolic al presimțirilor, anticipărilor, viselor receptorului este dificilă. Dar,
atâta vreme cât vorbim despre un prag al conștiinței, câtă vreme vorbim despre
o încercare de excedere a limitelor conștientului, este necesar apelul la fațetele
multiple ale psihicului uman:

82
 Ipoteza pragului conștienței și a inconștientului înseamnă că materialul brut
indispensabil oricărei cunoașteri, și anume reacțiile psihice, ba chiar
<gândurile> și <cunoștințele> inconștiente se află în imediata vecinătate,
sub sau deasupra conștientului, despărțite de acesta doar printr -un <prag>,
dar fiind totuși, după toate aparențele, de ne atins (Jung, 1954/1994:26).

Una dintre posibilitățile interpretative, consonant cu studiile lui Jung,

este cea conform căreia psihicul uman cunoaște două laturi, una
individuală/personală și una colectivă. Mai mult, fondul simbolic personal,
inconștientul individual presupunând captarea de evenimente refulate, acel
labirint misterios al unei camuflări a conștientului/raționalului este completat de
un fond simbolic comun, de un inconștient impersonal, denumit inconștientul
colectiv (Jung, 1954/1994:71). Acele structuri simbolice colective, repetate
obsesiv în limitele unui cadru cultural, reprezintă un teritoriu al inconștientului
în care se poate pătrunde mai ușor decât în inconștientul personal. Simplul apel
la arhetipuri, structuri narative și simboluri care se repetă în limite culturale,
angajând o memorie colectivă ce conține sensuri/structuri specifice, ușor de
decriptat în afara experienței individuale a persoanei, oarecum protejată astfel în
raport cu inconștientul individual, permite accesul prin „porțile
subconștientului” la posibilităț ile de influențare prin fondul simbolic comun.
Vinovăția, frica de nereușită, incertitudinea, teama de a nu rata, anxietatea etc.
sunt tot atâtea porți de acces la persoană, chiar dacă se face apel la o cale mai
ocolită, prin intermediul unor arhetipuri ale memoriei colective. Cu alte cuvinte,
ceea ce provine din experiența personală permite accesul prin structuri ale
experienței generale, făcând individul vulnerabil la cuvânt, la influențare.
Cultura, cadru protector în raporturile interindividuale se dovedește a fi în acest
caz principala poartă de accesare a vulnerabilităților individuale, cu condiția ca
respectivul cadru cultural să fie suficient de bine cunoscut de către emițător/
inițiator. Dar, mai mult de atât, nici măcar structura conștientă indiviuduală, cea
în care încrederea este totală, nu protejează suficient împotriva acțiunii de
influențare. Nu există conținut conștient care să nu fie, dintr -o anumită
perspectivă, inconștient, notează Jung (1954/1994:49,7 1), ceea ce înseamnă că
și individual, conținuturile conștientului sunt simultan conștiente și
inconștiente. Date fiind aceste slăbiciuni, una colectivă, a unei culturi care poate
deschide porți prin inconștientul colectiv către inconștientul individual, alta
individuală, prin structura conținuturilor conștiente, deschizătoaare în
inconștient, rezultă că influențarea subliminală este nu doar posibilă, ci chiar
reprezintă o parte a comunicării curente. Pătrunderea prin aceste porți înspre
zona inconștientului personal este posibilă cu cât încrederea în fundamentul
credințelor (culturale, religioase) sau în cel al convingerilor este mai mare. Cu
alte cuvinte, predispoziția la influențare nu este direct proporțională cu gradul
de civilizație sau cu nivelul de e ducație, ci cu capacitatea adaptativă a ființei.

83
 8.2 Influența și raporturile de putere. Raporturile cu celălalt, de
cooperare sau de competiție, de înfrățire/consolidare a relațiilor sau de
putere/construire sau consolidare a poziției, se realizează pr in intermediul
comunicării. Dar comunicarea servește deopotrivă informării și influenței. În
plus, ființa umană, supusă unor traume logice cum ar fi cea a crizei conținutului
care depășește forma (a devenirii, adică), a infinitului (a lui Dumnezeu și a
morții) și, nu în ultimul rând, a raporturilor sociale (a iubirii, a neîncrederii, a
trădării), se agață comunicațional de celălalt ca de un reper (Lévinas, 1999:35).
Evadarea prin celălalt, subliniază Lévinas, se poate realiza prin dorință până la
invidierea alterității, prin plă cere până la altruism, prin casă până la deschidere,
prin iubire până la dizolvarea sinelui, și prin cuvânt până la autoidentificare
(Ruști, 2005:24-26). Rămâne să observăm că raportul cu celălalt, trecând prin
aceste stadii ale evadării din sine, sfârșește de multe ori în sine, cu promisiunea
întoarcerii la celălalt, cu promisiunea noii evadări. Privind dintr-o asemenea
perspectivă, legătura dintre ego și alter se realizează în zona comună a culturii
care permite ancorarea de punți în tre conștientul individiual și inconștientul
colectiv punând la dispoziție întregul arsenal de atitudini, simboluri, arhetipuri
etc. În ceea ce privește proiecția comunicării (a celei verbale) în limitele
contactului cu celălalt, cuvântul acționează ca fil tru conștient într-un set de
raporturi vizibile/tangibile, cum sunt cele cu conștientul individual al
partenerului comunicării, sau invinzibile/ intangibile, cum sunt cele cu
inconștientul colectiv. Or, atâta vreme cât inconștientul individual se revarsă î n
zona vizibilului prin nevroze, amintiri, vise etc., inconștientul colectiv
marchează lexisul care, în manieră simpatetică, angrenează inconștientul
individual. La acest nivel se produce efectiv influența.
Influența presupune capacitatea de a modifica în anumite limite
comportamentul celuilalt, în termeni sociologici influența socială fiind înțeleasă
ca fiind „acțiunea exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.), orientată
spre modificarea acțiunilor și manifestărilor alteia” ( Zamfir & Vlăsceanu,
1993:294-295). Comunicarea ca proces de influență socială presupune o gamă
largă de intenții comunicaționale, care se manifestă sub forma persuasiunii sau
manipulării. Influența socială este considerată, în linia sociologiei acționaliste a
lui Raymond Boudon, ca fiind o formă specifică a puterii, în care
emițătorul/enunțiatorul trebuie să fie compentent din punct de vedere
comunicațional și să aibă acces la informație de interes pentru
receptor/auditoriu/ enunțiatar . Acesta, la rândul său, trebuie să accepte tacit un
set de valori și, uneori , chiar efectele comunicării de influențare , pe care să le fi
conștientizat în prealabil (în cazul persuasiunii, de exemplu). În acest sens,
influența trebuie privită ca rezultat al unor raporturi manifeste de putere, bazat
pe un consens tacit între actorii comunicării, premergător unui act
comunicațional în care emițătorul (inițiatorul comunicării) este perceput ca
deținând competență și informație. Puterea trebuie înțeleasă, în acest context, ca
reprezentând „capacitatea de a controla și influența comportamentul altora fără
consimțământul acestora” (Cismaru, 2008:57), spre deosebire de autoritate, care
84
este însoțită de legitimitatea aferentă. Pentru punctarea legăturii directe dintre
influențare și putere, Irina Stănci ugelu (2009:177) apelează la argumentele
sociologice ale lui Michael Mann (1986), care în subcapitolul The four sources
and organizations of power situează influența într-o zonă de manifestare a
puterii (cea simbolică sau ideologică, ideological power, v. Mann, 1986:22-23),
diferită de constrângere și forță.
Într-o accepțiune marginală, puterea este înțeleasă ca fiind influența
maximală pe care o poate exercita cineva asupra altcuiva, îmbrăcând una dintre
posibilele forme de manifestare:
- puterea legitimă, sau puterea conferită de post/status;
- puterea de recompensă, sau a celor ce dețin astfel de mijloace;
- puterea de coerciție, sau puterea celor ce dispun de sancțiuni (în
general corelată cu puterea de recompensă);
- puterea de expert, bazată pe reputația sau pe succesul celui care o deține;
- puterea de informație, sau forma de putere specifică gatekeeper-ilor,
celor care controlează accesul la informație;
- puterea relațională, bazată pe raporturile cu persoanele influente
(Fortin, 2001, apud Cismaru, 2008:57).
Aceste forme de manifestare a puterii presupun angajări relaționale
diferite între actorii comunicării, deveniți actori ai influenței; ele presupun
modalități diferite de coorientare a receptorului, de la supunere reglementată
normativ și orientări calcula tive până la încredere, empatizare, chiar idetificare
cu emițătorul (Stănciugelu, 2009:181). Ș i influența îmbracă forme diferite de
manifestare. Persuasiunea, formă a comunicării de influență care presupune
coordonarea emițătorului cu scopurile individuale , de grup sau organizaționale
ale receptorilor, se realizează în baza unor argumente raționale, prezentate
selectiv și într -o ordine subiectivă, dar și în baza unor fundamente emoționale
sau culturale. Manipularea, înțeleasă ca formă de influență care pres upune
determinarea unui actor comunicațional să acționeze în mod compatibil cu
interesul enunțiatorului și diferit față de interesele sale, se realizează în limitele
unei raționalități bazate pe argumente false sau falsificabile, pe fundamente
ideologice, pe influență emoțională, non -rațională. Diferența dintre aceste două
forme de influențare comunicațională diferă, în principiu, prin intenționalitate,
dar există și alte aspecte distincte, în special în raport cu etica actului
comunicațional:

După cum vedem, diferența dintre persuasiune și manipulare apare doar din
punctul de vedere al intenționalității (…) Totuși, mai apar două diferențe,
care țin tot de tehnicile folosite și care merită a fi discutate; în primul rând,
este vorba de recurgerea la argumente falsificate: din punctul de vedere al
analizei, această precizare nu este problematică: odată ce intenția este de a
induce în eroare, recurgerea la argumente falsificate nu mai ridică probleme
morale, fiind consistentă cu intenția; minciuna este o tehni că de manipulare
printre altele (ca dezinformarea, minciuna, zvonul, intoxicarea)
(Stănciugelu, 2009:187).
85
 Vasile Tran și Irina Stănciugelu (2007:13) consideră că formele
îndepărtate de la dezideratul moral în comunicare pot fi înțelese ca având „un
caracter inerent patologic” incluzând, printre acestea, manipularea cu toate
tehnicile anterior menționate:

Manipularea este comunicare patologică, înțelegând prin această

comunicare intenții ascunse și răuvoitoare, în măsura în care interesele
interlocutorului sunt, în cel mai bun caz, ignorate de către manipulator, iar
autodeterminarea lui subminată. Patologia invocată aici este, evident, de
ordin moral (Tran & Stănciugelu, 2007:15).

Tran și Stănciugelu propun, așadar, analiza unor tipologii patologice,

care includ manipularea, propaganda, dezinformarea, intoxicarea, impostura,
indiferent dacă înțelesurile asociate fiecărui tip de comunicare se întersectează
si se suprapun. Totodată, și limita dintre cele două forme majore de influență,
persuasiunea și manipularea, este uneori insesizabilă, alteori fluctuantă. De
exemplu, persuasiunea în care acțiunea de influențare se realizează prin apel la
motivații și credințe inconștiente, la aspecte de ordin subliminal, la raționări
fundamentate emoțional sau cultural, este considerată uneori manipulare, chiar
dacă scopul influenței este acela de a produce schimbări în concordanță cu
voința receptorului. Un alt exemplu este existența unei așa-numite manipulări
„pozitive” în care intenția este pozitivă, dar influen ța nu constă doar în
obținerea efectului compatibilității proiectate de gândire și acțiune între actorii
comunicării (percepute pozitiv de receptor), ci și întărirea unei poziții de putere
și control de către emițător. Raporturile dintre influență, în înțelesul de gen
proxim al persuasiunii și manipulării, și acești ultimi doi termeni, forme
particulare de influență, fără a exista o demarcație precisă între sensuri, au fost
reconfigurate prin poziția lui Alex Mucchielli (2002), care a încercat să șteargă
orice posibile limite. Mai mult, Mucchielli a mutat indeterminarea pe palierul
influențării, afirmând că termenii comunicare și influență se presupun reciproc:

Orice comunicare este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește

într-adevăr să transmită un sens (al unei idei sau sistuații, al unui fenomen
etc.), ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Influențarea este
consubstanțială comunicării. A comunica și a influența formează una și
aceeași acțiune. (Mucchielli, 2002:11).

Construită în prelungirea dramaturgiei sociale a lui Goffman

(1959/2007), perspectiva lui Alex Mucchielli presupune o angajare sumativă,
generalizatoare și simplificatoare totodată, utilă în câmp teoretic prin
menținerea distincției dintre instrumente și tehnici de influențare, nu și dintre
formele influențării în raport cu intenționalitatea. Pentru Mucchielli odată ce
actul comunicării presupune continua raportare la contextul comunicării,
continua definire a situației comunicaționale, influențarea se realizează implicit,
iar comunicarea se confundă cu finalitatea, cu influența intenționată.
86
Evident, între comunicare și influențare nu se poate pune semnul egal, dar un
anumit grad de influență există în orice act comunicațional , inclusiv în cele care
presupun utilizarea formulelor de salut sau de politețe pentru menținerea
canalelor de comunicare deschise, sau în cele prin care se intenționează
transmiterea unor conținuturi informaționale.
În aceste condiții, comunicarea de influențare desemenază doar acele
forme comunicaționale în care intenționalitatea influențării constituie un scop în
sine, indiferent dacă se realizează în sens pozitiv, prin persuasiune, sau în sens
negativ, prin manipulare.

87
88
 modele şi teorii ale comunicării.

89
abordări rigide
90
 9. Preliminarii epistemologice ale abordărilor rigide
9.1. Cotitura lingvistică. Originea „teoriilor comunicării”, în stadiul
preparadigmatic al acestora, se regăseşte în ştiinţe al căror obiect de studiu este
distinct şi separabil, pentru care întregul este sumativ, iar tipul predominant de
cunoaştere este cel analitic. Aceste ştiinţe, specifice modernismului şi vizând un
ideal pozitivist de cunoaştere, au intrat în contact cu filosofia secolului XX şi cu
cea a primei jumătăţi a secolului XXI, rigidizând-o şi contaminând-o cu
programe logiciste, obligând-o să îndepărteze „lestul” metafizic. În ariile
disciplinare astfel delimitate se poate vorbi despre o încercare de continuare a
unei paradigme analitice, având drept repere orientarea spre experienţă şi
acceptarea adevărului în cunoaştere ca fiind cel al cunoaşterii ştiinţifice. Putem
vorbi despre trăsături comune acestor ştiinţe, cum ar fi rigidizarea, punerea
accentului pe concept, pe semnificaţie şi pe valoarea de adevăr.
Faţă de precedenta paradigmă, idealistă, caracterizată prin cunoaştere
sincretică, bazele noilor orientări se pun odată cu ruperea relaţiilor dintre
speculaţia ştiinţifică, specifică paradigmei anterioare, idealiste8, şi simţul comun
(common sense), respectiv odată cu aducerea înţelesului exagerărilor
paradigmei din sferele intelectualiste, elitiste spre înţelesul maselor. Mai mult,
prin intermediul lui Frege, Russell, Wittgenstein sau Carnap, filosofia continuă
procesul de raţionalizare început de Bacon şi Descartes. Este luat drept reper
domeniul matematicii care „oferă filosofului imaginea unui paradis teoretic în
care el se străduieşte să-şi aducă cercetarea” (Iliescu, 1989:96).
Studiul limbajului în cadrul larg al cunoașterii filosofice, fără să se
realizeze desprinderea şi constituirea în arie disciplinară distinctă, se supunea
aceleiaşi abordări generale, presupunând aducerea în acord a problematicii sale
cu simţul comun, punerea în discuţia maselor şi formularea aspectelor teoretice
în limbajul comun (ordinary language) prin apel la concepte general cunoscute.
Mai mult, studiul limbajului a fost supus şi acţiunii „briciului lui Occam”, care
presupunea eliminarea a tot ceea ce este nefolositor şi lipsit de necesitate
(îndepărtarea amintitului „lestul” metafizic). Supunându-se acestui principiu,
filosofiei şi ştiinţelor li s-a permis avansul în linia cauzalității. În acest sens, și
filosofia era structurată după regulile ştiinţelor, iar studiul limbajului se supunea
structurării rigide specifice mecanicii clasice și matematicii.
Cu timpul, filosofia devine instrument de cunoaştere analitică a lumii,
obiectul său fiind limbajul, iar metoda – analiza logică a acestuia. Problemele
filosofice sunt reduse la probleme de limbaj, iar analiza logică a limbajului este
continuată de clarificarea şi organizarea gândirii. În acest context, cunoaşterea

8
Cuvântul „idealism” este folosit de filosofi diferiţi în sensuri oarecum diferite. Vom înţelege
prin ele doctrina potrivit căreia orice există, sau în orice caz orice despre care se ştie că există,
trebuie să fie într-un anumit sens mintal (Russell, 1995:23).
91
ştiinţifică devine model în ceea ce priveşte raportarea obiectivă la realitatea
înconjurătoare, iar limbajul obiectiv din ştiinţele exacte devine model de
obiectivizare a limbajului pentru a răspunde unei cerinţe a cunoaşterii:
comunicarea ca transfer de informaţie, de cunoştinţe. Prin intermediul acestei
paradigme, filosofia gravitează în jurul limbajului. Limbajului i se asigură rolul
privilegiat în noua paradigmă:

Limbajul este acel mediu cristalizant în care cunoaşterea poate fi adusă la

forma canonică, deci ideală (…). Limbajul este, de asemenea, materia
primă indispensabilă acţiunii suprametodei ce caracterizează această
paradigmă şi care constituie principala sa resursă teoretică (Iliescu,
1989:36).

Fenomenul cultural care a presupus abandonul temelor clasice ale

filosofiei şi orientarea spre discurs şi problematica aferentă acestuia a fost numit
„cotitură lingvistică” (Iliescu, 1989:31). Însă „cotitura lingvistică” nu poate fi
privită separat faţă de paradigma analitică. În baza acestei paradigme analitice
(sau de cunoaştere raţională), valorii cognitive a limbajului i s-a asociat
consensul intersubiectiv; prin intermediul acestuia problema atingerii unui ideal
de inteligibilitate a devenit manifestă. Acest ideal putea fi atins doar făcându-se
apel la trăsături specifice cunoaşterii raţionale, adică precizie, claritate,
univocitate etc., respectiv la un anumit grad de rigoare formală. Această rigoare
cere, în egală măsură, viziune integrală şi sistematicitate, un ideal de cunoaştere
şi posibilitatea reducerii structurilor la elemente bazale, la forme canonice de
cunoaştere raţională. În această sitematizare a cunoaşterii, în baza unei structuri
axiomatice, limbajul devine mediu al cunoaşterii, permiţând apelul la metode
canonice, reducţioniste, în intenţia atingerii pragului ultim, format din elemente
individuale.
9.2. Proiectul logicist al lui Gottlob Frege. În cadrul proiectului său
logicist, Gottlob Frege a intenţionat o clarificare a expresiei lingvistice plecând
de la tipul de structurare matematică, care să conducă la o exactitate a
demonstraţiei ca rezultat al clarităţii şi rigurozităţii limbajului prin intermediul
căruia se realizează demonstraţia (Husted, 2003, 59-69). Pentru realizarea
acestui ideal de claritate şi rigurozitate a limbajului, Frege introduce „scrierea
conceptuală” (Begrieffschrift), propunând expresii logico-propoziţionale
(„non”, „şi”, „sau”, „dacă… atunci”, „dacă şi numai dacă… atunci”), expresii
de cuantificare („toţi”, „nici unul”, „unii”), conectori simbolici, cuantori,
punând bazele logicii simbolice şi transferând obiectul de studiu al limbajului
dinspre filozofie înspre logică, adică Frege a structurat filosofia după modelul
matematic. Filosoful german a intenţionat să răspândească tipul de structurare şi
la celelalte ştiinţe, deja conturate, respectiv să înlocuiască abordarea propoziţiei
după modelul subiect-predicat cu abordarea propoziţiei după modelul funcţie-
argument.

92
 Frege pune bazele triunghiului semiotic, definind sensul şi referinţa unui
semn şi stabilind relaţii de corespondenţă între acestea. În viziunea sa, unei
singure referinţe nu îi corespunde, în mod necesar, un singur semn, iar unei
expresii (ca sumă de semne) nu i se poate asocia un singur sens: „Fiecărei
expresii ce aparţine unei totalităţi de semne trebuie să-i corespundă neîndoielnic
un sens definit; dar limbajele naturale nu satisfac adesea această condiţie”
(Frege, 1892). De asemenea, filosoful german distinge între referinţa indirectă
(în cazul vorbirii indirecte) şi referinţa directă, anticipând seria semiotică a lui
Peirce. Nu stabileşte relaţii de egalitate între sensul semnului şi ideea asociată,
pe care o consideră a fi o „imagine internă”. Mai mult, admite că acelaşi sens nu
este întotdeauna asociat aceleiaşi idei pentru aceeaşi persoană, cu atât mai puţin
pentru persoane diferite (în baza principiului Si duo idem faciunt, non est idem).
Ulterior, Frege rigidizează ideea privitoare la nivelurile de organizare a
limbajului: cuvinte, expresii, fraze, respectiv cea privitoare la imposibilitatea
acceptării traducerii ca „staţionare” pe nivelul cuvintelor. Cu toate acestea, el se
abate de la tradiţia filosofică în ceea ce priveşte studiul limbajului. De pildă, în
concepţia fregeană numele propriu nu este privit drept un „designator rigid”,
aşa cum l-a considerat mai târziu Kripke9, ci este sinonim cu descripţia care l-ar
înlocui, ceea ce presupune şi posibilitatea de a face apel la triunghiul semiotic
prefigurat:

Un nume propriu (cuvânt, semn, combinaţie de semne, expresie) exprimă

sensul său, înlocuieşte sau îşi desemnează referinţa. Prin înţelesurile unui
semn îi exprimăm sensurile şi îi desemnăm referinţa. (Frege, 1892)

Pentru filosoful german limbajul a rămas un simplu instrument, auxiliar,

obiectul cercetărilor sale fiind gândirea. Cu toate acestea, Frege a contribuit la
clarificarea distincţiilor dintre sens şi semnificaţie, la extinderea logicii sau-sau
şi în această arie de studiu, legând (şi nu condiţionând) sensul unei propoziţii de
valoarea sa de adevăr: „prin valoarea de adevăr a unei propoziţii înţelegem
circumstanţa conform căreia aceasta este adevărată sau falsă” (Frege, 1892), în
sensul în care judecata, ca trecere de la gândire la valoare de adevăr, nu priveşte
numai referinţa respectivei propoziţii. Limbajul se structurează, se ordonează,
se clasifică, se defineşte asemenea celorlalte obiecte de studiu ale ştiinţelor, prin
apel la judecată, implicit la valoarea de adevăr. Totodată, limbajul oferă
instrumentele prin care se realizează clarificarea şi rigoarea necesară în
stabilirea valorii de adevăr. Conceptele, expresiile, propoziţiile pot exista în
legătură cu de starea de fapt şi pot fi doar adevărate sau false. Totul se referă la
adevăruri obiective, iar limbajul, din obiect al cunoaşterii idealiştilor, este adus
în cealaltă extremă, a rigorii de raportare la lumea obiectivă, respectiv la un
adevăr sau un fals obiectiv. Rigidizarea urma să fie „desăvârşită” de
continuatorii programului logicist. De exemplu, filosoful german a admis că
există şi excepţii de la regula conform căreia valoarea de adevăr a unei
9
Un „designator rigid” „desemnează acelaşi lucru în toate lumile posibile” (Kripke, 2001:47).
93
propoziţii rămâne neschimbată şi în cazul în care se face apel la aceeaşi
referinţă prin intermediul altei propoziţii, iar în virtutea acestui fapt a făcut apel
la „limbajul logic perfect” sau la „scrierea conceptuală” (Begrieffschrift), pentru
a putea stabili raporturile logice astfel încât valorile de adevăr să rămână
aceleaşi şi în cazul excepţiilor.
9.3. Atomismul logic al şcolii analitice de la Cambridge. Filosoful
austriac Ludwig Wittgenstein şi fostul său profesor, Bertrand Russell au dus
mai departe demersul logicist al lui Frege, punând bazele atomismului logic.
Astfel, realitatea poate fi descompusă în entităţi indivizibile, denumite fapte
atomare, cărora le corespund propoziţii atomare10. Cunoaşterea se realizează fie
prin experienţă nemijlocită, „fără intermedierea vreunei inferenţe sau cunoaşteri
de adevăruri” (Russell, 1995:28), fie prin descriere. Cunoaşterea prin descriere
este indirectă, mijlocită de cunoaşterea prin experienţă, iar „principiul
fundamental în analiza propoziţiilor ce conţin descrieri este acesta: Orice
propoziţie pe care o putem înţelege trebuie să fie compusă în întregime din
constituenţi pe care îi cunoaştem nemijlocit” (Russell, 1995:36).
În concepţia lui Russell, structura limbajului ascunde canoane şi poate fi
redusă la o formă canonică, în sensul pe care îl are expresia în algebră. Analiza
limbajului presupune reducerea acestuia la unităţi ultime, la entităţi atomare,
care nu mai pot fi descompuse şi care, cu ajutorul conectorilor lui Frege, pot
forma propoziţii complexe.

Propoziţiile atomare sunt formate din elemente a căror semnificaţie este

cunoscută din experienţă, deoarece desemnează obiecte, însuşiri sau relaţii
direct perceptibile cu ajutorul organelor de simţ. Se susţine că propoziţiilor
atomare le corespund, în realitate extralingvistică, fapte atomare, formate,
la rândul lor, din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor. Un fapt
atomar constă în posedarea de către un obiect a unei proprietăţi, sau într-o
relaţie dintre două sau mai multe obiecte. Între propoziţii şi fapte există o
corespondenţă strictă; faptele sunt zugrăvite de către propoziţii, iar relaţia
dintre o propoziţie şi faptul exprimat este o relaţie de identitate formală,
structurală sau logică (Macoviciuc, 2000:318).

Atomismul şcolii de la Cambridge se reduce, aşadar, la realizarea

corespondenţei dintre faptele atomare (atomic facts) şi propoziţiile atomare
(atomic propositions). Propoziţiile atomare, raportate la criteriul adevărat/fals,
pot oferi, în viziunea lui Russell, valoarea de adevăr a propoziţiilor complexe
(molecular propositions), iar prin aceasta cunoaşterea poate fi raportată la
10
Propoziţia 2.04: „Totalitatea stărilor și lucrurilor existente constituie lumea ” şi propoziţia
2.06: „Existenţa şi nonexistenţa stărilor de lucruri constituie realitatea” (Wittgenstein, 1991:41).
Ceea ce în traducerea academicianului Alexandru Surdu poartă numele de „stări de lucru” se
regăsește în traducerile în limba engleză drept „atomary facts” (v. Wittgenstein, 1981:37). Într-o
notă la ediția în limba română, Alexandru Surdu menționează: „Realitatea se dovedește a fi
lumea (existența stărilor de lucruri – 2.04) + nonexistența stărilor de lucruri” (Wittgenstein,
1991:129).
94
adevăr, poate fi gândită în termeni obiectivi. Adevărul există independent de
convingeri.

(…) deşi adevărul şi falsul sunt proprietăţi ale convingerilor, ele sunt totuşi
într-un sens proprietăţi extrinseci, deoarece condiţia adevărului unei
convingeri este ceva ce nu presupune convingeri sau (în general) o altă
minte, ci numai obiectele convingerii. O minte care crede, crede ceva
adevărat atunci când există un complex corespondent ce nu conţine mintea,
ci numai obiectele ei. Această corespondenţă asigură adevărul iar absenţa ei
are drept consecinţă falsul. Prin aceasta explicăm deci simultan două fapte
referitoare la convingeri: (a) ele depind de minţi în ceea ce priveşte
existenţa lor, (b) nu depind de minţi în ceea ce priveşte adevărul lor
(Russell, 1995:84).

În intenţia atomizării limbajului, Ludwig Wittgenstein îşi ordonează

lucrarea antumă, Tractatus logico-philosophicus, în teze care decurg unele din
altele şi se constituie în model de organizare şi atomizare a discursului
filosofic11. Structurarea logică a propoziţiilor este evidentă, iar demersul
wittgensteinian subliniază posibilitatea analizării propoziţiilor din punct de
vedere logic, indiferent de faptul că acestea sunt exprimate prin limbaje diferite,
într-un singur mod.
Prin acest demers, Wittgenstein consideră neesenţiale problemele legate
de limbă şi de sens, reducând întreaga problematică a filosofiei la problematica
limbajului. Cele şapte propoziţii principale se pot reduce, în limbaj binar, la
doar două propoziţii: ceea ce se poate spune, se poate spune clar (rezultantă a
propoziţiilor 1-6), respectiv despre ceea ce nu se poate spune trebuie să se tacă
(propoziţia 7). Filosoful austriac reuşeşte să inducă ideea posibilităţii construirii
discursului plecând de la propoziţii atomare, purtătoare de sens (adevărat sau
fals), aşadar a unor funcţii de adevăr, capabile să pună în act, totodată, şi o
rigoare a minţii. La Wittgenstein, limbajul este o imagine a realităţii, o oglindă
a lumii. Între limbaj şi realitate se instituie raporturi bijective, dar nu la
întâmplare, ci ţinându-se cont de organizarea structurală a lumii. Vorbim,
aşadar, despre un izomorfism structural între lume şi limbaj. Astfel, odată apelat
limbajul pentru înţelegere, se face apel la realitate, care poate fi, de asemenea,
înţeleasă. Realitatea odată înţeleasă este presupusă şi înţelegerea locului fiecărei
entităţi în parte în cadrul structurii (clasei, grupului, seriei, mulţimii etc.) din
care face parte. Propoziţiile pot fi percepute prin apel la extensiunea lor

11
Cele şapte propoziţii de bază sunt înlănţuite cauzal, fiecare la rândul ei subsumând alte
propoziţii înlănţuite logic, astfel încât Tractatus-ul devine o entitate logică atomizată,
organizată în jurul celor şapte propoziţii principale: „1. Lumea este tot ce se petrece, … 2. Ceea
ce se petrece, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri, … 3. Imaginea logică a faptelor este
gândirea, … 4. Gândirea este propoziţia cu sens, … 5. Propoziţia este o funcţie de adevăr a
propoziţiilor elementare, … 6. Forma generală a funcţiei de adevăr este [p, ξ, N(ξ)]. Aceasta
este forma generală a propoziţiei,… 7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se
tacă”(Wittgenstein, 1981).
95
(referinţa, denontatul), adică la clasa de obiecte, respectiv la intensiune (sens,
înţeles), adică la proprietatea definitorie pentru respectiva clasă sau la condiţia
de apartenenţă la ea. Intensiunea este numele sub care ideea de esenţă revine în
filozofie după „cotitura lingvistică”, iar abandonul studierii acesteia este similar
renunţării la pretenţiile intelectualiste, elitiste, în dauna simţului comun
(common sense) în filosofia lui Moore. Intensiunea, sensul, esenţa, sunt
percepute ca entităţi asociate expresiilor, care determină extensiunea.
Atât Wittgenstein cât şi Russell nu au reuşit să ajungă la nivelul
entităţilor atomare. Propoziţiile atomare au reprezentat o ficţiune, dar numai
Wittgenstein a realizat, ulterior, că modelul idealizat de cunoaştere prin
raportare la un nivel ultim de propoziţii indivizibile, corespondente unor fapte
atomare, este în dezacord cu forma de cunoaştere subiectivă sau intersubiectivă
care ne caracterizează ca fiinţe umane.
9.4. Idealul axiomatic al Cercului de la Viena. Ideile tânărului filosof
austriac au fost preluate şi duse mai departe, în intenţia impunerii rigorii în
filozofie şi în ştiinţe, prin intermediul reprezentanţilor Cercului de la Viena
(Schlick, Waismann, Carnap). Fondat în baza studiilor lui Ernst Mach
privitoare la monismul neutru, dar şi în continuarea interpretărilor pe Tractatus,
Cercul de la Viena a numărat în rândurile sale personalităţi ale epocii, printre
care: Philip Franck, Richard von Mises, Hans Hahn, Otto Neurath, Moritz
Schlick, Rudolf Carnap, Herbert Feigl, Kurt Gödel, Victor Kraft, Felix
Kaufmann, Bela von Juhos, Friedrich Waismann şi Gustav Bergmann. Cercul s-
a impus prin intenţia unificării ştiinţelor, pe fundamentele matematicii şi fizicii,
respectiv a axio-matizării acestora, adică a găsirii sistemelor de propoziţii dintr-
un domeniu oarecare, propoziţii care să ordoneze şi să genereze cunoştinţele în
respectivul domeniu, pentru a putea oferi necesarul de rigoare şi etalonare.
Reprezentanţii acestei mişcări s-au caracterizat printr-un optimism exagerat în
ceea ce priveşte „posibilitatea perfecţionării şi regularizării limbajului”,
optimism identificat mai târziu cu un ideal de cunoaştere numit ideal axiomatic
(de inteligibilitate sau hilbertian12, după numele matematicianului german
David Hilbert, care a intenţionat axiomatizarea tuturor ştiinţelor, după modelul
axiomatizării matematicii).

Paradigma la care ne referim (n.a. paradigma cunoaşterii raţionale,

paradigma analitică) gravitează în jurul unui ideal de inteligibilitate
recunoscut atât de promotorii reconstrucţiei axiomatice a ştiinţei – de la
Frege, Russell, Hilbert până la Einstein, – cât şi de promotorii
structuralismului (Saussure şi urmaşii). În esenţă acest ideal poate fi
rezumat în ecuaţia: cunoaştere raţională = inteligibilitate necondiţionată
(Iliescu, 1989:31-32).

12
Idealul hilbertian a fost formulat astfel: „a cunoaşte = a reconstrui raţional, adică a da o
hartă riguroasă a teritoriului studiat, a da un model teoretic exact” (Borţun, 2002:89)
96
 Intenţia abordării riguroase transpare în primul rând din instrumentul
ideologic, din manifestul Wissenschaftliche Weltauffassung: der Wiener Kreis,
iar aceste idei au urmărit abordările ulterioare ale reprezentanţilor acestei
mişcări, în special în ceea ce priveşte crearea interdependenţei dintre sensul
propoziţiilor şi condiţiile de adevăr. Mai mult, ei au legat cunoaşterea necesară
de limbaj, considerând că se realizează a priori prin intermediul limbajului, prin
propoziţii analitice, a căror valoare de adevăr este determinată de expresiile sau
simbolurile incluse (entităţile atomare), așadar ca o extensie a demersului
wittgensteinian din propoziţiile 1-6. Cât priveşte cealaltă componentă din
sistemul binar, cunoaşterea non-necesară, se realizează a posteriori, în mod
empiric, depinzând de experienţă, fiind exprimată prin propoziţii cu sens, dar
care nu sunt analitice.
Prin intermediul acestei abordări, filosofia a încetat să conţină în
corpusul său studiul limbajului, ea însăşi devenind în întregime analiza logică a
discursului ştiinţific:

Filosofia a fost concepută, pe de o parte, ca analiză logică a limbajului

ştiinţific, iar construcţia sistemelor lingvistice ca instrument al acestei
analize. Pe de altă parte, alegerea definiţiilor sau a limbajelor artificiale
(construite) a fost importantă din motive practice (eficienţă, simplitate,
comoditate). Câtă vreme astfel de reflecţii au fost considerate relevante sub
raport filosofic, determinarea explicită a devenit din ce în ce mai
problematică (Flor, 2003:151).

Prin apropierea filosofiei de limbaj, prin apelul la unica metodă, analiza

logică a acestuia, constructul pozitiviştilor grupaţi în Cercul de la Viena a
pierdut din funcţionalitate. Odată ce reprezentanţii acestei mişcări au luat pe
cont propriu adâncirea studiului în domeniul cunoaşterii, a fost din ce în ce mai
dificil să se menţină delimitarea metafizicii de ştiinţă, respectiv să se determine
relaţia dintre propoziţiile complexe şi cele direct verificabile. Este şi cazul celei
mai reprezentative personalităţi a Cercului de la Viena, Rudolf Carnap, care s-a
văzut nevoit să îşi reconsidere poziţia. Astfel, Carnap a propus constituirea unui
sistem neutru faţă de realismul pozitivist, respectiv faţă de precedenta
paradigmă, idealistă.
Filosoful german nu a abandonat ipoteza verificării şi validării în
cunoaştere, dar depăşirea unei închistări în rigiditatea axiomatică a fost
înțeleasă că se realizează prin operarea distincţiei între limbajul obiect, a cărui
structură a regulilor trebuie construită, deopotrivă cu limbajul sintactic sau
metalimbajul, prin care se exprimă structura regulilor. Prin aceasta, limbajul
devine autoreferenţial, sintaxa acestuia putând fi exprimată prin acelaşi limbaj,
fără a se ajunge la paradoxuri şi nonsensuri. Dar această delimitare între
limbajul obiect (sau analitic) şi limbajul sintactic a condus, de fapt, la scoaterea
metalimbajului în afara problematicii filosofiei.
În ceea ce priveşte cunoaşterea, Carnap propune rigidizarea/
regularizarea la nivel intensional a limbajului analitic, cerinţă pe care o vede
97
imperioasă cel puţin în privinţa limbajului ştiinţific: „(…) sunt cerute reguli
pentru intensiune, deoarece, în caz contrar, impreciziunea intensională ar
persista, ceea ce ar împiedica înţelegerea reciprocă limpede precum şi
comunicarea efectivă” (Carnap, 1972:308). În contextul în care filosofi precum
Quine şi White consideră că sensul cuvintelor depinde de factorul subiectiv, că
acestea nu sunt „perfect inteligibile”, Carnap rămâne cantonat în problema
obiectivizării.

Teza intensionalistă în pragmatică, pe care o apăr, afirmă că atribuirea unei

intensiuni constituie o ipoteză empirică şi care, deci, ca orice alte ipoteze
lingvistice, poate fi verificată prin observaţii asupra comportamentului
lingvistic. Pe de altă parte, teza extensionalistă afirmă că atribuirea unei
intensiuni, pe baza extensiunii determinate anterior, nu este o chestiune de
fapt, ci una de alegere. Teza afirmă că lingvistul este liber să aleagă oricare
dintre proprietăţile care corespund extensiunii date; el se poate călăuzi în
alegerea sa după considerente de simplitate, dar problema adevărului sau
erorii nu se pune (Carnap, 1972:303).

Apelând la teza intensionalistă, Carnap lămureşte termenul tehnic

intensiune13 pe care îl foloseşte în dauna celui de semnificaţie, pentru că se
referă doar la componenta cognitivă, nu şi la cea designativă a semnificaţiei, pe
care nu o neagă, dar căreia nu îi acordă acelaşi rol precum Wittgenstein după
convertirea la noua paradigmă, Quine sau White. Componenta cognitivă
studiată de filosoful german, rigidizată la extrem, a stat la baza dezvoltării
relaţiei de comunicare om-maşină sau maşină-maşină din modelele procesuale
ale comunicării, atâta vreme cât „intensiunea unui predicat poate fi determinată
pentru robot la fel ca şi pentru vorbitorul uman, ba chiar într-un mod şi mai
complet încă, dacă structura internă a robotului este îndeajuns de cunoscută
pentru a prezice” (Carnap, 1972:313). Rigidizarea limbajului (şi artificializarea
acestuia) se datorează concepţiei lui Carnap conform căreia intensiunea
determină extensiunea, respectiv, din punct de vedere sistematic, descrierea
unui limbaj trebuie să înceapă cu teoria intensiunii. Teoria extensiunii se
constituie în baza precedentei.
Limitarea rolului filosofiei la analiza logică a limbajului constituie o
închidere atât în ceea ce priveşte filosofia, cât şi în ceea ce priveşte ulterioara
constituire a studiului limbajului într-o disciplină de sine stătătoare. Putem nota,
astfel, o depăşire a rigidităţii prin identificarea limbajului observaţional ca
entitate care nu se supune idealului pozitivist în ceea ce priveşte cunoaşterea,
dar, totodată, o limitare în cadrul rigid al cunoaşterii axiomatice, prin eliminarea
acestuia din câmpul de studiu al filosofiei.

13
Carnap defineşte astfel termenii care stau la baza celor două teorii: „Extensiunea propoziţiei
este valoarea ei logică” (1972:70), respectiv „Intensiunea propoziţiei este judecata exprimată de
ea” (1972:71)
98
 10. Modele procesuale. Scheme
10.1. Modelul liniar. Modelul Shannon-Weaver este cea mai cunoscută
şi cea mai reprezentativă schemă de comunicare, funcţionând după principiul
mecanicist al unei linearităţi de tip stimul-răspuns, emiţător-receptor, în care
mesajul, fără conţinut semnificant, transportă informaţie măsurabilă. Informaţia
rămâne invariantă pe parcursul procesului comunicaţional, fiind tradusă în serii
binare de unităţi de informaţie, numite de Shannon biți, care „descriu”
evenimentele exterioare în valori de 0 şi 1. Dimensiunea calitativă a informaţiei
este în mod intenţionat abandonată, Claude Shannon făcând o simplă remarcă
privitoare la acest aspect:

În mod frecvent, mesajul are un înţeles. (…) Aceste aspecte semantice ale
comunicaţiei sunt irelevante în raport cu problema inginerească. Aspectul
semnificativ este că mesajul real este unul selectat dintr-un set de posibile
mesaje (Shannon, Weaver, 1963:33).

În mod firesc, un mesaj lipsit de semnificaţie pentru subiectul receptor

nu are statut de informaţie, de aceea problema conţinutului semantic nu este
eliminată, ci doar suspendată.
Explicaţia unei asemenea abordări este simplă. Matematicianul şi
inginerul Claude Elwood Shannon a intenţionat să structureze un sistem de
comunicaţii. Sub influenţa studiilor realizate de Nyquist (1920) şi Hartley
(1928) în domeniul teoriei comunicaţiei, al noilor, pe atunci (în 1948), metode
de modulare a semnalelor şi sub amprenta includerii în cercetare a unor factori
cum ar fi efectul zgomotului în canalul de comunicaţie, Shannon publică în The
Bell System Technical Journal articolul The Mathematical Theory of
Communication, preluat un an mai târziu sub titlul A Mathematical Theory of
Communication într-o lucrare purtând semnătura sa şi a matematicianului
Warren Weaver (Shannon, Weaver, 1963:31-36).
SURSĂ DE
INFORMAŢII TRANSMIŢĂTOR RECEPTOR DESTINAŢIE

SEMNAL SEMNAL
RECEPŢIONAT
MESAJ MESAJ

SURSĂ DE
ZGOMOT
Fig.11 Diagrama schematică a unui sistem general de comunicaţii, devenită
modelul Shannon-Weaver
99
 Schema cunoscută până azi drept modelul Shannon-Weaver purta
denumirea de diagramă schematică a unui sistem general de comunicaţii şi
făcea trimitere la aspecte de natură tehnologică. Funcţionalitatea procesului
constă în urmarea câtorva paşi necesari: alegerea mesajului de către sursă,
transformarea acestuia în seturi de semnale de către transmiţător, trimiterea
mesajului prin intermediul canalului la receptor, decodificarea mesajului din
semnalele recepţionate şi transmiterea conţinutului acestuia la destinaţie.
Shannon a definit elementele diagramei schematice şi a stabilit rolurile acestor
elemente astfel:
- sursa de informaţii, având rolul de a produce un mesaj sau un pachet
de mesaje de comunicat receptorului, în care mesajul poate fi o secvenţă de
litere, o funcţie de timp sau de alte variabile, respectiv combinaţii între acestea;
- transmiţătorul, care transformă mesajul în asemenea manieră încât să
devină semnal adecvat pentru transmiterea prin canal;
- canalul, care reprezintă calea de transmitere a mesajului de la
transmiţător la receptor, şi care ar putea fi o pereche de fire, un cablu coaxial, o
bandă de frecvenţă radio, o radiaţie luminoasă etc.;
- receptorul, având rolul de a executa operaţia inversă faţă de
transmiţător, reconstituind mesajul din semnal;
- destinaţia, reprezentând entitatea căreia îi este destinată mesajul.
În manieră mecanicistă, McQuail şi Windahl au încercat să „rescrie”
modelul Shannon-Weaver în cazul conversaţiei umane, astfel:

De exemplu, în timpul unei conversaţii, creierul reprezintă sursa de

informaţii; vocea (sistemul coardelor vocale) joacă rolul de emiţător,
producând sunete (vocale, consoane care parcurg traseul de la coardele
vocale ale unei persoane la urechea alteia), transmise printr-un canal
(aerul). Urechea (receptorul) decodifică sunetele/undele sonore (consoane
sau vocale), transformându-le în impulsuri nervoase care ajung la creier
(destinatar) (McQuail, Windahl, 2001:22).

Cu siguranţă, Shannon nu a intenţionat o asemenea abordare a

comunicării umane. Mai mult, notează Lucien Sfez citându-l pe Thayer, „se uită
adesea că Claude Shannon şi Norbert Wiener au dezminţit altădată în mod
special ideea că teoria lor ar fi adecvată procesului de comunicare umană. Se
uită că Shannon se gândea în principal la transmiterea şi obţinerea semnalelor
electronice” (Sfez, 2002a:51-52). Dar, aşa cum s-a afirmat anterior, problema
semnificaţiei a fost suspendată, în timp ce problema valorii artistice,
emoţionale, culturale a mesajului nu a fost atinsă, pentru că inginerul american
considera că informaţia nu afectează comportamentul.
Aducerea dinspre teritoriul comunicaţiilor înspre cel al comunicării (în
engleză ambii termeni au acelaşi semnificant, communication) a discuţiilor
legate de diagrama Shannon a fost realizată de Weaver care, în capitolul 1 al

100
lucrării A Mathematical Theory of Communication a identificat nivelurile la
care se realizează comunicarea:

- Nivelul A: Cât de exact pot fi transmise simbolurile de comunicat?

(Problema tehnică)
- Nivelul B: Cât de precis simbolurile transmise comunică înţelesul dorit?
(Problema semantică)
- Nivelul C: Cât de eficient înţelesul recepţionat influenţează
comportamentul în direcţia dorită? (Problema eficienţei) (Shannon,
Weaver, 1963:4).

Mai mult, Weaver a delimitat între informaţie şi semnificaţie, statuând

că nivelul A este cel care dă măsura realizării comunicării la nivelurile B şi C.
În ciuda punerii în discuţie a problemei semantice, Weaver a operat o separare
artificială a nivelurilor la care se produce comunicarea. În ciuda criticilor aduse
de Sfez, Jacques sau Baudrillard, care îl consideră un obstacol epistemologic în
dezvoltarea teoriei comunicării, modelul Shannon-Weaver continuă să rămână
element de referinţă în dezvoltarea teoriei comunicării. Mai mult, acest model a
suferit numeroase modificări/dezvoltări ulterioare.

Modelul matematic-cibernetic al comunicării a devenit în timp „schema

canonică” a comunicării sau modelul fondator al ştiinţelor informaţiei şi
comunicării. El s-a transformat în punct de referinţă pentru toate discuţiile sau
explicaţiile teoretice ale comunicării (Pârvu, 2000:40).

Una dintre aceste dezvoltări în intenţia transmiterii lineare a mesajului

este cea propusă în 1960 de David K. Berlo (modelul S-M-C-R: sursă, mesaj,
canal, receptor), care mută accentul pe mesaj şi pe nivelul semantic al
comunicării (nivelul B în schema propusă de Weaver), dar rămâne cantonat în
procesualitate.

codifică decodifică

sursă mesaj canal receptor

competenţe auz competenţe
conţinut
de comunicare de comunicare
elemente văz
atitudini atitudini
tratare pipăit
cunoştinţe cunoştinţe
structură miros
sistem social sistem social
cod gust
cultură cultură

Fig.12 Modelul Berlo adaptat (apud Berlo, 1960:72)

101
 Transferul pe palierul semantic nu este complet, deoarece
comprehensiunea, în accepţia lui Berlo, depinde de acurateţea cu care sunt
transmise semnalele, prin alegerea simbolurilor corecte şi nu prin alegerea
sensului adecvat (v.fig.17).
David Berlo preia practic modelul mecanicist al lui Shannon şi îl
adaptează comunicării umane, argumentând că modelele de tip S-R (sursă-
receptor) sau cele de tip S-O-R (sursă-obiect-receptor) sunt inadecvate acesteia.
El admite că producerea de mesaje nu se realizează în afara unui construct
propriu, al unei Weltansschauung proprii, ci în limitele unei analize în interiorul
unei realităţi personale, organizată şi construită dinainte. Fiecare participant la
actul comunicării îşi organizează singur propria lume, iar în interiorul acesteia
iau naştere sensurile personale ale mesajelor. Nu întâmplător, atât în ceea ce
priveşte sursa cât şi receptorul, în afara unor competenţe, abilităţi, aptitudini
strict personale, se găsesc şi sistemele (social şi cultural) de apartenenţă ale
actorilor comunicării. Scopul comportamentului comunicaţional rămâne
producerea răspunsului, dar pentru prima dată comunicarea este privită ca acord
şi ca schimb productiv.
10.2. Feedback-ul. Matematicianul Norbert Wiener a contribuit indirect
la modificarea ulterioară a diagramei lui Shannon, prin conturarea unei noi arii
de referinţă în câmpul ştiinţelor: cibernetica. În introducerea scrisă în 1947 la
lucrarea publicată în 1948, Cybernetics, or Control and Communication in the
Animal and the Machine, Wiener şi-a expus explicit intenţia de a unifica
câmpurile teoriei comunicării şi a controlului, aplicabile maşinilor şi animalelor
(Wiener, 1948). În acest scop, el a propus pentru desemnarea ariei de studiu
termenul cibernetică, derivând din gr. Κυβερνήτης, care înseamnă cârmaci,
timonier, conducător. Evident, punerea sub aceeaşi lumină a problematicii
comunicării şi controlului privitor la oameni şi maşini s-a datorat percepţiei sale
pur mecaniciste despre funcţionarea sistemului nervos uman. Wiener considera
că principalele caracteristici ale maşinilor de calcul sunt similare şi în ceea ce
priveşte creierul şi sistemul nervos central. Şi asta pentru că excitaţia nervoasă,
indiferent de intensitatea sa, poate conduce doar la două rezultate: fie la un
proces catalizator, prin apariția unui impuls care străbate nervul de la un capăt
la celălalt, fie la lipsa impulsului. „Aşadar, există o anumită analogie între o
fibră nervoasă şi un circuit electric bistabil, adică un circuit electric având două
stări de echilibru, şi numai două” (Wiener, 1972:253). Insistenţa în a susţine că
aspectele privitoare la comunicare şi control au acelaşi suport, indiferent de aria
de aplicabilitate, l-au determinat pe Wiener să împingă studiul şi spre ştiinţele
sociale. Dar, menţionează matematicianul american, pentru a putea aplica ideile
din cibernetică în „câmpul amorf” al ştiinţelor sociale şi în economie, acestea
trebuie mai întâi testate în inginerie şi în biologie (Wiener, 1966:93). Mai mult,
Norbert Wiener limitează comunicarea la relaţiile de tip om-maşină, maşină-om
și maşină-maşină.

102
 INTRARE SISTEM IEŞIRE

FEEDBACK

Fig.13 Tip de control cu buclă închisă

Studiind sistemele cu autoreglare, Wiener a făcut o importantă

descoperire: bucla de reacţie, numită feedback loop. Diagrama lui Shannon nu
era complet lipsită de reglare, dar aceasta se realiza din exterior, prin
intermediul unui observator, care trimitea un semnal de corecţie (un
feedforward) între receptor şi destinaţie. Dar în cazul lui Wiener, autoreglarea
prin intermediul buclei de reacţie se realizează prin modificarea mărimilor de
intrare (inputs) în baza mărimilor de ieşire (outputs) cu scopul eliminării
semnalului de eroare şi a adaptării sistemului la modificările contextului.
Autoreglarea a permis transformarea schemei cibernetice simple percepţie-
acţiune într-un sistem mai complex, presupunând intrări, ieşiri şi o cale de
reacţie. În afara reglării permanente, feedback-ul a subliniat caracterul complex
al comunicării şi a creat premisele viitoarelor studii ale acesteia ca „fenomen
cumulativ”. Acest construct derivat din studiile lui Norbert Wiener 14, având
drept scop înlăturarea erorilor generate de entropie sau redundanţă a fost
adoptat şi în câmpul comunicării umane, unde:

Conexiunea inversă are în mod tipic un efect de modificare şi ghidare a

activităţilor de codificare şi transmitere ale „codificatorului” şi poate lua
forme diferite, în funcţie de tipul de eveniment comunicaţional. Ea poate fi,
de exemplu, „cealaltă jumătate” a unei conversaţii, rezultatele examenelor
în cadrul unui sistem educaţional, studiile statistice de audienţă ale unei
companii de televiziune, recenziile unei cărţi, expresia facială a
interlocutorului ş.a.m.d. (McQuail, 1999:36-37).

Obţinerea unui flux circular, în comparaţie cu vechea schemă de

comunicare unidirecţională, nu a presupus şi o abordare diferenţiată. Wiener a
păstrat elementele precedentei diagrame funcţionale în relaţiile de comunicare
om-maşină sau om-om prin intermediul maşinii, definind „mesajul” în aceeaşi
termeni ca Shannon:

14
„Cu toţii am găsit că termenul de feedback, care provenea din electronică şi a fost însuşit de
către specialiştii în servomecanisme, este o modalitate adecvată pentru descrierea fenomenelor
în organismul viu, tot aşa de bine ca în maşină” (Wiener, 1972:256)
103
 Pentru noi, o maşină este un dispozitiv de conversie a mesajelor de intrare
în mesaje de ieşire. Un mesaj, din acest punct de vedere, este o secvenţă de
cantităţi care reprezintă semnalele mesajului. Asemenea cantităţi pot fi
curenţi electrici sau diferenţe de potenţial, dar nu se limitează la acestea şi
pot într-adevăr fi de natură diferită. Mai mult, semnalele componente pot fi
distribuite continuu sau discret în timp. O maşină transformă un număr de
astfel de mesaje de intrare într-un număr de mesaje de ieşire, fiecare mesaj
de ieşire depinzând în fiecare moment de mesajele de intrare de până la acel
moment. (Wiener, 1963:32)

Utilizarea feedback-ului în modelele de comunicare s-a realizat mai

târziu, prin studiile lui Osgood, Schramm, DeFleur sau Dance, dar contribuţia
lui Wiener este fundamentală în depăşirea perspectivei unidirecţionale a
comunicării în ceea ce priveşte modelele mecaniciste.
10.3. Modelul circular. Wilbur Schramm a fost primul care a proiectat
comunicarea drept arie de cercetare de sine stătătoare. Totodată, el a făcut
distincţia dintre comunicarea cu/între maşini, structurată de diagrama lui
Shannon, şi comunicarea umană. Dacă în primul caz există nişte limite
proiectate de funcţionare şi, implicit, de transmitere a informaţiilor, esenţa
relaţiei respective fiind „acordarea” maşinii la om şi a omului la maşină, adică
punerea accentului pe canal pentru realizarea transferului nedistorsionat al
cantităţii de informaţie, în comunicarea umană este scos în evidenţă mesajul,
adică interpretarea. „Informaţia” transmisă în comunicarea umană nu se mai
rezumă la seturi de semnale electrice sau de altă natură, ci la ştiri, conţinut
educaţional, la orice conţinut informaţional ce reduce incertitudinea, la
alternativele unei situaţii, fără a omite însă emoţiile, faptele, opiniile,
îndrumările, persuasiunea. Iar această „informaţie” nu se transmite doar prin
intermediul limbajului verbal, ci şi prin „limbajul tăcut” (Schramm, 1975:13).
Schramm interpretează diagrama Shannon, limitându-se, iniţial, la a crea o
relaţie emiţător – receptor, reprezentată în zigzag:

Fig.14 Modelarea transferului de date în zigzag

Dezvoltarea structurii în zigzag în sensul închiderii buclei, dar şi în ceea

ce priveşte mutarea accentului de pe nivelul tehnologic pe nivelul semantic este
completată de contribuţia lui Schramm în definirea ariei comune a cadrelor de

104
referinţă ale emiţătorului şi receptorului. Problema egalizării părţilor implicate
în procesul de comunicare face însă obiectul studiilor lui Osgood, care, spre
deosebire de Schramm, considera că modelul matematic al comunicării nu
poate fi aplicat decât în cazul problemelor inginereşti, nu şi în cazul comunicării
umane. Psihologul Charles E. Osgood a pus accent pe relaţiile dintre indivizii
care comunică, studiind organizarea acestora şi tendinţa spre echilibru. De
altfel, el este autorul teoriei congruenţei, caz particular al teoriei echilibrului a
lui Fritz Heider (stările de dezechilibru produc tensiuni şi generează forţe care
tind să echilibreze raportul), prin intermediul căreia asertează că schimburile
comunicaționale se produc în sensul atingerii unui grad mai ridicat de
congruenţă. Privind din această perspectivă, cei doi actori ai comunicării pot fi
puşi pe picior de egalitate. Ei codifică, interpretează şi decodifică în egală
măsură în comunicarea raportată la un obiect, privitor la care cei doi au deja o
atitudine, iar relaţia lor tinde să se echilibreze continuu în ciuda divergenţelor
de atitudine sau de judecată.

Osgood a arătat că acelaşi individ poate îndeplini funcţia de emiţător şi

destinatar şi ia în considerare înţelesul „simbolurilor din mesaj (am văzut că
modelul lui Shannon şi Weaver exclude înţelesul din definirea informaţiei)”
(…) În concepţia lui Osgood, fiecare persoană dintr-o comunitate este
văzută ca un sistem de comunicare complet, corespunzând modelului lui
Shannon şi Weaver. Osgood a rearanjat modelul lui Shannon în ceea ce a
numit „unitate de comunicaţii” pentru transmiterea şi primirea de mesaje
(Severin & Tankard Jr., 2004:62).

Odată stabilit faptul că emiţătorul şi receptorul sunt roluri diferite ale

aceleiaşi persoane, studiul comunicării din perspectiva lui Osgood oferă
posibilitatea redefinirii mesajului, ca parte din output-ul total (reacţii), dar şi ca
parte din input-ul total (stimuli). Mai mult, în timpul comunicării interumane
mesajul se poate produce simultan ce mesajul celuilalt actor al comunicării,
comportamentul non-verbal putând fi interpretat ca mesaj.

codor m decodor

interpret interpret

decodor m codor

Fig.15 Modelul circular al fluxului comunicării (apud Schramm, 1975:25)

Cu toate acestea, modelul circular este limitativ, deoarece nu se ţine cont

de specificul contextului, de valorile grupului, de cultură. De asemenea,
105
modelul nu poate fi utilizat în studiul comunicării multiple, complexe, a
comunicării de grup şi de masă. Schramm a preluat modelul circular al lui
Osgood, fără a-l îmbunătăţi considerabil. El a continuat studiile în ideea
diferenţierii între elementele comunicării: emiţător (communicator), mesaj şi
receptor, dezvoltând modelul în zigzag al lui Johnson şi definind cadrele de
referinţă (frames of reference) ale actorilor comunicării, respectiv câmpul
experienţei (field of experience). Schramm are o contribuţie esenţială în ceea ce
priveşte îmbunătăţirea transferului în zigzag de informaţie, care constă în
poziţionarea mesajelor în zona comună a cadrelor de referinţă ale actorilor
comunicării, în mediul situaţional şi relaţional dat (Schramm, 1975:32-34). În
mod indirect, acestuia i se atribuie şi modelul Osgood (denumit în continuare
modelul Schramm-Osgood) pentru faptul că l-a prezentat în propriile lucrări,
fără însă a contribui la dezvoltarea lui.
10.4. Modelul elicoidal al lui Frank E.X. Dance. Comunicarea nu
constă, după cum am văzut, într-un simplu proces de transfer de informaţie între
două fiinţe umane care au roluri şi poziţii clar stabilite: emiţător şi receptor, ci
în fluxuri informaţionale re-orientate/dirijate continuu. Din această perspectivă,
modelul circular al lui Osgood necesită îmbunătăţiri în sensul sublinierii
asimetriei relaţiilor create. „Abordarea circulară sugerează că fluxul
comunicării se întoarce, descriind un cerc perfect, exact în punctul de unde a
plecat. Analogia cu un cerc este în mod evident eronată…” (Dance, apud
McQuail & Windahl, 2001:27). Pentru a se situa dincolo de simetria modelelor
circulare şi a elimina „pasul pe loc” realizat prin continua re-orientare a
aceluiaşi flux comunicaţional, F.E.X. Dance (1994) propune drept model o
structură elicoidală. Avantajul acestui model constă în „avansarea” în procesul
de comunicare, în sensul influenţării structurii şi conţinutului comunicării
viitoare. Dance face diferenţă clară între comunicarea umană şi transferul de
informaţie, respectiv între comunicarea umană şi comunicarea animală. El pune
la baza comunicării umane vorbirea, a cărei funcţie este raţionalizarea (Dance,
1994:198), ceea ce conduce la crearea unui cadru mereu nou şi la o dezvoltare a
comunicării în context mereu schimbat. Comunicarea îşi păstrează
continuitatea, dar devine sumativă, cumulativă, iar caracteristica ei
fundamentală devine irepetabilitatea.
Dacă la Schramm, de pildă, comunicarea se realiza în zigzag, prin
schimb reciproc de mesaje, asemenea schimbului de mingi într-un joc de tenis
de masă, în care actorii comunicării (jucătorii) retrimit mesajul într-o zonă
restrânsă, clar delimitată, într-un cadru de referinţă (terenul de joc), fără ca
procesul să conducă la o dezvoltare a jocului pe parcursul desfăşurării lui, la
F.E.X. Dance schimbarea contextului conduce la o dinamică a actului de
comunicare şi a actorilor comunicării, ceea ce implică şi o schimbare a cadrului
de referinţă prin extinderea lui atât prin împărtăşirea unui sistem mai larg de
valori, cât şi prin deschiderea orizontului spre nou. Altfel spus, experienţa
comunicativă se raportează la învăţare, mai exact la învăţarea continuă;

106
comunicarea se poate defini, în acest context, ca învăţare, dezvoltare,
descoperire.

Fig.16 Modelul elicoidal al lui Dance

Fiecare fază a comunicării presupune filtrarea anteriorității prin prisma

prezentului. Modelul elicoidal este caracterizat de continuitate, fără posibilitatea
determinării unui început și fără posibilitatea închiderii. Cu toate acestea,
modelul elicoidal nu este un model propriu-zis, aplicabil unei anumite situaţii
de comunicare. El pune în joc prea puţine variabile, nu poate susţine ipoteze
verificabile şi nu reprezintă o modalitate de reprezentare schematică
reprezentativă unui tip de comunicare. Structura elicoidală implică un fals de
continuitate, atâta vreme cât situaţiile concrete de comunicare presupun rupturi,
discontinuităţi, intermitenţe, starturi false. Din aceste considerente, prin
intermediul modelului lui Dance nu pot fi explicate sincopele în actul
comunicării generate de inerţie, absurd, abstract, nonsens sau patologic.

107
 11. Modele procesuale. Formule
11.1. Modelul funcţionalist. Harold D. Lasswell, cercetător american în
domeniul ştiinţelor politice, a deschis un articol din 1948, The structure and
function of communication in society, cu ceea ce avea să devină mai târziu unul
dintre cele mai cunoscute modele de comunicare (Lasswell, 1948:37-51; v. și
Pârvu, 2000:50):

Acţiunea de comunicare poate fi descrisă dacă vom încerca să răspundem la

următoarele întrebări:
Cine spune?
Ce spune?
Prin ce canal?
Cui?
Cu ce efect?

Modelul Laswell presupune o modificare observabilă şi măsurabilă la

receptor, determinată de elementele identificabile din procesul comunicării,
elemente care, dacă se schimbă, conduc și la schimbarea efectului. Această
condiţionare a efectului comunicării de oricare dintre elementele constituente a
condus la o recepţionare a formulei ca „urmă mnezică” a unei diagrame, în care
fiecărei întrebări îi corespunde câte o parte constituentă a procesului. Mai mult,
propunerea lui Lasswell de a supune formula 5W15 unui studiu pluridisciplinar,
vizând analize ale reglării, conţinutului, mediilor de informare, audienţei şi
efectelor corespondente întrebărilor, a condus spre o astfel de fragmentare din
punct de vedere al percepţiei, încât prin asocierea elementelor componente ale
comunicării întrebărilor din formulă s-a ajuns la o diagramă funcţională:

Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?

emiţător mesaj Mijloc de

Receptor Efect
comunicare

Fig.17 Diagrama McQuail-Windahl corespunzătoare modelului Lasswell (apud

McQuail & Windahl, 2001:19)

În mod evident, în cadrul formulei 5W accentul cade pe emiţător,

mesajele au întotdeauna efecte, iar comunicarea este privită ca un act de
influențare. Aceasta funcţionează în cazul explicit comunicării de masă, sau în
orice altă situaţie de comunicare în care scopul este influenţarea receptorului.

15
Nume sub care mai este cunoscut modelul Lasswell, provenind din formula originală, în
limba engleză: „Who? Says what? In which channel? To whom? With what effect?”
108
Lasswell a propus modelul în calitate de expert în studiul propagandei şi al
ştiinţelor politice (a se vedea, spre exemplu, The Strategy of Revolutionary and
War Propaganda, lucrare publicată în 1950).
Pentru o analiză mai consistentă, aplicabilă unui cadru mai larg de
referinţă, R. Braddock (1958) preia modelul Lasswell şi îl îmbunătăţeşte, în
sensul adăugării a două întrebări noi: În ce context? şi Cu ce scop? McQuail,
Windahl, 2001:20). Intervenţia lui Braddock nu este legată de nevoia extinderii
numărului de elemente componente ale procesului de comunicare, ci de
abordarea studiului din mai multe perspective. De altfel, el chiar atrage atenţia
asupra faptului că formula lasswelliană nu implică specializarea. Analiza
multiplă propusă de politologul american nu presupune şi o abordare multiplă şi
diferenţiată, ci o abordare multi- şi interdisciplinară, în scopul realizării unor
analize pertinente ca răspunsuri posibile la întrebările formulei. Braddock
subliniază faptul că respectivele câmpuri de cercetare interacţionează şi că
întregul nu poate fi privit ca structură aditivă de elemente ale comunicării,
corespunzătoare întrebărilor, ci ca entitate de sine stătătoare. Privitor la
centrarea studiului ştiinţific al comunicării pe una dintre cele cinci tipuri de
analize anterior enumerate (fără a fi abandonate celelalte), filosoful român
notează:

Interesul acordat uneia dintre aceste perspective depinde, după Lasswell, de

gradul de fineţe conceptuală considerat necesar în funcţie de un obiectiv
ştiinţific sau administrativ determinat. Există, evident, şi combinaţii ale
perspectivelor amintite. Formulând această clarificare, Lasswell nu e
interesat de fragmentarea acţiunii de comunicare, ci mai degrabă de
conceperea ei ca totalitate aflată în interacţiune cu ansamblul procesului
social (Pârvu, 2000:51).

Mai mult, comunicarea din perspectiva formulei funcţionaliste a lui

Lasswell poate fi privită ca un organism complex, în dinamica propriei
existenţe, ci doar ca un proces limitat la schimbul/interacţiunea dintre
elementele sale componente.
11.2. Modelul descriptiv al lui Johnson. Cercetătorul american
Wendell Johnson, specialist în câmpul psihologiei clinice şi al patologiei
vorbirii, renunţă la a denumi actorii comunicării după rolurile îndeplinite în
actul comunicațional, limitându-se la a îi nota Mr.A şi Mr.B. Formula propusă
de el a devenit model de comunicare în 1948, dar nu a făcut obiectul unei
recunoașteri ulterioare ca urmare a reputației pătate a autorului ei 16. Ea constă în
zece paşi care fac trimitere atât la o dimensiune comunicativă, cât şi la o
dimensiune perceptivă în raport cu fiecare dintre actorii comunicării:

16
Wendell Johnson (1906-1965), psiholog american, specializat în patologia vorbirii, a avut
reputaţia pătată după experimentul The Monster Study în care a supus jumătate din grupul
experimental la o terapie negativă de vorbire. A avut o contribuţie importantă în câmpul teoretic
al comunicării, fiind autorul unui model bidimensional care a premers modelului lui Gerbner.
109
 1. Are loc un eveniment –
2. care este perceput de Mr.A prin intermediul ochilor, urechilor sau altor
organe de simţ, şi ca rezultat
3. impulsurile nervoase sunt transmise la creierul lui Mr.A, iar de acolo la
muşchi şi glande, producând tensiuni, „emoţii” preverbale etc.
4. pe care Mr.A începe să le traducă în cuvinte în conformitate cu pattern-
urile verbale cu care este obişnuit, şi în afara tuturor acestor cuvinte el
„gândeşte că”
5. „selectează” sau rezumă câteva, cărora le dă o anumită formă şi apoi
6. prin intermediul undelor sonore sau luminoase, Mr.A vorbeşte cu Mr.B,
7. ale cărui urechi şi ochi percep respectivele unde sonore şi luminoase, şi
ca rezultat
8. impulsurile nervoase sunt transmise la creierul lui Mr.B, iar de acolo la
muşchi şi glande, producând tensiuni, „emoţii” preverbale etc.
9. pe care Mr.B începe să le traducă în cuvinte în conformitate cu pattern-
urile verbale cu care este obişnuit, şi în afara tuturor acestor cuvinte el
„gândeşte că”
10. „selectează” sau rezumă câteva, cărora le dă o anumită formă şi apoi
Mr.B vorbeşte sau acţionează în conformitate, astfel stimulându-l pe Mr.A
– sau pe altcineva – şi astfel procesul de comunicare continuă… (apud
Johnson, 1975:301-302)

Abordarea procesului de comunicare nu este rigidă. Sunt avute în vedere

inclusiv cazurile particulare ale comunicării intrapersonale – aspecte netratate
de alte modele prezentate anterior sau pentru care alte modele nu pot fi aplicate.
Wendell Johnson nu a omis nici ariile sensibile ale câmpului comunicării, cum
ar fi: influenţa spirituală, sistemele proprii de valori ale actorilor comunicării
sau intangibilitatea personalităţii. Formula johnsoniană este însoţită şi de o
reprezentare schematică, având mai degrabă rolul de a delimita paşii procesului
decât de a separa etapele. De altfel, cercetătorul american subliniază acest
aspect, al separării etapelor din raţiuni funcţionaliste (pentru a examina funcţiile
şi a determina posibilele discrepanţe la nivelul fiecărei etape), şi nu din raţiuni
stocastice. Întregul studiu al lui Johnson este dedicat analizei respectivelor
discrepanţe, constituindu-se în prima abordare distinctă a barierelor
comunicării.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 etc.
Fig.18 Reprezentarea schematică a modelului descriptiv al lui Johnson (1975:301)

Într-o reprezentare grafică mai elaborată a procesului de comunicare

descris prin formulă, acesta ar încorpora următoarele elemente constituente:

110
 Mr.A canal Mr.B

sistem nervos
eveniment

informaţie

sistem nervos
unde sonore,
cuvinte
simţuri

simţuri

simţuri

simţuri

cuvinte
simţuri

simţuri

simţuri
luminoase
acţionează

percepţie reacţie pattern-uri filtru selecţie / percepţie reacţie pattern-uri filtru

verbale intelectual rezumat verbale intelectual

ică
un
co m

Fig.19 Diagrama elaborată a modelului descriptiv al lui Johnson

Practic, W. Johnson nu transferă modelul procesual al lui Shannon în

planul comunicării umane, ci construieşte un model nou, în care intervin două
dimensiuni, anticipând astfel studiile lui Gerbner, care delimitează explicit cele
două dimensiuni ale procesului de comunicare: cea perceptivă şi cea
comunicativă. În ciuda unei abordări complexe, presupunând luarea în
considerare, în afara limbajului şi a gesturilor, posturii, expresiei faciale,
poziţiei generale a corpului, modelul funcţionalist al lui Johnson rămâne
cantonat în funcţionalitatea mecanicistă, specifică gândirii preparadigmatice de
la jumătatea secolului XX. În plus faţă de funcţionalismul maşinist, cercetătorul
american aduce în discuţie cele două dimensiuni, de exploatat, dată fiind
percepţia actului comunicării ca un produs complex, unit, rezultat al condiţiei
organice a comunicatorului. Aşadar, comunicarea se structurează mecanicist
într-un cadru organic al producerii şi receptării prin dimensiunea psihologică şi
prin cea culturală (socială). Astfel, Johnson depăşeşte închiderea paradigmei
mecaniciste a comunicării, prefigurând o nouă paradigmă, organicistă.
Contribuţia lui W. Johnson este tocmai această adâncire a studiului din
perspectivă psihologică, respectiv poziţionarea egală a actorilor comunicării, cu
menţiunea că, spre deosebire de emiţător (Mr.A), receptorul (Mr.B) nu percepe
semnale din mediu, ci de la emiţător. Aceste semnale „culese” de organele de
simţ17, transformate în impulsuri nervoase, filtrate de pattern-urile verbale ale
limbii şi transformate în cuvinte/expresii prin intermediul cărora sunt transmise
mesajele urmează acelaşi circuit în cazul ambilor actori ai comunicării, deşi
diagrama funcţională nu se închide, comunicarea realizându-se în zigzag,
asemenea modelului Schramm. Reliefarea dimensiunii perceptive, comparativ
cu celelalte modele ale comunicării propuse la sfârşitul deceniului cinci al
secolului trecut, reprezintă o altă contribuţie majoră a lui Wendell Johnson.
Dimensiunea perceptivă a celor doi actori ai comunicării implică o „acordare” a

17
„(…) există înainte de toate o oarecare sursă de stimulare senzorială în ceea ce numim
„camera” (n.a. exemplul utilizat de cercetătorul american) – un oarecare fel de „radiaţii
energetice” (etapa 1) care acţionează asupra terminaţiilor nervoase din piele”, notează Johnson
(1975:304), pentru a traduce în manieră procesuală percepţia
111
limbajelor acestora, dar şi a conştientizării proiecţiei proprii, cu trimitere mai
degrabă la jocurile wittgensteiniene de limbaj, decât la cunoscuta propoziţie din
Tractatus, „5.6. Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele”
(Wittgenstein, 1991:102):

Ce este esenţial, în scopul unei rezumări şi a unei comunicări eficiente (n.a.

vezi etapa 4), este adecvarea conştientizării proiecţiei. Pentru o accentuare
practică, trebuie vorbit despre conştientizarea proiectării ca focalizare pe
mine (to-me-ness). (Johnson, 1975:311).

11.3. Modelul multifuncţional al lui Gerbner. Cercetătorul american

de origine maghiară George Gerbner (1956) adânceşte studiile
neuropsihologului Wendell Johnson, dar mută accentul pe „mesaj”. Mesajul
este acordat contextului de producere şi poate fi interpretat doar prin apel la
acesta. Prin această ancorare în context şi prin apel la multifuncţionalitatea
anticipată (așadar nu numai prin dimensiunea lasswelliană, a eficienţei, ci şi
prin cea johnsoniană, a selecţiei şi continuei transformări a mesajului), modelul
lui Gerbner acoperă o arie largă de aplicabilitate, luând forme diferite în funcţie
de specificul situaţiei de comunicare. Iniţial, cercetătorul american a dat
modelului o formă descriptivă, într-o versiune în zece paşi:

1. Cineva
2. percepe un eveniment
3. şi reacţionează
4. într-o situaţie
5. cu anumite mijloace
6. pentru a pune la dispoziţie
7. într-o anumită formă
8. şi într-un anumit context
9. un anumit conţinut
10. a cărui transmitere are anumite consecinţe (Gerbner, 1956:173, v. și
McQuail & Windahl, 2001:27).

Faţă de formula lassweliană, căreia îi corespund paşii algoritmului

gerbnerian astfel: Cine? – 1, Ce spune? – 9, Prin ce canal? – 5, Cui? – indus,
Cu ce efect? – 3 şi 10, respectiv faţă de extensia lui Braddock: În ce context? –
4 şi 8 (cu diferenţierea între contextul perceperii şi contextul producerii
mesajului), Cu ce scop? – omis, noul model descriptiv aduce în discuţie două
lucruri distincte: perceperea unui eveniment, respectiv forma de transmitere a
mesajului. Cele două aspecte fac, însă, obiectul studiului lui W. Johnson, astfel
încât putem considera modelul funcţional al lui Gerbner drept un model de
sinteză. Mai mult, raportat la precedentele referinţe, McQuail şi Windahl
adâncesc studiul formei descriptive a modelului prin acordare a fiecărui pas la
câte un câmp distinct de studiu (a se vedea modelul funcţionalist). Cei doi
cercetători delimitează câmpurile de studiu din comunicarea de masă în acord

112
cu intenţia lasswelliană, astfel: 1. cercetarea audienţei/emiţătorului, 2. teoriile
percepţiei, 3. studiul efectelor/impactului, 4. studiul contextului receptării, 5.
studiul canalelor, al mijloacelor de comunicare, al controlului asupra
tehnologiilor şi echipamentelor, 6. studiul problemelor manageriale, a
mijloacelor de difuzare, a posibilităţilor de acces la informaţie, 7. studiul
modalităţilor de organizare a conţinutului, 8. studiul contextului comunicării, 9.
analiza de conţinut şi 10. studiul efectelor (McQuail & Windahl, 2001:27).
Faţă de modelele Lasswell şi Johnson, forma descriptivă a modelului
multifuncţional al lui Gerbner a fost „completată” de o diagramă care
evidenţiază cele două dimensiuni ale comunicării: dimensiunea perceptivă şi
cea a mijloacelor şi controlului (fig.20).
Axa percepţiei
M Relaţia dintre cel care comunică
şi lumea evenimentelor
selecţie E
E’ context eveniment
grad de acces

om sau maşină
mijloace de comunicare

Axa mijloacelor şi controlului

Relaţia dintre cel care comunică
şi produsul comunicării
control
canale

S E
formă conţinut

Fig.20 Modelul funcţional al lui Gerbner (model adaptat după Gerbner, 1956:175)

Diagrama reliefează procesul de comunicare, începând de la percepţia

evenimentului E ca E’ de către subiectul M până la transmiterea sa ca mesaj
(SE), în care forma S reprezintă modalităţile lingvistice sau paralingvistice iar
conţinutul E informaţia de transmis. Dacă forma descriptivă a modelului
gerbnerian impune opt câmpuri majore de studiu în ceea ce priveşte teoria
comunicării, diagrama limitează analiza la cele două axe de producere: axa
„psihofizică” (perceptivă sau de recepţie) şi axa „tranzacţională” (de
comunicare). Axa „psihofizică” are drept centru de interes percepţia, ca proces
de interacţiune sau negociere,
113
 (…) de adaptare a unor stimuli la matricea internă de gândire sau la
concepte deja asimilate. Când această ‹potrivire› are loc, înseamnă că am
perceput ceva, pentru că i-am conferit înţeles. Astfel, „‹înţelesul› derivă de
la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne” (Borţun, 2002:39)
Această „potrivire” este controlată de modelul cultural al fiecăruia. Aşadar,
oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit; iar percepţia nu
este doar un proces psihologic care se desfăşoară înăuntrul individului, ci o
problemă de cultură (Borţun, 2002:49)

Axa „tranzacţională” reliefează dimensiunea comunicativă, dar care nu

presupune doar un transfer de conţinut, ca pachet de date, ci un ansamblu
formă-conţinut în care mesajul este autogenerativ. Gerbner afirmă că „S nu stă
niciodată pentru sine însuşi decât în cazul în care înseamnă bruiaj; el este
întotdeauna cuplat cu E, cu aspectele de conţinut ale semnalului, care facilitează
procesul de reprezentare” (apud McQuail, Widahl, 2001:29). Dacă pe axa
orizontală, percepţia este influenţată de context, grad de acces şi selecţie, pe axa
verticală intervin în procesul de transmitere canalul, mijloacele de comunicare şi
controlul. Exemplificând modul în care se realizează comunicarea pe axa
verticală, Gerbner defineşte un concept nou, disponibilitatea, ca echivalent al
selectivităţii pe axa orizontală. Dar selectivitatea şi disponibilitatea nu sunt
abordate în premieră, deoarece şi W. Johnson face referire, atât în cazul Mr.A
(selectivitate) cât şi în cazul Mr.B (disponibilitate) la trecerea informaţiei prin
filtrul gândirii, la selecţia şi rezumarea acesteia. De altfel, W. Johnson
anticipează prin modelul său descriptiv cele două dimensiuni ale modelului
multifuncţional al lui Gerbner.
Modelul Gerbner nu poate răspunde satisfăcător în cazul acumulărilor
de cunoştinţe, în cazul comunicării văzută ca act de învăţare, spre deosebire de
modelul elicoidal al lui F.E.X. Dance, dar se caracterizează prin deschidere/
disponibilitate de context şi selectivitate, care influenţează grila personală de
percepţie şi sistemul propriu de valori al fiecărui actor al comunicării. Modelul
Gerbner nu este circular, de aici rezultând şi aplicabilitatea sa în contextul
comunicării unidirecţionale sau în comunicarea cu feedback scăzut (a se vedea
studiul comunicării de masă la McQuail & Windahl, Severin & Tankard,
DeFleur & Ball-Rokeach etc.), ci organizat pe structura în zigzag a comunicării
la W. Schramm. Liniaritatea modelului rezultă şi din comparaţia pe care o face
George Gerbner cu modelul Shannon (apud Severin & Tankard Jr, 2004:69).
Multifuncţionalitatea, în schimb, derivă din capacitatea de a descrie atât
comunicarea umană, cât şi cea cu suport tehnologic.
11.4. Modelul DeFleur. Cercetătorul american în câmpul teoriei
comunicării Melvin DeFleur îmbunătăţeşte modelele unidirecţionale adâncind
studiul pe dimensiunea semantică. El pune la baza comunicării convenţia ca
regulă prin care o anumită etichetă poate fi asociată unei definiţii reprezentând
semnificaţia conceptului. Prin convenţie se realizează standardizarea unor
114
conexiuni între elementele mesajului transmis şi semnificaţiile lor, prin
raportare la referenţii externi sau la experienţele subiective ale persoanei care
comunică.

Controversele moderne despre natura comunicării continuă să sublinieze

importanţa aplicării unor etichete şi semnificaţii prin convenţii sociale.
Convenţiile lingvistice se referă la regulile convenite social pentru
interpretarea cuvintelor, cuvinte care sunt create într-o comunitate
lingvistică ce foloseşte în comun o anumită limbă. Convenţiile leagă un
anumit cuvânt (un set specific de sunete produse oral) de experienţe interne
subiective (provocate de contactul cu realitatea), asupra căruia membrii
comunităţii lingvistice convin că sunt corespunzătoare acelui cuvânt. Pentru
a face posibilă comunicarea, semnificaţiile trebuie să fie aceleaşi, sau cel
puţin apropiate, pentru persoanele care împărtăşesc convenţia. Mai simplu
formulat, cuvintele au semnificaţii care pot fi împărtăşite datorită regulilor
convenţiei care le leagă între ele.(DeFleur, Rokeach, 1999:241)

Evident, convenţiile nu se extind doar la nivelul limbajului oral sau

scris, ci şi la diferitele semne stabilite convenţional în ceea ce priveşte
comunicarea nonverbală. Semnificaţiile sunt elaborate, aşadar, atât pentru
cuvinte, cât şi pentru celelalte tipuri de semne. În acest context, comunicarea
umană presupune „determinarea unor semnificaţii din partea altor persoane”
(DeFleur & Rokeach, 1999:242), definiţie bazată pe aplicarea a două principii:
conceptele reprezintă fundamentul cunoaşterii subiective, iar convenţiile stau la
baza comunicării. În plus, punând comunicarea la baza ordinii sociale, DeFleur
îmbogăţeşte modelul Shannon prin atenţia acordată fluxului informaţional:
semnificaţiile de transmis sunt codificate în mesaj, mesajul transmis prin canal
şi decodificat ca semnificaţie de către receptor. Putem vorbi despre comunicare
doar dacă există corespondenţă între semnificaţii. În urma accentului pus pe
semnificaţie, mai exact prin promovarea unor teorii despre comunicare derivând
din presupusa paradigmă a semnificaţiei, DeFleur avansează un model al
comunicării bazat pe o listă sintetică de propoziţii18, astfel:

1. Memoria umană face posibilă dezvoltarea cunoaşterii.

2. Cunoaşterea există sub forma conceptelor, care sunt structuri de
semnificaţii etichetate sau denumite ca atare de către indivizi.

18
Lista sintetică de propoziţii, organizată în spiritul Tractatus-ului wittgensteinian se poate
reduce la patru teorii preliminare specifice comunicării de masă: funcţia presei de construire a
semnificaţiilor (Walter Lipmann), teoria cultivării (George Gerbner), funcţia presei de stabilire
a ordinii de zi (Donald L. Shaw şi Maxwell McCombs), respectiv funcţia mass-media de
modelare a limbii (Melvin DeFleur şi Timothy Plax), în timp ce la baza conturării paradigmei
semnificaţiei DeFleur aşează patru teorii ale construcţiei sociale: lingvistica, prin cunoaşterea
realităţii despre limbă, antropologia, prin relativitatea culturală în constituirea semnificaţiilor,
sociologia, prin interacţiunea simbolică şi sociopsihologia, prin utilizarea schemelor cognitive
ca semnificaţii pentru realitate
115
 3. Semnificaţiile pentru concepte pot fi create de către o persoană prin
contact senzorial direct cu diferite aspecte ale realităţii, sau prin
interacţiune simbolică în cadrul unei comunităţi de limbă.
4. Limba este în principal un set de simboluri (verbale sau gestuale) care
denumesc semnificaţii convenite în prealabil.
5. Convenţiile standardizează legăturile dintre simbol şi semnificaţie,
făcând comunicarea posibilă între cei care aderă la reguli.
6. Simbolurile şi convenţiile lingvistice cuvenite şi folosite de un anumit
grup modelează percepţia, interpretarea şi conduita faţă de lumea fizică
şi socială a membrilor societăţii. (DeFleur & Rokeach, 1999:259)

Întreaga înlănţuire logică determinantă pentru paradigma semnificaţiei:

cunoaştere–concept–contact senzorial/interacţiune simbolică–limbă–convenţie–
percepţie/interpretare/conduită depăşeşte linearitatea modelului Shannon şi face
trimitere implicită la reacţie, răspuns, autoreglare, cu alte cuvinte la feedback
loop al lui Wiener. McQuail şi Windahl au structurat modelul DeFleur, schiţând
o diagramă funcţionalistă adecvată:

MIJLOC DE
COMUNICARE
ÎN MASĂ

MIJLOC DE
SURSĂ EMIŢĂTOR CANAL RECEPTARE DESTINATAR
A MESAJULUI

BRUIAJ

MIJLOC DE
DESTINATAR RECEPTARE CANAL SURSĂ EMIŢĂTOR
A MESAJULUI

MECANISM DE
ÎNREGISTRARE A
FEEDBACK-ULUI

Fig.21 Dezvoltarea de către DeFleur a modelului Shannon-Weaver (apud McQuail şi

Windahl, 2001:23)

Modelul DeFleur nu mai face trimitere strictă la un subiect activ,

emiţătorul, care transmite un mesaj cuantificabil unui subiect pasiv, receptorul,
ci încearcă o punere pe picior de egalitate a celor doi actori ai comunicării.
Cerinţa impusă de Melvin DeFleur pentru realizarea comunicării este tocmai
izomorfismul (corespondenţa de înţelesuri). Cu toate acestea, teoria
cercetătorului american rămâne cantonată în viziunea mecanicistă, dată fiind
reducerea paradigmei semnificaţiei la o listă sintetică de propoziţii.
116
 12. Modele semiotice clasice
12.1. Modelul semiotic al lui Saussure. Ferdinand de Saussure nu a
intenţionat să aducă în prim plan un model de comunicare, dar studiile sale de
pionierat în domeniul lingvisticii conturează un model „structural” prin care
sunt puse în evidenţă relaţiile dintre elemente în intenţia creării de înţeles. Din
perspectivă comunicaţională, accentul cade pe mesaj şi nu pe procesul
comunicării sau pe actorii implicaţi. Deşi în sens restrâns structuralismul se
referă la etapa incipientă din istoria lingvisticii, până la apariţia gramaticii
generative a lui Chomsky, în sens larg el trimite la ideea de sistem al limbii, ca
structură mediatoare între realitatea obiectivă şi percepţia subiectivă. Părintele
structuralismului este Ferdinand de Saussure, în ciuda faptului că nu a
intenționat o definire a conceptului şi nici nu a creat premise constituirii
structuralismului ca teorie unitară în sens popperian. Structuralismul presupune
reducerea succesivă a variantelor la invariante şi postulează organicitatea
părţilor (Dobrescu et al., 2007:317). El vizează studiul totalităţilor organizate,
spre deosebire de totalităţile sumative, şi presupune legătura intrinsecă cu
caracterul sistematic al unui obiect. Saussure a studiat limba ca totalitate
organică, punând astfel bazele lingvisticii structurale, fără însă a folosi acest
concept, chiar dacă funcţionalitatea structurală, specificitatea funcţiilor limbii,
subsistemele (în funcţionalitate) privesc, în principal, limba în decupajul static al
unei epoci.
Pe de altă parte, lingvistul elveţian se desparte de practica lingvistică a
studierii originii limbilor şi încearcă să descrie „structura” limbii. Lingvistica
dobândeşte astfel un alt obiect de studiu, o entitate diferită de cele ale altor
ştiinţe, limba.

Lingvistica întâlneşte oare în cale un obiect prim şi imediat, o realitate

anume, un ansamblu de lucruri absolut evidente, aşa cum se întâmplă în
cazul fizicii, chimiei, botanicii, astronomiei etc.?
Nicidecum şi niciodată: ea se situează la polul opus faţă de ştiinţele care pot
porni de la o informaţie dorită de simţuri. (Saussure, 2004:147)

Limba se constituie într-un „regn” distinct, ale cărei unităţi sunt duale,
alcătuite dintr-o dimensiune fizică/obiectivă şi una mentală/subiectivă. Pentru o
mai bună înţelegere a acestei abordări, Saussure distinge între limbă (langue),
„produsul social depozitat în creierul cuiva”, obiectul propriu-zis al lingvisticii,
şi vorbire (parole)19, punerea în act a limbii: „Evitând definiţiile sterile ale
cuvintelor, am diferenţiat deja, în sânul fenomenului total care reprezintă

19
iniţial, Saussure (2004:147) nu diferenţia între limbă şi limbaj, considerându-le identice:
„Limba şi limbajul sunt unul şi acelaşi lucru: limbajul reprezintă generalitatea limbii”.
117
limbajul, doi factori: limba şi vorbirea. Limba este pentru noi limbajul minus
vorbirea” (Saussure, 1972:44). Limba nu are realitate obiectivă, ci reprezintă o
instituţie socială care scapă premeditării şi care nu se supune regulilor de
organizare a realităţii externe pe care o descrie. Fiind un construct teoretic,
limba este percepută ca modalitate de inteligibilizare a faptelor de limbaj, iar
prin aceasta se subsumează limbajului. Această distincţie saussuriană este
singura care operează cu entităţi „sumative”, pentru a putea oferi limbajului
unitatea. Prin aceasta, limba este percepută ca obiect, corpus care se constituie
într-un model teoretic de structurare a facultăţilor limbajului.
Prin aceste două dihotomii impuse: semn fizic/semn mintal, respectiv
langue/parole, Saussure nu priveşte obiectul lingvisticii ca fiind strict separabil
în structuri constituente, ci lansează provocarea studierii acesteia ca întreg
divizibil doar la nivel analitic, nu şi funcţional. Mai mult, Saussure leagă
elementele componente de funcţiile lor. Privitor la necesitatea studierii
întregului în organicitatea sa, lingvistul elvețian afirmă că limba nu poate fi
redusă la sunete sau la alte unităţi constituente, că nu se poate detaşa de acestea
și că nu se poate clasifica în vreo categorie de fapte umane, constituindu-se ca
întreg în sine şi ca principiu de clasificare deopotrivă. Ea nu poate fi, aşadar, o
funcţie a subiectului vorbitor, ci o structură pe care individul o înregistrează în timp.
În aceeaşi idee a studiului ca întreg organic, Saussure operează o altă
distincţie, între sincronie şi diacronie, prima componentă referindu-se la studiul
limbii într-un anumit moment al dezvoltării sale, în timp ce cea de-a doua se
referă la studiul acesteia în timp. Sincronia operează asupra subiectului ca
element static, în timp ce diacronia îl priveşte ca sistem dinamic, supus
schimbărilor. Sincronia limbii este doar un construct ştiinţific (limba „evoluând
fără încetare”) la care apelează Saussure pentru a putea studia funcţionalitatea
acesteia. Lingvistul elveţian se opreşte asupra studiului limbii din această
perspectivă şi pentru că, spre deosebire de faptele diacronice cele sincronice
prezintă o oarecare regularitate, dar nu cu caracter imperativ. Astfel, este mult
mai simplu de stabilit limitele generale de studiu ale lingvisticii saussuriene20:
„Obiectul lingvisticii sincronice generale este stabilirea principiilor
fundamentale ale întregului sistem idiosincronic, a factorilor constitutivi ai
întregii stări a limbii” (Saussure, 1972:141). Prin această abordare, ne oprim
doar asupra raportului dintre formă şi conţinut, în timp ce studierea unei
succesiuni dinamice de stadii ne-ar obliga la orientarea spre studiul unor
„categorii de idei”, în evoluţie. Întreprinzând un asemenea demers, lingvistul
elveţian ajunge la concluzia că limba, ca sistem de semne, este un caz particular
al altor asemenea sisteme. Prin urmare şi lingvistica, disciplina care studiază
„structura” limbii, este un caz particular al unei discipline mult mai generale, a

20
Cercetarea limbii din perspectivă sincronică împinge şi spre posibilitatea de definire a
acesteia din această perspectivă, în raport cu limbajul: „Limbajul este un fenomen; el reprezintă
exerciţiul unei facultăţi care se găseşte în om. Limba este ansamblul formelor concordante pe
care le îmbracă acest fenomen într-o colectivitate de indivizi şi la o epocă determinată”
(Saussure, 2004:131).
118
unei ştiinţe care studiază semnele în viaţa socială, numită semiologie (de la gr.
sémeion, semn).
Din punct de vedre al studiului comunicării, cea mai importantă
distincţie făcută de Saussure este cea între semnul fizic şi cel mental, între
cuvântul scris/rostit şi conceptul mental. În acest sens, delimitarea conceptuală
este următoarea:

Numim semn combinaţia dintre concept şi imagine acustică (…)Propunem

menţinerea cuvântului semn pentru a desemna întregul şi pentru a înlocui
concept şi imagine acustică prin semnificat şi semnificant; aceşti ultimi
termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie de
întregul din care fac parte (Saussure, 1972:99).

Semnificantul reprezintă, aşadar, partea vizibilă, existenţa fizică a

semnului, în timp ce semnificatul desemnează conceptul mental, comun tuturor
membrilor aceleiaşi comunităţi lingvistice, aceleiaşi culturi. Semnificaţia este
determinată de relaţia existentă, de asocierea dintre semnificat şi realitatea
externă (sau înţelesul conceptului). Ea nu poate exista în afara semnelor, ci
poate doar în exteriorul domeniului lingvistic, susţine Saussure. Practic, actul de
comunicare presupune activitatea codare/decodare, în funcţie de raporturile
intenţionate/interpretate dintre semn, perceput în existenţa sa binară
(semnificant şi semnificat) şi realitate. Din perspectivă semiotică, înţelesul nu
este „împachetat” în mesaj, ci reprezintă un proces activ, de re-creare/
interpretare/ negociere a mesajului (în linia exploatată ulterior de teoreticienii
modelelor tranzacţionale ale comunicării).

semnul

compus din

semnificant şi semnificat semnificaţia realitatea externă

(existenţa (conceptul sau înţelesul
fizică a mental)
semnului)

Fig. 22 Elementele înţelesului în modelul lui Saussure (apud Fiske, 2003:67)

Mai mult, Ferdinand de Saussure studiază şi raporturile instituite între

părţi, considerând că legătura dintre semnificant şi semnificat este arbitrară,
dată fiind unitatea organică a semnului şi unitatea de percepţie a structurii
concept mental – imagine acustică. Pe de altă parte, atâta vreme cât nici o
entitate de ordin lingvistic nu poate fi „dată” în mod nemijlocit de simţuri,
oricât am încerca să simplificăm un semn trebuie să ţinem cont de el ca
semnificaţie şi să ajungem la amintita pereche concept mental – imagine

119
acustică. Iar această „pereche de obiecte eterogene” (semne-idei) este
convenţională, nu naturală (Saussure, 2004:24). Din această arbitrarietate a
asocierii elementelor componente ale semnului rezultă şi arbitrarietatea
semnului în sine, prin lipsa legăturii directe dintre semnificant şi realitatea externă.
Natura duală a limbajului (gândire-sunet), plecând de la natura duală a
sunetelor, imprimă limbii rolul de mediator, situând-o între o entitate lipsită de
materialitate (gândirea) şi una lipsită de spiritualitate (rostirea). În acest sens,
asocierea concept-sunet este în egală măsură iluzorie (pentru că nu se poate
opera distincţia, prin „decupare” de context), în egală măsură necesară pentru că
nu se poate concepe semnul ca fiind doar concept sau doar entitate rostită sau
scrisă. Raportul, aparent paradoxal, trimite la dualitatea undă-corpuscul din
fizică, iar semnul, şi prin extindere limba, pot fi privite prin prisma „metaforei
luminii”. În plus, în baza acestei comparaţii, tot aşa cum în cazul luminii nu
putem studia radiaţia luminoasă în afara „funcţionalităţii” ei, adică prin apel la
„decupare” din context, tot astfel nici semnul nu poate simboliza ceva, nu îşi
poate exprima valoarea decât prin raport la alte valori similare. Semnificaţia se
construieşte, astfel, ca o structură de diferenţe, ca o delimitare, cu posibilitatea
de identificare prin apel la diferenţe. Saussure (2004:39) propune „cunoaşterea
modului de funcţionare a semnelor prin intermediul diferenţelor dintre ele la un
moment dat”. Practic, ceea ce este sesizat la un moment dat nu este
semnificaţia. Principiul fundamental al semiologiei, în termenii lui Saussure
(2004:75), are următoarea formulare:

În limbă nu există nici semne, nici semnificaţii, ci diferenţe între semne şi

diferenţe între semnificaţii, care
1. există exclusiv unele în raport cu celelalte (în ambele sensuri), fiind
aşadar inseparabile şi solidare, dar
2. care nu vor ajunge niciodată să-şi corespundă în mod direct.

Totul se întemeiază în limbă, prin apel la negare, pe o opoziţie

complicată; lingvistica structurală saussuriană întemeiază limba pe diferenţe.
Cea de-a patra dihotomie propusă de Saussure, cea dintre formă şi
conţinut, pleacă de la precedenta dihotomie. Practic, în cadrul fiecărui termen
lingvistic se instituie un raport semnificant/semnificat, limba fiind în acest caz
un intermediar între gândire şi rostire, fără ca în cadrul unităţii lingvistice să se
facă delimitări clare; fiecare termen lingvistic devine astfel un articulus de care
se fixează o idee sau care devine semnul unei idei. Din această perspectivă,
„limba este comparabilă încă unei foi de hârtie: gândirea este o parte (recto), iar
sunetul cealaltă (verso); nu se poate decupa o parte fără a se decupa în acelaşi
timp cealaltă parte” (Saussure, 1972:157). Practic, făcând delimitarea între
formă şi conţinut, dar considerându-le suprafeţe opuse fără a fi distincte,
Saussure aduce lingvistica pe teritoriul limitrof a două elemente de ordin diferit
care se combină. Problema formei şi conţinutului rezolvă problema perceperii
semnificantului şi semnificatului, nu ca unităţi aditive, ci ca entităţi

120
interdependente, imposibil de separat la nivel fizic. Şi acest aspect, având
originea în studiile saussuriene, a fost exploatat ulterior prin prisma modelului
multifuncţional al comunicării, elaborat de George Gerbner.
12.2. Modelul semiotic al lui Peirce. Spre deosebire de reprezentanţii
lingvisticii structurale europene, Charles Sanders Peirce (1990:268) pătrunde pe
teritoriul semioticii, pe care o defineşte ca fiind „doctrina cvasinecesară sau
formală a semnelor” din domeniile matematicii, metodologiei ştiinţifice,
epistemologiei şi, mai ales, din domeniul logicii, pe care o subsumează
semioticii. Ca şi în celelalte domenii de studiu, şi în semiotică Peirce propune
înţelegerea metafizică a diferitelor aspecte ale cunoaşterii prin apel la
„idealismul obiectiv”. De altfel, Peirce este recunoscut ca fiind, alături de
William James şi de John Dewey, părintele pragmatismului. Direcţia
pragmatistă a fost exploatată şi pe teritoriul semioticii, instituindu-se „maxima
pragmatică” prin care se reduce semnificaţia la acţiune. Dar semiotica nu
constituie o preocupare majoră şi unitară a filosofului american; nu există o
abordare sistematică a acestui domeniu, dar viziunea acestuia poate fi
sistematizată. Spre deosebire de dihotomiile lui Saussure, Peirce propune
trihotomii, clasificări ale ideilor în trei clase. Inclusiv relaţia de semnificare,
semioza, este văzută prin prisma punerii în relaţie a semnului cu obiectul
analizei şi cu analizatorul (observatorul), chiar dacă nu în mod direct, astfel:

Un semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva,
în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva,
creând în mintea acestuia un semn echivalent sau poate un semn mai
dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretantul primului
semn. Semnul ţine locul a ceva, anume a obiectului său. El ţine locul
acestui obiect nu în toate privinţele, ci cu referire la un fel de idee, pe care
am numit-o uneori fundamentul representamenului (Peirce, 1990:269).

Avem astfel trei entităţi care intră în contact, obiectul, semnul şi

interpretul său, prin intermediul altor trei entităţi care le înlocuiesc sau le
reprezintă: fundamentul, representamenul şi interpretantul.

repre
senta
men
t

s em
iec
ob

funda interpre
ment tant
interpret
Fig.23 Elementele înţelesului la Ch.S. Peirce, ca arii comune ale elementelor care intră
în contact în actul semiozei
121
 Semioza scoate în evidenţă trei entităţi, representamenul, obiectul şi
interpretantul. Interpretantul nu este receptorul semnalului, ci constituie
conceptul mental/reprezentarea mentală, ca rezultat al „punerii împreună” a
experienţei utilizatorului cu semnul însuşi, „adică un concept mintal produs de
către semn, cât şi de către experienţa referitoare la respectivul obiect pe care o
are cel care utilizează acest semn” (Fiske, 2003:65).

representamen

obiect interpretant

Fig.24 Raporturile dintre elementele înţelesului în modelul lui Peirce

Practic, relaţia representamen-obiect-interpretant fiind una dinamică,

cuvântul nu poate fi „fixat” prin definiţie, ci variază în limitele convenţiilor
sociale, în funcţie de diferenţele sociale şi psihologice ale utilizatorilor, iar
semioza (producerea înţelesului, raportul dinamic mesaj-receptor sau mesaj-
emiţător din modelele clasice ale comunicării) trebuie înţeleasă ca acţiune sau
influenţă care presupune cooperarea celor trei elemente. Totodată, trebuie
menţionat că din această perspectivă nu se realizează nici o diferenţiere între
actorii comunicării (emiţător sau receptor), iar decodarea/ codificarea sunt
procese active, realizate sub amprenta interpretului (în modelele procesuale,
aceste aspecte au fost puse în evidenţă târziu, prin studiile lui Osgood, Barnlund
sau Thayer). Triunghiul semiotic al lui Peirce aduce în prim plan o relaţie
dinamică între elemente dinamice, în care semnul şi explicaţia luate împreună
formează un alt semn, care la rândul său are o explicaţie suplimentară, deci instituie
un semn nou ş.a.m.d.

Continuând în felul acesta, vom ajunge, sau ar trebui să ajungem în cele din
urmă la un semn care este propriul său semn, continuând propria sa
explicaţie şi pe cele ale tuturor părţilor sale semnificative; şi, conform
acestei explicaţii, fiecare asemenea parte are, în fapt sau în virtual, ceea ce
putem numi un precept de explicaţie potrivit căruia el trebuie înţeles, ca să
spunem aşa, ca un fel de emanaţie a obiectului său (Peirce, 1990:272).

Legătura semn-obiect este în cele din urmă naturală (emanaţie), nu strict

arbitrară. Astfel, legătura semn-obiect presupune o relaţie naturală la origini (o
emanaţie), fără să reclame arbitrarietatea menţionată de Saussure. Revenind la

122
definiţia semnului făcută de Peirce, aceasta poate fi refăcută în direcţia
dinamică intenţionată (ceea ce presupune echivalenţa cu analiza saussuriană a
lingvisticii diacronice).

Un semn este ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un

obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul
devenind la rândul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum (Peirce,
1990:274-175).

representamen

succesivi)
interpretant obiect
interpretant
Se

ilo r
ria semi

nţ

e
ta

ot
ică erpr
(a int
interpretant interpretant

Fig.25 Seria semiotică

Înainte ca filosoful american să facă distincţia între representamen şi

semn, el a împărţit studiul semioticii în trei ramuri, în funcţie de raporturile
instituite între representamen şi fundament, obiect, respectiv interpretant, astfel:
gramatica pură (sau gramatica speculativă, după Duns Scotus), având ca obiect
studiul representamenului care poate întruchipa o semnificaţie, logica propriu-
zisă, studiind valabilitatea representamentului în raport cu orice obiect („ştiinţa
formală a condiţiilor adevărului reprezentărilor”) şi retorica pură, studiul legilor
producerii de cuvinte şi gânduri din alte cuvinte şi gânduri.
O altă trihotomie propusă de Peirce este cea a criteriilor de clasificare,
fiecare dintre cele trei criterii presupunând la rândul său câte trei tipuri de
semne. Prima trihotomie a semnelor presupune distincţia între qualisemn (o
calitate care este semn), sinsemn (un lucru/ eveniment real care este semn),
respectiv legisemn (o lege care este semn). Cea de-a treia operează în funcţie de
modul de reprezentare a semnului de către interpretant, filosoful american
distingând între remă (semnul posibilităţii calitative, despre care nu se poate
spune dacă este adevărat sau nu, ci doar că există), dicent/ dicisemn (semnul
existenţei actuale, care poate fi adevărat sau fals), respectiv argumentul/
raţionamentul (care leagă mai multe propoziţii pe baza valorii lor de adevăr).
123
Cea mai importantă distincţie operată, din punct de vedere comunicaţional, este
cea de-a doua trihonomie, instituită între icon, indice şi simbol.

Un icon este un semn care şi-ar poseda caracterul semnificant chiar dacă
obiectul său nu ar exista. (…)
Un indice este un semn care şi-ar pierde pe dată caracterul ce face din el
un semn dacă obiectul său ar fi îndepărtat, dar nu şi-ar pierde acest
caracter în absenţa unui interpretant. (…)
Un simbol este un semn care în absenţa unui interpretant şi-ar pierde
caracterul ce face din el un semn (Peirce, 1990:276-277).

Aşadar, iconul este un semn care seamănă cu obiectul său, indicele

presupune o legătură existenţială directă cu obiectul său, în timp ce simbolul nu
are nici o legătură cu obiectul. El este semnul arbitrar din studiile saussuriene,
care ţine locul obiectului în baza unei convenţii, a unui acord sau a unei reguli.
Doar simbolul reclamă prezenţa interpretantului şi a obiectului; indicele solicită
prezenţa interpretantului, iar iconul poate exista independent ca semn. Cu alte
cuvinte, dacă representamenul îşi este suficient sieşi pentru a deveni semn,
înseamnă că acel semn este icon, dacă are nevoie de interpretant înseamnă că
este indice, iar dacă are nevoie de închiderea relaţiei triadice cu interpretantul şi
obiectul său, înseamnă că este un simbol. Arbitrarietatea semnului trimite la o
relaţie primă naturală, luând în considerare seria semiotică, singurul mod de a
comunica direct o idee fiind, în opinia filosofului pragmatist, prin intermediul
unui icon, iar „orice metodă indirectă de a comunica o idee trebuie să depindă,
în stabilitatea sa, de utilizarea unui icon” (Peirce, 1990:287)21. În ciuda faptului
că majoritatea semnelor utilizate în comunicare sunt simboluri, caracterul
acestora este de obicei mixt, ele putând conţine elemente iconice şi indiciale.
Cu toate acestea, seria semiotică evoluează. Simbolurile derivă din simboluri şi
nasc la rândul lor simboluri, adică semne arbitrare. Relaţia naturală, emanaţia
iniţială, este treptat înlocuită.

Simbolurile cresc. Ele iau fiinţă dezvoltându-se din alte semne, în particular
din iconi sau din semne mixte care ţin de iconi şi de simboluri. Gândim
numai în semne. Aceste semne mentale au o natură mixtă; părţile lor care
sunt simboluri se cheamă concepte. Dacă un om produce un simbol nou, o
face prin gânduri care presupun concepte. Astfel, un simbol nou se poate
dezvolta doar din simboluri. Omne symbolum de symbolo. (Peirce,
1990:304).

Se poate observa, aşadar, în baza celei de-a doua trihonomii, o trecere de

la un semn care nu are legătură dinamică cu obiectul reprezentat, dar care este

21
Pe de altă parte, iconii şi indicii incriminează relaţii degenerate cu obiectul denotat şi cu
conceptul mintal, astfel: „Un semn stă într-o relaţie conjunctă cu lucrul denotat şi cu intelectul.
Dacă această relaţie ternară nu este degenerată, semnul se leagă de obiectul său doar ca o
consecinţă a unei asociaţii mentale şi depinde de o obişnuinţă” (Peirce, 1990:280)
124
asemănător acestuia, la un semn legat fizic de obiect, iar apoi la o un semn legat
de obiect prin intermediul conceptului mintal. Dar aceste semne se combină în
limbaj la fel cum se pot combina toate cele trei categorii de câte trei tipuri de
semne analizate de filosoful american. Putem avea, în urma combinaţiei, 33=27
de clase de semne, dar semnele mixte care fac obiectul studiului lui Peirce sunt
în număr de zece şi sunt organizate într-o ierarhie (de la simplele senzaţii la
silogisme), într-o structură de semne întâlnite în comunicarea cotidiană,
organizate în baza a unei singure sau a două trihotomii.

I V VIII X
qualisemn legisemn simbol ra ţionament
iconic iconic rematic simbolic
rematic rematic legisemn legisemn
II VI IX
sinsemn legisemn simbol
iconic indicial dicent
rematic rematic legisemn
III VII
sinsemn legisemn
indicial indicial
rematic dicent
IV
sinsemn
indicial
dicent

Fig.26 Ierarhia semnelor

Interpretarea este o altă dimensiune importantă atinsă de Peirce şi ea

presupune, în baza seriei semiotice deja amintite, posibilitatea interpretării
infinite a semnelor şi a derivării infinite a unora din altele, în raport cu noi
interpretanţi, care iau drept semne echivalente interpretanţii precedenţi.
Interpretarea infinită în actul comunicării nu este necesară deoarece, în ciuda
incongruenţei dintre interpretanţii a doi interpreţi diferiţi, conştient sau nu,
comunicarea nonverbală este omniprezentă.
12.3. Modelul semiotic al lui Ogden şi Richards. Între perspectiva
lingvisticii structurale şi perspectiva semioticii pragmatice asupra raportului
dintre elementele înţelesului se situează perspectiva şcolii referenţiale,
reprezentată de britanicii Charles K. Ogden şi Ivor A. Richards (1923).
Lucrarea de referinţă, The meaning of meaning, constituie mediul în care
termenul semnificaţie este privit ca sumă de accepţii diferite, printre care:
proprietatea intrinsecă a ceva (înţelesul direct al referentului), conotaţia unui
cuvânt (înţelesul asociat al unui cuvânt), înţelesul intenţionat de cel care
utilizează simbolul, înţelesul asociat de persoana care comunică simbolului,

125
înţelesul pe care ar trebui să-l atingă utilizatorul simbolului, înţelesul asociat
simbolului în interpretarea acestuia, respectiv înţelesul asociat utilizatorului
simbolului de către interpretul acestuia (van Cuilenburg et al., 2000:174).
Abordarea celor doi cercetători britanici este în linia şcolii referenţiale, a cărei
precursor a fost John Locke, care consideră că semnificaţia cuvintelor este
convenţională; prin aceasta, Ogden şi Richards se apropie de abordarea lui
Ferdinand de Saussure, privitor la arbitrarietatea semnului, considerând
cuvintele semne arbitrare (voluntary signs), dar a căror funcţionalitate creşte
odată cu numărul utilizatorilor, în funcţie de gradul de „acceptare comună”.
Prin teoria „înţelesului înţelesului” (the meaning of meaning) se
subliniază, aşadar, faptul că înţelesul nu rezidă în cuvinte ci în oameni. Plecând
de la intenţia studierii înţelesului cuvintelor, Ogden şi Richards au ajuns la
concluzia că principalul scop al comunicării şi problemele comunicării privesc
neînţelegerea şi nu „sensurile corecte” ceea ce reclamă o pierdere de informaţie
în timpul procesului comunicaţional, datorată factorilor de zgomot de natură
semantică. Prin aceasta, supoziţia „înţelesului propriu” al fiecărui cuvânt este
falsă, deoarece cuvintele nu au un înţeles exact, „corect”, ci semnifică lucruri
diferite în contexte diferite pentru persoane diferite.
Ogden şi Richards studiază cuvintele ca simboluri (în înţelesul dat de
Peirce), deoarece ele „dau înţeles”, iar neînţelegerea ia naştere din variabilitatea
înţelesului. Pentru a stabili această „variaţie” de sens, cercetătorii britanici au
propus o variantă de înlocuire a triunghiului semiotic al lui Peirce, un alt
triunghi ale cărui vârfuri sunt simbolul (cuvântul), gândul şi referentul extern.
Practic, principala problemă a semanticii este aceea a relaţiei dintre înţelesul
cuvântului şi realitate, distincţie operată pentru prima dată de logicianul Gottlob
Frege. În studiul lui Ogden şi Richards, The meaning of meaning, distincţia a
fost prezentată prin prisma unei relații triadice / a triunghiului anterior amintit
(Ogden & Richards, 1923/1989:11), în care „gândul referinţei” presupune
simbolul şi face trimitere la un referent.

gândirea referinţei

simbol referent

Fig.27 Triunghiul semantic al lui Ogden şi Richards

Practic, modelul Ogden-Richards subliniază faptul că între cuvânt şi

referent nu există o relaţie directă, ci una atribuită, spre deosebire de relaţiile
cauzale instituite între referinţă şi simbol (cuvânt), respectiv între referinţă şi
referent. Această relaţie este rezultatul unei asociaţii, a unei convenţii, iar prin
acest model perspectiva referenţială a cercetătorilor britanici se apropie de
perspectiva saussuriană.

126
 Postulând lipsa de legătură dintre cuvânt (simbol) şi obiectul la care se
referă (referent), o idee revoluţionară la timpul său, Ogden&Richards
încearcă să explice înţelegerea greşită şi abuzul de limbaj (Nirenburg &
Raskin, 2004:89).

Pentru a înlătura aceste efecte, cercetătorii britanici propun câteva căi de

înlăturare a ambiguităţii semantice. Ambiguitatea semantică, în viziunea lui
Ogden şi Richards, poate fi rezolvată prin stabilirea unor definiţii, adică prin
utilizarea altor cuvinte în locul cuvântului în discuţie, capabile să explice ceea
ce se află în mintea co-participantului la comunicare, prin apel la metaforă, care
poate clarifica în linii mari intenţia semantică, prin proiecţia corectivă
(feedforward) care intervine „când vorbitorul se gândeşte cum va reacţiona
audienţa sa la ceea ce urmează să spună şi îşi adaptează, prin urmare, cuvintele”
(Erickstadt, 1998) şi care obligă actorii comunicării la acordarea discuţiei la
experienţa comună. Marele neajuns al şcolii referenţiale şi, implicit, al
modelului Ogden şi Richards constă în faptul că semnificaţia este tot ceea ce
cuvântul desemnează în realitate, adică faptul că acesta devine egalul
extensiunii sale. Există, pe de o parte, cuvinte care se referă la lucruri care nu au
un referent în realitate, iar atunci trimiterea la aceasta nu se poate realiza, iar pe
de altă parte există cuvinte a căror referent (extensiune) este identică, fără ca
semnificaţia să fie aceeaşi. „Semnificaţia este, de aceea, mai mult decât
extensiunea sau decât obiectul real la care se referă cuvântul” (van Cuilenburg
et al., 2000:176). Problema insuficienţei abordării referenţiale/analitice a
semnificării a fost rezolvată, ulterior, prin intermediul abordării psihologice. În
afara acestor critici, modelul Ogden-Richards a cunoscut şi extensii, dintre care
cea mai cunoscută este cea a lui Joseph H. Greenberg care, utilizând
mecanismele logicii în manieră peirceană pentru a analiza înţelesul cuvântului,
a aplicat triunghiul semantic la studiul frazei (Nirenburg & Raskin, 2004:93).
Ca atare, triunghiul Ogden-Richards a devenit:

înţelesul frazei

frază fapt /
situaţie /
stare de fapt
Fig.28 Triunghiul Ogden-Richards extins la nivelul frazei

Redefinind vârfurile triunghiului în „intensiune”, „propoziţie” şi

„extensiune”, termeni utilizaţi de Carnap, triunghiul a devenit:

127
 intensiune

propoziţie extensiune
Fig.29 Triunghiul semantic la nivelul frazei, utilizând termenii logicii
În acest model, „propoziţia” este rezultatul translaţiei frazei în
metalimbajul logicii, „extensiunea” (sau denotaţia) reprezintă valoarea de
adevăr a propoziţiei (adevărat/fals), în timp ce „intensiunea” propoziţiei este
definită ca funcţie a unui set de indicatori propoziţionali, cum ar fi: vorbitorul,
ascultătorul, timpul şi locul comunicării, precum şi „cuvântul posibil” (în care
fiecare „simbol/cuvânt” din modelul Ogden-Richards este utilizat în
extensiunea propoziţiei).

128
 13. Alte modele semiotice
13.1. Un model al limbii bazat pe schimbul de mesaje. Psihologul
german Karl Bühler a propus, în 1934, un model „organic” al limbii, construit
pe fundamente semiotice. Plecând de la actul de vorbire, de la schimbul de
mesaje (Zeicheverkehr), el a definit atributele limbajului drept acţiune
combinată a trei funcţii: expresivă, reprezentativă şi de apel. În actul lingvistic
sunt reprezentate toate aceste funcţii, dar numai una este predominantă.
Totodată, considerând că doar o anumită parte din situaţiile totale de
comunicare participă la procesul de semnificare, şi anume obiectele şi stările
reale ale lucrurilor (Gegenstände und Sachverhalte), Bühler construieşte
schimbul de mesaje ca interferenţă a acestui câmp cu sursa şi destinaţia
mesajului. Obiectele şi stările reale ale lucrurilor contribuie la corelarea
semnului cu contextul său de producere în baza funcţiei reprezentative
(Darstellung), emiţătorul sau sursa mesajelor (Sender) este corelat cu semnul
prin intermediul funcţiei expresive (Kundgabe sau Ausdruck), iar receptorul sau
destinaţia mesajului (Empfänser) este corelat cu semnul prin intermediul
funcţiei de apel (Appell) (Sebeok, 1981/2002:68).

obiectele şi stările reale ale lucrurilor

Funcţia
reprezentativă

Funcţia Funcţia
expresiv ă de apel
schimbul de
mesaje

Sursa Destinaţia
mesajului mesajului

Fig.30 Modelul „organic” al limbii bazat pe schimbul de mesaje (apud Sebeok,

1994/2002:179)

Bühler este primul care operează cu diferenţa semantică dintre „înţeles”

şi „intenţia de a avea un înţeles” (sau semnificare), iar în acest sens psihologul
german introduce o perspectivă combinată asupra a două clasificări privitoare la
mesaj din prisma: a) relaţiei cu subiectul, unde distinge: I. fenomene raportate
129
la subiect şi II. fenomene neraportate la subiect, respectiv b) a planului de
abstractizare, de unde rezultă: I. fenomene concrete şi II. fenomene abstracte.
Din combinaţia lor rezultă patru concepte: acţiunea verbală (Sprechhandlung)
sau acţiunea de a vorbi, actul verbal (Sprechakt) prin care se atribuie
semnificaţie unui mijloc lingvistic, produsul lingvistic (Sprachwerk) ca rezultat
al acţiunii verbale şi forma lingvistică (Sprachgebilde), acelaşi produs
considerat în mod abstract species sau „clasă de clase”.
Combinarea celor două puncte de vedere asupra limbajului este, în
realitate, o combinare dintre dihotomia saussuriană: parole/langue şi cea a lui
Wilhelm von Humboldt (1836/2016): energéia (Tätigkeit)/érgon (Werk).

individual “extraindividual”
subiectiv intersubiectiv

concret acţiune verbală produs lingvistic PAROLE

Saussure
formal act verbal formă energetică LANGUE

ENERGEIA ERGON

Humboldt

Fig.31 Matricea Bühler a limbajului

La Humboldt putem distinge între activitate şi produs, pe planurile

individual/ interindividual, iar a fi energéia – vorbire implică activitatea de
vorbire, pe când a fi érgon – limbă implică a fi produs lingvistic (Coşeriu,
2004:49-51). Bühler a avut contribuţii importante în ceea ce priveşte studierea
limbajului nonverbal. Privitor la studiile lui Johann Jakob Engel în domeniul
teatrului, bazate pe „totalitatea gesturilor la animale şi om”, câmpul de cercetare
al lui Charles Darwin, psihologul german proiectează o „axiomatică semiotică
mai adâncă” (vertieften sematologischen Axiomatik).

Din punct de vedere semantic, cu simptomele gestului lucrurile se petrec la

fel ca în cazul cuvintelor limbajului articulat sau ca în cazul valorilor de
reprezentare ale petelor de culoare pe o pictură (apud Sebeok,
1981/2002:72)

Dincolo de determinarea funcţiilor limbajului, de constituirea modelului

schimbului de mesaje pe fundament semiotic şi de intenţia de a studia gesturile
în baza unei structurări similare celei din lingvistică, prefigurând studiile lui
Birdwhistell, Bühler s-a aplecat şi asupra dimensiunii psihologice în domeniul
lingvistic. Astfel, cercetătorul german a considerat limba un epifenomen al
fenomenelor expresiei, care implică stări motivaţionale, cognitive şi de activare,
constituind, cu toată această intervenţie subiectivă, un sistem de operare
obiectiv (sachgerechtes System).
130
 13.2. Modelul Jakobson. Constituit în continuarea şcolii formaliste
ruseşti, Cercul Lingvistic de la Praga a adunat figuri proeminente, dintre care se
disting cehul Jan Mukařovský și rușii Nikolai Trubetzkoi şi Roman Jakobson.
Plecând de la necesitatea studierii limbajului în varietatea funcţiilor sale,
aplecându-se aşadar asupra mesajului, Jakobson, spre deosebire de colegii săi
din cercul praghez, intră în contact cu modelul matematic al comunicării. În
urma acestui contact, dintre structuralismul şi funcţionalismul praghez în
lingvistică şi „diagrama schematică” a transmiterii de informaţie, ia naştere un
model de comunicare hibrid, care îi poartă numele. Jakobson (1963:213-214) a
scos în evidenţă factorii intrinseci sau contextuali ai comunicării astfel:

Expeditorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi funcţional, mesajul

are nevoie în primul rând de un context la care să trimită (ceea ce mai
numim, într-o terminologie un pic ambigue, „referent”), context
recognoscibil de către destinatar şi care este fie verbal, fie susceptibil de a fi
verbalizat; în continuare, mesajul are nevoie de un cod comun, în întregime
sau măcar în parte, expeditorului şi destinatarului […]; în sfârşit, mesajul
are nevoie de un contact, un canal fizic şi o conexiune psihologică între
expeditor şi destinatar, contact care să le permită să stabilească şi să
menţină comunicarea. (apud Dobrescu et al., 2007:329)

Aşadar, cu aplicare la comunicarea verbală, factorii puşi în evidenţă de

Jakobson se prezintă sub următoarea formă grafică:

Context
Mesaj
Expeditor Destinatar
Contact
Cod
Fig.32 Elementele comunicării în modelul jakobsonian

În baza acestei scheme, lingvistul rus a adăugat fiecărui factor câte o

funcţie aferentă, într-o reprezentare schematică similară celei în care a prezentat
elementele comunicării:

Referenţială
Poetică
Emoţională Persuasivă
Empatică (sau Fatică)
(sau Expresivă) (sau Conativă)
Metalingvistică

Fig.33 Funcţiile comunicării în modelul lui Jakobson

Funcţia emoţională (sau expresivă) este centrată pe emiţător şi reliefează

raporturile sale cu mesajul. Prin intermediul acesteia pot fi puse în evidenţă
anumite stări ale individului, respectiv poate fi încărcat mesajul cu atitudinea
131
expeditorului vizavi de obiectul de referinţă. Funcţia referenţială (sau
denotativă) este principala funcţie a limbajului şi se centrează pe contextul
comunicării, pe orientarea mesajului într-o comunicare de tip obiectiv. Funcţia
poetică (sau estetică), cea care l-a preocupat în mod special pe Jakobson, pune
în evidenţă raporturile mesajului cu el însuşi. Lingvistul rus s-a aplecat în mod
aparte asupra mesajului, fără a abandona, aici, preocupările din perioada în care
a activat în cercul praghez, privitoare la funcţia îndeplinită de limbajul poetic,
singura care poate, de altfel, să îl definească şi care poate să îl diferenţieze de
limba literară (Mukařovský, 1972:201). Jakobson găseşte că limbajul poetic se
insinuează şi în vorbirea cotidiană, fiind utilizat frecvent în calificativele
cotidiene şi în expresii. Mai mult, studiind operaţiile producerii unui enunţ,
selecţia, adică alegerea dintr-o serie de termeni pentru a numi tema enunţului,
respectiv combinaţia, sau construcţia secvenţei, lingvistul localizează funcţia
poetică, considerând că aceasta „proiectează principiul de echivalenţă a axei
selecţie pe axa combinaţiei” (apud Dobrescu et al., 2007:321). Funcţia
empatică (sau fatică) se concentrează asupra contactului, presupunând
menţinerea canalelor de comunicare deschise şi manifestându-se prin forme
ritualizate (norme de politeţe, discursuri, conversaţii familiale, ceremonii, ocazii
solemne, rituri etc.). Funcţia metalingvistică este strâns legată de cod şi
presupune discursul despre propriul limbaj. Această funcţie se întâlneşte atât în
discursul teoretic, ştiinţific (în lingvistică, logică, literatură etc.), cât şi în viaţa
cotidiană, atunci când codul este verificat de actorii comunicării. Funcţia
persuasivă (sau conativă) este centrată pe receptor şi defineşte, totodată,
relaţiile dintre acesta şi emiţător. Ea descrie efectul mesajului asupra
receptorului, precum şi modalitatea de declanşarea unei reacţii afective din
partea acestuia.
13.3. Modelul glosematic al lui Hjelmslev. Louis Hjelmslev, lingvist
danez, întemeietor al Cercului Lingvistic de la Copenhaga, este cunoscut pentru
rigoarea pe care o aduce în câmpul ştiinţelor umaniste. Structuralist ca
orientare, Hjelmslev (1961/1967) consideră că la baza proceselor lingvistice se
află un număr limitat de elemente, a căror prezenţă, în combinaţii diferite, dă
naştere proceselor noi. Astfel, atât la nivel lingvistic cât şi la nivel expresiv sunt
puse la bază acelaşi tip de unităţi, glosemele, care în primul caz poartă numele
de ceneme (echivalente fonemelor), iar în cel de-al doilea plereme (echivalente
semelor). Această structurare riguroasă reprezintă o adâncire a distincţiei
saussuriene de operare formă / substanţă la nivelul distincţiei dintre entităţile
atomare care stau la baza proceselor în planul expresiei şi în planul conţinutului.
Putem discuta, astfel, despre două tipuri de forme şi două tipuri de substanţe la
nivelul expresiei şi la nivelul conţinutului. Limba structurează substanţa în
formă şi conţinut, iar nivelurile de organizare privitoare la semn sunt, în acest
caz: substanţa conţinutului, forma conţinutului, substanţa expresiei şi forma
expresiei.

132
 Substanţa conţinutului
Conţinut
Forma conţinutului
Semn sau
Forma expresiei funcţie-semn
Expresie
Substanţa expresiei
Fig.34 Elementele componente ale semnului conform modelului glosematic

Semnul (sau funcţia-semn) reprezintă entitatea alcătuită din forma

conţinutului, echivalentă semnificatului, şi forma expresiei, echivalentă
semnificantului. Substanţa conţinutului este realitatea nestructurată prin limbaj,
iar substanţa expresiei este masa sonoră amorfă (apud Dobrescu et al.,
2007:321). Structurarea riguroasă intenţionată de lingvistul danez nu se opreşte
aici. El distinge, privitor la limbă, între substanţa pură a acesteia, neafectată de
utilizarea în cadrul mediului social şi de manifestarea socială, pe care o numeşte
schemă, forma materială definită într-o realizare socială, denumită normă şi
ansamblul de obişnuinţe în utilizarea ei, denumit uzaj. Vorbirea (parole) la
Saussure are drept echivalent actul la Hjelmslev. În baza raportului saussurian
limbă vorbire, lingvistul danez distinge alte posibilităţi de interacţiune. Pe de o
parte, acesta consideră actul şi uzajul ca fiind interdependente, determinate de
normă. La rândul ei, schema este determinată de act, uzaj şi normă,
constituindu-se într-o structură constantă, faţă de celelalte trei elemente, care
sunt variabile.

Normă

Schemă

Uzaj Act

Fig.35 Raporturile limbă-vorbire în cadrul modelului glosematic (apud Macoviciuc,

2000:211)

Prin aceasta, raporturile limbă-vorbire din teoria saussuriană se

modifică, reducerea limbii la schemă, în conformitate cu teoria saussuriană,
devenind utilă doar pentru identificarea limbii unui vorbitor. Prin intermediul
Cercului lingvistic de la Copenhaga, lingvistica a câştigat în rigoare,
apropiindu-se de structurile rigide de organizare prefigurate de reprezentanţii
filosofiei analitice. Această organizare a materiei semiotice a fost exploatată
133
ulterior, în linia structuralismului, iar Hjlemslev şi modelul său glosematic au
devenit repere în lingvistica structurală.
13.4. Interdeteminarea limbă-cultură. Émile Benveniste, lingvist
francez de filiaţie structuralistă, conştientizând apropierea lingvisticii de logică,
a încercat o schimbare de direcţie în linie saussuriană. În plan lingvistic el s-a
orientat spre situaţiile concrete de utilizare a limbii, spre o lingvistică a
discursului. De la bun început, lingvistul francez se situează pe o poziţie
diferită de cea a lui Hjelmslev, pe care îl consideră că a „derapat” spre domeniul
logicii:

Teoria pe care L. Hjelmslev, în Danemarca, vrea să o promoveze sub

numele de “glosematică” este o construcţie a unui “model” logic al limbii
şi, mai degrabă, un corp de definiţii decât un instrument de explorare a
universului lingvistic. Ideea centrală este aici, în mare, aceea de “semn”
saussurian, sau expresia şi conţinutul (asociaţi “semnificantului” şi
“semnificatului” saussurieni) sunt expuși ca două planuri corelative, în care
fiecare are o “formă” şi o “substanţă”. Parcursul este urmat aici dinspre
lingvistică spre limbă (Benveniste, 1966:13).

Benveniste consideră că lingvistica are un dublu obiect de studiu, fiind

totodată şi ştiinţă a limbajului, şi ştiinţa limbilor. El se alătură distincţiei
saussuriene limbă-limbaj, îndepărtându-se de rigiditatea la care apelează
Hjelmslev. Limba, sistem alcătuit din structuri, reprezintă o entitate aparţinând
deopotrivă comunităţii şi individului. Ea structurează/configurează forma
gândirii, prin aceasta individul şi societatea determinându-se reciproc; dar
interdeterminarea se realizează prin intermediul limbajului, care exprimă
realitatea pentru emiţător/locutor şi o recreează pentru receptor/auditor.
Limbajul devine astfel forma cea mai înaltă a unei facultăţi umane inerente
condiţiei sale, cea de simbolizare, de reprezentare a realităţii prin semne şi de
interpretare a semnelor ca reprezentând realitatea. Limbajul, deşi în percepţia
saussuriană conţine limba şi vorbirea, la Benveniste este văzut ca dezvoltându-
se în cadrul unei limbi. Limba este produsul unei culturi, iar cultura este
condiţionată de limbaj: limbajul încheagă cultura.

Cultura se defineşte ca un ansamblu foarte complex de reprezentări,

organizat după un cod de relaţii şi de valori: tradiţii, religie, legi, politică,
etică, arte, tot ceea ce omului, în locul în care se naşte, îi vor fi impregnate
în conştiinţa cea mai profundă şi care îi vor conduce comportamentul în
toate formele activităţii sale; ce este deci dacă nu un univers de simboluri
integrate într-o structură specifică şi pe care limbajul le manifestă şi le
transmite? (Benveniste, 1966:33)

Rezultă, aşadar, un sistem de interrelaţii care conduc la o perspectivă

asupra obiectului lingvisticii generale: limbă-limbaj-cultură.

134
 limba

cultura limbajul
Fig.36 Interdeteminarea cultură-limbă-limbaj

Limbajul, expresia a ceea ce vrem să zicem, primeşte forma limbii, în

cadrul limbii; mai mult, el nu o poate transcende. Conţinutul gândirii trece prin
limbă şi împrumută formele / tiparele acestuia, care sunt, de fapt, forme/tipare
ale culturii. El umple cu „semnificat” golurile conceptuale ale limbii (substanţa
conţinutului, la Hjelmslev). Dintr-o altă perspectivă, ceea ce umple golurile
conceptuale ale limbii devine conţinut al gândirii, iar conţinutului i se asociază
o formă (forma conţinutului, la Hjelmslev, sau semnificatul, la Saussure).
„Forma lingvistică, notează Benveniste, este, deci, nu numai condiţia
transmisibilităţii, ci, mai degrabă, condiţia realizării gândirii” (Benveniste,
1966:64). Dar această imagine a golurilor limbii umplute de conţinut noţional
nu se poate constitui decât la nivel metaforic; în fond, nu se poate realiza o
determinare precisă în ceea ce priveşte conţinutul substanţei şi forma
substanţei22. Această distincţie se poate realiza la nivel operaţional, teoretic:

Între o gândire care nu se poate materializa decât în limbă şi o limbă care

nu are alte funcţiuni decât să „semnifice”, am dori să stabilim o relaţie
specifică, fiindcă e evident că termenii de faţă nu sunt simetrici. Vorbind
despre ceea ce conţine şi conţinut simplificăm. Nu trebuie să se abuzeze de
imagine. Strict vorbind, gândirea nu este ceva material căreia limba să-i
împrumute forma de vreme ce la un moment oarecare „ceea ce conţine” nu
poate fi imaginat vid de „conţinutul” său, nici „conţinutul” independent de
„ceea ce îl conţine” (Benveniste, 1966:64).

Totodată, Benveniste se îndepărtează de la perspectiva sistemică, luând

în calcul şi relaţiile dintre sistemele de semne (perspectivă asupra
funcţionalităţii), concept care înlocuieşte noţiunea pozitivistă de fapt lingvistic.
Studiind relaţiile dintre sistemele semiotice, lingvistul francez găseşte că între
acestea nu pot exista relaţii de congruenţă, ele neputând fi convertite unele în
altele. Exemplul pe care îl dă Benveniste este acela al non-convertibilităţii
dintre limbă, sistem fondat pe unităţi semnificante, şi muzică, sistem fondat pe
unităţi nesemnificante, deoarece sunetul nu este un semn şi nu poate fi
semnificat decât într-o structură scalară (Benveniste, 1974:58). Benveniste
depăşeşte concepţia conform căreia unitatea de bază în constituirea
semnificaţiei trebuie să fie şi unitate semnificantă, iar exemplul cel mai potrivit
este cel anterior, al sunetului. În cazul de faţă, precum şi în cazul altor sisteme
ale căror unităţi sunt nonsemnificante, acestea trebuie să apeleze la medierea

Plecând de la această proiecție benvenistiană, începând cu 2012, am propus și dezvoltat un

22

model al limbii ca structură de goluri-concept (teoria golurilor-concept), v. Lesenciuc (2012).

135
semnificantă a limbii. Limba devine, în aceste condiţii, interpretant al acestor
sisteme semiotice. Luând în considerare aserţiunea sociologică conform căreia
societatea înglobează limba, vom constata că aceasta contravine perspectivei
asupra limbii ca interpretant al tuturor semnelor semiotice. Limba şi societatea
nu sunt isomorfe, structura lor nu coincide, variaţiile lor sunt independente
(Benveniste, 1974:94). Perspectiva relaţiei de interpretanţă prin intermediul
limbii schimbă cu 1800 perspectiva asupra raportului limbă-societate:
„Justificarea primei propoziţii, limba ca interpretant al societăţii, este dată de a
doua: limba conţine societatea” (Benveniste, 1974:95). Aşadar, limba
interpretează societatea, societatea este interpretată prin excelenţă de limbă şi
modelată de aceasta.
Cantonarea lingvisticii ca sistem semiotic în semn a fost depăşită de
Benveniste, care explorează un câmp teoretic distinct, al punerii în act. Putem
discuta, astfel, despre o semiotică a discursului, care operează la nivelul frazei,
în cadrul actelor concrete de vorbire, permiţând deschiderea spre alte contexte.
Prin aceasta, Benveniste se apropie de perspectiva pragmatică, modificând în
cadrul relaţiei de interdeterminare un termen: limbajul. Limbajul este individual
şi reprezintă „locul geometric” de interacţiune a individului cu societatea, a
gândirii cu cultura. Relaţia de interdeterminare poate fi reprezentată astfel:

limba

cultura individul
(personalitatea)

Fig.37 Interdeteminarea cultură-limbă-individ

Intenţia lui Benveniste de a crea o posibilă teorie integratoare a culturii,

plecând de la fundamente lingvistice, se situează în planul depăşirii perspectivei
pur deterministe asupra rolului limbii şi al comunicării în cadrul societăţii.
13.5. Un model al semnificării. Personalitate complexă a vieţii
culturale franceze, semiotician şi critic literar, Roland Barthes duce mai departe
proiectul structuralist al lui Saussure. Spre deosebire de acesta, Barthes fixează
o altă ierarhie disciplinară, subordonând semiotica lingvisticii. Într-un studiu
dedicat acestui domeniu, Elemente de semiologie, Barthes pleacă de la
arbitrarietatea semnului stabilită de Saussure şi introduce doi termeni noi,
motivare şi constrângere. Motivarea semnului este asociată caracterului iconic
al acestuia. Constrângerea, definită drept grad de influenţă al semnificatului
asupra semnificantului, presupune un nivel ridicat de motivare. Arbitrarietatea
semnului trimite la convenţie; convenţia presupune un nivel scăzut de motivare,
respectiv o influenţă mică a semnificatului asupra semnificantului. Barthes
(1967) ajunge la concluzia că în semiotică (semiologie) există o tendinţă de
compensare a arbitrarietăţii, respectiv a motivării.
136
 Dar contribuţia cea mai importantă a lui Barthes, în linia lingvisticii
structuraliste saussuriene, constă în deteminarea mai multor niveluri de
semnificare. Plecând de la teoria semnificaţiei elaborată de lingvistul elveţian,
Barthes o dezvoltă într-un plan secund, pe un al doilea nivel de transfer al
înţelesului. Acest nivel secund de semnificare la care ajunge Barthes este rodul
muncii de extindere a nivelului înţelesului pe care îl poate avea semnul raportat
la contactul cu utilizatorul acestuia. În interacţiunea dintre text şi utilizator,
semioticianul francez descoperă un înţeles negociat de utilizator cu textul.
Primul nivel al semnificării, cel asupra căruia insistă Saussure studiind relaţia
semnificat – realitate externă şi analizând semnificatul în cadrul binomului
dinamic semnificat/semnificant, a fost denumit de Barthes nivel denotativ.
Denotaţia, în termenii lui Barthes, desemnează sensul evident al semnului,
înţelesul acestuia la nivelul simţului comun, sensul literar sau, în termenii lui
Ch. Morris, înţelesul asociat din perspectivă semantică, al raporturilor semnelor
cu ele însele. În interacţiune cu utilizatorul său, semnul poate avea şi alte
înţelesuri. Barthes denumeşte această semnificaţie, de ordin secund, conotaţie.
Conotaţia depinde de sentimentele şi emoţiile utilizatorului semnului, pe de o
parte, respectiv de schemele interpretative şi de valorile culturii acestuia, pe de
altă parte. În acest caz, al conotaţiei, înţelesul se mută pe domeniul subiectului,
respectiv al intersubiectivului. Nivelul denotativ trimite la o convenţie stabilită,
în timp ce nivelul conotativ presupune subiectivitate şi iconicitate. Comparativ
cu semnificaţia de pe primul nivel, procesul semiotic este identic, cu menţiunea
că semnificantul de pe primul nivel, al denotaţiei, devine semn pentru
semnificaţia pe nivel secund.
Nivelul secund de semnificare la Barthes nu presupune doar
semnificaţia conotativă. Şi semnificatul, devenind semn în sine, conduce la
apariţia unui înţeles de grad doi al semnului de bază. Acest nou mod de operare
a semnelor este denumit de Barthes mit. Mitul, în înţeles barthesian, nu
reprezintă acelaşi lucru ca în înţelesul pe care îl dă antropologul Lévi-Strauss
(1978). Dacă la Lévi-Strauss mitul reprezintă o naraţiune din perioada de
fondare a unei societăţi, cu funcţionalitate deschisă şi cu înţelesuri ascunse, prin
intermediul căreia individul face faţă anxietăţilor şi provocărilor specifice cel
puţin culturii de provenienţă, la Barthes mitul se întemeiază în cadrul societăţii
capitaliste, ca o înlănţuire de concepte asociate, despre ale cărui înţelesuri
utilizatorii sunt conştienţi. Utilizatorii nu sunt conștienți și despre valoarea
acestei înlănţuiri ca mit. Mitul barthesian contemporan presupune înţelesuri
naturale şi funcţionare ascunsă (Fiske, 2003:169-170). Acesta operează în
intenţia naturalizării istoriei, scoţând în evidenţă înţelesurile, care sunt specifice
unei clase sociale sau unei categorii dominante, dar ascunzându-şi dimensiunea
politică sau socială. Într-o societate există, aşadar, mituri dominante şi contra-
mituri, adică înţelesuri, lanţuri de concepte asociate produse de o structură
dominantă sau de o structură dominată. Nivelul secund de semnificare al
semnului, pe care operează conotaţiile şi miturile poate fi reprezentat grafic
astfel:
137
 primul nivel al doilea nivel
realitate semne cultură

conotaţie

mă
fo r
semnificant
denotaţie
semnificat
c on
ţin
ut

mit

Fig.38 Nivelurile de semnificare (apud Fiske, 2003:117)

Ulterior, Barthes a studiat posibilitatea existenţei unui al treilea nivel de

semnificare, nivelul simbolic (Fiske, 2003:121). Simbolul, în baza acestei
structurări, reprezintă un obiect care, prin convenţie şi utilizare, poate sta în
locul unui mit sau al unei conotaţii. Simbolul de pe nivelul trei de semnificare
diferă de ceea ce a desemnat Peirce prin acest termen, adică semnul care în
absența interpretantului și-ar pierde caracterul de semn. Abordarea lui Barthes
privitoare la acest nivel terţ de semnificare, mai puţin sistematică decât cea
referitoare la nivelul secund, avea să fie abandonată. Revenind asupra
denotaţiei, semioticianul francez avea să constate că denotaţia însăşi este un
mit, iar demistificarea ar presupune trimiterea la denotaţie:

Denotarea ar fi, deci, un mit ştiinţific: cel al unei stări „adevărate” a

limbajului, ca şi cum orice frază ar avea în ea un etimon (origine şi adevăr).
Denotaţie/conotaţie: acest dublu concept nu are valoare decât în sfera
adevărului. De fiecare dată când am nevoie să verific un mesaj (să-l
demistific, cu alte cuvinte), îl supun, de fapt, unei instanţe exterioare, îl
reduc la un fel de şorici dezgustător, care ar fi substratul său adevărat.
Opoziţia nu are funcţionalitate decât în cadrul unei operaţii critice analoage
unei experienţe de analiză chimică: de fiecare dată când cred în adevăr, am
nevoie de denotaţie (Barthes, 2006:87).

Demistificarea, operaţiunea prin care mitologii revelează istoria şi

caracterul mitologic al înţelesurilor de pe nivelul doi de semnificare, conduce în
fond la o închidere a buclei semnificării prin situarea pe primul nivel, al
denotării. Demistificarea alunecă într-o repetare, iar pentru atingerea
adevăratului sens în interpretare este nevoie de o „deplasare”; într-o asemenea
înlănţuire, bucla deschisă de o ştiinţă semiotică se închide printr-o ştiinţă a
138
semiologiilor, fiecare în parte împovărând, după tehnica „bulgărelui de zăpadă”,
determinarea semnificaţiilor cu un întreg imaginar (Barthes, 2006:91-92).
Pentru deplasarea întregului demers într-o altă arie interpretativă, Barthes
apelează la teoria textului, exploatată în special în domeniul criticii literare.
Teoria textului instituie o „moarte” a limbajului; se impune o scriitură
„la gradul zero”, o scriitură amodală, jurnalistică. Această scriitură, afirmă
Barthes, începe să devină act lucid de comunicare (Barthes, 1953/1972:59).
Textul evoluează între o margine „cuminte”, conformă, o copie a limbii în
starea ei canonică (schema, în termenii lui Hjelmslev) şi o alta, mobilă, capabilă
să aibă indiferent ce fel de contururi, acolo unde se întrevede „moartea”
limbajului. Textul este autoreferenţial şi există independent de existenţa
autorului său23. El ascunde primei priviri legea compoziţiei sale şi regulile
jocului. Problema semnificării, în contextul în care textul încearcă eliberarea de
sub tutela autorului, ne trimite la confruntarea din cadrul textului dintre vocea
subiectului, care încearcă să comunice un semnificat auctorial stabil (nivelul
fenotextului sau al comunicării) şi discursul liber al limbajului, producerea fără
încetare de înţelesuri de către acesta (nivelul genotextului sau al semnificării)24.
Această perspectivă, această intrare în teoria arhitextului, a ansamblului de
categorii generale pe care le relevă fiecare text în parte (Genette, 1979),
respectiv a confruntării fenotext-genotext (Kristeva, 1974), nu este în măsură să
ofere un răspuns mulţumitor lui Barthes în intenţia de rezolvare a problemei
semnificării. La Barthes textul înseamnă ţesătură, ceea ce presupune că el se și
produce printr-o întreţesere perpetuă; subiectul se desface şi se pierde pe sine,
se dizolvă în această întreţesere, asemenea dizolvării participantului la
comunicare în procesul de comunicare. Plăcerea textului este „valoarea trecută
la rangul somptuos de semnificant” (Barthes, 1973:100). Dar această pretenţie a
textului, această luptă continuă în interior, precum şi dizolvarea din interior
conduc la un altfel de repetiţie, de degenerare, astfel încât problema interpretării
nu poate fi rezolvată în baza schemei de semnificare, dezvoltată pe cele trei
niveluri (Barthes, 2006:92).
13.6. Modelul hibrid al lui Sebeok. Thomas Sebeok, lingvist şi
antropolog american de origine maghiară, a elaborat o lucrare-sinteză a studiilor
semiotice, Semnele: O introducere în semiotică, reuşind să lărgească sfera
cunoașterii în acest domeniu plecând de la comunicarea în lumea animală.
Printre contribuţiile lui Sebeok se numără trasarea unor coordonate clare de

23
Reprezentanţii mişcării literare franceze de la Tel Quel, printre care şi Barthes, proclamă
chiar moartea autorului; ca instituţie, autorul este mort, persoana sa biografică a dispărut
(similar dispariţiei emiţătorului în procesul de comunicare, în care important este să fii în
comunicare, nu să o iniţiezi; spre deosebire de istoria literară, teoria textului nu admite autorul,
deşi lectorul are nevoie de acesta (Barthes, 1973:45)
24
Julia Kristeva (1974:83-84) defineşte aceşti termeni astfel: „Prin ceea ce am putut numi
genotext se înţeleg procesele semiotice (…), dar şi ivirea simbolicului”, respectiv: „Fenotextul
este o structură (pe care o putem genera în sensul gramaticii generative), supusă regulilor
comunicării, presupunând un subiect al enunţării şi un destinatar”.
139
distincţie între lingvistică şi comunicare, situarea interpretantului peircean în
câmpul comun de influenţe semn-utilizator şi considerarea acestuia drept
rezultat al negocierii dintre semn şi utilizatorul său, respectiv identificarea
elementelor componente ale semnelor începând cu antichitatea greacă şi latină
şi prefigurarea extinderii triunghiului semiotic din perspectiva sintezei lui Eco.
Astfel, lingvistul american consideră că semnul este alcătuit, invariabil, din
două jumătăţi interconectate, o jumătate perceptibilă (sau sensibilă) şi o
jumătate inteligibilă (sau raţională), dar al căror nume a suferit, în timp,
numeroase modificări.

semnul

antichitatea greacă aistheton noeton

antichitatea latină semainon semainomenon
terminologia stoică signans signatum
Saussure signifiant signifié
terminologia germană das Signifikat der Signifikant
Morris sign vehicle designatum
terminologia rusă lucru concept

Fig.39 Elementele componente ale semnului (apud Sebeok, 1994/2002:60)

Plecând de la elementele componente ale semnului, Sebeok consideră că

în cazul icon-urilor procesul de semnificare este ireversibil, presupunând o generare
a semnificantului din semnificat ori de câte ori semnul este supus interpretării.

În toate interacţiunile dintre cele două jumătăţi indispensabile ale semnului,

relaţia dintre semnificat şi semnificant trebuie să se supună acestui flux
universal: semnificatul generează semnificantul într-un veşnic proces de
bifurcare. Dar semnificantul regenerează semnificatul ori de câte ori
interpretăm semnul. În termenii biologiei, asta înseamnă că descendentul ca
semnificant poate deveni autor ca semnificat, prin trecerea unei generaţii.
(Sebeok, 1994/2002:144)

Această perspectivă justifică ireversibilitatea procesului de semnificare

şi imposibilitatea reluării traseului în sens invers, pentru interpretare.
Demistificarea studiată de Barthes nu se poate realiza în sensul invers, deoarece
interpretarea se supune, la rândul ei, procesului continuu de semnificare. Pe de
altă parte, justificarea lui Sebeok rămâne validă în cazul transformării în timp a

140
semnelor iconice în semne arbitrare, completând seria semiotică peirceană sau
opoziţia „înţeles” – „intenţia de a avea un înţeles” a lui Bühler (v. fig.40).
semn

semnificare
semnificant semnificat
interpretare

Fig.40 Sensurile semnificării şi interpretării

De altfel, Sebeok datorează perspectivei lui Peirce asupra semnului

constructul propriei concepţii semiotice. Semnul creează în mintea cuiva un
semn echivalent, dar este pus în relaţie cu realitatea în baza semnului echivalent
(pe latura interpretativă), creând la rândul lui un semn din semnificatul primei
relaţii, adică din semnul echivalent (pe latura generativă, a semnificării).
Sebeok se distinge printr-o acoperire mai largă a câmpului de comunicare,
luând în calcul şi comunicarea animală. El propune, în acest sens, un termen
care să acopere întregul câmp de studiu, zoosemiotica, şi îşi fundamentează
studiile pe ideea că semnele nu sunt apanajul exclusiv al speciei umane.

Semiotica înseamnă, pur şi simplu, schimb de mesaje. Un mesaj constă

dintr-un semn sau o înşiruire de semne. „Zoosemiotica” este un termen
inventat în 1963 pentru a delimita acel segment al domeniului care se
anexează pe mesajele emise şi recepţionate de animale, incluzând şi
componente importante ale comunicării umane nonverbale, dar excluzând
limbajul uman şi sistemele sale secundare de comunicare derivate din
limbă, precum limbajul semnelor sau alfabetul Morse. (Sebeok,
1981/2002:80)

Având la bază modelul zoosemiotic şi tipologiile Peirce şi Morris,

Sebeok clasifică semnele în şase tipuri diferite: simptom, semnal, icon, index,
simbol şi nume; simptomele reprezintă semne de avertizare produse de toate
animalele, semnalele sunt semne produse de corpul uman care declanşează o
reacţie din partea unui receptor, numele sunt semne identificatoare atribuite
indivizilor, iar celelalte trei clase definesc semnele din tipologia Peirce.
Ramurile teoretice ale semioticii sunt structurate astfel: ştiinţa numelor: lexicografia,
pentru studiul sincronic, respectiv etimologia, pentru studiul diacronic, ştiinţa
semnificaţiilor (semantica), ştiinţa designaţiilor (onomasiologia) şi ştiinţa
conceptelor (Begrieffslehre). Pentru studiul actului de semnificare, Sebeok propune
un triunghi semiotic mai complex (fig.46). Acesta reprezintă o încercare de a descrie
141
cu ajutorul unui triunghi Morley25 relaţiile dintre modelul lui Bühler şi schema lui
Jakobson, având la bază diagrama lui Shannon.
IV. Canal

Zgomot II. Designaţie

I. Sursă

III. Designaţie

V. Mesaj VI. Cod

Fig.41 Triunghiul semiotic al lui Sebeok

Practic, modelul mixt al Sebeok scoate în evidenţă structura complexă a
comunicării şi oferă o perspectivă sintetică asupra unui domeniu analizat din
puncte de vedere disparate.
13.7. Teoria codurilor. Umberto Eco, figură complexă a spaţiului
cultural italian şi european, realizează la rândul său o sinteză semiotică de
maniera celei realizate de Sebeok. Dacă lingvistul american de origine maghiară
pleacă de la perspectiva pragmatistă a lui Peirce pentru a ajunge la funcţiile
limbajului la Bühler şi Jakobson, apropiind spaţiile culturale american şi
european, adevărata sinteză o realizează Eco (1976/2008). Acesta propune o
teorie a semioticii generale, care include două aspecte: o teorie a codurilor, de
stabilire a regulilor pentru sistemul de semnificare şi o teorie a producerii şi
interpretării de semne, prima privind problematica legată de semnificare,
cealaltă pe cea legată de comunicare.

Un model de semiotică generală trebuie să ţină cont de: (a) o teorie a

codurilor şi (b) o teorie a producerii semnelor – ultima luând în
considerare o gamă diversă de fenomene, cum ar fi utilizarea comună a
limbilor, evoluţia codurilor, comunicarea estetică, tipurile diferite de
comportament comunicativ interacţional, utilizarea semnelor pentru a
menţiona lucrurile şi stările lumii ş.a.m.d. (Eco, 1979:3).

Această distincţie, anticipată de critica literară franceză, care introduce

teoria textului, prin intermediul căreia se face distincţie între fenotext şi
genotext, este conturată şi cristalizată într-o lucrare care fundamentează
25
Un triunghi Morley este construit la intersecția (două câte două) a trisectoarelor unui triunghi.
142
semiotica drept disciplină de sine stătătoare, independentă de limbaj. Şi asta
pentru că, la Eco, limbajul nu reprezintă un simplu mijloc de comunicare, ci
ceea ce întemeiază orice comunicare (în concepția lui Nicolas Ruwet, 1963, în
prefața la lucrarea lui Roman Jakobson, Essais de linguistique générale) sau
ceea ce întemeiază cultura, la Roman Jakobson (1963), v. Eco (2002:80).
Această poziţionare conferă semioticii posibilitatea de a studia procesele
culturale ca procese de comunicare, dincolo de care se statorniceşte sistemul de
semnificare. Eco diferenţiază între cele două domenii, comunicarea
presupunând procesul mecanic de transfer informaţional (acoperind obiectul de
studiu al comunicării procesuale, în termenii lui Fiske) și semnificarea,
implicând existenţa codului și presupunând o relaţie de înlocuire, care
realizează legături între entităţi prezente şi absente (acoperind obiectul de studiu
al comunicării semiotice, în termeni lui Fiske). Această delimitare, comunicare-
semnificare, subliniază independenţa proceselor de semnificare faţă de cele de
comunicare, şi dependenţa comunicării faţă de cod, respectiv faţă de
semnificare: „E posibil, dacă nu poate dezirabil în mod particular, să stabilim o
semiotică a semnificării independent de semiotica comunicării: dar este
imposibilă fondarea unei semiotici a comunicării fără o semiotică a
semnificării” (Eco, 1979:9). Ea se extinde şi la perspectiva interpretării, care
este presupusă în procesul de comunicare, dar care nu este necesară într-un
sistem de semnificare. Prin apel la delimitarea operată de Morris, între
semantică, sintactică şi pragmatică, Eco găseşte că „semantica priveşte în
principal sistemul de semnificare, în timp ce pragmatica procesele de
comunicare” (Eco, 1990/1996:298). Cu toate acestea, opoziţia
semnificare/comunicare nu corespunde opoziţiei semantică/pragmatică. Din
acest considerent se impune o dublă abordare a pragmaticii, ştiinţa raportului
dintre semne şi interpreţii lor:

Ar trebui să concepem două abordări pragmatice diferite: o pragmatică a

semnificării (cum pot fi reprezentate fenomenele pragmatice într-un sistem
semantic) şi o pragmatică a comunicării (cum pot fi analizate fenomenele
pragmatice care au loc în cursul unui proces de comunicare) (Eco,
1990/1996:304).

Aşadar, perspectiva lui Eco privitoare la raportul

semnificare/comunicare nu subliniază o antinomie, ci scoate în evidenţă
fiziologia comunicării, apropiind abordările rigide, fie ele procesuale, fie
semiotice. Pe de altă parte, semioticianul italian apropie şi punctele de vedere
diferite, uneori divergente între reprezentanţii semioticii europene şi americane.
Semiotica lui Eco este o sinteză a studiilor semiotice de până la el. Un exemplu
în acest sens este perspectiva asupra semnului. Plecând de la opoziţia semnificare/
comunicare, Eco subliniază faptul că elementul de legătură al acestora, codul,
regula de corelare a elementelor din planul expresiei cu elementele din planul
conţinutului, reprezintă condiţia necesară şi suficientă a semnului. Semnul,

143
element al procesului de semnificare reprezintă o relaţie între conceptul mental,
reprezentarea sa fizică şi entitatea fizică la care se referă conceptul mental.

Interpretant (Peirce)
Referinţă (Ogden - Richards)
Sens (Frege)
Intensiune (Carnap)
Designatum (Morris, 1938)
Significatum (Morris, 1946)
Concept (Saussure)
Conotaţie (Stuart Mill)
Imagine mintală (Saussure, Peirce)
Conţinut (Hjelmslev)
Stare de conştiinţă (Buyssens)

Semn (Peirce) Obiect (Peirce)

Simbol (Ogden - Richards) Denotatum (Morris)
Vehicul al semnului (Morris) Bedeutung (Frege)
Expresie (Hjelmslev) Denotaţie (Russell)
Representamen (Peirce) Extensiune (Carnap)
Semă (Buyssens) Semnificat (Saussure)
Semnificant (Saussure)

Fig.42 Triunghiul semiotic (sinteză)

Această relaţie triadică, în care două legături sunt solide, stabile, iar
una, cea dintre semn ca entitate fizică şi entitatea fizică de referinţă, este o
relaţie de atribuire, o relaţie convenţională, „obscură”, se apropie de structura
triadică a lui Ogden şi Richards şi a fost extinsă, prin apel la diferitele abordări
terminologice, între care există uneori şi divergenţe interpretative, v. fig.47
(apud Macoviciuc, 2000:264). Plecând de la modelul procesual al comunicării,
Eco distinge o diferenţă semnificativă între mesajul codificat şi mesajul ca sursă
de informaţii (Macoviciuc, 2000:272-273). Mesajul ca sursă de informaţie este
deschis interpretărilor, adică este supus codurilor şi subcodurilor,
presupoziţiilor pragmatice şi referenţiale, atât în formarea textului a cărui
intenţie de semnificare (intentio operis) poate exista independent de intenţia
receptorului (intentio lectoris), cât şi în circumscrierea conţinutului atribuit de
emiţător textului (intentio auctoris) (Eco, 1990/1996:25).

144
 emiţător mesaj canal mesaj destinatar text
codificat ca sursă de interpretat
informaţie (conţinut)
(expresie)

coduri (cont) coduri

subcoduri (circ) subcoduri
Fig.43 Procesul de comunicare din perspectiva lui Eco

Mesajul codificat de emiţător este extracodificat (fie hipocodificat, fie

hipercodificat), ceea ce înseamnă că interpretarea în intentio lectoris va fi
diferită de intentio auctoris. Diferenţa poate fi redusă sau semnificativă, iar
rezultatul interpretării conduce fie la eforturi presupoziţionale de aliniere a
înţelesurilor, fie la presupoziţii „aberante” (datorate diferenţei de lectură a
textului, efectelor ideologice, conotării aleatorii, erorilor de interpretare sau
diferenţei de experienţă) (Macoviciuc, 2000:273).

eforturi presupoziţionale presupoziţii “aberante”

coduri private coduri private

şi puncte de am biguitate am biguitate şi puncte de cono taţii erori de
vedere ideologice a expresiei a conţinutului vedere ideologice aleatorii interpretare
ale em i ţătorului ale destinata
rului

destinatar
mesaj-expresie ca sursă de informaţie mesaj- conț inut ca text interpretat

subcod A subcod B subcod C subcod D subcod E subcod F

cunoştinţe care se presupune a fi comune patrimoniul real de cuno ştinţe al

destinatarului şi emi ţătorului destinatarului
circumstanţe care orientează presupoziţiile Circumstanţe concrete care deviază presupoziţiile

Fig.44 Un model al interpretării realizat în baza teoriei codurilor

Textul se manifestă ca având o anumită autonomie. Destinatarul

intenţionează, în urma recepţionării mesajului, să îl adecveze mesajului
transmis dar, ca urmare a factorilor personali şi de context, între aceste mesaje
apar diferenţe.
145
 14. Teoriile consistenţei cognitive
14.1. Teoria echilibrului. Spre deosebire de modelele de reprezentare a
comunicării provenite din câmpul ştiinţelor exacte, presupunând o relaţie între
doi parteneri ai comunicării prin intermediul unui canal, transmiţând un mesaj
elaborat într-un anumit cod, teoriile consistenţei cognitive, provenind din
câmpul psihologiei, supun discuţiei un model al raportării celor doi actori la un
referent extern. Aceste modele amintesc de studiul extins al lui Shannon,
privitor la existenţa observatorului din mediul extern care realizează reglarea
procesului de comunicare, dar relaţia cauzală nu se poate institui, deoarece
teoria consistenţei cognitive este anterioară teoriei propuse de inginerul
american. Noţiunea generală de consistenţă nu face trimitere la un singur
domeniu disciplinar ci, prin apel la predictibilitate, în forma sa extinsă, acoperă
o arie largă în domeniul ştiinţelor sociale. Dată fiind posibilitatea studierii
predictibilităţii, teoriile derivate din câmpul disciplinar al comunicării au
alunecat, pe rând, la comunicarea de masă.

Conceptul consistenţei în comportamentul uman este o extensie a noţiunii

generale de la lumea fizică la domeniul comportamentului uman. Diferiţi
teoreticieni susţin că indivizii luptă pentru consistenţă în mai multe feluri,
ca de exemplu: consistenţa în atitudini, în comportamente, între atitudini şi
comportamente, în percepţia noastră asupra lumii şi chiar în dezvoltarea
personalităţii. Pe scurt, încercăm să organizăm lumea în moduri în care ne
par pline de înţeles şi raţionale (Severin & Tankard Jr., 2004:153).

Dat fiind faptul că fiinţele umane acţionează raţional (de la această

aserţiune pleacă întregul demers teoretic al teoriei consistenţei cognitive) şi că
în înţelegerea umană prin raţionalizare se încearcă şi explicarea
comportamentului iraţional prin apel la raţiune sau consistenţă, în raportul
dintre indivizi tocmai această cale a raţionalităţii poate părea iraţională şi
inconsistentă altora. Teoriile consistenţei presupun că o oarecare inconsecvenţă
generează „tensiune psihologică” sau disconfort în relaţiile interumane, ceea ce
conduce la un mod de acţiune sau la exprimarea unor intenţii în sensul
eliminării sau reducerii inconsistenţei sau, în limitele posibilităţii, la dobândirea
consistenţei. Raţionalizarea relaţiilor interumane presupune apel la înţelegere, la
justificarea experienţelor nedorite sau la adaptarea lumii la „cadrele de
referinţă” (frame of reference) proprii.
Prima articulare a teoriei consistenţei a fost realizată în articolul
Attitudes and Cognitive Organization de psihologul austriac Fritz Heider
(1946:107-112), care susţinea că stările fără echilibru produc tensiuni şi, prin
urmare, generează forţe care conduc la refacerea echilibrului. Starea echilibrată
a fost definită drept „o situaţie în care unităţile percepute şi sentimentele
146
experimentate coexistă fără tensiune” (Heider, apud Severin & Tankard Jr.,
2004:254). Fritz Heider s-a rezumat însă doar la domeniul proceselor cognitive.
Structura schematică ilustrativă a teoriei sale presupune existenţa a două
persoane (P şi O) şi a unui obiect fizic, a unei idei sau a unui eveniment (X), la
care se raportează cele două persoane. Conform studiilor lui Heider, dacă între
cele două entităţi există relaţii pozitive sau dacă una dintre relaţii este pozitivă
şi celelalte două negative, atunci şi numai atunci se instalează starea de
echilibru, toate celelalte combinaţii fiind în dezechilibru.

Fig.45 Modelul echilibrului (apud Severin & Tankard Jr., 2004:254)

Notă: prin linii continue au fost reprezentate relaţiile pozitive, în timp ce prin liniile întrerupte
au fost reprezentate cele negative.

O stare de echilibru presupune stabilitate şi rezistenţă faţă de influenţele

din exterior, în timp ce o stare de dezechilibru este instabilă presupunând
instalarea unei tensiuni psihice între indivizi, care poate fi înlăturată numai dacă
schimbul dintre actorii comunicării conduce la crearea unei stări de echilibru. Din
această perspectivă a modului de schimbare de atitudine şi de rezistenţă la
schimbare, teoria echilibrului elaborată de Heider prezintă interes în câmpul
comunicării. Teoria heideriană, cunoscută psihosociologului Newcomb, a fost
adaptată de către acesta câmpului teoretic al comunicării.
14.2. Teoria simetriei. Theodore Mead Newcomb, psihosociolog
american, a prelucrat teoria echilibrului şi a transformat-o în teorie a simetriei,
susţinând că încercările de a influenţa o altă persoană depind de gradul de
atracţie dintre emițător și receptor (limitându-se la atracţie, aşadar, fără a
explora influenţa). Dacă la Heider gradul de atracţie nu putea fi reprezentat,
psihologul german reducând relaţia dintre entităţi în manieră binară, la simpatie
(relaţie pozitivă) respectiv antipatie (relaţie negativă), Newcomb (1953:393-
404) presupune că simetria nu se poate realiza la nivel digital, ci analogic,
gradul de consistenţă a individului depinzând de amploarea intensităţii
respectivei relaţii. Cercetătorul american supune discuţiei un model diferit de
147
reprezentare a comunicării, având la bază o relație între două fiinţe umane (A şi
B), care se raportează la un referent extern (X), în care orientările sistemului A-
B-X, reprezentate prin săgeţi includ atitudinea reciprocă A-B şi atitudinile lui A
şi B faţă de X, considerând că în cazul unui dezacord între A şi B privitor la X,
amploarea

efortului către simetrie va depinde de intensitatea atitudinii lui A către X şi

de atracţia lui A pentru B. O creştere a atracţiei lui A pentru B şi o creştere
a intensităţii de atitudine către X va duce la: 1. un efort mărit către simetrie
din partea lui A către B în legătură cu atitudinile lor faţă de X; 2.
posibilitatea ca simetria să fie obţinută; 3. probabilitatea unei comunicări a
lui A cu B despre X (Newcomb, apud Severin & Tankard Jr., 2004:255)

A B
Fig.46 Modelul A-B-X al lui Newcomb

Starea indusă de dezechilibru stimulează comunicarea, care se produce

în sensul refacerii echilibrului. Totuși, comunicarea se produce în modelul A-B-
X doar atunci când există o puternică atracţie A-B sau când referentul X
reprezintă un punct de atracţie pentru unul dintre actorii comunicării sau un
centru de interes pentru amândoi. Newcomb (apud Severin & Tankard Jr.,
2004:64) postulează:

1. cu cât mai puternice sunt forţele către orientarea lui A în raport cu B şi X,

a) cu atât mai mare este tendinţa lui A către simetria cu B în raport cu X, b)
cu atât mai mare este probabilitatea unei simetrii mărite ca o consecinţă a
unuia sau mai multor acte de comunicare.
2. cu cât este mai mică atracţia între A şi B, cu atât mai mult este limitată
tendinţa către simetrie faţă de X-urile respective către care este cerută co-
orientarea de către condiţiile de asociere.

Transferul în aria disciplinară a comunicării se realizează, cum am

văzut, prin prognoza posibilităţii de realizare a actului de comunicare în funcţie

148
de gradul de simetrie a actorilor A şi B faţă de referentul X. Reversul
postulatului cercetătorului american constă în faptul că gradul de atracţie dintre
A şi B poate conduce la schimbarea de opinie dintre aceştia. Transferul în
planul predictibilităţii privitor la orientarea către un referent extern readuce
modelul A-B-X în mecanicismul forte, situând însă comunicarea la nivelul
transferului de opinii şi al stării de echilibru care decurge de aici. Tocmai
această dimensiune a modelului simetriei newcombiene a fost exploatată
ulterior, prin transfer înspre domeniul comunicării de masă.
Depăşirea linearităţii se realizează prin apel la echilibrul de forţe a
sistemului. Schimbările, la gradul de intensitate la care se produc, implică şi
modificări de anumit nivel, care tind să refacă echilibrul (în termenii lui Heider)
sau simetria (în termenii lui Newcomb). Cu toate acestea, în ceea ce priveşte
câmpul disciplinar al comunicării este exploatat în mod special efectul
consolidării de opinii şi atitudini, ceea ce se realizează în principal prin
intermediul comunicării de masă. Nu sunt satisfăcute, prin modelul Newcomb,
cerinţe ale studiului comunicării care derivă din rolul important acordat
schimbului de opinii în dauna stărilor de dezechilibru apărute ca urmare a
diferenţei de convingeri sau credinţe, din lipsa unei explicaţii privitoare la
modul de rezolvare a unui dezacord de înaltă intensitate şi din incapacitatea de
adaptare a modelului în cauza la situaţiile de comunicare între mai multe
persoane, respectiv în cazul comunicării publice şi de masă. Ultimul
inconvenient a fost acoperit de studiile ulterioare, ale lui Westley şi MacLean,
care însă au revenit la modelul procesual liniar.
14.3. Teoria congruenţei. Modelul congruenţei este un caz particular al
teoriei heideriene, cu deosebirea că se ocupă preponderent de sursa de
informaţii. Plecând de la presupunerea că sistemele de referinţă ale judecăţilor
tind spre simplificare, atâta vreme cât judecăţile extreme, în baza logicii sau-
sau sunt mai uşor de realizat/atins decât judecăţile în baza logicii şi-şi,
psihologul american Charles E. Osgood, într-un articol semnat împreună cu
Percy H. Tannenbaum (1955:42-55), The principle of congruity in the
prediction of attitude change, consideră că pentru evaluarea „conceptelor” se
uzează de un şablon, de un model, se face apel la o „aliniere” a opiniei.
Psihologul american utilizează drept model triunghiul clasic al lui Heider şi
Newcomb, cu specificaţia că delimitează între o persoană oarecare (P) şi o sursă
(S), care îi transmite o informaţie despre un obiect (O), faţă de care P va avea o
anumită atitudine. Starea de congruenţă sau consistenţă a sistemului depinde de
gradul de atracţie a lui P faţă de O şi S.
În modelul lui Osgood, congruenţa se instalează doar în cazul în care
sursa emite o aserţiune pozitivă referitoare la obiect, iar atitudinea persoanei
faţă de sursă şi faţă de obiect este similară, respectiv în cazul în care sursa emite
o aserţiune negativă faţă de obiect, iar atitudinea persoanei faţă de sursă şi
obiect este diferită. Diferenţa faţă de precedentele modele constă în faptul că în
cazul în care în sistem apar schimbări, acestea se produc în sensul obţinerii unei
congruenţe mai mari cu sistemele de referinţă predominante.
149
 Fig.47 Modelul congruenţei (apud Severin & Tankard Jr., 2004:156)

Modelul congruenţei presupune studiul congruenţei doar pe palierul

opiniilor şi a fost exploatat ulterior în domeniul comunicării de masă, în special
în ceea ce priveşte „alinierea” opiniei publice la sursa predominantă, la
formatorii de opinie (liderii informali). Selectivitatea în context social,
indiferent de palierul la care se realizează, perceperea selectivă a anumitor date
sau comunicarea lor selectivă, deformarea, ignorarea sau reconstrucţia unui
conţinut comunicat depind de dominanţa unui sistem referenţial, respectiv de
modul în care echilibrul/ congruenţa apar în sistem.
Teoriile consistenţei cognitive au condus la o adâncire a studiului în
ceea ce priveşte comunicarea mediată, de masă, în două direcţii majore: spre
corelaţie dinamică (McLeod & Chaffee, 1972) şi consonanţă/disonanţă
cognitivă (Festinger, 1957), în sensul analizei sociologice a schimbului de
opinii publice, respectiv în studiul elaborat al rolului emiţătorului în
comunicarea de masă, prin revenirea la linearitatea modelului (Westley &
MacLean, 1955).

150
 15. Modele tranzacţionale
15.1. Analiza tranzacţională a lui Berne. Analiza tranzacţională
reprezintă o teorie a personalităţii, complementară abordărilor psihologice
tradiţionale, care constă în analiza comportamentelor, atitudinilor, cuvintelor şi
reacţiilor psihice prin intermediul unor grile interpretative diferite. Modelul
tranzacţional de abordare este mixt, situându-se între modelul intrapsihic născut
din psihanaliză şi modelul relaţional-sistemic, care are la bază ideea că relaţiile
dintre indivizi este principalul fenomen psihologic ce trebuie studiat. Modelul
tranzacţional al comunicării are la bază teoria-vehicul „analiza tranzacţională”,
provenind din câmpul psihologiei, cea care se constituie în vehicul şi pentru
paradigma formal-tranzacţională studiată de Mucchielli, conturată în baza
următoarei aserţiuni:

Conform analizei tranzacţionale, comunicările emise de indivizi trimit la

trei tipuri de realitate şi au la bază trei tipuri de atitudini corporale şi mesaje
paraverbale. La primul nivel găsim atitudini şi paralimbaje oarecum
rigidizate şi neutre; acestea reiau forme tradiţionale ale unor sfaturi sau
injoncţiuni morale ce însoţesc învăţămintele de genul celor pe care părinţii
le dau copiilor. La al doilea nivel întâlnim tot atitudini şi paralimbaje care
ţin de stăpânirea sentimentelor, dar care însoţesc de astă dată comunicări
logice şi raţionale precum cele formulate de un adult. La al treilea şi ultimul
nivel, atitudinile şi paralimbajele lasă să transpară sentimentele şi stările
psihologice (furie, plăcere, iubire, frică, bucurie, mândrie etc.) ce însoţesc
exprimările spontane ale unui copil care nu a învăţat încă să se controleze
(…) Fiecare emiţător sau receptor uman posedă trei stări de emisie sau de
receptivitate: o stare raţională, o stare afectivă şi o stare normativă sau
morală. (Mucchielli, 2005:27)

Psihiatrul american de origine canadiană Eric Berne (1964) a studiat

modelul „stărilor interne ale eului” şi a oferit o teorie a comunicării prin
intermediul analizei tranzacţiilor. Berne deosebeşte între trei stări ale eului,
denumite Părinte, Adult şi Copil, în care prima se referă la investirea cu
autoritate, a doua priveşte abilitatea de a gândi şi determina acţiunile în funcţie
de datele primite, iar cea de-a treia este asociată reacţiilor interne şi
sentimentelor. Părintele „cuprinde gândurile, emoţiile şi comportamentele pe
care individul le-a învăţat din surse exterioare de tipuri autoritare, şi în principal
de la proprii părinţi”, Adultul „este orientat spre „realitatea” obiectivă: culege,
înregistrează şi utilizează informaţiile din orice surse externe (din mediu) ca şi
interne (ale Părintelui sau Copilului)”, iar Copilul „priveşte mai ales domeniul
„ceea ce simte” şi include nevoile, senzaţiile şi emoţiile care apar apoi în mod
natural la o persoană” (Cardon et al., 2002:21-24). În aceste stări pot fi uşor
recunoscute „instanţele” psihicului din psihanaliză: Supraeul, Eul şi Sinele.
151
Tranzacţiile sunt, în fond, modele ale comunicării; „o tranzacţie este o unitate
de schimb social, un dus-întors complet între două sau mai multe persoane
(fizice sau morale), şi poate fi sub formă de cuvinte sau înscrisuri, gesturi,
priviri, obiecte, contacte fizice etc.” (Cardon et al., 2002:55) şi presupune
unitatea de schimb bilateral între două stări ale eului. Analiza tranzacţională
presupune studiul tranzacţiilor, ceea ce înseamnă o înţelegere a fenomenelor de
comunicare în baza anterior definitelor modele. În actul comunicării, schimbul
social se realizează între stări ale eului. Tranzacţiile eficiente, pentru Berne,
trebuie să fie complementare, adică pentru un stimul Părinte → Copil,
răspunsul să fie Copil → Părinte.

P P
stimul

A A

C răspuns
C

Fig.48 Tranzacţii complementare (tipul 2 de tranzacții complementare, părinte -copil,

apud Berne, 1964:29)

Procesul comunicării, din această nouă perspectivă, nu priveşte doar

schimbul de tip stimul-răspuns, interacţiunea, transferul sau reacţia, ci şi
atribuirea de semnificaţii. Sensul este mai mult inventat decât primit, iar
comunicarea constă în producerea sensului, nu în producerea mesajului. Rolul
mesajului este diminuat, studiul comunicării focalizându-se pe procesul
dinamic şi continuu al inventării/negocierii de sensuri, care se derulează, în
funcţie de schimbările mediului şi de nevoile individuale, de la naştere până la
moarte (Lohisse, 2002:75). Comunicarea umană nu se mai rezumă la
internalizare, ci iau naştere schimburile care lasă să se întrevadă un joc
interindividual. Prin intermediul acesteia sunt puse în scenă, în manieră
oarecum rituală, „stările interne ale eului”. Conţinutul cuvintelor nu mai are
importanţa denotativă imaginată, iar comunicarea nu mai presupune, aşadar,
transferul de înţeles prin intermediul acestor conţinuturi denotative; sunt
activate, astfel, tranzacţiile, negocierile de înţeles, interpretările proprii.
Comunicarea este văzută ca o formă ritualizată de punere în scenă, a
problemelor privitoare la stările interne ale eului; comunicarea patologică
rămâne cantonată în forma ei rituală, redundantă.

152
 15.2. Modelul tranzacţional al lui Barnlund. Dean Barnlund propune,
în 1970, un model de comunicare bazat pe tranzacţie (A transactional model of
communication), fiind primul care aduce din câmpul disciplinar al lingvisticii
ideea de negociere a sensului, pe care o transpune în structurile schematice de
tip mecanicist. În modelul tranzacţional de comunicare, Barnlund (1970:83-
102) pleacă de la ideea receptării a trei tipuri de realităţi, cărora le asociază, în
interpretare, trei tipuri de semnale şi, implicit, trei modalităţi de receptare a
acestora (fig.54). Fiind vorba de atribuire de sens, tipul de comunicare analizat
este cel intrapersonal. Modelul vizează procesele de decodare (D) – de atribuire
de sens diferitelor semnale din câmpul de percepţie, respectiv de codificare (C)
– de transformare a elementelor senzoriale în semne, de către o persoană (P).
Decodarea şi codificarea sunt interdependente, iar în modelul Barnlund această
interdependenţă este reprezentată printr-o spirală.

P1
CPR* CBEH *
NV
CPR* CBEH *
CPR* D C NV
CBEH *
NV
CPR* CBEH *
NV
CPR* CBEH *
NV

CPU* CPU*CPU* CPU* CPU* CPU* CPU*

Fig.49 Comunicarea intrapersonală în modelul tranzacţional

Subiectul P conferă sens semnalelor publice (CPU), adică unor stimuli

perceptibili de orice altă persoană aflată în acel mediu, care există independent
de prezenţa lui P, semnalelor de natură privată (CPR), care nu sunt disponibile
tuturor, dar care sunt exterioare subiectului, respectiv semnalelor
comportamentale nonverbale (CBEHNV), în parte controlabile din interiorul
persoanei, conştient sau inconştient codate în comportamentul nonverbal al
acesteia, posibil de decodat prin atribuirea de semnificaţii.
Indivizii care intră în contact comunică punând în comun mesajul.
Semnalele publice sunt potenţial aceleaşi, cele private rămân diferite, în timp ce
semnalele comportamentale nonverbale marchează comunicarea de la individ la
individ, adăugându-se mereu celor precedente. Mesajul se constituie, în acest
context, dintr-un set de semnale comportamentale, verbale şi nonverbale, dar
153
ele nu se transmit în totalitate, ci individul este afectat de reglarea semnalelor de
către cei care le produc, de identificarea semnificaţiei posibile pe care celălalt o
poate atribui actelor sale, respectiv de interpretarea acţiunilor ca şi cum ar fi ale
altora.
P1
CPR* CBEH *
CPR* M NV
CBEH * CBEH *
CPR* D C NV NV
CBEH * CBEHNV *
M NV
CPR* CBEH * CBEHNV *
NV
CPR* CBEH * CBEH *
NV NV
CBEH * CBEH * M CPR*
NV NV
CBEH * CBEH * C D CPR*
NV
CBEH * NV M
NV
CBEH * CPR*
NV
CBEH * CPR*
NV
P2 CPR*

CPU* CPU*CPU* CPU* CPU* CPU* CPU*

CPU* CPU*CPU* CPU* CPU* CPU* CPU*

Fig.50 Comunicarea interpersonală în modelul tranzacţional

Neincluderea contextelor sociale/culturale în relaţia de comunicare

continuă nu a fost o omisiune în cazul lui Barnlund, ci doar o alegere a acestuia
de a nu ridica probleme de complexitate modelului printr-o asemenea
reprezentare.
15.3. Teoria retroacţiunii a lui Thayer. Plecând de la studiul
comunicării sincronice şi, în special, al celei diacronice, cercetătorul american
Lee O. Thayer (1968) se opreşte asupra rolului receptorului. Pe de altă parte,
încercând să delimiteze conceptual comunicarea, Thayer propune o analiză
multi-level, vizând acele procese asociate de achiziţie şi conversie de date
primare în informaţie procesabilă, culminând cu luarea-în-considerare. Şi din
această perspectivă, şi din cea anterioară, rezultă că rolul receptorului este
fundamental în actul de comunicare. Cercetătorul american nu vede neapărat
necesară prezenţa emiţătorului. Datele primare pot exista şi în afara
emiţătorului, dar pentru prelucrarea lor în informaţie procesabilă este necesară
prezenţa receptorului, e necesar ca informaţia primară (mesajul propriu-zis) să
ajungă la un destinatar care să îl perceapă şi să îl interpreteze. „Nu există
comunicare dacă nu există o activitate a receptorului, care pare că îşi poate fi
suficientă sieşi, în măsura raportării sale la o anumită situaţie”, notează Sfez
(2002b:91). În acest sens, comprehensiunea depăşeşte simplul conţinut al
mesajului emiţătorului. Acesta este reinventat, în manieră tranzacţională. Într-
un demers logic, teoria lui Thayer urmează modelului lui Barnlund, care
154
presupune, de asemenea, orientarea spre destinaţie şi înglobarea în mesaj atât a
mesajului propriu-zis (datele primare), cât şi a elementelor de context al
comunicării.

Emiţător Mesaj Destinatar

Sens creat, recreat

Intenţii (imaginate sau decodate)
ale emiţătorului
Consecinţe ale tranzacţiei asupra
relaţiilor cu emiţătorul sau cu mesajul

Fig.51 Modelul lui Thayer (apud Sfez, 2002b:90)

Astfel, receptorul re-creează mesajul, devine „creatorul de facto al

oricărui mesaj” (Thayer, apud Sfez, 2002b:90). Comunicarea văzută ca
tranzacţie la Thayer are în prim plan receptorul, care inventează şi atribuie sens
mesajului, care îl recreează în totalitate.

Pentru Thayer, receptorul este cel care găseşte în sine însuşi mesajul
plecând de la stimulii pe care procesul de comunicare i-a radiat, în sensul
radiaţiilor electromagnetice. Acest model socratic este asimilabil abordării
maieutice în materie de învăţare (Michel, 2005).

Prin intermediul acestei teorii comunicarea capătă o altă greutate. Ea se

realizează dincolo de ceea ce este intenţionat în comunicarea de masă, schimbul
şi influenţarea opiniilor şi depinde de propria Weltanschauung a fiecărei
persoane, de propria grilă de valori. Teoria lui Thayer care scoate receptorul în
prim plan se opune, pe de o parte, comunicării ipotetice, care consideră
necesară prezenţa emiţătorului, nu şi pe cea a receptorului, respectiv modelelor
mecaniciste ale comunicării, care acordă rolul primordial emiţătorului, celui
care „lansează” mesajul.

155
156
 modele şi teorii ale comunicării

157
de masă
158
16. Preliminarii (epistemologice) sau Determinismul tehnologic
şi critica acestuia
16.1. Determinismul tehnologic. Economistul canadian Harold Innis,
preocupat de istoria comunicării, îşi organizează studiile în jurul ideii de
corelaţie între tipurile de comunicare şi tendinţele centripete şi centrifuge în
planul organizării statale. Or, această legătură implică o alta, între tipurile de
comunicare şi mijloacele aferente. Astfel, Innis (1950; 1951) distinge între
mijloacele de comunicare corelate cu dimensiunea temporală (time-biased
media) şi mijloacele de comunicare corelate cu dimensiunea spaţială (space-
biased media). Time-biased media sunt caracteristice societăţilor tradiţionale,
preocupate de conservarea tradiţiei, în timp ce space-biased media sunt
orientate spre prezent şi viitor, favorizând transmiterea operativă, nu şi cea
privitoare la valori culturale. Prima categorie de mijloace de comunicare a
favorizat un monopol al organismelor religioase, în timp ce cealaltă a favorizat
monopolul factorilor politici (Dobrescu et al., 2007:275). Dar această corelaţie
presupune şi posibilitatea de prefigurare a unui tip de monopol prin dezvoltarea
unei categorii de mijloace de comunicare în masă. Din această perspectivă,
dezvoltarea în ritm galopant a comunicării de masă prin mijloace aparţinând
bias-ului spaţial, conturează tendinţa unei extinderi extrateritoriale, marcată de
un abandon al conservării structurii de valori prin care să se manifeste
identitatea.
Ideea determinismului media este preluată şi dezvoltată de Marshall
McLuhan. Acesta continuă şi proiectul istoriei comunicării iniţiat de Innis,
structurând istoria umanităţii în trei perioade, în funcţie de tipul dominant de
comunicare: o epocă a oralităţii, una a culturii scrise şi alta a tehnologiilor
comunicării. Aceste trei perioade se suprapun structurării realizate de Alvin
Toffler, prin „teoria valurilor”. Epoca tehnologiilor comunicării, instaurată în
urma unei revoluţii26, suprapusă celui de-al treilea val, modernităţii târzii sau
postmodernităţii, focalizează mijlocul de comunicare, acordându-i cel mai
important rol. De altfel, este celebră expresia utilizată de McLuhan, „mijlocul
este mesajul” (the medium is the message) (McLuhan, 1994:5)27, care scoate în
evidenţă tocmai această poziţionare a tehnologiei în viaţa cotidiană. Epoca

26
Încă din lucrarea Galaxia Gutemberg. Omul şi era tiparului, Marshall McLuhan (1975:26)
trimite la un termen preluat de la Peter Drucker, «revoluţie tehnologică», termen de referinţă în
studiile viitoare.
27
Marshall McLuhan „The Medium Is the Message”, primul subcapitol din capitolul
introductiv al lucrării Understanding Media: The Extensions Of Man; McLuhan (1994:6)
argumentează: „Exemplul luminii electrice poate fi elocvent în privinţa acestei conexiuni.
Lumina electrică se constituie în informaţie pură. Ea rămâne un medium lipsit de mesaj, aşa
cum a fost până la utilizarea în reclame verbale şi firme. Acest fapt, caracteristic tuturor media,
înseamnă că însuşi „conţinutul” oricărui medium este alt medium”.
159
tehnologiilor mediatice este caracterizată prin schimbarea raporturilor dintre
simţuri, mai exact prin instalarea văzului ca simţ dominant. Preponderenţa
acestui canal presupune şi o structurare a gândirii în funcţie de particularităţile
acestui simţ, respectiv o selecţie a importanţei evenimentelor din jurul nostru în
funcţie de simplificarea pe care o implică apelul la acest canal. Modificând tipul
de organizare socială, tehnologiile media modifică şi tipul de percepere a
societăţii, iar prin acesta, structura internă a indivizilor, impunându-ne o grilă
de referinţă. Prin intermediul acestor tehnologii se extinde sistemul nervos la
nivel global, recepţionând informaţie din spaţii variate:

În timpul erei mecanice ne-am extins trupurile în spaţiu. Astăzi, după mai
bine de un secol de tehnologie electrică, ne-am extins sistemul nervos
central, în accepţiune globală, abolind şi spaţiul şi timpul, în ceea ce ne
priveşte planeta… ne-am extins deja simţurile şi terminaţiile nervoase prin
diferitele media (McLuhan, 1994:3-4).

Extinderea tehnologiilor media, similară extinderii sistemului nervos

uman la nivel planetar, implică „simularea tehnologică a conştiinţei”. Or,
tocmai această simulare a conştiinţei conduce la criticile media.
16.2. Omul - terminal de reţele. Filosoful francez Jean Baudrillard este
unul dintre cei mai importanţi contestatari ai determinismului tehnologic. El îl
acuză pe McLuhan pentru excluderea efectivă a „comunicării” din actul de
comunicare. Studiile filosofului francez în domeniul „economiei politice a
semnului”, în ceea ce priveşte transformarea discursului în marfă „retorică”, aşa
cum anticipase Marx, constituie fundamentul poziţiei de pe care pleacă
Baudrillard în combaterea tehnologiilor comunicării. Baudrillard vede producţia
de semne ca fiind ideologie, ceea ce presupune că însăşi lingvistica şi semiotica
generală sunt ideologii, producţii ale practicii dominante, echivalent al unei
economii politice burgheze în câmpul comunicării. „Nu mai avem de-a face cu
coerenţa naturală a unei unităţi a gustului, ci cu coerenţa unui sistem cultural de
semne”, notează Baudrillard considerând că nici un obiect nu se poate sustrage
unui asemenea produs, „aşa cum nici un produs nu poate scăpa de logica
formală a mărfii” (Baudrillard, 1996:28).
Pentru Baudrillard, care instituie o critică media, schimbul necesar a fi
realizat în cadrul comunicării nu are nevoie de intermediar. Formula lui
McLuhan, medium is the message, nu are rost întrucât ea exprimă transferul
sensului asupra mediului, ceea ce conduce la o înstrăinare a semnificaţiilor, la
„idealism tehnologic”. Cu ironie, filosoful francez transformă comunicarea într-
un simplu act de „consum de produse şi mesaje”; „se impune, după Baudrillard,
ca unic remediu la această situaţie , o destructurare a mediilor în calitatea lor
actuală de sisteme ale non-comunicării” (Pârvu, 2001:99). Consumul este
definit în termenii discursului, dar priveşte şi o altă dimensiune, a manipulării
semnelor.

160
 Consumul:
- e totalitatea virtuală a obiectelor şi mesajelor deja constituite într-un
discurs mai mult sau mai puţin coerent;
- e o activitate de manipulare sistematică a semnelor (Baudrillard,
2006:130).

O altă replică pe care o aduce Baudrillard lui McLuhan este legată de

extinderea sistemului nervos al omului la scară planetară. Pentru filosoful
francez, nu omul se extinde, ci tehnologiile media îi iau cu asalt habitatul,
transformându-l într-un ambalaj arhaic, conducând la dispariţia spaţiului privat,
la ştergerea limitelor dintre exteriorul care invadează şi interiorul, spaţiul
simbolic al subiectului. Omul devine astfel simplu terminal de multiple reţele
(Baudrillard, 1997:12): televiziune, telefonie, rețele sociale etc., şi nu
supraomul care îşi extinde terminaţiile nervoase pretutindeni. Ceea ce se oferă
prin tehnologiile media sub numele de „comunicare” este de fapt o formă
obscenă de marfă simbolică (Marx deja denunţase obscenitatea mărfii, legată de
principiul „abject” al circulaţiei sale).

Nu mai trăim în drama alienării, trăim în extazul comunicării. Iar acest

extaz este obscen. Obscen e ceea ce pune capăt oricărei reiviri, oricărei
imagini, oricărei reprezentări. Nu numai sexualul devine obscen, există
astăzi o întreagă pornografie a informaţiei şi comunicării, o pornografie a
circuitelor şi reţelelor, a funcţiilor şi obiectelor. În lizibilitatea şi fluiditatea
lor, în semnificaţia lor forţată, în performativitatea lor, în conectarea şi
polivalenţa lor, în expresia lor liberă.
Nu numai obscenitatea e ceea ce este ascuns, refulat, obscur, cea a
vizibilului, a prea vizibilului, a mai vizibilului decât vizibilul, a ceea ce nu
mai are secret, a ceea ce e în întregime solubil în informaţie şi comunicare
(Baudrillard, 1997:15-16).

Închis într-un habitat invadat de tehnologiile media, având impresia că

întră în contact cu realitatea, omul devine un ecran, o suprafaţă de absorbţie şi
resorbţie a reţelelor de influenţă. Semnele, a căror importanţă a fost trecută în
derizoriu de McLuhan, au lăsat locul unor semne vide, ilizibile, insolubile,
arbitrare, fortuite. Interpretarea nu se rezumă la negocierea de sens, ci la
depistarea şi destrămarea seducţiei: „tot mai multe lucruri au căzut în prăpastia
sensului şi tot mai puţine lucruri au păstrat farmecul aparenţei” (Baudrillard,
1997:49). Societatea, înglobând oameni şi semne, a fost repoziţionată prin
intermediul tehnologiilor media:

Societăţile noastre au depăşit, cu ajutorul sensului, al informaţiei şi al

transparenţei, punctul limită care este cel al extazului permanent: extazul
socialului (masa), al corpului (obezitatea), al sexului (obscenitatea), al
violenţei (teroarea), al informaţiei (simularea) (Baudrillard, 1997:64).

161
 Această invazie a extazului mediatic denaturează comunicarea, o
îndepărtează de sensul clasic de punere în comun a înţelesurilor.
16.3. O critică a comunicării. Derapajul spre problemele tehnologiei
comunicării a fost criticat şi de alţi cercetători în domeniu. Unul dintre aceştia
este Lucien Sfez, care a elaborat o Critică a comunicării. Apelând la
perspectiva lui Jacques Ellul (1964), care a evidențiat „coroziunea socialului de
către tehnică”, observând exagerări ale extinderii ariei de studiu a comunicării,
Sfez constată că „nu se vorbeşte niciodată cu atâta patos despre comunicare
decât într-o societate care nu mai ştie să comunice, ale cărei valori se
dezagregă, pe care simboluri prea uzate nu prea reuşesc să le unifice. Societate
centrifugă, lipsită de reglaj” (Sfez, 2002a:16). O criză morală a societăţii este
întreţinută şi de o teologie a tehnicii, care conduce spre alienare totală.
Sfez descoperă trei tipuri de teorii şi modele ale comunicării, grupate
după funcţiile comunicării elaborate de Bühler: comunicarea reprezentativă,
surprinsă prin „metafora maşinii” şi exprimată prin intermediul prepoziţiei cu:
„Este vorba de metafora ‹maşinii de comunicat› cu lumea: maşina este
exterioară omului, şi el o foloseşte pentru a genera forţele naturii”; comunicarea
expresivă, surprinsă prin „metafora organismului” şi exprimată prin intermediul
prepoziţiei în: „În această organizare, în care noi suntem parte a unui tot, ceea
ce contează este a repera schimburile posibile şi a analiza rolul elementelor care
formează acest întreg pe care-l numim univers”; comunicarea tautistă, surprinsă
prin „metafora Frankenstein” şi exprimată cu ajutorul prepoziţiei prin:

Într-un univers unde totul comunică, fără să se ştie originea emisiunii, fără
să poţi determina cine vorbeşte, în acest univers fără ierarhii, decât
încâlcite, unde baza este vârful, comunicarea moare prin exces de
comunicare şi sfârşeşte printr-o interminabilă agonie de spirale. Asta
numesc eu ‹tautism›, neologism care îmbină autism şi tehnologie, evocând
totalitatea, totalitarismul (Sfez, 2002a:25-28).

Autismul reprezintă o boală a auto-închiderii, care presupune o retragere

a individului din sfera comunicării, satisfăcându-şi nevoile organice şi ludice.
Tautologia reprezintă orice propoziţie al cărei subiect şi predicat desemnează
unul şi acelaşi lucru. Tautologia trimite la excesul de comunicare incoerentă,
fără ţintă, fără mesaj. Tautismul presupune, aşadar, exces de comunicare fără
ţintă şi fără mesaj, venită de pretutindeni, care interferează în preajma
individului închis în sine, „terminal de multiple canale”, cum îl descria
Baudrillard. Tautismul este un mixonim (cuvânt-valiză) care caracterizează
comunicarea de masă, în cadrul căreia se vorbeşte prea mult, fără a se spune
ceva: se transmite o informaţie structurată pe orizontală, fără adâncime, fără
intensitate, fără analiză calitativă, fără interpretare. Comunicarea se realizează
într-o buclă, într-o „reţea turnantă”, fără scop şi fără sfârşit, lărgindu-se cu
fiecare tur.

162
 Fiecare în cutia sa, adică în casa sa, crede că intră în contact simultan cu toţi
ceilalţi, într-un întreg sincron, ecosistemic, ba chiar autogestionar. Dar toţi
intră în contact doar cu ei înşişi (Sfez, 2002a:100).

După Sfez, din comunicarea de masă dispar mesajul, emiţătorul şi

receptorul. Realitatea emiţătorului, realitatea receptorului, dar şi realitatea
interactivă, intersubiectivă, dispar deopotrivă. Rămâne doar o repetare continuă
în preajma unui subiect autist. Rămân şi îşi fortifică poziţia reţeaua şi simularea,
care dau impresia unei comunicări continue. Ele descriu şi determină primatul
unei altfel de tehnologii, a spiritului.
16.4. Tirania comunicării. Jurnalistul şi scriitorul francez de origine
spaniolă Ignacio Ramonet, din 1991 redactor-şef al publicaţiei Le Monde
Diplomatique, este unul dintre cei care iau poziție faţă de ofensiva media, pe
fondul unei continue întăriri a rolului tehnologiilor28. Din punct de vedere al
raporturilor de putere, mass-media nu se mai situează pe poziţia a patra, ci pe
locul doi ca putere de influenţă, după economie şi înaintea politicii:

(…) pentru a vorbi de „a patra putere”, ar trebui ca primele trei să existe şi

ca ierarhia care le organiza în clasificarea lui Montesquieu să rămână în
continuare valabilă. În realitate, prima putere este astăzi exercitată în mod
evident de economie. A doua (a cărei suprapunere parţială cu cea dintâi
apare foarte puternic) este cu siguranţă mediatică – instrument de influenţă,
de acţiune, de decizie incontestabilă –, în aşa fel încât puterea politică nu
mai vine decât în al treilea rând. (Ramonet, 2000:44)

Totodată, Ramonet atrage atenţia asupra faptului că prin intermediul

media „informaţia” şi-a pierdut statutul, devenind marfă. Informaţia devine
principalul jucător pe piaţa de profit şi nicidecum nu se mai supune scopurilor
sale iniţiale. Ceea ce contează este gradul de interes pe care îl poate stârni în
cadrul publicului, capacitatea de a se vinde, şi nu necesarul de cunoaştere sau de
noutate, aspecte de altfel depăşite. Contează funcţionalitatea pe piaţă, ceea ce
presupune funcţionalitate a scenariilor şi nu atingerea unui ideal de veridicitate.
Adevărul care contează este adevărul mediatic, singurul pe care cetăţeanul îl are
la dispoziţie ca să verifice o ştire, să o confirme sau să o infirme. Informaţia
denaturată devine, aşadar, informaţie-spectacol. Ea evoluează creând o senzaţie
de nelinişte în rândul unei societăţi care îşi pierde reperele şi a cărei cultură este
agresată de imagini vizuale fluctuante. Presa scrisă, televiziunea, internetul,
accelerează circulaţia informaţiei, informaţie seducătoare, care urmăreşte
„logica suspansului şi a spectacolului”. Practic, parametrii care au influenţă
determinantă asupra informaţiei sunt mimetismul mediatic, febra de care sunt

28
„Se arată, se exhibă, funcţionează, „comunică” o întreagă aparatură de acţionare electronică
părând că ne spune: „Ceea ce vă arăt este adevărat, fiindcă este tehnologic”. Şi noi credem
pentru că ne intimidează, ne impresionează, ne scoate ochii şi ne convinge că un sistem capabil
de asemenea minunăţii nu poate minţi.”, afirmă Ignacio Ramonet (2000:39)
163
cuprinse mediile de informare, împinse apoi să reflecte evenimentul şi care
funcţionează ca un fel de autointoxicare, de contagiune mimetică, şi hiper-
emoţia, presupunând mutarea accentului pe senzaţional, spectaculos, şoc
emoţional.
Revoluţia tehnologiilor media, prefigurată de McLuhan, nu doar că a
avut loc, ci a şi produs efecte. Dar aceste efecte sunt inversate faţă de ceea ce se
aştepta: eliberare şi transparenţă democratică. Media s-au instaurat cu
promisiunea unei eliberări, dar au instituit un regim autoritar, totalitar. Ramonet
aduce în discuţie această tiranie a comunicării. Revoluţia tehnologică,
suprapusă peste cea economică (a doua revoluţie capitalistă), a condus la
modificări în plan cultural, respectiv la fuziunea sferelor culturii, informaţiei şi
comunicării prin absorbţia realizată de sfera comunicării mediate, dând naştere
unei singure sfere: „world culture, de inspiraţie americană, un fel de
comunicultură de masă planetară, pentru că informaţia, ca şi cultura, nu rezistă
unei asemenea vulgarizări…” (Ramonet, 2000:66). Tirania comunicării se
datorează extinderii spaţiului public în spaţiul intim prin intermediul mass-
media. Această extindere, în reţea, a dat naştere unei forme subtile de control:

La ora mondializării economiei, a culturii globale (world culture) si a

„civilizaţiei unice”, ia naştere ceea ce oamenii numesc „societatea
informaţiei globale”, a cărei dezvoltare este pe măsura expansiunii
tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei. O „infrastructură de informaţie
globală” se desfăşoară la scară planetară, ca o imensă pânză de păianjen,
profitând de digitalizare şi favorizând interconexiunea tuturor serviciilor
din domeniul comunicaţiei şi informaţiei. (Ramonet, 2000:133-134)

Întorcându-ne la metafora lui McLuhan, a extinderii sistemului nervos

uman la nivel planetar, punctul de vedere al lui Ramonet este de altă factură:
sistemului nervos uman, inclusiv neocortexului, i se realizează proteze care să
reacţioneze la anumiţi stimuli, care să permită luarea anumitor decizii. Mass-
media se implantează în conştiinţa umană şi ţine oamenii captivi. Tirania
comunicării de masă se instaurează subtil şi controlează nevoile, gusturile,
preferinţele, dorinţele individului conectat la reţea prin tehnologie.

164
 17. Efecte ale mass-media
17.1. Teoria „glonţului magic”. Prima teorie închegată privitoare la
impactul media asupra audienţelor în cadrul comunicării de masă, teoria
„glonţului magic” sau a „injecţiei hipodermice” nu a fost prezentată într-o
formă sistematizată sau într-o diagramă structurală precum teoriile şi modelele
clasice ale comunicării. Mai mult, ea nu a fost însoţită de un suport teoretic
valid (sau de validat) din perspectiva epistemologiei popperiene, şi nici de
studii empirice. Structurarea teoriei s-a produs mult mai târziu, când cercetători
ai cadrului ştiinţific al deceniilor 3-4 ale secolului XX au sintetizat câteva
direcţii în domeniul cercetării comunicării de masă. Astfel, plecând de la
studiile despre propagandă ale lui Lasswell (1950) dar şi de la studiile sociale
ale lui Lippmann (1922) sau Doob (1949), au conturat un context al
convingerilor dominante, privitoare la izolarea socială a membrilor
comunităţilor, la setul lor comun de instincte şi la interpretarea „uniformă” a
evenimentelor de către aceştia. În contextul unor asemenea ipoteze, s-a născut
ideea „glonţului magic”, constând în explicarea modului de acţiune al mesajelor
media care fiind concepute ca gloanţe simbolice, ating receptorii în mod
uniform.
Teoria glonţului magic presupune analiza unor reacţii de tipul stimul-
răspuns, multiplicate, în care indivizii recepţionează mesajul în grup, dar
acţionează ca entităţi distincte, „egale” ca poziţii şi valoare (votanţi,
consumatori, suporteri etc.). Această teorie consideră comunicarea drept un
proces în care primează efectul, nu schimbul de informaţii şi se construieşte pe
suportul teoretic oferit de ştiinţele sociale - printre care pe conceptul de
societate de masă al lui Auguste Comte (1826), care nu este capabilă să
întreţină/dezvolte relaţiile între indivizi, pe conceptul Gesellschaft (societate),
opus celui de Gemeinschaft (comunitate), din studiile lui Ferdinand Tönnies
(1887), care presupune o structură impersonală şi anonimă, pe izolarea
psihologică şi anomia specifice solidarităţii mecanice din studiile lui Émile
Durkheim (1899) – şi de psihologia evoluţionistă – psihologia instinctului a lui
Darwin (1859). În acest context, dublat de studiile lui Lasswell (1950)
privitoare la propagandă şi ale lui Lippmann (1922) referitoare la opinia
publică, s-a conturat ideea unor mass-media puternice, capabile să influenţeze
direct audienţele, în sensul obţinerii unor rezultate scontate, cum ar fi acordarea
votului, cumpărarea anumitor produse etc.

Astfel, teoria glonţului magic era în conformitate cu teoriile generale

sociologice şi psihologice, aşa cum erau ele dezvoltate până la acea vreme.
În plus, exista exemplul impactului extraordinar al propagandei din timpul
războiului. Aceasta părea să ofere dovezi întemeiate că mijloacele mass-
media erau puternice, exact în modul dramatic descris de Lasswell atunci
165
 când a concluzionat că ele erau „noul ciocan şi noua nicovală a solidarităţii
sociale”. De asemenea, existau fapte aparent de necontestat care ţineau de
publicitatea de masă din acea vreme, ce dovedeau că mass-media era
capabilă să convingă oamenii să cumpere bunuri într-o cantitate şi într-o
varietate până atunci de neimaginat. Acest crez a consolidat convingerea
despre marea putere a mass-media şi a întărit aparenta valabilitate a teoriei
glonţului magic (DeFleur & Ball-Rokeach, 1999:169).

Odată cu abandonul acestor ipoteze ştiinţifice, odată cu dărâmarea

cadrului în care a fost construită, teoria ”glonţului magic” a fost abandonată şi
înlocuită cu teorii ale comunicării având o pregnantă bază empirică.
17.2. Teoria comunicării în doi paşi. Unul dintre promotorii
empirismului în cadrul ştiinţelor comunicării, cercetătorul american Paul
Lazarsfeld, doctor în matematică al Universităţii din Viena, a reuşit să dea o altă
greutate cercetării, comparativ cu orientarea focalizată pe teorie, specifică
deceniilor anterioare, şi să pună accent pe studiul efectelor în domeniul
comunicării de masă. Astfel, într-o lucrare devenită celebră, Mecanismul
votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, axată pe
studierea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite din 1940, Lazarsfeld,
Berelson şi Gaudet s-au oprit asupra identificării modului de cristalizare a
opţiunilor de vot şi, prin aceasta, a înţelegerii evoluţiei electoratului în funcţie
de factorii care determină respectiva evoluţie. Nu în ultimă instanţă, scopul
cercetătorilor americani a fost acela de a canaliza cercetarea efectelor
comunicării de masă şi a gradului de influenţă al acestui tip de comunicare.
Referitor la mecanismele comunicării de masă, Lazarsfeld a atras atenţia
asupra rolului pe care îl deţin liderii de opinie (termen nou introdus de
Lazarsfeld în studiile americane despre mass-media şi comportamentul
electoratului), persoane care „joacă un rol de intermediere influent în
transmiterea mesajului mediatic spre grupurile sociale” (O’Sullivan,
2001a:192). Rolul de mediator între mass-media şi grupuri le conferă un statut
particular din punct de vedere al structurării mecanismelor de comunicare în
masă. Începând cu studiul lui Lazarsfeld, comunicarea de masă este privită ca un
fenomen de transmitere a informaţiei/influenţare în doi paşi. Această structurare
poartă numele de teoria celor doi paşi ai fluxului de informaţii (two steps flow
of communication), teorie care nu suspendă informarea directă, de la sursă, ci
care doar accentuează rolul liderilor de opinie în influenţarea receptării
anumitor mesaje. Mai mult, Lazarsfeld postulează faptul că cei nehotărâţi şi cei
susceptibili de schimbare sunt influenţaţi preponderent în urma contactelor
personale, ceea ce conduce la exercitarea unor „presiuni moleculare” asupra
acestora, în sensul omogenizării în direcţia schimbării de opinie/atitudine/
comportament. „(…) cel mai adesea ideile migrează din radio şi ziare către
liderii de opinie şi de la aceştia ajung la segmentele mai puţin active politic ale
populaţiei” (Lazarsfeld et al., 2004:201).

166
 Mass-media Mass-media

Fig.52 Modelul fluxului în doi paşi (dreapta), comparativ cu modelul tradiţional

(stânga)

Fluxul comunicării în doi paşi rezultă din contactul dintre media şi

grupurile de indivizi, organizate în baza unor norme, interese şi valori. Grupul
presupune existenţa unei perspective asupra mesajului comunicării, o
poziţionare iniţială, de care membrii grupului sunt sau nu conştienţi. Primul pas
este, aşadar, contactul media-grup. În interiorul grupului, liderul informal este
cel care cunoaşte cel mai bine şi respectă cel mai fidel normele, interesele şi
valorile grupului. El este cel care preia mesajul, îl adaptează perspectivei
preexistente, îl prelucrează şi îl transmite membrilor grupului. Prin aceasta se
materializează cel de-al doilea pas în fluxul comunicării, realizat în interiorul
grupului de la liderul de opinie la membri.
Rolul studiului lui Lazarsfeld, care a punctat în principal faptul că, „mai
mult decât orice altceva, oamenii sunt motivaţi de alţi oameni” (Lazarsfeld et
al., 2004:208), adică faptul că media nu pot avea efecte maxime în influenţarea
explicabilă prin apel la teoria „glonţului magic”, a fost scos în evidenţă tocmai
datorită punerii în practică a acestuia.

Teoriile atotputerniciei presei, pe lângă faptul că erau simpliste şi chiar

rudimentare, eliminau de fapt agora din viaţa societăţii, dizolvau dezbaterea,
aneantizau personalitatea, suspendau rolul comunităţilor. Îndeobşte,
cercetările şi descoperirile lui Lazarsfeld sunt tratate şi analizate prin prisma
rolului acordat presei, de fiecare dată existând obiecţiuni, să considerăm
întemeiate, la adresa efectelor minore ale mijloacelor de comunicare. Nu se
au în vedere, sau se au foarte puţin implicaţiile descoperirilor lui Lazarsfeld
pentru reabilitarea a două idei fundamentale. În primul rând, complexitatea
vieţii sociale. Societatea nu este nici o tabula rasa pe care să se aşeze orice
mesaj, oricum şi oriunde. Societatea este structurată în grupuri şi comunităţi,
este traversată de idei şi dispute, societatea are valori şi opţiuni, ca şi
comunităţile şi persoanele care o compun. Ea primeşte şi acceptă după ce
prelucrează şi dezbate. În al doilea rând, nici comunicarea nu este şi nu
poate fi ceva rectiliniu. Iar cercetările întreprinse de autorul american şi
colaboratorii săi reprezintă, prin consecinţele sale, un efort de reabilitare a
167
 celor două complexităţi reprezentate de societate şi de comunicare.
(Dobrescu & Bârgăoanu, 2002:169-170)

Graţie studiilor lui Lazarsfeld, au reajuns în prim-plan grupurile

primare, s-a mutat accentul cercetării comunicării în masă pe relaţiile sociale
informale şi s-a pus în evidenţă faptul că indivizii nu sunt „egali” în faţa
mesajului provenit de la mass-media, ci pot avea diferite roluri în receptarea şi
redirecţionarea lor (după prelucrare). Two steps flow of communication a fost
analizat ulterior, verificat, experimentat, supus unor analize critice, unor
revizuiri şi prezentat în forme derivate.

Mass-media Mass-media

Informaţii Informaţii
FURNIZORI
DE OPINIE
Influenţă Influenţă Influenţă
RECEPTORI PERSOANE CARE
DE OPINIE NU DISCUTĂ
DESPRE POLITICĂ

Fig.53 Modelul Robinson al fluxului comunicării mediatice

Unul dintre modelele ulterioare este cel al lui J.P. Robinson (1976:304-
319), care, rămânând în contextul analizei lui Lazarsfeld, al dezbaterii opţiunilor
politice, introduce în schemă şi persoanele care nu discută despre politică (non-
discussants) şi care sunt mai „vulnerabile” la influenţarea directă din partea
mass-media.
În cadrul comunicării în doi paşi balanţa „fluxul informaţiei”/„fluxul
influenţei” se înclină înspre cel de-al doilea element analizat, deoarece mass-
media sunt eficiente în transmiterea informaţiei, în timp ce discuţiile
interpersonale au rolul de a întări sau de a contrazice respectivul conţinut
informaţional, adică sunt cele care contribuie la schimbările de opinii, atitudini,
comportament, conform studiilor cercetătorilor olandezi J.G. Stappers, A.D.
Reijnders, W.A.J. Moller (apud Van Cuilenburg et al., 2000:243-244).
17.3. Teoria comunicării în paşi multipli. Modelul fluxului în doi paşi
nu a constituit punctul terminus al unui demers firesc de cercetare a modului în
care mesajul mediatic ajunge la audienţe şi are efect asupra acestora. Fluxul în
paşi multipli (multi-step flow of communication) este o extensie logică a
acestuia, realizându-se mai multe praguri, mai multe etape în receptarea,
prelucrarea şi „implementarea” mesajelor, etape dublate de influenţe de anumit
ordin implicate în transmiterea lor. „Acest model demonstrează o deplasare
fermă de la preocuparea referitoare la ‹ce fac mass-media oamenilor› spre aceea
referitoare la ‹ce fac oamenii cu mass-media›”(O’Sullivan, 2001b:213).

168
 Mesajul mass-media
1
6
1 2 5

2 3 4
3
4

Fig.54 Modelul fluxului comunicării în paşi multipli

Fluxul în paşi multipli probează faptul că, prin transmiterea de la o

persoană la alta, mesajul este şi distorsionat, nu doar încărcat cu conotaţiile şi
valorile individuale ale mediatorilor. În structura modelului în doi paşi,
construită pe nucleele media, lideri şi public, apar noi verigi.

lider vertical medium

lider orizontal public

cantitate redusă de informaţie

cantitate mare de informaţie

Fig.55 Diagrama van Cuilenburg-Scholten-Noomen a fluxului comunicării în paşi

multipli

O dezvoltare a acestui model a fost realizată de van Cuilenburg,

Scholten şi Noomen, care fac diferenţa între liderul vertical şi liderul orizontal
şi care susţin că mesajele au efecte mai mari dacă se realizează o trecere
graduală, prin paşi mici, de la nivel mai mare de influenţă la nivel mai mic, de
la consum mediatic ridicat la consum redus şi de la influenţa directă la influenţa
indirectă. Modelul analizat răspunde criticilor modelului lui Lazarsfeld, care
diferenţia între lideri şi membrii obişnuiţi ai audienţei, între persoane influente
şi persoane influenţate. Modelul în paşi multipli oferă perspectiva asupra

169
amintitei treceri mediatice, iar prin aceasta asupra procesului lent de diferenţiere
între lideri şi formatori de opinie, pe de o parte, şi restul audienţei pe de altă
parte. Dar nici multi-steps flow of communication nu constituie o abordare care
să nu fi suportat diferenţieri: „Inovaţiile tehnologice au creat în domeniul
comunicării atât de multe modalităţi de a comunica, direct şi sincronic, cu
publicul, încât viziunea asupra comunicării în trepte şi-a pierdut, în fond,
dreptul de existenţă” (van Cuilenburg et al., 2000:244).
17.4. Introducerea conceptului de gatekeeper. Schimbarea centrului
de interes de pe indivizii izolaţi s-a datorat în foarte mare măsură contribuţiei
lui Kurt Lewin (1947). Abordarea lewiniană privitoare la grupuri se întemeiază
pe raporturile individ/mediu sau grup/mediu, adică ceea ce, în context
situaţional, se numeşte „câmp social”, respectiv pe abordarea holistică a
acestora, ca entităţi distincte, funcţionale, nu ca juxtapuneri sau sume de
indivizi. Grupul devine astfel un organism distinct, care funcţionează graţie
schimbului/comunicării dintre indivizi.
În acest context, în cadrul grupului se conturează scheme funcţionale
specifice, care presupun o organizare specifică fluxului comunicaţional. Lewin
introduce în studiul comunicării în cadrul grupului anumite filtre de selecţie,
devenite „porţi” (gates), care sunt „păzite” de persoane cu rol de decizie privitor
la transmiterea unităţilor de informaţie (gatekeepers). Mai mult, psihologul
american de origine germană transferă problematica selecţiei în câmpul
organizaţiei mediatice şi, prin aceasta, în câmpul comunicării de masă.

… o anumită zonă din cadrul canalului poate funcţiona ca o „poartă”;

multitudinea de forţe dinaintea şi de după zona porţii este atât de diferită,
încât trecerea elementului prin întregul canal depinde într-o nouă măsură de
ceea ce se întâmplă în regiunea porţii. Acest lucru nu este valabil numai
pentru canalul produsului, ci şi pentru circulaţia unei ştiri printr-un canal de
comunicare dintr-un grup, pentru circulaţia mărfurilor şi deplasarea socială a
persoanelor din multiple organizaţii (…)
Secţiunile porţii sunt conduse de reguli imparţiale sau de „paznici” (gate
keepers). În ultimul caz, un individ sau un grup are „puterea” de a lua
decizia: „înăuntru” sau „în afară”. Pentru a putea înţelege mecanismul de
funcţionare a porţii, trebuie deci înţeleşi factorii care determină deciziile
paznicilor; schimbarea unui proces social poate fi realizată prin influenţarea
sau înlocuirea paznicilor (Lewin, 1947/2001:98).

În cadrul comunicării de masă, gatekeeper-ii sunt văzuţi ca „unităţi” ale

procesului mecanicist al comunicării, având rolul de a selecta/bloca unităţile de
informaţie în cadrul fluxului comunicaţional. Selectarea se poate realiza şi în
paşi multipli, cu „deschiderea” succesivă de porţi (reporteri– editori), astfel
încât informaţia să ajungă la public, dar un rol important în ceea ce priveşte
modul în care se realizează transmiterea setului de valori îl are sistemul de
valori al gatekeeper-ului. Nu fără importanţă sunt condiţiile de muncă şi
instanţele identificabile de control (de tip juridic, birocratic, politic sau
170
comercial), care obligă gatekeeper-ul la un anumit tip de filtre›”(O’Sullivan,
2001c:152). Constrângerile formale sunt dublate, aşadar, de gradul de influenţă
a grilei proprii de valori asupra conduitei „paznicului”. Conceptul de gatekeeper
a marcat o etapă importantă în studiul comunicării de masă, la fel ca cel de lider
de opinie. El a fost preluat de D.M. White (1950), care l-a transferat în câmpul
comunicării de masă studiind deciziile editorilor de a respinge anumite ştiri (cea
mai semnificativă activitate de „gatekeeping”), iar ulterior a fost utilizat în
modele ale comunicării de masă, (cum ar fi modelul clasic Westley-MacLean,
1955), constituindu-se într-un prag în dezvoltarea modelelor mecaniciste.
17.5. Efecte ale comunicării de masă. Dintr-o anumită perspectivă,
studiile influenţei interpersonale în cadrul grupului au lăsat deschisă
posibilitatea perceperii comunicării de masă ca un flux dinspre oameni şi nu ca
un flux către oameni. Aşadar, mass-media pot fi privite drept instrumentele prin
care se comunică (atât cu scopul de a se transmite informaţie, cât şi cu scopul
de a se influenţa), efectele comunicării depinzând de capacitatea de „utilizare”
optimală a acestor mijloace. În acest sens şi în continuarea studiilor lui
Lazarsfeld s-a conturat un model de comunicare, propus de Marten Brouwer
(1967:227-239), care a asociat comunicarea de masă cu o ciupercă, partea
vizibilă a acesteia reprezentând mass-media, iar miceliul fiind reţeaua complexă
de relaţii interpersonale din cadrul grupurilor. În aceste condiţii, efectele mass
media sunt efecte interpersonale obţinute în cadrul unui proces lent de
cristalizare, realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.
Majoritatea acestor efecte privesc modul de formare a opiniilor şi trimit către
studiul sociologiei opiniilor, dar o parte dintre ele se referă şi la efectele
cumulative, asupra sistemelor de valori ale societăţii. Legătura cu modelele,
teoriile şi paradigmele comunicării nu este directă, dar este necesară trecerea în
revistă a acestor efecte ale mass media pentru a putea avea o perspectivă mai
largă asupra modelelor comunicării de masă.
Studiile lui Lazarsfeld et al. (1940) nu au avut rezultate doar în
domeniul comunicării de masă. Plecând de la ideea cercetării
predispoziţiilor/preferinţelor, continuând cu studiul presiunilor încrucişate şi cu
acţiunea efectivă (materializată prin vot), Lazarsfeld își menține zona de interes
în domeniul politic. Cercetătorul american găseşte în proiecţia aşteptării în
raport cu intenția de vot un răspuns posibil, în care aşteptarea este considerată
consecinţă a intenţiei. Tot el a lansat și ideea că aşteptările cu privire la cine va
câştiga influenţează votul. Cu alte cuvinte, „oamenii doresc să fie de partea
câştigătorului (efectul bandwagon)” (Dobrescu & Bârgăoanu, 2002:166).
Plecând de la bandawagon effect, Elisabeth Noelle-Neumann
(1974/2004) a continuat studiul în zona „majorităţii tăcute”, construind o teorie
a formării opiniei publice în baza perceperii climatului opiniei. Ameninţaţi cu
izolarea, indivizii care au o opinie diferită de cea simbolic majoritară păstrează
tăcerea.

171
 Această teamă de izolare îi face să urmărească permanent care sunt opiniile
şi comportamentele acceptate în mediul lor şi ce este condamnat; de
asemenea, ce opinii şi comportamente iau amploare şi care anume pierd
teren. Teoria vorbeşte şi despre un simţ cvasistatic, care îi ajută pe oameni
să ajungă la această evaluare. Rezultatul acesteia le influenţează
comportamentul general şi verbal. Dacă ei cred că se află în consens cu
opinia publică, iau parte la discuţie siguri de sine, atât în sferele private, cât
şi în cele publice, manifestându-şi convingerile, de exemplu, prin însemne şi
alte simboluri vizibile în public. Dacă, însă, au impresia că se află în
minoritate, devin precauţi şi tăcuţi, tocmai prin aceasta întărind şi mai mult
impresia că tabăra din care fac parte este slabă – până când această tabără se
reduce sever la un mic nucleu dur, care nu renunţă la valorile trecute, sau
până când li se interzice să se exprime. (Noelle-Neumann, 2004:257-258)

Un rol important în formarea şi/sau accelerarea spiralei tăcerii îl au

mass-media, care sădesc stereotipuri, atrag atenţia asupra agendei şi
influenţează percepţia individualului asupra majorităţii simbolice.
Din perspectiva modelelor şi teoriilor comunicării, studiul spiralei
tăcerii nu interesează în mod direct, dar, reprezentând o reacţie deschisă la
exprimarea aprobării sau dezaprobării, respectiv oferind cadrul integrării
sociale, ceea ce presupune în viziunea lui Werner S. Landecker (1952:394-400)
integrare culturală, normativă, funcţională şi comunicativă (Dobrescu &
Bârgăoanu, 2002:169-170), am ales să facem o scurtă referire la această teorie,
dată fiind capacitatea explicării disponibilităţii susţinerii anumitor opinii. Dar
tocmai această intruziune a teoriei spiralei tăcerii în câmpul comunicaţional
constituie principala critică a sa; spaţiul comunicării nu poate fi şi nu trebuie să
fie confundat cu spaţiul politic.
O altă ipoteză despre efectele mass-media asupra comunicării s-a
conturat în teoria numită agenda setting, care susţine că oamenii tind să adopte
ordinea de priorităţi a problemelor stabilită de mijloacele de comunicare în
masă. Teoria se bazează tot pe studii empirice, realizate de Maxwell McCombs
şi Donald Shaw (1972), care au ajuns la concluzia că

membrii audienţei află despre problemele publice din mass-media; în

acelaşi timp, află câtă importanţă să acorde unei teme sau probleme, în
funcţie de importanţa pe care media o acordă anumitei teme sau probleme.
De exemplu, atunci când relatează ce spun candidaţii în timpul campaniei,
mass-media par că hotărăsc care sunt problemele importante. Cu alte
cuvinte, mass-media stabilesc agenda campaniei. Această capacitate de a
produce efecte la nivel cognitiv reprezintă unul dintre cele mai importante
aspecte ale puterii mass-media. (McCombs & Shaw, apud McQuail,
Windahl, 2001:87)

Teoria agenda setting, la fel ca spirala tăcerii, se referă în principal la

mecanismele prin care se creează şi se consolidează opinia publică. Privitor la
efectele acestei teorii asupra conturării de modele de comunicare în masă, să
172
notăm că stabilirea agendei se realizează de către media, în calitate de
intermediar sau ca sursă, activând într-un cadru de interacţiune permanentă cu
propunerile venite dinspre opinii şi dinspre public. Mass media are rolul de a
stabili ce „porţi” trebuie deschise în ceea ce priveşte transferul unităţilor de
informaţie.

Efecte media

Agenda mediatorilor

Conţinut Punerea în formă

La ce să gândeşti Cum să gândeşti

Agenda publicului

Fig.56 Modelul agenda setting (apud Michel, 2005:25)

Chiar dacă este deliberată sau nu, stabilirea agendei de către media este
un fapt probat prin cercetări, iar conturarea agendei este rezultatul unui proces
de influenţă, intenţionat prin comunicarea de masă.
O altă teorie de referinţă în ceea ce priveşte efectele mass-media este
teoria utilizărilor şi recompensei. Cercetătorii americani Wilbur Schramm, Jack
Lyle şi Edwin Parker (1961) au studiat gradul de „activism” a receptorilor în
comunicarea mediatică, ajungând la concluzia că aceştia selectează în funcţie de
nevoile proprii legate de divertisment, informaţie, utilitate socială, conducând la
învăţarea prin observare. Teoria utilizărilor și recompenselor ( uses and
gratifications theory), formulată astfel de J.G. Blumler și Elihu Katz (1974),
subliniază faptul că mass-media servesc satisfacerii trebuinţelor personale.
Practic, individul apelează la un anumit tip de programe, la anumite televiziuni
în funcţie de nevoile sale de informare, de nevoia de confirmare a identităţii
proprii, de nevoia de integrare şi interacţiune socială şi, nu în ultimul rând, de
nevoia de divertisment.
Derivat direct din teoria utilizărilor şi recompenselor, modelul circular
al media, elaborat de Elihu Katz, M. Gurevitch şi H. Hass (1973:164-181)29

29
Katz, Gurevitch şi Hass au studiat, în acest sens,
„1. originile sociale şi psihologice
2. ale trebuinţelor care crează
3. aşteptări faţă de
173
aduce în prim plan o nouă tipologie a trebuinţelor satisfăcute prin apel la mass-
media. Nevoile sunt de natură cognitivă, afectivă, de integrare, de consolidare a
relaţiilor cu mediul şi de evaziune. Studiul sus-amintit a confirmat faptul că
pentru respectivele nevoi identificate există surse de satisfacţie cu un rol mult
mai important, ţinând de mediul social de provenienţă.

Carte

Ziare Cinema

Radio Televiziune

Fig.57 Modelul circular al media

Modelul circular al media scoate în evidenţă un alt tip de clasificare al

acestora, în funcţie de aspectele psihice şi sociale care însoţesc utilizarea lor,
respectiv existenţa unei relaţii circulare, în care ordonarea se face în funcţie de
gradul de interşanjabilitate/ complementaritate. În modelul circular al lui Katz
et al. (1973), media sunt ordonate în în raport cu complementaritatea lor în
înțelesul utilizatorilor, care vor apela, în lipsa medium-ului preferat, la un alt
medium din imediata vecinătate.
Derivată tot din teoria utilizărilor şi recompenselor, plecând tot de la
activarea receptorilor şi de la „învăţare” este şi teoria cultivării. Aceasta are la
bază tot studii empirice şi se referă la faptul că expunerea mediatică are efecte
graduale şi cumulative în ceea ce priveşte adoptarea de concepţii despre viaţa
socială în concordanţă cu stereotipurile oferite sistematic prin intermediul
televiziunii. Sub influenţa naraţiunilor televizuale se creează o grilă perceptivă,
respectiv o viziune despre lume şi viaţă. „Cultivarea” prin intermediul
televiziunii, aşa cum a văzut-o George Gerbner et al. (1994), nu se referă doar la
influenţe asupra indivizilor, ci şi la focalizarea asupra mediului simbolic.

4. mass-media şi alte surse, care conduc la

5. modele diferite ale expunerii la mesajul mediatic (sau implicarea în alte activităţi), având ca
rezultat
6. satisfacerea acestor trebuinţe şi
7. alte consecinţe, dintre care, cele mai multe sunt, probabil, neanticipate” (Dobrescu &
Bârgăoanu, 2002:185)
174
Cultivarea presupune două etape, „învăţarea” şi „constituirea”, pentru
conturarea primei etape fiind nevoie de abilităţi individuale, strategii de
concentrare, atenţie şi participare (în cadrul „ritualului televizual”), pentru
constituire fiind nevoie de consonanţa dintre valorile mediului social şi valorile
promovate prin intermediul media.
Procesele profunde, de durată şi cumulative la care este supus individul
în contact cu mijloacele de comunicare în masă nu au efect direct asupra
comunicării ca schimb de informaţie, dar au un rol hotărâtor în ceea ce
înseamnă modelarea sistemelor de valori sociale şi culturale, aşadar un rol
hotărâtor în ceea ce priveşte conturarea comunicării ca proces de interacţiune în
timp între oameni cu personalităţi distincte şi promotori ai anumitor sisteme de
valori.

175
 18. Modele şi teorii ale comunicării de masă
18.1. Teoria disonanţei cognitive. Leon A. Festinger a studiat
comunicarea de masă din perspectiva teoriilor consistenţei cognitive, elaborând
o nouă teorie, a disonanţei. El a identificat în deciziile, informaţiile, alegerile
noi o sursă de dezechilibru, de discordanţă cognitivă. Pentru echilibrarea
relaţiei, conform studiilor lui Festinger (1957/1962), individul caută informaţia
care sprijină alegerea făcută. Practic, teoria disonanţei cognitive continuă
teoriile lui Heider, Newcomb şi Osgood-Tannenbaum, aplicând-o la
comunicarea mediatică. Cele patru teorii se referă la o zonă comună de studiu şi
pot fi reunite într-o singură teorie generală, care ar putea avea următoarea
formă:

Confruntat cu idei sau cogniţii inconsistente, individul trece printr-o stare

psihologică neplăcută şi, în consecinţă, va căuta să impună ideilor sale
consistenţa necesară (van Cuilenburg et al., 2000:249).

Perspectiva lui Festinger este dihotomică, el identificând două tendinţe:

una spre consens (convergenţă), cealaltă spre polarizare (divergenţă).
Consonanţa şi disonanţa cognitivă sunt definite în raport cu preponderenţa
consensului/polarizării, adică în raport cu distanţarea faţă de sau cu asimilarea
opiniilor comunicate în masă. Astfel, disonanţa cognitivă este percepută ca fiind
„o stare de dizarmonie, inconsistenţă sau conflict între atitudinile, credinţele şi
valorile organizate în sistemul cognitiv al individului” (O’Sullivan et al.,
2001:117). Studiile media sunt interesate în special de modul în care punctele
de vedere ale surselor mediate conduc la consonanţă, adică în ce măsură
procesul de influenţare este eficient. Din perspectiva teoriilor comunicării,
accentul cade pe transmiterea şi filtrarea mesajelor de către receptori şi nu pe
diminuarea şanselor de apariţie a disonanţei. În principiu, schema structurală a
influenţării din perspectiva lui Festinger face trimitere la rolul normelor sociale
sau al implicării personale la recrearea echilibrului/concordanţei pierdute ca
urmare a difuzării/emiterii în masă de noi mesaje. Normele sociale (sau de
grup) imprimă o oarecare rezistenţă la modificarea opiniei, dată fiind influenţa
culturii de grup, favorizând mai degrabă o schimbare de atitudine faţă de
emitent. Implicarea de sine presupune compararea informaţiilor cu convingerile
şi credinţele proprii, producând o reevaluare a opiniilor emitentului în funcţie
de gradul ancorării într-un sistem rigid de concepţii sau în funcţie de ideologia
care îşi pune amprenta asupra individului.
În linii mari, individul intră în contact cu sursele de informaţie şi
recepţionează mesajele selectiv, oprindu-se asupra acelora care sunt în
concordanţă cu concepţia proprie asupra lumii. El încearcă să se opună
informaţiilor noi, să le devalorizeze, iar în cazul în care apare disonanţa
176
cognitivă, tinde să o reducă, să scadă importanţa întregii probleme disonante,
prin apel la credinţele, atitudinile şi valorile proprii sau la normele de grup.
Această teorie postulează faptul că indivizii sunt motivaţi să restabilească
echilibrul prin reducerea disonanţei, a stării de dizarmonie, iar prin aceasta să
menţină/obţină un set de atitudini, credinţe şi valori bine organizate şi
consistente. Practic, reechilibrarea se realizează prin punerea în balanţă a trei
factori: opinia preexistentă despre un obiect/eveniment, opinia emitentului
despre obiect/eveniment şi aprecierea de care se bucură emitentul în ochii
receptorului mesajului. Re-echilibrarea se poate realiza în dublu sens: fie prin
modificarea percepţiei faţă de sursă, fie prin modificarea opiniei/atitudinii avute
faţă de obiect.

(A) Consonanţă (nicio schimbare)

Modificarea
opiniei faţă
de SURSĂ
(C) SURSĂ SAU
(mesaj)

(B) Disonanţă Reducrerea

disonanţei SAU
Receptare
şi percepţie
selective

Norme de grup /
implicare (D) Schimbarea
personală opiniei / atitudinii

Fig.58 Schema structurală a modelului disonanţei /consonanţei cognitive în prezentarea

algoritmică a lui van Cuilenbung şi Noomen (apud McQuail & Windahl, 2001:36)

Studiile sociale indică o activare lentă sau menţinerea posibilităţii în

stare de latenţă în ceea ce priveşte normele de grup sau implicarea personală, la
diferenţe mici dintre mesaj şi percepţia anterioară. În cazul unei schimbări
radicale, a unui mesaj presupunând diferenţe mari faţă de percepţia anterioară,
normele de grup şi setul de convingeri/credinţe tind să se activeze, conducând la
consonanţă prin modificarea opiniei faţă de sursă (pierderea credibilităţii
acesteia). Are loc aşa-numitul „efect de boomerang”. Dimensiunea diferenţei de
opinie dintre emiţător şi receptor a constituit obiectul unui alt studiu, al lui J.O.
Whittaker (1967:159-177), care a ajuns la concluzia că diferenţele mici de
opinie determină o schimbare continuă a opiniei publice, în timp ce diferenţele
mari activează normele de grup şi implicarea de sine, conducând la fortificarea
opiniei pre-existente despre obiectul/evenimentul care constituie sursa
inconsistenţei cognitive. Conform studiilor empirice ale lui Whittaker,
dimensiunea diferenţei de opinie între opinia pre-existentă a receptorului asupra
177
subiectului şi cea a emiţătorului poate fi reprezentată printr-un grafic precum
cel din fig.65.

schimbarea
opiniei maximum
în direcţia
emiţătorului (+)

efect de boomerang
dimensiunea diferenţei de opinie

în contra
direcţiei
emiţătorului (-)

Fig.59 Influenţa diferenţei de opinie (apud van Cuilenburg et al., 2000:253)

Teoria disonanţei cognitive se poate aplica şi în cazul studiului

indivizilor care au anumite convingeri, dar care sunt obligaţi să susţină
contrariul. Acest subiect a stârnit interesul unor cercetători ca Janis şi King
(1954:211-218) înainte ca teoria disonanței cognitive să se fi articulat; ei au
arătat că opinia privată se modifică în strânsă legătură cu comportamentul
indivizilor sau atitudinea manifestată în public.

În mod particular, ei au arătat că dacă o persoană este obligată să

improvizeze un discurs susţinând un punct de vedere cu care nu este de
acord, poziţia sa se îndreaptă spre poziţia susţinută în discurs. (Festinger &
Carlsmith, 1959:203)

Practic, disonanţa dintre opinia privată a individului şi cea exprimată

public este o sumă a disonanţelor şi consonanţelor privitoare la cele două
puncte de vedere contrare, „X” şi „non X”. Pentru reducerea disonanţei, „dacă
unei persoane i s-a indus să facă sau să spună ceva contrar opiniei sale private,
va exista o tendinţă a acestuia să îşi schimbe opinia pentru a fi pus în
corespondenţă cu ceea ce a fost făcut sau spus” (Festinger & Carlsmith,
1959:210), presiunea reducerii disonanţei fiind direct proporţională cu
amploarea acesteia.

178
 consonanţă

reaprecierea
mesaj mesaj
sursei
(obiectiv) (subiectiv)

reducţie sau
percepţie
selectivă
reconsiderarea reconsiderarea
two-steps-flow opiniei comportamentului

mărimea
diferenţei de
opinii
expunere
selectivă implicarea personală

normele colective

Fig.60 Ansamblul factorilor de influenţă a mass-media (apud van Cuilenburg et al.,

2000:235)
Într-un model integrat al influenţelor, luând în calcul atât teoria lui
Festinger cât şi alte teorii sociale, influenţa mas-media poate fi reprezentată ca
în figura 60. Prin intermediul teoriei disonanţei cognitive au fost ignorate, pe de
o parte, tipurile diferite de comportament în momentul luării unei decizii (ceea
ce indică faptul că oamenii reacţionează diferit faţă de provocările noi,
considerate motiv de discordanţă), faptul că indivizii au o atitudine diferită faţă
de risc şi adoptă strategii diferite de gestionare a riscurilor şi, nu în ultimul rând,
că aparţin unor medii culturale diferite, ceea ce presupune luarea în calcul
contextului, în afara deja amintitelor norme de grup şi implicări personale
pentru reducerea disonanţei.
18.2. Modelul Westley-MacLean. Acest model, propus de Bruce
Westley și Malcolm S. MacLean (1955/1957), derivă din necesitatea marcării
diferenţelor între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă. Spre
deosebire de comunicarea interpersonală, în cazul comunicării de masă feed-
back-ul este minim sau întârziat, receptorul se raportează la un număr mai mare
de surse media, între care poate să aleagă, respectiv la un număr mai mare de
obiecte din exterior, faţă de care are anumite atitudini.
Modelul iniţial Westley-MacLean (1955) este, aşadar, o adaptare a
modelului ABX, care păstrează notaţiile lui Newcomb şi în care, la triunghiul
original ABX1 se adaugă obiectele (temele) X2-Xn. Receptorul (B) are acces
direct la obiectul X1 sau poate avea cunoştinţă de acesta. Aşadar, la triunghiul

179
ABX1 se adaugă posibilele triunghiuri ABXm, m=1..n, sugerate prin relaţiile XmA,
întregul construct fiind o extindere a triunghiului lui Newcomb.

X1 X1
x1 x 1a x 1b
X2 x2 X2 x2
x3 x3
X3 B X3 A xI B
x 3m x 3m
X4 X4 fBA
...
...

X X
8
8

Fig.61 Modelul iniţial Westley-MacLean

A doua modificare a schemei presupune adăugarea unui element nou, C,

canalul, care ţine loc de codificator neintenţionat, acţionează în numele lui B şi
extinde mediul social al lui B. Prin aceasta se adaugă schemei funcţia editorial-
comunicaţională, cu rolul de a satisface neutru nevoile receptorului, transmiţând
mesajele sursei sociale A de interes pentru receptor. Această funcţie implică
procesul editorial, de publicare/difuzare şi de selecţie, toate conţinute în
elementul C.
X1
x1
X2 x2
x3 xI
X3 C B
x 3m
X4 fBC
...

X
8

Fig.62 Introducerea funcţiei editorial-comunicaţionale

Mulţimea obiectelor Xm reprezintă temele de interes la care se

raportează sursa socială. Sursele sociale nu sunt simpli emiţători, ci entităţi care
intenţionează modificări de opinie, atitudine şi comportament din partea
receptorului.

A corespunde unui rol de „protagonist” şi se referă la poziţia persoanelor

particulare sau a organizaţiilor care au de transmis publicului larg ceva
despre X. Ei pot fi politicieni, specialişti în publicitate şi alte surse de ştiri.

180
 Ideea implicită conţinută în termenul de „protagonist” este că A desemnează
emiţători care au un scop (McQuail, Windahl, 2001:40-41).

În această nouă expunere, Westley şi MacLean fac apel la trei tipuri de

reacţii de autoreglare, fBA, fBC şi fCA vizând răspunsuri/reacţii la exprimarea
opiniei/poziţiei lui A despre o temă de interes public, Xm, la emiţător direct de
la receptor, la emiţător de la sursa mediatică, respectiv la canal de la receptor.
Modelul modificat al lui Westley-MacLean face clar demarcaţie între comu-
nicarea de masă cu rol informativ şi cea cu rol de influenţare, fiind primul care
subliniază efectiv caracterul persuasiv vizat printr-un anumit segment al
comunicării de masă, datorat gatekeeper-ilor, la sursele sociale care selectează
subiectele/temele de interes public.

fBA
X1
x1
X2 x2 fCA
x3
X3 A xI C xII B
x 3m
X4 x 3c fBC
x4
...

X
8

Fig.63 Modelul elaborat Westley-MacLean

Practic, această ultimă formă de prezentare a comunicării de masă prin

introducerea modelului Westley-MacLean atrage atenţia asupra limitării
posibilităţilor de echilibrare/corelare. Elementele A şi C joacă rolul dominant,
în timp ce B se află la dispoziţia acestora. Aceasta este, de altfel, diferenţa
fundamentală dintre dezvoltările ulterioare ale teoriei consistenţei cognitive prin
prisma modelelor lui Festinger, respectiv Westley şi MacLean. De altfel,
această constatare constituie şi principala critică a modelului. Modelul
ilustrează situaţia ideală a comunicării de masă, în care interesele emiţătorului
şi receptorului se autoreglează/ armonizează. Realitatea oferă o viziune diferită,
marcată de controlul politic, economic sau simbolic al gatekeeper-ilor asupra
instituţiilor media, schimbul de informaţii şi filtrarea acestora. În plus, alegerea
temelor de interes public fiind condiţionate de asemenea intervenţii. Realitatea
oferă o perspectivă diferită şi în ceea ce priveşte lipsa coerenţei intenţionale în
comunicarea de masă faţă de caracterul integrat, intenţionat de model.
18.3. Modelul corelaţiei dinamice. Născută din teoriile consistenţei
sociale şi din preocupările timpurii legate de interacţionismul simbolic,
181
corelaţia dinamică (co-orientation approach) reprezintă o abordare dintr-o
perspectivă dinamică a comunicării interpersonale şi intergrupale cu raportare la
teme de interes general. Modelul, care este cunoscut şi sub numele de kite co-
orientation model, după numele pe care i l-au dat McLeod și Chaffee (1973), a
fost prima dată desenat pe gheaţa lacului Harlov din Suedia şi transferă
triunghiul comunicării interpersonale în plan mediatic, prin raportare şi la
mijloacele de comunicare în masă. Relaţia lineară A-B din modelul Newcomb
devine o structură triunghiulară, în care „elitele” comunică cu „publicul” prin
intermediul „media”. Obiectul de interes al comunicării din mediul comun al
celor doi actori devine un set de „teme” de interes public.

X
X
X
X
X
X
X
Teme

Elite Public

Media

Fig.64 Modelul corelaţiei dinamice (kite co-orientation model) (apud McQuail &
Windahl, 2001)

Practic, acest model este o reprezentare de altă factură a modelului

Westley-MacLean, în care lui A îi corespund elitele, lui B îi corespunde
publicul, lui C media, iar valorilor Xm, m=1..n le corespund temele. În linii mari,
comunicarea păstrează structura triunghiulară a modelului Newcomb, la care se
adaugă componenta mediată. Această nouă abordare vizează o atingere a
concordanţei/simetriei prin schimbarea atitudinii între cei doi actori ai
comunicării sau prin schimbarea perspectivei asupra obiectului exterior,
referentului, temei de discuţie, şi prin raportare la media. Triunghiul elite-
media-public devine în sine o structură care se supune principiului simetriei
newcombiene. În acest caz, discordanţele elite-public duc la o orientare a
182
publicului spre media; relaţia dintre elite şi media poate influenţa percepţia
publicului despre elite, atitudinea publicului faţă de media poate determina o
schimbare a atitudinii faţă de elite sau o reorientare a elitelor spre alte canale de
comunicare.
Ca şi în cazul disonanţei cognitive (Festinger), discordanţele elite-public
pot conduce la orientarea publicului spre alte surse, spre investirea cu
credibilitate a altor surse. Dezacordul de opinii, decredibilizarea surselor poate
induce o încercare de manipulare prin schimbarea (aparentă) a atitudinii faţă de
teme, prin manipularea percepţiei publicului asupra temei, prin influenţarea în
mod direct a evenimentelor sau prin controlul asupra canalelor de comunicare
în masă. Introducerea media drept al patrulea element în schema anterioară nu
este întâmplătoare, cum nu este întâmplătoare nici extinderea rolului unui canal
la nivelul obiectului şi subiectului comunicării publice. Legitimarea media drept
sursă de informare este probată începând cu studiile în domeniu din a doua
jumătate a secolului trecut. Mai mult de atât, cadrul de referinţă poate fi lărgit,
actorul principal fiind de această dată media. Cu toate acestea, modelul
corelaţiei dinamice nu aduce îmbunătăţiri substanţiale teoriei simetriei, el
ajutând la înţelegerea rolului actorilor, nu şi la realizarea echilibrului.
18.4. Modelul „patrulaterului torsionat”. Studiind noile relaţii dintre
media şi aplicând modelul clasic emiţător – receptor la comunicarea în masă,
francezul Pierre Schaeffer (1970) găseşte că în cadrul acestui model se
interpune un mediator, producătorul. Modelul simplificat al acestuia poate fi
redat printr-un triunghi, ale cărui vârfuri sunt reprezentate de autor, producător şi
public, relaţia autor – public nefiind directă.

producător

autor public
Fig.65 Modelul simplificat al comunicării de masă

Relaţia autor-public se realizează printr-un intermediar, producătorul,

care joacă rolul de mediator şi care este în relaţie cu o parte din grupul de
programare şi cu puterea politică (mijloacele autorizate). Triunghiul iniţial se
transformă în patru triunghiuri, dar totodată poate fi extins la câte două seturi de
triunghiuri mai mari, după „diagonala profesională” şi după „diagonala puterii”,
respectiv în două patrulatere, punând în evidenţă fie o arie vizibilă, evidenţiind
triunghiul prezentat mai sus, fie una ascunsă, punând în evidenţă relaţia
producătorului cu grupurile autorizate şi cu grupurile de programare.

183
 GRUPURI GRUPURI DE
AUTORIZATE PROGRAMARE
ga Zona obiectivelor
gp
Di lă
ag na
on sio
a la ofe
pr
Zona de concepere Zona de difuzare
a subiectelor a pu
l t eri şi a mijloacelor
a g on
a
i M
Di MEDIATORUL

Zona de exprimare
A P
AUTOR PUBLIC
Fig.66 Modelul „patrulaterului torsionat” al lui Schaeffer (apud Lohisse, 2002:95)

Practic, în continuarea studiilor întreprinse de Westley şi MacLean,

Pierre Schaeffer proiectează mai multă lumină asupra intermediarului, a
mediatorului, pe care îl încadrează într-un patrulater deformat/deformabil, ale
cărui vârfuri sunt reprezentate de autor, de grupurile autorizate, de grupurile de
programare şi de public, la intersecţia „diagonalei profesionale” cu „diagonala
puterii”. Prin intermediul acestui model, Schaeffer atrage atenţia asupra faptului
că în cadrul schimbului mediatic sunt activate o serie de „dialoguri”. Astfel, în
„zona de exprimare” se activează dialogurile autor-mediator, autor-public şi
mediator-public (cel mai pregnant, presupunând actul efectiv de comunicare,
corespunzător relaţiei C-B din precedentul model). În culisele comunicării
mass-media, în aşa-numita „zonă a obiectivelor”, asupra mediatorului se fac
presiuni prin intermediul grupurilor autorizate (a grupurilor de putere) şi a celor
de programare. Celelalte două triunghiuri, mai puţin relevante din punct de
vedere al tipurilor de „dialoguri” activate, vizează funcţia de „gatekeeping”
(„zona de concepere a subiectelor”), respectiv funcţia tehnică („zona de
difuzare şi a mijloacelor”). Poziţia mediatorului pe cele două diagonale nu este
fixă, iar dimensiunile acestora nu sunt identice. În funcţie de locul în care se
situează mediatorul are loc deformarea patrulaterului, acesta având posibilitatea
de a ocupa o poziţie specială în raport cu oricare dintre cele patru vârfuri ale
patrulaterului.
18.5. Modelul convergenţei comunicaţionale. Comunicarea
presupune situarea, în cele mai numeroase cazuri, pe poziţiile convergenţei, în
contextul acordului, consensului, consonanţei la un grad din ce în ce mai ridicat.
Comunicarea în sine presupune o punere în acord, o aliniere, o ajungere la o
posibilă plajă de valori comune, o negociere. În perspectiva lui Rogers şi
Kincaid (1981), comunicarea reprezintă de fapt un proces de negociere de pe

184
poziţii consonante sau aparent consonante, în urma căreia transferul de
informaţii se realizează pe plaja de valori comune. „Comunicarea este un
proces în care participanţii creează şi schimbă informaţii între ei, pentru a
ajunge la înţelegere reciprocă”, notează Rogers (apud McQuail, Windahl,
2001:40-41).

I1
I3

PARTICIPANTUL A A Înţelegere
reciprocă
B PARTICIPANTUL B
transmite
transmite
interpretează interpretează

după care
după care

I4
I2
Fig.67 Modelul convergenţei comunicaţionale

Modelul Rogers-Kincaid, al convergenţei comunicaţionale, are la bază

teoriile consistenţei cognitive şi se structurează asemenea modelului elicoidal al
lui Frank E.X. Dance, cu menţiunea că aria temelor de interes comun se
restrânge, nu se lărgeşte. Pe de altă parte, comunicarea în modelul dinamic al
convergenţei presupune un schimb de informaţii, opinii etc. între doi actori
situaţi pe poziţii de egalitate, fără a fi diferenţiaţi în emiţător şi receptor. Am
menţionat că schimbul se realizează între doi actori ai comunicării, fără a-i
defini drept doi indivizi, deoarece modelul a fost propus în lucrarea
Communication Networks: Towards New Paradigms for Research, în care
Rogers şi Kincaid propun drept instrument de studiu al comunicării analiza de
reţea, care presupune „un set de procedee pentru identificarea în sistemele
sociale a structurilor bazate mai degrabă pe relaţiile dintre componentele
sistemului decât pe caracteristicile indivizilor” (Barnett & Sung, 2004). Analiza
reţelelor de comunicare a apărut ca necesitate a studierii rolul liderilor de opinie
în câmpul social, în transmiterea mesajelor mediate. Înainte ca modelul
convergenţei comunicaţionale să fie creionat, Rogers a propus această
perspectivă, a analizei de reţea, ca alternativă la analizele sumative întreprinse
în câmpul comunicării în masă, conform ariilor de cercetare derivate din
formula lasswelliană, din cea a lui Braddock sau din cea a lui Gerbner.

Cercetările comunicării rapide au identificat frecvent liderii de opinie în

audienţa de masă şi au investigat rolul lor în transmiterea interpersonală a
mesajelor mass-media. Însă, până la folosirea analizei reţelei în astfel de
185
 cercetări, nu se cunoştea aproape nimic legat de natura exactă a modului de
obţinere a mesajelor de către liderii de opinie, şi, în mod special, către cine
diseminau aceştia mesajul. (Rogers, 1976:36)

Modelul convergenţei comunicaţionale presupune, aşadar, o restrângere

a buclei relaţionale până la atingerea gradului necesar de înţelegere între actorii
comunicării, până la atingerea plajei comune de valori. Spaţiul în care se
suprapun aşteptările actorilor A şi B implică şi posibilitatea distorsionării
voluntare a mesajului. Spre deosebire de modelele triunghiulare ale lui Heider,
Newcomb şi Osgood, abordarea Rogers-Kincaid este diferită prin interesul
manifestat pentru studierea gradului de sincronizare treptată a mesajelor, a
gradului de acordare a „frecvenţelor de emisie şi recepţie”, faţă de interesul
manifestat pentru realizarea stării de echilibru, simetrie sau congruenţă.
Propunerile lui Rogers din 1976 au fost reluate, aşadar, în studiul
Communication Network, modelul convergenţei comunicaţionale construindu-
se pe analiza de reţea.

Privitor la cercetarea efectelor mass-media, Rogers şi Kincaid propun ca

abordare metodologică analiza de reţea prin intermediul modelului
convergenţei. Modelele convergenţei obligă cercetătorul, la nivel
interpersonal, să studieze relaţiile, diferenţele, similarităţile şi transformările
într-o relaţie de „schimb de informaţii” între doi sau mai mulţi indivizi de-a
lungul timpului, ca şi cum comunicarea conduce la formarea de contacte şi
reţele. Ei insistă că analiza de reţea implică o perspectivă asupra întregii
structuri sociale. La nivelul comunicării de masă, apoi, modelul
convergenţei cere ca cercetătorul să studieze mai mult decât efectele
mesajelor mass-media la membrii audienţei individuale; important în egală
măsură este cum aceste efecte directe se distribuie prin reţelele de
comunicare ale membrilor audienţei şi cum media i se dă sens de către
«receptori» prin interacţiunea lor cu alţi indivizi (Rogers & Kincaid, 1981).
Astfel, analiza de reţea suprapune structura socială pe fluxul comunicării
pentru a avea o mai bună înţelegere atât a structurii, cât şi a fluxurilor
mesajului. (Wete, 1998:42)

Trimiterea la analiza reţelelor s-a realizat prin prisma faptului că aceasta

presupunea privirea de ansamblu asupra întregii societăţi; de la acest nivel,
comunicarea însemna nu doar acordarea şi sincronizarea între punctele de
vedere ale unor persoane izolate, ci şi „transferul” informaţional şi intenţional
între formatorii de opinie şi public. Din acest punct de vedere, modelul Rogers-
Kincaid este o prelungire a modelului fluxului în doi paşi (two-steps flow) al lui
Katz şi Lazarsfeld. Dar spre deosebire de two-steps flow, modelul convergenţei
comunicaţionale se axează pe explicarea modului în care se realizează
„acordarea” frecvențelor de comunicare.
Deşi abordează comunicarea mediatică, schema structurală a modelului
Rogers-Kincaid trimite strict la comunicarea interpersonală (cu menţiunea că
aceasta poate avea loc şi între, sau mai ales între formatorii de opinie şi public).
186
O altă perspectivă indusă, privitor la comunicarea de masă este cea referitoare
la influenţarea prin paşi mici a ariei de la care se pleacă în schimbul iniţial de
informaţii sau opinii, respectiv la o schimbare ulterioară a plajei comune de
valori (prin creşterea nivelului de acceptanţă). Modelul Rogers-Kincaid este
transferat în câmpul comunicării de masă ca model de comunicare de
influenţare, prin diminuarea decalajelor dintre cultură şi putere, apelându-se la
creşterea graduală a încrederii şi cunoaşterii reciproce. Un avantaj al acestui
model constă în abordarea actorilor comunicării ca persoane distincte, care îşi
modifică în timp grila de percepţie şi scala propriilor valori, care
interacţionează diferit în contexte diferite şi care învaţă continuu.
Ulterior, modelul convergenţei comunicaţionale a fost extins în studiul
comunicării interculturale. Plecând de la acest model, Barnett şi Kincaid au
elaborat teoria convergenţei culturale. Iniţial, ei au utilizat modelul în scopul
utilizării acestuia pentru a dezvolta o teorie matematică a efectelor comunicării
asupra diferenţelor culturale. „Acordarea” intenţionată prin intermediul modelului
convergenţei comunicaţionale a trimis spre o nouă perspectivă, spre o adâncire a
studiului, de la cercetarea schimbului de opinii la cea a schimbului de
convingeri şi credinţe. În acest nou context, a fost necesară redefinirea
comunicării. Kincaid a făcut, de altfel, trimitere la comunicare în sensul lărgirii
ariei de referinţă, încă înainte de elaborarea modelului convergenței
comunicaţionale. El a definit comunicarea drept un „proces în care doi sau mai
mulţi indivizi schimbă informaţii astfel încât să ajungă la înţelegerea mutuală a
fiecăruia şi a lumii în care trăiesc” (Kincaid, apud Gudykunst, 2002:184).
Kincaid precizează, de altfel, că privitor la comunicare, înţelegerea mutuală
poate fi atinsă într-un anumit grad, într-o anumită arie de acceptanţă, fără a se
putea suprapune perfect; rezultatul aşteptat este, aşadar, convergerea spre o
înţelegere mutuală a sensului fiecăruia, nu spre acceptarea acestui sens în
percepţia proprie. Plecând de la această modificare de natură calitativă în ceea
ce priveşte delimitarea terminologică a comunicării, Kincaid şi Barnett îşi
fundamentează studiul pe principiile termodinamicii, cele care au sta la baza
adoptării structurilor disipative ale lui Prigogine (1979/1984) ca entitate de
referinţă în studiile sociale: „legile termodinamicii prezic că toţi participanţii
într-un sistem închis vor converge în timp spre acelaşi pattern colectiv al
gândirii dacă este permisă continuarea indefinită a comunicării” (Barnett &
Kincaid, apud Gudykunst, 2002:184). Plecând de la acest background, Kincaid
a dat teoriei convergenţei culturale o formă reductibilă la două propoziții :

1. „Într-un sistem social relativ închis în care comunicarea între membrii săi
nu este resticţionată, sistemul ca întreg va tinde să conveargă în timp către
un grad ridicat de uniformitate culturală” (Kincaid, 1988);
2. „Sistemul va avea tendinţa de a diverge către diversitate atunci când
comunicarea este restricţionată” (Gudykunst, 2002:184-185).

187
 Prin transferul în câmpul comunicării interculturale, Kincaid conferă
mai multă greutate modelului convergenţei, în sensul adâncirii studiului
comunicării şi pe palierele convingerilor şi credinţelor, nu numai pe palierul
opiniilor, îndeobşte atins în comunicarea de masă.
18.6. Modelul câmpului comunicării de masă. Cercetătorul german
Gerhard Maletzke (1963) a studiat o sumă de factori explicativi care acţionează,
în cadrul comunicării de masă, asupra elementelor fundamentale din modelele
mecaniciste ale comunicării. Schema elaborată (Das Feldschema der
Massenkommunikation) nu aduce nimic nou din perspectiva modului de
abordare a cercetării, ci se constituie într-o analiză complexă din perspectivă
psihosocială în ceea ce priveşte factorii care influenţează respectivul proces.
Modelul Maletzke constituie, aşadar, o abordare în adâncime a modelului
SMCR al lui Berlo, transpus în contextul adresării către un public şi în
contextul unui feedback scăzut.
Conform acestui model, elaborat metodic şi amănunţit, fiecare element
al comunicării este supus unor presiuni externe, unor presiuni de relaţie cu
contextul, dar depinde şi de anumite trăsături/caracteristici individuale.
Emiţătorul, de exemplu, intră în schema de comunicare ca fiind marcat de două
variabile interne: alegerea conţinutului de transmis şi modul de modelare a
mesajului, ambele încorporate în ceea ce este cunoscut sub numele de
comportament comunicaţional al emiţătorului. Selectarea mesajului, construită
pe principiul „gatekeeping”, se realizează în baza „presiunii”/constrângerii din
partea mesajului, prin obligaţia impusă emiţătorului de a adapta forma
mesajului la tipul de conţinut, prin prisma imaginii de sine a emiţătorului, a
structurii sale de personalitate, precum şi în baza „presiunii”/constrângerii din
partea mijlocului de comunicare, normelor organizaţionale care îl constrâng, a
„presiunii”/constrângerilor exercitate de caracterul public al conţinutului
mediatic şi al constrângerilor privitoare la mediul social al acestuia.
Imaginea
de sine
a emiţătorului
Imaginea
Structura de sine
de personalitate Imaginea emiţătorului a receptorului
a emiţătorului despre receptor
Structura
Emiţătorul Efect, modul în de personalitate
ca membru Mijloc care receptorul a receptorului

E M
al unei echipe percepe mesajul

Mediul Presiuni şi constrângeri

de
comu-
nicare
Presiuni şi constrângeri R Receptorul
social al din partea mesajului din partea mijlocului
emiţătorului de comunicare ca membru al
Presiuni şi constrângeri din unei audienţe
partea mijlocului de comunicare Selecţia mesajelor
Emiţătorul media
în cadrul
Mediul
unei organizaţii
Imaginea receptorului despre emiţător social al
Presiuni receptorului
şi constrângeri
exercitate de Imaginea receptorului despre mijlocul de comunicare
caracterul public
al mesajelor media

Fig.68 Modelul lui Maletzke (1963:41)

188
 De cealaltă parte, receptorul este marcat de alte două variabile –
alegerea şi percepţia/răspunsul, la care se adaugă „presiunea”/constrângerea
mijlocului de comunicare şi imaginea receptorului despre mijlocul de
comunicare. Selectarea mesajului recepţionat depinde de imaginea de sine a
receptorului, de structura sa de personalitate, de mediul său social, dar şi de
calitatea acestuia de membru al unei audienţe. Mijloacele de comunicare sunt
relevante în cadrul procesului prin tipul de percepţie solicitată, prin măsura în
care receptorul este legat în spaţiu şi timp de acestea, prin contextul social şi
prin decalajul temporal între producerea evenimentului şi relatarea mesajului,
confirmând sau infirmând aşteptări ale audienţei, contribuind la întărirea
prestigiului sau la decredibilizarea lor.
În modelul SMCR extins la nivelul comunicării de masă de către
Maletzke mai intră şi alţi factori care influenţează direct procesul de
comunicare, cum ar fi imaginea emiţătorului despre receptor, imaginea
receptorului despre emiţător, imaginea receptorului despre mijlocul de
comunicare şi feedback-ul spontan primit de emiţător de la audienţă (analizate
detaliat prin intermediul modelelor având la bază teoriile consecvenţei
cognitive).

Modelul poate fi privit ca o sinteză a două decenii de cercetare a

comunicării de masă din perspectivă psihosocială. Chiar dacă este oarecum
depăşit, el rămâne util, deoarece cuprinde o serie de factori şi relaţii
importante, dintre care unele nu fuseseră studiate în profunzime până atunci.
Fiind atât de detaliat, modelul poate trimite la o listă completă a factorilor
relevanţi pentru comunicarea de masă din perspectivă psihosociologică. El
poate fi, deci, utilizat atunci când se urmăreşte descrierea proceselor
specifice comunicării de masă.(McQuail & Windahl, 2001:48)

Modelul Maletzke este rezultatul studiului metodic şi detaliat pe

elementele componente ale procesului de comunicare, aşadar un studiu sinteză,
fără a contribui substanțial la reconfigurarea modului de abordare a comunicării
de masă. Prin intermediul acestuia sunt subliniate trăsăturile importante ale
proceselor planificate de comunicare, în context social larg.
18.7. Modelul integrant al efectelor comunicării de masă. Definind
efectele comunicării drept „ansamblul de procese şi de consecinţe pe care le
presupune receptarea mesajelor, procese şi consecinţe care nu pot fi atribuite
decât actului de comunicare” (van Cuilenburg et al., 2000:232), cercetătorii
olandezi van Cuilenburg, Scholten şi Noomen elaborează un model în care se
ţine cont, ca în cazul studiului lui Maletzke, de rolurile diferite pe care le joacă
emiţătorul, receptorul şi canalul, plecând de la un model simplu care ia în calcul
factorul mediatic (factorul M) şi publicul ca factor (factorul X). În schema
simplificată amintită, factorul M desemnează variabila dependentă privind
cauzalitatea la nivel mediatic, iar factorul X variabila dependentă privind

189
cauzalitatea la nivelul publicului. În afara acestora mai intră în ecuaţie şi
factorul Y, variabila dependentă la nivelul consecinţelor asupra publicului.

Factorul M Factorul Y
(factorul mediatic) (consecinţele asupra publicului)

Factorul X
(publicul ca factor)
Fig.69 Determinarea efectelor mediatice

Se poate vorbi despre efecte media, într-o formulă tehnică, doar dacă se
probează corelarea factorilor M şi Y, dacă şi numai dacă: (1) Y se modifică, în
timp ce X rămâne constant şi M se modifică; (2) Y rămâne constant, în timp ce X
se modifică iar M rămâne constant. Pentru o dezvoltare a modelului, cei trei
cercetători aduc în discuţie un al patrulea factor M*, presupunând mesajul
receptat, interpus între factorul M şi factorul Y, ceea ce înseamnă luarea în
calcul a posibilităţii de receptare diferenţiată de către reprezentanţi diferiţi ai
publicului. Altfel spus, odată ales canalul şi odată făcută selecţia mesajul va fi
perceput diferit de persoane diferite.

Factorul M Factorul M*
(mesajul) (mesajul receptat)
Factorul Y
(consecinţa)
Factorul X
(caracteristicile
receptorului)
Fig.70 Modelul unei cercetări integrante

Modelul integrant ia în calcul posibilitatea cercetării empirice, adică a

colectării şi clasificării faptelor obiective referitoare la realitate. El face apel la
posibilitatea obţinerii unei explicaţii obiective, în manieră deductivă, neglijând
receptarea la nivel individual (ceea ce constituia punctul forte al modelului
Maletzke), dar luând în calcul grupurile sociale şi efectele acestora, care determină
anumite comportamente la nivel individual.

Se impune o remarcă: cercetarea integrantă nu poate să ţină exclusiv seama

de receptarea la nivel individual. Un motiv este acela că indivizii fac parte
din diferite grupuri sociale, iar mass-media pot declanşa efecte diferite la
nivel individual, în funcţie de apartenenţa la grup. Mai mult decât atât,
emiţătorul aparţine el însuşi unui tip de societate în care influenţa mediatică
poate avea alte contururi decât într-un alt tip de societate. Considerăm, de

190
 aceea, că într-o cercetare integrantă trebuie să se acorde atenţie datelor de
ordin macro- şi mezosocial (Van Cuilenburg et al., 2000:270-271).

Astfel, dacă în schema iniţială factorul X cuprindea atât caracteristicile

receptorului, cât şi alţi factori nedeterminaţi până la acel moment, în actuala
reprezentare, factorul S (macro- şi mezosocial) poate avea efecte mai mari decât
factorul M: cu alte cuvinte, cercetătorii olandezi țin cont de rezultatele studiilor
lui Lazarsfeld, Katz, Robinson, Brouwer, Noelle-Neumann privitoare la rolul
comunităţii în modelarea şi implementarea mesajului mediatic. Factorul S are
aşadar rolul de a amplifica sau diminua factorul M, iar condiţionarea socială
poate fi reprezentată astfel:

Factorul M Factorul M*
(mesajul) (mesajul receptat)
Factorul Y
(consecinţa)
Factorul X
(caracteristicile
receptorului)

Factorul S
(macro şi mezo)
Fig.71 Factorii sociali în cercetarea integrantă

Acest model face legătura dintre rezultatele studiilor efectelor media şi

modelele mass-media, accentuând rolul mijloacelor de comunicare în masă în
ceea ce priveşte influenţa socială, prin analiza acestora în cadrul complex al
relaţiilor de ordin social şi prin luarea în considerare (în anumită măsură) şi a
caracteristicilor individuale ale reprezentanţilor publicului.

191
192
 teorii interacţioniste ale

193
comunicării
194
 19. Bazele epistemologice ale abordărilor interacţioniste
19.1. Schimbarea de paradigmă. Modelele şi teoriile comunicării au
început să se contureze în urma eruperii simultane în arii disciplinare diferite.
Ceea ce prindea contur era o „ştiinţă a comunicării” organizată rigid, posibil de
axiomatizat. Dar în spiritul de relaxare al epocii, concomitent cu rigidizarea
acestui domeniu de studiu, ideile au început să se lichefieze. În orizonturile
noilor preocupări se regăseau pluralismul interpretativ, liberalismul lingvistic şi
relativismul cultural (Stănciugelu, 2002:71). Nu există repere rigide care să lege
limbajul de lume. Filosofia se întoarce la esenţe, este eliberată din chingile
pozitivismului şi atomismului logic. Limbajul este redat colectivităţilor şi
depinde de experienţa psihosocială a acestora; mai mult, el este privit drept
punere în act. Limbajul se raportează la alte limite, la alte repere, devenind
contextual, parţial şi subiectiv. Nu mai poate reda, asemenea unei oglinzi sau a
unei hărţi, o realitate exterioară, ci se construieşte pe sine ca act, devine el
însuşi o realitate. Limbajul-activitate implică o perspectivă similară şi asupra
sensului, care se eliberează de convenţia rigidă, de regulile de intensiune care să
ofere claritate şi eficienţă.

Dacă lucrurile nu au o esenţă unică, nici expresiile nu pot avea un sens

exact, definitiv şi universal (care ar surprinde acea esenţă): sensul nu este o
entitate (psihologică sau logică), ci o activitate; el nu este invizibil şi nici
ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele (în acest caz, gândirea nu
poate fi altceva decât vorbirea). Este afirmată o ambiguitate intrinsecă
naturii limbajului: ambiguitatea limbajului nu exprimă limitele subiective
ale vorbitorilor, ci „limitele” lumii reale, care este indeterminată şi
incompletă (Borţun, 2002:91).

Astfel, odată făcut transferul dinspre limbajele ideale, de construit,

înspre cele reale, este abandonată şi pretenţia normării, şi cea a deducţiei.
Filosofii „neriguroşi” ai limbajului renunţă la a teoretiza, mai mult, refuză să o
facă, optând să descrie fapte de viaţă reprezentative. Astfel, determinarea
acestuia nu este totală şi nici prescriptivă, ci parţială, în baza unor reguli de joc
care nu sunt respectate ad litteram în timpul jocului. În acest context, nici
înţelesul nu este rigid, stabilit a priori, ci depinde de modul de utilizare a
entităţilor lingvistice în actul de vorbire, dar şi de suportul nonverbal care
însoţeşte permanent exprimarea. Intensiunea, ca determinare cognitivă, devine
insuficientă studierii „faptelor de viaţă” şi, prin urmare, se apelează la ceea ce
fusese abandonat, la dimensiunea designativă. Relaţia natură-limbaj nu mai este
de determinare strictă, ci de indeterminare sau de determinare parţială, în baza
unor convenţii culturale deprinse gradual.

195
 O indeterminare parţială va persista mereu. Vorbitorul nu este deci mândrul
posesor al unei hărţi a realului, ci mai curând un etern explorator al
teritoriilor a căror hartă definitivă nu se conturează niciodată. Se elaborează
mereu hărţi locale tot mai exacte; dar o ordine universală nu pare câtuşi de
puţin a se desprinde din ele (Iliescu, 1989:143).

Ipoteza relativismului lingvistic, presupunând o relaţie sistematică între

categoriile gramaticale ale limbajului şi modul în care utilizatorii acestuia
înţeleg lumea, respectiv se comportă în cadrul acesteia, ipoteză elaborată de
antropologii Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf30, se pliază pe modul de a
percepe o realitate lingvistică localistă.
Pe de altă parte, deşi limbajul rămâne în centrul studiilor filosofice ale
noii orientări, lipsite de rigiditate, în corpusul filosofiei se realizează un transfer
de intenţionalitate, dinspre cunoaştere spre acţiune. Este un prim pas în
demersul de restituire a filosofiei filosofiei. Un pas important în întoarcerea
filosofiei la esenţe, după trunchierea intenţionată de reprezentanţii Cercului de
la Viena. În termenii epistemologului Kuhn, schimbarea orizonturilor (realizată
prin prisma abordărilor „neriguroase” ale lui Wittgenstein, Searle, Austin,
Quine, Putnam sau Kripke) presupune schimbarea de paradigmă, trecerea
„dincolo” fiind posibilă doar prin convertire, fie faţă de sistemele de valori
asimilate prin studiu, fie faţă de sistemele de valori proprii, promovate anterior.
19.2. Jocurile de limbaj. Cea de-a doua situaţie de convertire este cazul
clasic al filosofului Ludwig Wittgenstein. După publicarea Tractatus-ului,
Wittgenstein mută accentul de pe structura rigidă pe structura dinamică, pe
„jocul de limbaj”. Abandonând rigiditatea, este abandonată şi necesitatea de
definire, astfel încât conceptul „joc de limbaj” nu este delimitat decât în cadrul
său de producere. Abandonul rigidităţii, la singurul filosof care a realizat o
ierarhizare a structurii interne într-o lucrare atât ca spirit, cât şi ca mod de
organizare a materiei discursive, a condus la abordarea unei modalităţi mult mai
relaxate de determinare a conţinuturilor prin apel la sugestii de localizare
teoretică. Limbajul „joacă feste”, şi în acest spirit, plecând de la comparaţia
valabilă pentru Tractatus că se aseamănă cu o ladă de scule, descoperă în
conţinutul acesteia lucruri cu funcţionalitate diferită şi de consistenţă diferită,
cum ar fi dalta şi cleiul: „Noile feste pe care ni le joacă limbajul atunci când
ajungem într-un domeniu nou ne surprind mereu”, afirmă Wittgenstein
(2005:26)31.
30
Practic, ipoteza Sapir-Whorf, cunoscută şi sub numele de ipoteza opacităţii lingvistice,
subliniază faptul că între natura limbajului şi modul de gândire al utilizatorilor acestuia există o
relaţie de interdeterminare. Iniţial, lingvistul şi antropologul american Edward Sapir (2000:104)
a lansat ideea corespondenţei dintre limbi şi culturi, „(...) doar conţinutul limbii este legat intim
de cultură”, pentru ca apoi fostul său student, antropologul B.L. Whorf (1941:200) să
adâncească problematica opacităţii lingvistice în abordarea unei limbi constituite după alte
principii gramaticale
31
„Am comparat adesea limbajul cu o ladă de unelte, ce conţine un ciocan, o daltă, chibrituri,
cuie, şuruburi, clei. Toate aceste lucruri nu au fost puse din întâmplare la un loc – chiar dacă
196
 Renunţând la proiectul unui limbaj ideal, Wittgenstein leagă limbajul de
„formele de viaţă” prin intermediul jocurilor de limbaj pe care le analizează:
acte obişnuite din viaţa cotidiană, activităţi curente care se supun mai degrabă
regulilor de organizare ludică decât structurării rigide. În situaţiile concrete, în
situaţiile din viaţa cotidiană, limbajul nu se supune regulilor stricte, impuse sub
umbrela rigidităţii pozitiviste; el este „pus în act” dincolo de definiţii şi
descrieri exacte, dincolo de apelul la componenta cognitivă a intensiunii. „Jocul
de limbaj” se leagă de experienţa particulară a fiecărui locutor, de viaţa
acestuia, de disponibilitatea sa de a da curs actelor de limbaj inexprimabile prin
cuvinte. Dimensiunea intensională a lui Carnap se extinde, aşadar, preponderent
spre componenta designativă, pe teritoriul neglijat de filosoful german.
Încărcătura cuvintelor poate interveni în modificarea pregnanţei jocurilor de
limbaj pe care filosoful austriac le apropie de modul de realizare/îmbogăţire a
sistemului reprezentaţional, a hărţii simbolice a lumii fiecăruia. Privind din
perspectivă rigidă, problematica jocurilor de limbaj ar fi trebuit scoasă în afara
filosofiei (conform propunerii lui Carnap), deoarece devine „generatoare de
confuzii filosofice”. Însuşi Wittgenstein încearcă clarificarea expresiei,
renunţând însă la metodele rigide de delimitare în genus şi differentia:

Suntem înclinaţi să credem că trebuie să existe ceva comun tuturor jocurilor,

să zicem, şi că tocmai această proprietate comună îndreptăţeşte aplicarea
termenului general joc la diferite jocuri; în timp ce jocurile formează o
familie ai cărei membri au asemănări de familie. (Wittgenstein, 1993:51-52)

Prin apel la această sintagmă se face apel, de fapt, la funcţionalitatea

limbii, dar se pierde legătura rigidă stabilită între limbă şi realitate, a ceea ce în
Tractatus presupunea limitarea lumii la graniţele limbii. Practic, limbajul nu
mai reprezintă o hartă a exteriorităţii, ci este instrumentul prin intermediul
căruia se poate devoala, în oarecare măsură, interioritatea. Interlocutorii nu se
mai referă strict la o realitate exterioară, ci pun în comun o realitate proprie
fiecăruia. Jocul de limbaj se realizează prin corelaţia dintre semnificaţie şi
folosirea ei în anumite situaţii. Graniţa limbii nu mai este graniţa lumii:
„limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” (Wittgenstein,
1991:102), ci „graniţa limbii se vede în incapacitatea ei de a descrie faptul ce
corespunde unei propoziţii (care este traducerea ei), fără a repeta pur şi simplu
propoziţia” (Wittgenstein, 1994/2005:34).
Fundamentele cunoaşterii wittgensteiniene, prin apel la limbaj, nu mai
fac trimitere la logicismul pur şi la antipsihologism. Wittgenstein începe să
construiască în manieră psihologistă, dar nu prin apel la „legile” psihologiei32

există deosebiri importante între diferitele unelte – modurile în care ele sunt folosite prezintă
asemănări de familie – deşi nu există două lucruri mai diferite decât cleiul şi dalta”
(Wittgenstein, 1966/2005:26)
32
„Paradigma ştiinţelor este mecanica. Când oamenii îşi imaginează o ştiinţă psihologică,
idealul lor este o mecanică a sufletului. Dacă ne uităm la ceea ce corespunde în realitate
197
(ca extensie a pozitivismului în acest domeniu de studiu), ci prin apel la
psihologia simţului comun, care are ca obiect activitatea psihică a omului.
Intenţia filosofului austriac nu este de a „teoretiza”, ci de a elibera gândirea de
schemele rigide, impuse în opera timpurie. Astfel, înţelesul nu este dat de
structura sumativă concept mental + expresie scrisă/ rostită, semnificat +
semnificant, ci depinde de interpretarea acordată în funcţie de experienţa de
viaţă a actorilor comunicării. Prin aceasta, limbajul devine intraductibil.

Dacă un francez zice în franceză „Plouă” iar un englez spune şi el acelaşi

lucru în engleză, aceasta nu înseamnă că se petrece ceva în mintea
amândorura, ceva care constituie sensul real al lui „Plouă”. Ne închipuim
ceva de felul imaginilor, ca limbaj internaţional. Pe câtă vreme, în realitate:
(1) Gândirea (sau imaginile) nu este ceva ce însoţeşte cuvintele, aşa cum
sunt ele rostite sau auzite;
(2) Sensul – gândul „Plouă” – nu este nici cuvintele plus un fel de imagini
care le însoţesc (Wittgenstein, 1966/2005:80-81)

Totodată, limbajul rămâne o structură slabă, în care conceptele nu mai

descriu fapte ci devin fapte: „Cuvintele sunt fapte” (Wittgenstein,
1994/2005:96) şi sunt disputate de aceleaşi jocuri de limbaj. El devine utilizabil
prin învăţarea sa graduală de către membrii unei comunităţi lingvistice, prin
apel la respectivele jocuri. Practic, în context social, adică la nivelul limbajului,
propoziţiile exprimând sentimente, la persoana I şi persoana a III-a, au aceeaşi
semnificaţie. Ulterior, descoperind că individum est ineffabile, că nu există un
limbaj comun la persoana I şi persoana a III-a, în condiţiile unei diferenţe de
înţelegere, a fost lansată ideea acestor jocuri. În mod normal, nu poate exista un
limbaj privat (la persoana I), limbajul presupunând o convenţie, o colectivitate
lingvistică şi un set de componente care au aceeaşi semnificaţie pentru persoana
I şi persoana a III-a.
Dacă în cazul paradigmei precedente cunoaşterea depindea strict de
rigiditatea aplicării convenţiei şi de valoarea de adevăr, jocurile de limbaj
depind de grila proprie de interpretare a fiecărui individ în parte.

Cum însă limbajul privat nu este posibil, experienţele, sentimentele, trăirile

nefiind identice, nu se poate accede la cunoaştere interrelaţională decât
printr-o formă convenţională de schimb, denumită comunicare, dar care nu
presupune reguli, canoane, dogme, şabloane, ci capacitatea de inteligibilitate
prin convenţional lingvistic şi semiotic, prin inenarabil, prin acte propriu-
zise. (Lesenciuc, 2005:102)

acesteia, descoperim că există experimente fizice şi experimente psihologice. Există legi ale
fizicii şi există – dacă dorim să fim politicoşi – legi ale psihologiei. Însă în fizică aproape că
sunt prea multe legi; în psihologie nu există nici una. Aşa că a vorbi despre o mecanică a
sufletului este puţin straniu” (Wittgenstein, 1966/2005:79).
198
 Semantica creată în Tractatus, a condiţiilor de adevăr, lasă locul
semanticii jocului. Semnificaţia propoziţiilor nu mai este determinată de
condiţiile de adevăr ale acestora (şi asta nu datorită unei relativizări a
conceptului de adevăr, ci datorită unei direcţionări înspre situaţiile vorbire
curentă, înspre pragmatica lingvistică), depinde de „purtătorul expresiei”, adică
este semnificaţie ostensivă. Noua semantică este cea a punerii în act şi a fost
exploatată ulterior de Jaakko Hintikka și colaboratorii în Semantica teoretică a
jocurilor (v. Hintikka & Sandu, 1997:361-410).
19.3. Teoria actelor de limbaj. Jocul de limbaj wittgensteinian a fost
preluat de filosoful John Langshaw Austin şi aplicat la situaţii concrete de
comunicare. Dacă Wittgenstein a evitat o sistematizare a jocurilor de limbaj,
Austin a intenţionat, începând cu primele studii, o taxinomie a acestora, plecând
de la criterii ale pragmaticii. Având drept punct de reper funcţiile limbajului, a
spune şi a face, Austin a făcut diferenţă între constatări şi enunţuri
performative, primele presupunând proferarea de enunţuri despre realitate,
celelalte vizând exprimarea de acţiuni, în contextul imposibilităţii de a proba
valoarea de adevăr.

[Performatoriile sau performativele] au aspectul – sau cel puţin fardul

gramatical – al ‹enunţurilor›, dar, cu toate acestea, ele sunt văzute, la o
cercetare mai amănunţită, ca nefiind exprimări ‹adevărate› sau ‹false›. Deja
a fi ‹adevărat› sau ‹fals› este în mod tradiţional caracteristic unui enunţ.
(Austin, 1975:12)

Enunţurile performative, asupra cărora s-au concentrat studiile lui

Austin, presupun „executarea” acţiunii concomitent cu rostirea (de pildă, verbul
„a jura”; afirmând „jur”, se şi realizează acţiunea, se face jurământul).
Importanţa performativelor constă situarea de facto în alt plan decât cel al
enunţurilor descriptive, supuse rigidizării, respectiv posibilitatea studierii
funcţionalităţii acestora. Performativele lui Austin au fost studiate prin raportare
la vorbirea curentă şi clasificate în cinci tipuri distincte: verdictive, exercitive,
promisive, expozitive şi comportative. Revizuindu-şi distincţia făcută între
exprimările constatative şi cele performative, între sayings şi doings, Austin
introduce expresia „acte de vorbire” (speech acts), care acoperă ambele tipuri
de exprimări. Actele de vorbire sunt studiate din perspectiva funcţionalităţii
limbii, ele constituind unităţi ale vorbirii, nu ale limbajului static. În cadrul
actelor de limbaj, noua dihotomie este realizată între componenta verbalizată,
„locuţionară”, şi cea acţională, „ilocuţionară”. Doings sunt acele exprimări
explicit performative, în care prevalează componenta ilocuţionară. Prin apel la
doings, Austin (1975:109) introduce o nouă categorie, actele „perlocuţionare”,
acte de vorbire caracterizate prin împlinirea/ îndeplinirea acţiunii intenţionate.
Într-o prezentare a respectivelor tipuri de acte de limbaj, Austin (1975:121)
subliniază trăsăturile acestora astfel: „Distingem astfel actele locuţionare
(printre care cele fonetice, fatice şi retice) care au un înţeles; actele ilocuţionare,
199
care au o forţă oarecare în a spune ceva; actele perlocuţionare, care presupun
dobândirea unor efecte spunând ceva”.
În acest context, în cadrul unei comunităţi lingvistice convenţia priveşte
nu numai componenta explicativă, ci şi cea performativă. Actul de comunicare
implică realizarea acesteia în ciuda barierelor privitoare la aspectul
semnificaţiei expresiei, privitoare la latura explicativă şi la cea performativă.
Având cele două dimensiuni, constatativă şi performativă, enunţurile nu pot fi
corelate cu categoriile de enunţuri ale filosofilor „riguroşi” ai limbajului, iar
studiul componentei ilocuţionare din abordările analitice este considerată de
Austin drept „eroare descriptivă”, adică de interpretare a actelor de limbaj cu o
importantă componentă performativă drept acte de limbaj strict explicative.
Austin a avut o contribuţie importantă în studiul actelor de limbaj, prin faptul că
a abătut studiul acestora de la calea cercetării lor strict ca expresii constatative,
supuse criteriului adevărat-fals, spre cercetarea ca expresii care au o anumită
dimensiune ilocuţionară.
John Rogers Searle (1999:4), continuator al proiectului wittgensteinian
de readucere a limbajului înspre viaţa cotidiană, înspre situaţiile curente prin
intermediul jocurilor de limbaj, şi-a propus continuarea studiului statutului
actelor de limbaj (speech acts/ linguistic acts/ language acts)33, început de
Austin. Spre deosebire de acesta, însă, Searle stabileşte o tipologie diferită a
actelor de limbaj, după cum urmează:

Primul rezultat al reflecţiilor noastre particulare este că (…) un vorbitor

realizează cel puţin trei tipuri distincte de acte: (a) rostirea de cuvinte
(morfeme, fraze); (b) atribuirea şi îndrumarea; (c) declararea, chestionarea,
comandarea, promiterea etc.
Să denumim sub titulatura generală de acte de vorbire:
(a) Rostirea cuvintelor (morfeme, fraze) = realizarea actelor de exprimare;
(b) Atribuirea şi îndrumarea = realizarea actelor propoziţionale;
(c) Declararea, chestionarea, comandarea, promiterea = realizarea de acte
ilocuţionare. (Searle, 1999:23-24)

La aceste categorii Searle adaugă actele perlocuţionare ale lui Austin.

Dat fiind faptul că vorbirea este posibilă ca urmare a actelor de vorbire,
iar actele de vorbire sunt activităţi posibile pe baza regulilor constitutive ale
limbii ca instituţie, accentul este mutat pe dimensiunea performativă a
limbajului. Limbajul este perceput ca punere în act a limbii în cadrul unor
acţiuni comportamentale intenţionale. Intenţionalitatea, legată de conştiinţă, dă
actelor particulare de vorbire, printre altele, nota de subiectivitate prefigurată de
Wittgenstein. Spre deosebire de filosoful austriac, J.R. Searle renunţă la
33
perspectiva este a filosofiei limbajului care, în termenii lui Searle, oferă descrieri ale unor
caracteristici cum ar fi referinţa, adevărul, sensul sau necesitatea şi care „is the name of a
subject”, spre deosebire de filosofia lingvistică, care rezolvă probleme filosofice privitoare la
valorile obişnuite ale cuvintelor particulare şi a altor elemente în limbaje particulare,
reprezentând, în primul rând, „the name of a method”.
200
relativismul privitor la sens şi la incapacitatea de exprimare a trăirilor proprii.
Astfel, filosoful britanic formulează principiul exprimabilităţii (Searle,
1999:19-21), care afirmă că tot ceea ce se doreşte a se spune poate fi spus:
whatever can be meant can be said.
Totodată, actul de limbaj la Searle, văzut ca unitatea de bază a
comunicării: „Unitatea comunicării umane în limbă este actul de limbaj, după
modelul care se numeşte act ilocuţionar” (Searle, apud Macoviciuc, 2000:237-
238), implică existenţa unor intenţii de semnificare, a locutorului, a elementului
lingvistic şi a auditoului, sistematizate ulterior de Eco în intentio auctoris,
intentio operis şi intentio lectoris (Eco, 1990/1996:25). Spre deosebire de
hermeneutica lui P. Ricœur (1995), în care textul e recomandat a fi interpretat
independent de intentio auctoris, Searle amendează interpretarea în afara
contextului de producere (ceea ce presupune, implicit, prezenţa emiţătorului).
Mai mult, figura de stil nu poate exista independent de locutor, ci ea trebuie
localizată în sfera intenţională a acestuia:

Searle insistă asupra distincţiei dintre sensul enunţării locutorului (speaker’s

utterance meaning) şi sensul cuvântului sau al frazei (word, or sentence,
meaning); refuzând să localizeze elementul metaforic la nivelul frazei sau al
expresiilor enunţate, precizează că acesta trebuie căutat în sfera intenţiilor
posibile ale locutorului; principiile comunicării metaforice sunt astfel retrase
de sub acţiunea teoriei competenţei semantice în sensul intenţional al
termenului. (Macoviciuc, 2000:236)

În continuarea celebrei afirmaţii a lui Wittgenstein, cuvintele sunt

lucruri, Searle regrupează cele două tipuri de entităţi, subsumând actele
ilocuţionare limbii. Or, atâta vreme cât comunicarea presupune apel la entităţi
lingvistice şi la entităţi non-lingvistice (de natură factuală, comportamentală),
actul de limbaj poate deveni un instrument mai util de studiere a comunicării
decât cuvântul. Searle reuşeşte să înlăture frontiera rigidă dintre semantic şi
pragmatic; teoria actelor de limbaj înglobează semantica şi pragmatica şi se
constituie în bază epistemologică a conturării teoriei comunicării ca disciplină
distinctă. Reunind cele două domenii, teoria actelor de limbaj vizează şi
înţelegerea reciprocă a actorilor comunicării. Această reunire a celor două
domenii distincte, aparent contrare, nu ar fi fost posibilă sub umbrela unei teorii
lingvistice, ci numai într-un cadru mai larg, al unei teorii a actelor de limbaj, ca
suport epistemologic al unei discipline a comunicării. În acest sens, filosoful
britanic consideră că funcţia esenţială a limbajului este „comunicarea”.
19.4. Alte contribuţii la fixarea paradigmei comunicaţionale. Merită
aduse în discuţie şi contribuţii ale unor filosofi ai limbajului ca Peter Frederick
Strawson (1974) sau Michael A.E. Dummett (1973). Primul s-a axat pe
conceptele de „individual” şi de „identificare”, criticând concepţia nominalistă
a lui Russell, conform căreia expresiile se raportează la obiecte exclusiv prin
relaţia de desemnare, şi propunând în loc stabilirea unei relaţii de identificare,

201
adică de plasare a obiectului într-o anumită relaţie cu vorbitorul şi cu situaţia
conversaţională, de delimitare precisă a acestuia într-un câmp de obiecte.
Strawson relativizează limbajul comun, asertează că acesta nu cunoaşte o logică
exactă şi că pentru a exista interpretări identice, deci scheme conceptuale
(conceptual scheme) identice trebuie ca anumite concepte să fie date. Dummett
şi-a construit o filozofie a limbajului proprie, plecând de la cele două abordări
contrare, cea rigidă, respectiv cea neriguroasă, de la axele Frege-Wittgenstein I,
respectiv Wittgenstein II-Austin-Searle, studiind semnificaţia unei expresii atât
din perspectiva condiţiei sale de adevăr, cât şi din cea a folosirii ei. El propune
înţelegerea referirii la conceptele de adevărat şi fals ca mod de fixare a
conţinuturilor propoziţiilor noastre. În acest sens, eficacitatea unei teorii a
semnificaţiei constă în utilizarea limbii: „cunoştinţele unui vorbitor, care
constituie înţelegerea unei expresii a limbii, trebuie să se poată manifesta în
practica limbii vorbitorului” (Husted, 2003:404).
Herbert Paul Grice (1975) a plecat de la premisa lui Searle, conform
căreia vorbirea este o formă de comportament raţional şi a elaborat „principiul
cooperării” al comunicării, presupunând distribuirea reciprocă a rolurilor în
conversaţie:

Adu-ţi contribuţiile conversaţionale atât cât este nevoie, la nivelul necesar, în

baza scopului acceptat sau direcţiei schimbului comunicaţional în care eşti
angajat. Acest principiu ar trebui denumit drept PRINCIPIUL COOPERĂRII
(Grice, 1975:41-58).

În scopul susţinerii principiului comunicării, Grice propune şi patru

maxime conversaţionale, vizând un anumit „scop ilocuţionar”:
- maxima cantităţii („Information: Make your contribution as
informative as is required for the current purposes of the exchange; Do not
make your contribution more informative than is required”), care cere ca
participanţii la actul de comunicare să informeze exact cât este nevoie şi în
funcţie de scopul comunicării să nu existe nici exces, nici insuficienţă
informaţională;
- maxima calităţii („Truth: Do not say what you believe to be false; Do
not say that for which you lack adequate evidence”), care evidenţiază
necesitatea ca participanţii la comunicare să spună adevărul şi nu lucrurile pe
care le consideră a fi false sau pentru care deţin insuficiente dovezi că ar fi
adevărate;
- maxima relevanţei („Relevance: Be relevant”), care subliniază faptul
că ceea ce afirmă participanţii la actul de comunicare trebuie să fie în acord şi
să aibă legătură cu scopul acestuia, la momentul respectiv;
- maxima manierei („Clarity: Avoid obscurity of expression; Avoid
ambiguity; Be brief – avoid unnecesar wordiness; Be orderly”), care solicită ca
participanţii la actul de comunicare să evite obscuritatea, ambiguitatea, stilul
prolix sau incoerenţa logică.
202
 Extinzând studiile lui Grice, putem vorbi şi de principiile sinergiei şi al
consensualităţii, în sensul că procesul comunicării solicită interacţiune şi
colaborare. Nu se poate face abstracţie nici de la principiul etiologic, conform
căruia comunicarea are ca punct de plecare o cauză, un motiv, sau de principiul
teleologic, în conformitate cu care orice proces comunicaţional are o finalitate,
un scop bine determinat.
Nu poate fi omis nici rolul lui Saul Kripke (1972/2001), care are o
importantă contribuţie referitoare la referinţa numelor. Kripke se situează pe
alte poziţii faţă de J.S Mill, care consideră că „numele singulare” (descripţiile
definite) au atât conotaţie şi denotaţie, cu excepţia numelor proprii, care au doar
denotaţie. În ceea ce priveşte „numele generale” (termenii generali), în opinia
lui Mill, aceştia au conotaţie. Reprezentanţii şcolii analitice au susţinut
existenţa „conotaţiei”, în sens fregean, pentru toţi termenii generali. Kripke se
situează pe aceeaşi poziţie cu Mill în ceea ce priveşte termenii singulari, dar
combate opinia acestuia privind termenii generali, şi asta pentru că între
termenii generali şi numele proprii există o relaţie de înrudire (Kripke,
2001:112-113).
19.5. Perspectiva behavioristă asupra semnificaţiei. Apropiat al
Cercului de la Viena, dar şi altor filosofi „riguroşi”, cum ar fi Russell sau
Tarski, Willard van Orman Quine (1986) a fost influenţat de empirismul logic,
dar încearcă de-dogmatizarea acestuia şi îndepărtarea de pretenţiile atingerii
idealurilor rigide. Abandonul empirismului se realizează în favoarea unei
viziuni holiste, care are drept reper ştiinţa. Orientarea spre limbaj se datorează
dependenţei ştiinţei de acesta, dar, în spiritul abandonului, filosoful american
consideră lipsită de sens dihotomia practicată de Carnap în cadrul limbajului,
între analitic şi sintetic. Mai mult, el se opune unei corelări rigide între realitate
şi limbaj, precum şi orientării strict spre dimensiunea cognitivă a
intensionalului. Plecând de la realitatea continuelor modificări, singura
posibilitate deschisă de operare este cea a ostensării. Identitatea lui Strawson este
combătută în măsura în care este combătută şi corelaţia limbaj-lume a filosofilor
„riguroşi”. Dar consistenţa limbajului nu constă în referinţa la o entitate în
continuă transformare, ci la „repere” ideale, „constituite cu mijloace logico-
semantice, pe planul posibilului” (Marga, 2002:183).
Din punctul de vedere al folosirii limbii, Quine suspendă „imaginea
mentală” a obiectelor, păstrând obiectele însele drept referinţă. Mai mult,
filosoful american nu agreează o relaţie statică semnificant-semnificat,
considerând că semnificantul nu se poate constitui în eticheta conceptului
mental. În acest context, relaţia de semnificare devine o simplă dispoziţie de
comportament, iar limba, eliberată de „mentalism”, o instituţie socială.
Aşadar, Quine scoate în lumina criticii ruptura dintre adevărurile
analitice, care sunt adevărate pe baza semnificaţiilor şi conectorilor logici şi
independent de fapte, pe care le numeşte formale, şi adevărurile sintetice,
întemeiate pe fapte: „câteva distincţii fundamentale între adevărurile analitice,
sau bazate pe înţelesuri independent de natura faptelor şi adevăruri sintetice, sau
203
bazate pe fapte” (Quine, 1951:20-43). Acest clivaj conduce la o ruptură în plan
epistemologic între disciplinele analitice/formale şi cele sintetice/factuale,
deoarece cunoaşterea analitică intră în contact cu experienţa doar la limită.

(…) ştiinţa totală este ca un câmp de forţe ale cărui condiţii de limită sunt
trasate de experienţă. Un conflict cu experienţa la periferie produce
reajustări în interiorul câmpului. Valorile de adevăr trebuie redistribuite
după unele din enunţurile noastre. Re-evaluarea unor anumite enunţuri
presupune re-evaluarea altora datorită interconexiunilor logice – legile
logice fiind, la rândul lor, anumite viitoare enunţuri ale sistemului sau
anumite viitoare elemente ale domeniului. Re-evaluând un enunţ trebuie să
re-evaluăm alte câteva, dacă acestea sunt enunţuri conectate logic cu primul
sau dacă sunt enunţuri ale conexiunilor logice. Dar domeniul general este
atât de indeterminat de condiţii limită, de experienţă, încât există destulă
latitudine de alegere în ceea ce priveşte enunţul menit să fie re-evaluat din
perspectiva singurei experienţe contrare. Nici o experienţă particulară nu
este legată de vreun enunţ particular în interiorul câmpului, cu excepţia,
totuşi, a unor consideraţii de echilibru afectând câmpul ca întreg (Quine,
1951:40-41).

Această constatare contravine realităţii, în care, pe de o parte, formalul

şi factualul se amestecă perpetuu, pe de alta cunoaşterea analitică se întemeiază
pe condiţia limită a experienţei. Practic, la nivelul limbajului nu se poate opera
o organizare strictă în enunţuri analitice şi enunţuri sintetice, deoarece acestea
conţin şi componenta analitică, şi componenta sintetică. În acest sens,
concluzionează Quine, calea nu este spre atomizare, „atomismul semantic”
trebuind a fi înlocuit cu „holismul semantic”, pentru că, pentru a putea explica
un termen este necesară înţelegerea lui în contextul larg, în propoziţie, şi nu prin
apel la sinonimie (teoria definiţiei contextuale).
Cum se poate realiza, atunci, învăţarea limbajului? Quine leagă limbajul
de experienţa socială, ceea ce implică studierea semnificaţiei pe baze
behavioriste. Ideea învăţării limbii ca rezultat al învăţării comportamentului
verbal este în strânsă corelaţie cu ideea de „joc de limbaj”. În acest sens, rolul
fundamental este deţinut de propoziţiile observaţionale, aflate la baza
procesului de învăţare a limbii. Propoziţiile observaţionale, al căror înţeles este
în mare măsură independent de alte informaţii, sunt acele propoziţii ocazionale,
dobândite prin condiţionarea directă, care pot fi învăţate şi transmise ostensiv.

Devine evident de ce câteva fraze sunt astfel individual sensibile la

observaţii când ne gândim la cum învăţăm o limbă. Multe expresii,
incluzând mare parte din cele asimilate timpuriu, sunt învăţate în mod
ostensiv; sunt învăţate în situaţiile pe care le descriu ori în prezenţa
lucrurilor pe care le descriu. Ele sunt condiţionate, pe scurt, de observaţii
generale şi de observaţii împărtăşite public, întrucât atât cel care învaţă cât
şi cel care este învăţat trebuie să conştientizeze adecvarea situaţiei (Quine,
1986:6).
204
 Diferenţa pe care o întreprinde Quine este, de data aceasta, între
propoziţiile care pot fi învăţate prin metoda indicării ostensive şi cele ce pot fi
învăţate prin metoda constrângerii analogice, şi nu între propoziţiile analitice şi
cele sintetice. În contextul distincţiei realizate, Quine foloseşte un experiment
imaginar privitor la traducere şi lansează ipoteza indeterminării în această
privinţă. Traducerea nu se poate realiza prin apel la dicţionare, la corespondența
directă dintre cuvinte/expresii, ci la nivelul propoziţiilor, care pot fi atât de
incompatibile între ele încât să nu existe nicio relaţie de echivalenţă, ceea ce
presupune incapacitatea determinării empirice a semnificaţiilor, respectiv
incapacitatea traducerii. Problema întâmpinată este cea a atribuirii referinţei,
care cauzează nu doar imposibilitatea traducerii, ci şi imposibilitatea conectării
a două sisteme teoretice.

Ideea inscrutabilităţii, respectiv indeterminării empirice atribuite referinţei

(„inscrutability of reference”, în cuvintele lui Quine) se află în strânsă
legătură cu teza că nu putem spune în mod absolut care este ontologia unei
teorii. Aşa cum nu putem stabili cu certitudine despre ce obiecte vorbeşte
cineva prin expresiile sale lingvistice decât dacă traducem termenii săi în
limbajul nostru, tot astfel nu putem spune care sunt obiectele la care se
referă o teorie decât încercând pe cât posibil să interpretăm această teorie
printr-o alta. (Scholz, 2003:375)

Ca fundament epistemologic pentru conturarea unei paradigme

comunicaţionale rămâne nu doar această indeterminare a traducerii, faptul că
traducerea nu presupune o ancorare într-o relaţie de echivalenţă dinainte
stabilită, de genul celei vizate de Carnap, ci atingerea unui echilibru de valori, a
unui echilibru dinamic. Rămâne, de asemenea, ideea că învăţarea limbajului (şi
înţelegerea lui) nu se realizează prin apel la scheme/idei înnăscute, ci prin apel la
instruire, prin apel la „ostensiune”, adică la fixarea semnificaţiei pe fundamente
behavioriste, ca rezultat al învăţării comportamentului verbal.

205
 20. Şcoala de la Palo Alto
20.1. Bazele teoriei comunicării. Şcoala de la Palo Alto sau „colegiul
invizibil” sunt numele sub care este cunoscut un grup de cercetători de origini şi
orientări ştiinţifice diferite care, într-o anumită perioadă a existenţei lor, au
lucrat în orăşelul american cu acelaşi nume din California. Printre aceştia s-au
numărat Gregory Bateson, Ray Birdwhistell, Edward T. Hall sau Erving
Goffman, mai târziu alăturându-se Paul Watzlawick şi Don Jackson. Dincolo de
această asociere, mai există un set de apropieri privitoare la modul interacţionist
de abordare a comunicării şi în direcţia construirii unei teorii explicative,
privitoare le actele cotidiene. Preocupările de bază ale şcolii, sistematizate de
Jean Lohisse, sunt: teoria comunicării, care stă la baza întregului demers
ştiinţific, metodologia schimbării şi practica terapeutică. La rândul ei, teoria
comunicării se bazează pe trei ipoteze:
- ipoteza relaţională, conform căreia esenţa comunicării constă în
funcţionalitatea actului, în procesele relaţionale şi interacţionale şi nu în
elementele comunicării, luate separat;
- ipoteza unei logici (sau gramatici) a comunicării, având ca idee suport
cea conform căreia orice comportament are valoare comunicativă, iar
succesiunea de mesaje şi de relaţii poate conduce la un set de reguli şi concepte,
respectiv
- ipoteza patologiei comunicării, conform căreia tulburările psihice ale
personalităţii pot perturba comunicarea, iar prin studiul mecanismelor acesteia
se poate ajunge la o înţelegere a mecanismelor bolii mentale (Lohisse,
2002:135-137).
Demersul teoretic al membrilor şcolii de la Palo Alto trimite, pe de o
parte, spre o intenţie de axiomatizare, dat fiind cadrul teoretic, abstract şi
normat al teoriei generale a comunicării. Pe de altă parte, Gregory Bateson,
antropolog preocupat de interdisciplinaritate şi unul dintre precursorii grupării,
proiectează o apropiere a ciberneticii de ştiinţele sociale, în acest sens încercând
să-l convingă pe Norbert Wiener să se alăture grupării. De altfel, antropologul,
aplecat asupra psihologiei şi psihiatriei, consideră că mintea umană este un
sistem holistic, autoreglabil, autoorganizabil, posibil de diferenţiat ca sub-
sistem într-o ierarhie sistemică. Intenţia întemeierii unei „logici” sau
„gramatici” a comunicării, în baza unor reguli şi concepte rigide, dar şi
prezentarea în cadrul studiului programatic, Pragmatics of Human
Communication (elaborat de Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas şi Don D.
Jackson) a unei definiţii a comunicării prin intermediul unui sistem de axiome,
printr-un set de cinci legi generale constituie afirmaţii suport privitoare la o
abordare eminamente rigidă la începuturile ei. Dar axiomele paloaltiste nu
induc, în sine, ideea axiomatizării, ci deschid perspective asupra unei abordări
generale, „neriguroase”.
206
 Pragmatics of Human Communication, lucrare fundamentală a Şcolii de
la Palo Alto, se dovedeşte a fi un studiu al efectelor pragmatice (comportamentale)
ale comunicării umane. Orice fenomen rămâne inexplicabil atâta timp cât
observaţia nu include contextul în care are loc fenomenul. Atât Paul
Watzlawick, cât şi Gregory Bateson, consideră fundamentală studierea oricărui
fapt, a oricărei acţiuni în contextul producerii ei. Este imposibil să realizezi
decuparea din întreg şi să studiezi funcţionalitatea. Plecând de la exemple din
arii disciplinare diferite (studiate în cadru instituţionalizat), analiza frazelor şi
anatomia comparată, antropologul britanic consideră că există un pattern care
face posibilă legătura dintre acestea. Acest pattern (în Mind and Nature), sau
matrice (în Communication, the social matrix of psychiatry) este reprezentat de
comunicare. Totul este modelat în cadrul acestui pattern, totul este privit prin
prisma comunicării. Există, astfel, o semantică extinsă dincolo de limbajul
verbal, care include tot ceea ce se petrece în jurul nostru, o semantică a
contextului, deoarece acesta fixează înţelesurile: „Contextul fixează înţelesul şi
trebuie neîndoielnic să fie contextual receptării, care oferă înţelesuri pentru
instrucţiuni genetice” (Bateson, 1979:15).
Renunţând la „izolarea” variabilelor şi la studierea fenomenelor în
decupaj static, ştiinţele comportamentale se află în ipostaza de a renunţa la a
studia entităţi distincte. Comunicarea încetează să fie privită drept schimb de
informaţie; în context lărgit şi în dinamica acţiunii, ea se focalizează asupra
unei relaţii continue, fără un început şi un sfârşit clar determinate.
„Observatorul comportamentului uman se întoarce atunci de la studiul
inferenţial al manifestărilor observabile ale relaţiei. Mijlocul acestor manifestări
este comunicarea” (Watzlawick et al., 1967:21). Şi cum orice teorie nu se poate
construi din nimic, reprezentanţii şcolii paloaltiste pleacă de la clasificări şi
modele acceptate, cum ar fi cele ale lui Morris din studiul privitor la
componentele semioticii: sintactica, semantica şi pragmatica. Sintacticii,
studiind relaţiile formale dintre semne, îi sunt asociate de Watzlawick şi
colaboratorii săi, drept obiecte de studiu, codul, canalul, zgomotul, redundanţa,
precum şi alte proprietăţi statistice ale limbajului. Semantica, privind relaţiile
semnelor cu obiectele cărora li se aplică acestea, rămâne cantonată în problema
înţelesului/sensului unităţilor lingvistice. Pragmatica, în schimb, orientată spre
relaţiile semnelor cu utilizatorii lor, este extinsă de cercetătorii americani la
studierea modului în care comunicarea influenţează comportamentul. De altfel,
cei trei cercetători, Watzlawick, Beavin Bavelas şi Jackson intenţionează o
abordare a comunicării din perspectivă pragmatică şi în acest sens ei fac apel la
o altă delimitare lipsită de rigiditate, privitoare la ariile de provenienţă ale celor
trei ramuri ale semioticii:

Este adevărat din multe privinţe că sintaxa este logică matematică, că

semantica e filosofie a ştiinţei şi pragmatica psihologie, dar în realitate
aceste câmpuri nu sunt complet distincte (Watzlawick et al., 1967:22).

207
 În întreaga lucrare, de altfel, cuvintele „comunicare” şi „comportament”
sunt privite ca fiind cvasisinonime. „Comunicarea” nu mai are drept obiect de
studiu limbajul sau mesajul, ca în stadiul preparadigmatic, ci priveşte în egală
măsură limbajul verbal (configuraţiile şi înţelesurile, sintactica şi semantica) şi
limbajul nonverbal: „din perspectiva pragmaticii, întreg comportamentul, nu
numai vorbirea, reprezintă comunicare şi întreaga comunicare – chiar şi indicii
comunicaţionali într-un context impersonal – afectează comportamentul”
(Watzlawick et al., 1967:23). Obiectul de studiu al pragmaticii devine relaţia
emiţător-receptor, mediată de comunicare. Perspectiva „colegiului invizibil”
asupra comunicării îşi are origini în teoria generală a sistemelor a lui von
Bertalanffy (1956), respectiv în psihologia gestaltistă. La Bateson, de pildă,
comunicarea este „modelată” pe fundament cibernetic; antropologul britanic
vorbeşte despre o „ecologie a minţii” care nu este altceva decât o nouă teorie a
cunoaşterii, în cadru contextual larg, derivată din teoria lui Wiener, a
comunicării şi controlului la organismele vii. Bateson duce mai departe acest
proiect al părintelui ciberneticii, conturând un cadru de studiere a corelaţiilor
din natură şi a funcţionalităţii acestora, în baza unor meta-modele (pattern-uri)
conturate de comunicare. Iar dacă acesta se opreşte la o abordare riguroasă a
viului în baza unor criterii de ordonare (care devin reguli într-o gramatică a
bios-ului), inclusiv în ceea ce priveşte mintea umană, Watzlawick extinde
studiul întregului ca interacţiune în baza influenţelor din câmpul teoriei
generale a sistemelor. În acest ultim caz, comunicarea este văzută ca o relaţie
care situează, calitativ, rezultatul punerii în comun/interacţiunii dincolo de suma
potenţialelor celor care intră în interacţiune.
Aparenta rigidizare rezultă şi din faptul că Watzlawick invocă
matematica drept câmp de studiu etalon privitor la statuarea pragmaticii ca
disciplină de sine stătătoare, unul dintre conceptele la care se face trimitere fiind
acela de funcţie, echivalent al relaţiei din ştiinţele comportamentale, definit în
sine ca relaţie dintre variabile, exprimată sau nu printr-o ecuaţie. De altfel,
Watzlawick este influenţat de Carnap şi Wittgenstein I, dar modul în care
„axiomatizează” îndepărtează structurarea paloaltistă de idealul hilbertian.
20.2. Axiomele comunicării. Modelul axiomatic al comunicării,
elaborat de membrii „colegiului invizibil” nu trebuie privit independent de
situarea în context, iar acest context este cel al perspectivei pragmatice, al
interdependenţei dintre termenii „comunicare” şi „comportament”. Prima
axiomă din structura de cinci, enunţate de Watzlawick, Beaven şi Jackson
constituie de fapt fundamentul întregului construct teoretic al „noii comunicări”
elaborată de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto: „One can not not
communicate”. Având la bază perspectiva lui Bateson, care consideră
comunicarea drept „matricea în care sunt prinse toate activităţile umane”, sau,
mai mult, un înveliş al bios-ului în care pot fi reunite, în plan teoretic discipline
aparent disjuncte, Watzlawick construieşte premisele unei perspective asupra
comunicării ca totalitate.

208
 Plecând de la ideea că nu există non-comportament, că în cadrul unui
sistem organic comportamentul nu are contrar: „Behavior has no opposite; one
cannot not behave”, Watzlawick et al. (1967:48) afirmă că este imposibil să nu
comunici. Orice acţiune presupune comunicare. Atât actele verbale şi cele non-
verbale, cât şi tăcerea pot fi interpretate ca mesaje:

Dacă admitem că într-o situaţie interacţională orice comportament are

valoare de mesaj, adică reprezintă comunicare, rezultă că, vrem sau nu
vrem, nu putem să nu comunicăm.

Aşadar, comunicarea nu se poate reduce la o diagramă funcţională în

genul celei realizate de Shannon, şi nici măcar la intenţionalitate, ca în cazul
modelelor provenite din câmpul psihologiei. Comunicarea intenţională este un
simplu caz particular. Reducerea comunicării la acest caz particular nu este
suficientă pentru constituirea unei arii disciplinare distincte. Or, atâta vreme cât
totul este comunicare, studiul acesteia presupune o analiză a unui „compus fluid
şi polifonic”, împreună cu contextul de producere. La Bateson, comunicarea nu
se referă doar la fiinţele umane. Această perspectivă a comunicării ca matrice a
bios-ului este prezentată astfel:

(…) creşterea şi diferenţierea trebuie să fie controlate de comunicare.

Formele animalelor şi plantelor se transformă în mesaje. Limbajul este el
însuţi o formă de comunicare. Structura intrării trebuie să reflecte întrucâtva
structura ieşirii. Anatomia trebuie să fie analoagă gramaticii, pentru că
întreaga analogie este o transformare a mesajului material, care trebuie
structurat contextual. Şi, în cele din urmă, structurarea contextuală este doar
un alt termen pentru gramatică (Bateson, 1979:17).

A doua axiomă priveşte aspectele comunicării numite conţinut şi relaţie.

Întărind prima axiomă, prin intermediul acesteia se afirmă că nu contează doar
„informaţia” transmisă, doar conţinutul comunicării, ci şi relaţia, interacţiunea,
adică, în cazul comunicării interpersonale, comportamentul. În cazul unei
comunicări „sănătoase” primează conţinutul, în situaţiile de patologie a
comunicării relaţia, care privită din unghiuri diferite, face uitat rolul
conţinutului. Relaţia, la Watzlawick, înglobează conţinutul şi comunică despre
comunicare, dând naştere metacomunicării, în linia funcţiei similare definite de
Jakobson (similar cu sistemele de calcul în care relaţia/ funcţia presupune o
informare asupra informaţiei). Metacomunicarea trebuie tratată diferit de
conţinutul comunicării, în caz contrar putându-se crea confuzii de interpretare.
Cea de-a treia axiomă priveşte natura relaţiilor, care depinde de
punctarea secvenţelor de comunicare. Practic, în comunicarea interumană are
loc o stabilire a modelelor de schimb, în baza cărora are loc şi schimbul
rolurilor dintre aceştia. Incapacitatea stabilirii modelelor de schimb între
parteneri conduce la neînţelegeri: „Neînţelegerile privind punctarea
evenimentelor se află la rădăcina nenumăratelor dispute relaţionale”
209
(Watzlawick et al., 1967:56). Mai mult, acest model de punctare poate fi extins
şi la comunicarea între grupuri sau între entităţi naţionale, oferind cadrul de
armonizare a schimburilor sau premisa de apariţie/dezvoltare a discrepanţelor/
conflictelor între acestea. Ca în cazul precedent, axioma III are directă legătură
cu precedenta, rezumându-se la capacitatea de stabilire a unei relaţii, de
metacomunicare între parteneri, fie ei indivizi, fie grupuri sau comunităţi. Dar
punctarea secvenţei de comunicare nu presupune, pentru armonizarea
interacţiunii, o situare pe poziţii de egalitate. Se poate vorbi despre optimizarea
comunicării în situaţii de „punctare” diferită, de structurare diferită a faptelor de
comportament în funcţie de predispoziţie.
Axioma IV statuează că fiinţele umane pot comunica atât digital cât şi
analogic. În acest sens, Watzlawick, Beavin Bavelas şi Jackson consideră că
unităţile funcţionale ale sistemului nervos (neuronii), primind pachetele de
informaţii prin elementele de conexiune (sinapse), după ce la nivelul acestora se
produc potenţiale postsinaptice excitatorii sau inhibatorii, însumează aceste
potenţiale şi produc informaţii digitale binare (Watzlawick et al., 1967:60).
Spre deosebire de această digitalizare, la nivelul sistemului neurovegetativ
transmiterea informaţiei nu se realizează în baza unor pachete de informaţii
binare, ci în funcţie de multiple combinaţii de tipuri de substanţe sau
concentraţii. În primul caz putem discuta despre transmitere digitală de
informaţie, în cel de-al doilea în mod analogic. Extrapolând, în cazul
comunicării interumane, latura digitală se realizează prin raportarea directă la
lucruri, prin intermediul limbajului, în timp ce componenta nonverbală este
analogică. Omul reprezintă singura entitate capabilă să utilizeze ambele tipuri
de comunicare. Comunicarea digitală a avut un rol foarte important în evoluţia
fiinţei umane, dar ponderea utilizării ei nu este cea mai ridicată. Comunicarea
analogică îşi are originea în comunicarea animală, în stadiile străvechi ale
evoluţiei fiinţei umane. Ea nu doar că însoţeşte limbajul digital în actele
cotidiene de comunicare, ci îl şi completează. Cele două moduri de comunicare,
digital şi analogic, coexistă aproape în fiecare act, sunt complementare.
Complementaritatea limbajului digital şi a celui analogic derivă şi din nevoia de
compensare a neajunsurilor fiecăruia în parte: dacă primul posedă o sintaxă
logică complexă şi uşor aplicabilă, celălalt beneficiază de o semantică adecvată.
Extinzând distincţia (şi complementaritatea) digital/analogic la nivelul distincţiei
(şi complementarităţii) conţinut/relaţie construite în baza celei de-a doua
axiome, se poate realiza un raport de corespondenţă şi de completare reciprocă.
A cincea axiomă, legată de ponderea secvenţelor de comunicare între
parteneri, afirmă că orice proces de comunicare este fie simetric, fie
complementar, dacă se întemeiază pe egalitate, respectiv pe diferenţă. Plecând
de la studiile antropologice ale lui Bateson din Naven (1936), Watzlawick şi
colaboratorii consideră că relaţiile dintre egali sunt simetrice, cele dintre inegali
sunt complementare.

210
 [Bateson] distinge astfel două sisteme esenţiale de relaţii: relaţiile simetrice,
în care partenerii se angajează într-o spirală bazată pe mărimea amplorii
aceluiaşi comportament (violenţa, de exemplu), şi relaţiile complementare,
în care partenerii formează împreună o entitate bipolară (de exemplu,
protecţia şi slăbiciunea, autoritatea şi supunerea, exhibiţionismul şi
voaieurismul). Bateson realizează astfel ipoteza a două moduri de formare a
„schismei” sau „schismogeneza”: în exacerbarea lor, aceste două sisteme
pot conduce la explozia cuplului în cazul unor indivizi, a sistemului social în
cazul unor grupuri (Wilkin, 2001:148-149).

Relaţiile complementare pot fi caracterizate prin două posibile tipuri de

situări (schismogeneze) în cadrul relaţiei, în general unei atitudini autoritare,
corespondente unei poziţii înalte (one-up), răspunzându-i-se cu un
comportament de supunere, specific poziţiei inferioare (one-down), diferenţă
care se accentuează în timpul comunicării dintre cei doi. Definind feedback-ul
negativ şi cel pozitiv, primul cu rol în dobândirea şi menţinerea relaţiilor, cel
de-al doilea conducând la schimbare, adică la pierderea stabilităţii34, putem
avea patru tipuri de interacţiuni în cadrul unor retroacţiuni, astfel: interacţiune
simetrică în cadrul retroacţiunii negative, în care echilibrul este stabilit prin
eforturile de antrenare a unui comportament prin comportamentul partenerului;
interacţiune complementară în cadrul unei retroacţiuni negative, presupunând
armonizarea comportamentelor contrastante prin recunoaşterea şi acceptarea
diferenţei; interacţiune simetrică în cadrul unei retroacţiuni pozitive,
presupunând tentativa de minimalizare a diferenţelor, prin exagerare,
conducând la „explozie”, respectiv interacţiune complementară în cadrul unei
retroacţiuni pozitive, presupunând maximalizarea diferenţelor, conducând la
blocaj.
20.3. Metafora orchestrei. Considerată de Lucien Sfez ilustratorie
pentru comunicarea expresivă, teoria comunicării a Şcolii de la Palo Alto aduce
în prim plan o altă perspectivă asupra a ceea ce reprezintă comunicarea. Redusă
de multe ori la prima axiomă, este imposibil să nu comunici, această teorie
aduce în prim plan o „comunicare generalizată”. Accentul nu mai cade pe
conţinutul mesajului transmis, ci pe relaţia dintre partenerii comunicării.
Studiată în cadrul unui context larg, care fixează înţelesurile, comunicarea
presupune interacţiuni (digitale/analogice, simetrice/ complementare, de
confirmare/de invalidare etc.). Nu se poate realiza nicio diferenţiere fără să fie
afectată înţelegerea. Prin aceasta, modelul diferenţiator al comunicării ca
reprezentare este abandonat:

34
„Feedback-ul este cunoscut ca fiind fie pozitiv, fie negativ; cel din urmă va fi menţionat mai
frecvent în această carte deoarece caracterizează homeostaza (starea stabilă) şi joacă astfel un
rol important în menţinerea stabilităţii relaţiei. Feedbackul pozitiv, pe de altă parte, duce la
schimbare (…)” (Wilkin, 2001:31)
211
 Informaţia este o diferenţă producătoare de diferenţă. Mai ales, să înţelegem
bine aici diferenţa între sistemul clasic şi Bateson: sistemul interactiv al
clasicilor este văzut ca un procedeu de descriere. Interacţiunea lui Bateson
este văzută ca un proces de schimbare în construcţie. Şcoala de la Palo Alto
este voluntaristă. Nu mai este vorba de a descrie, ci de acţiona. Şi se ştie –
încă o trăsătură a circularităţii – că descrierea nu este neutră sau inocentă, ci
că ea antrenează mereu o diferenţă, că este ea însăşi acţiune. (Sfez,
2002a:65)

Practic, dihotomiile clasice sunt abandonate în favoarea unui monism

propus ca alternativă, începând cu Bateson. Monismul implică imposibilitatea
„decupajului” în funcţionalitatea unui sistem. Doar privită în contextul
producerii, comunicarea este naturală şi se poate constitui în acel înveliş al bios-
ului, de care aminteau reprezentanţii „colegiului invizibil”. Astfel, omul este
condamnat să comunice (refuzul de a comunica reprezentând tot comunicare),
iar fundalul studiului comunicării devine comportamentul. Atâta vreme cât nu
există non-comportament, totul trebuie privit ca întreg. Fiecare individ se
integrează în cadrul social (care permite restrângerea numărului semnificaţiilor
posibile ale unităţilor de limbaj) şi participă la stabilirea regulilor acestei
comunicări. Această comunicare este permanentă şi reprezintă un „vast sistem
interacţionând”, un „construct care permite un studiu interdisciplinar al
dinamicii vieţii sociale” (Wilkin, 2001:153). Tipul de comunicare amintit este
„comunicarea organică”, denumită astfel în urma adoptării de către Bateson a
metaforei „organismului” ca fiind reprezentativă pentru natură, în dauna
metaforei „maşinii”. Prin apel la conceptul de „creatură” – lumea organizării
vii, esenţialmente comunicaţională, antropologul britanic instituie principiul
comunicării totale între structurile constituente ale acesteia. Oamenii comunică
prin întregul lor corp, numai cu ajutorul unor „organe” specializate în
comunicare. Comunicarea devine acel context totalizator în care interacţionează
fiinţele umane. Fiecare individ participă la comunicare în cadrul unei
„orchestre” imaginare:

Membrii unei culturi participă la comunicare aşa cum muzicienii participă la

orchestră; însă orchestra comunicării nu are dirijor, iar muzicienii nu au
partituri. Acordurile lor sunt mai mult sau mai puţin armonioase pentru că,
interpretând, ei se ghidează reciproc. Aria pe care o cântă constituie pentru
ei un ansamblu de interrelaţii structurale. (Wilkin, 2001:153)

Acest model, al „orchestrei”, presupune considerarea actului de

comunicare ca fiind eminamente colectiv, realizat în baza unor reguli învăţate
inconştient, şi care, în contextul de producere, necesită o anumită normare,
stabilirea unor convenţii, a unor delimitări contextuale care nu reprezintă nimic
altceva, în termenii lui Bateson, decât o gramatică a comunicării. Metafora
„orchestrei” nu este în disonanţă cu metafora „organismului” la Bateson şi la
Sfez: „în această organizare în care noi suntem parte a unui tot, ceea ce
212
contează este a repera schimburile posibile şi a analiza rolul elementelor care
formează acest întreg pe care-l numim univers” (Sfez, 2002a:26). Modelul
orchestral al comunicării, spre deosebire de cel telegrafic, scoate în prim plan
ideea de punere în comun, de participare, de comuniune. Făcând parte dintr-o
orchestră, individul participă la comunicare, nu o iniţiază şi nici nu este ţinta
acesteia. Comunicarea devine un fenomen social integrat.
20.4. Comunicarea nonverbală. Ray L. Birdwhistell (1952),
colaborator al lui Gregory Bateson şi al Margaretei Mead, a avut o contribuţie
importantă în studiul comunicării vizuale. Antropologul american este cel care a
pus bazele kinezicii, disciplină al cărui obiect de studiu îl reprezintă
modalităţile de comunicare prin intermediul gesturilor şi al mimicii. Ray
Birdwhistell consideră că indivizii participă la comunicare, nu comunică
efectiv. Comunicarea există indiferent de intenţia actorilor comunicării. Ea
reprezintă acel întreg relaţional din care individul nu se poate sustrage sau în
afara căruia nu poate comunica. În schimb, în afara actului intenţionat există
comunicare mai puţin controlabilă, comunicarea nonverbală. Ajungând la
această constatare, antropologul american atrage atenţia asupra importanţei
gesturilor.
„Teza principală a lucrărilor sale de kinezică este că gestualitatea
reprezintă un fel de instanţă intermediară între cultură (în accepţiunea
antropologică a termenului) şi personalitatea umană” (Dinu, 2000:226). Pornind
de la această asociere între tipologia gesturilor şi cultură, Birdwhistell împarte
societatea americană în trei straturi sociale, lower, middle şi higher, fiecare
dintre acestea fiind împărţită la rândul ei în două subclase/substraturi, upper şi
lower. Aplicând o combinaţie de caracteristici (profesie, valoarea veniturilor
etc.), Birdwhistell determină apartenenţa la unul din cele şase substraturi,
observând indicii corporale. Aceste indicii, utile în reperarea categoriei sociale,
probează ipoteza behavioristă conform căreia studierea comportamentului
reprezintă singura modalitate de studiere a mecanismelor psihice care stau la
baza acestuia. Iar studiul comportamentului, în pură linie paloaltistă, presupune
studiul comunicării, care este presupusă a fi sistemică şi care se învaţă prin
interacţiune socială.
Din această perspectivă, Birwhistell (1970) adânceşte studiul în ceea ce
priveşte comportamentul nonverbal, luând structurarea lingvistică drept model
în analiza gesturilor: fonemelor le-ar corespunde kinemele, unităţile gestuale
elementare lipsite de semnificaţie, în timp ce morfemelor le sunt asociate
kinemorfemele, gesturile semnificative. Cuvintelor le sunt asociate complexele
de kinemorfeme, iar propoziţiilor construcţiile de complexe kinemorfemice.
Studiul sistematic al claselor morfologice ale kinemelor a fost denumit micro-
kinezică. Ray Birdwhistell nu se opreşte cu structurarea la nivelul micro-
kinezicii, definind alte două ramuri ale kinezicii: pre-kinezica, sau studiul
bazelor fiziologice ale mişcării corpului, respectiv kinezica socială,
presupunând studiul constructelor morfologice în relaţie cu interacţiunile
sociale (Chelcea et al., 2005:41-42). În afara unităţilor kinezice amintite,
213
antropologul american mai aduce în discuţie „markeri kinezici” (kinesic
markers), „evidenţiatorii kinezici” (kinesic stress) şi „semnele de legătură”
(kinesic junctures), care au rolul de a sublinia sau conecta unităţile gestuale
disparate. Ray Birdwhistell ajunge la concluzia că la baza comunicării gestuale
se află circa 50-60 de kineme universale, care nu diferă între spaţii culturale
diferite. Doar kinemele purtătoare de semnificaţie, kinemorfemele, diferă în arii
paralingvistice distincte. Mai mult, între gesturi diferite poate exista şi relaţie de
sinonimie dacă acestea pot ţine locul unul altuia.
Această structurare a kinezicii şi intenţia de atingere a unui nivel ultim,
a unor entităţi atomare (kinemele), cărora nu li s-a dat un înţeles precis, a
condus la apariţia criticii acestei structurări lingvistice a mişcărilor corpului
uman. Primul şi cel mai important critic al modelului de formalizare, de
structurare lingvistică a kinezicii a fost însuşi Ray L. Birdwhistell. Din păcate,
şi până în zilele noastre kinezica este studiată din perspectiva structurală,
asociindu-se înţelesului anumitor unităţi gestuale (kinemorfemelor).
Un alt reprezentant al „colegiului invizibil”, Edward T. Hall, a contribuit
substanţial la studierea nonverbalului, analizând corelaţia dintre componenta
spaţială şi cea comunicaţională. Astfel, a luat naştere proxemica, disciplină al
cărei obiect de studiu îl constituie „distanţa canonică” specifică fiecărui tip de
relaţie şi fiecărui spaţiu cultural în parte, respectiv cronemica, studiind percepţia
culturală asupra timpului. Antropolog cu interes în studiul diferențelor
culturale, Hall se preocupă îndeaproape de corelaţia spaţiu cultural/distanţă
socială. Acesta distinge două perspective diferite asupra modului de înţelegere a
timpului şi a spaţiului în care se desfăşoară activităţile cotidiene. Există, astfel,
culturi monocrone, în care timpul limitează percepţia evenimentelor, alienează
şi face uitată existenţa contextului, respectiv culturi policrone, care au o
structură mai simplă, mai uşoară, dar care dau o cu totul şi cu totul altă
importanţă spaţiului (Hall, 1979:22-26).
Studierea amintitei corelaţii: spaţiu cultural/distanţă socială pleacă de la
asumpţia că nucleul cultural cuprinde elemente temporale, sociale, materiale,
personale, dar şi lingvistice, kinezice şi proxemice. Astfel, existând diferenţe în
cadrul culturilor în ceea ce priveşte acordarea anumitei importanţe spaţiului,
rezultă că există diferenţe considerabile şi în ceea ce priveşte percepţia.

(…) indivizii aparţinând culturilor diferite nu doar vorbesc limbi diferite ci,
ceea ce e fără îndoială cel mai important lucru, locuiesc în lumi senzoriale
diferite (Hall, 1971:15).

Structurarea spaţială diferită depinde, aşadar, la culturi diferite, de

cantitatea şi natura informaţiei recepţionate, dar şi de cantitatea de spaţiu care
poate fi controlată în manieră eficace. Practic, diferenţele între universurile
perceptive a două persoane aparţinând aceleiaşi culturi sunt mult mai mici decât
diferenţele dintre universurile perceptive ale persoanelor aparţinând lumilor
diferite.

214
 O altă aserţiune, care conduce la acordarea unei asemenea importanţe
distanţelor sociale, o reprezintă cea conform căreia limba constituie o piedică în
promovarea mesajului dacă nu este dublată de limbajul non-verbal. Ţinând cont
de perceperea distanţelor sociale, chiar dacă acestea sunt o „rămăşiţă” a
instinctului teritorial al animalelor, Hall aduce în discuţie o anumită „marcare”
a teritoriului, având la bază principiul „locului central”. Hall propune o
sistematizare a proximităţii. Luând în considerare ipostaza imobilă, acesta
distinge între spaţii cu organizare fixă, specifice locuinţei europene, spaţii cu
organizare semifixă, specifice edificiilor publice (unele dintre ele sociofuge,
altele sociopete), respectiv spaţii cu organizare variabilă, de tipul locuinţelor
tradiţionale japoneze. Ipostaza personală a distincţiilor proxemice aduce în
discuţie patru tipuri de zone, variind ca distanţă de la cultură la cultură, astfel:
zona intimă, până la cca. 45 cm; zona personală (45-125 cm), cu două subzone,
apropiată (< 75 cm) și îndepărtată; zona socială (125-360 cm) și zona publică
(peste 360 cm). Studiile lui Hall, reunite sub umbrela termenului proxemică,
sunt de fapt o aducere în acelaşi spaţiu teoretic a unor probleme legate de simţul
spaţiului, care se referă, în egală măsură, atât la distanţa fizică cât şi la distanţa
afectivă dintre participanţii la actul de comunicare.
20.5. Comunicarea paradoxală. Comunicarea paradoxală are la bază
teoria „dublei constrângeri” (double bind), iniţiată de Gregory Bateson, Don
Jackson, Jay Haley şi John Weakland. Comunicarea paradoxală este posibilă
datorită faptului că fiinţele umane operează cu mesaje exprimate atât digital, cât
şi analogic şi are loc, îndeobşte, în cazul relaţiilor complementare (one-up vs.
one-down), între un dominant şi un dominat. „Dubla constrângere” presupune o
situaţie de tip paradoxal, din care individul nu poate ieşi, iar exemplul canonic
este cel dat de expresia „Fii spontan!”. În această amintită situaţie paradoxală
sunt angrenate două sau mai multe persoane, supuse unei anumite experienţe
regulate. Uneia dintre acestea (dominatului) i se dă un ordin de interdicţie, iar
ulterior, la un nivel mai abstract decât cel al emiterii ordinului, se trasează un al
doilea ordin care intră în contradicţie cu primul. Prin interzicerea de scăpa din
situaţia în care se află, persoanei în cauză i se aplică „dubla constrângere”. În
încercarea de a o sintetiza, Paul Watzlawick trasează caracteristicile generale
ale acestei situaţii:

1. Două sau mai multe persoane sunt implicate într-o relaţie intensă care are
un grad ridicat al valorii de supravieţuire fizică şi/sau psihologică pentru
una, câteva sau toate aceste persoane.
2. Într-un asemenea context, este dat un mesaj care e structurat astfel încât:
(a) să afirme ceva
(b) să afirme ceva despre propria afirmaţie
(c) aceste două afirmaţii să fie reciproc exclusive.
3. Receptorul mesajului este prevenit să nu treacă dincolo de cadrul acestui
mesaj, fie metacomunicând (comentând) despre el, fie retrăgându-se
(Watzlawick et al., 1967:212).

215
 Folosită în scop terapeutic, comunicarea paradoxală a fost extinsă,
abuziv, şi la alte domenii, inclusiv în cadrul structurilor sociale şi culturale. În
context terapeutic, comunicarea paradoxală ajută pacientul afectat psihic să
treacă la un alt sistem de referinţă, numit metasistem, capabil să producă o
schimbare prin plasarea într-un unghi de vedere mai cuprinzător. Comunicarea
paradoxală este perturbatoare şi conduce la confuzie mentală, dar inserarea ei în
psihoterapie poate oferi alternativa unei „prescrieri de comportament” care îl
obligă pe pacient să se concentreze asupra construirii unei alte realităţi, ca şi
când problema ar fi alta. În terapie, comunicarea paradoxală presupune
deschiderea unei perspective diferite (nivelul al doilea al
ordinelor/prescripţiilor); printr-o asemenea situare, simptomul încetează să mai
fie simptom, nemaifiind „izolat”, „ascuns”35.

Studiul situaţiilor ce lasă loc unor „comportamente patologice” se poate

dezvolta arătându-se cum diferitele contexte – familiale, sociale,
organizaţionale etc. – înscriu individul în condiţiile dublei constrângeri şi-l
obligă să aibă răspunsuri care sunt considerate „patologice”. Acum nu
numai subiectul este, în sine, „bolnav”: comportamentul său patologic
constituie simptomul unei mai vaste disfuncţii, care implică şi alţi actori,
precum şi modurile lor de a comunica (Mucchielli, 2005:112-113).

Rolul comunicării paradoxale în teoriile interacționiste ale comunicării

constă în faptul că accentul este mutat de pe „comunicarea patologică” pe o
anumită „patologie a comunicării”, sesizată din exterior, în interiorul unui
anumit sistem/subsistem de interacţiuni.

35
Dubla constrângere terapeutică are următoarele caracteristici (Watzlawick et al., 1967:241):
„1. Presupunem o relaţie intensă, în acest caz o situaţie psihoterapeutică, care prezintă un grad
ridicat al valorii de supravieţuire şi al expectanţei de la pacient.
2. În acest context, este dată o injoncţiune care e structurată astfel încât:
(a) să întărească comportamentul pe care pacientul aşteaptă să fie schimbat
(b) să rezulte că această întărire este vehiculul schimbării
(c) în felul acesta să se creeze un paradox pentru că pacientului i se spune să se schimbe
rămânând neschimbat
3. Situaţia terapeutică previne pacientul să nu se retragă sau să anuleze paradoxul, comentând
despre el. Prin urmare, chiar dacă injoncţiunea este logic absurdă, aceasta prezintă o realitate
pragmatică: pacientul nu poate să nu reacţioneze la ea, dar nici să reacţioneze de manieră
obişnuită, simptomatică”
216
 21. Şcoala de la Chicago
21.1. Contribuţii în câmpul disciplinar al comunicării. Şcoala de la
Chicago, cunoscută îndeobşte pentru contribuţia în domeniul sociologiei, a
avut un rol important în conturarea paradigmei comunicaţionale, descoperind,
în profunzimea proceselor sociale, „un strat mai adânc al realităţii, un strat care
nu poate fi nici explicat, nici modelat în sine doar dintr-o asemenea
perspectivă” (Dobrescu et al., 2007:97). Practic, sociologia americană se
confundă cu sociologia şcolii de la Chicago (înfiinţată în 1902), dar perspectiva
de interes comunicațional priveşte mai puţin pe părinţii „fondatori” (John
Dewey, Albion W. Small, William I. Thomas, G.H. Mead) sau pe reprezentanții
primei generaţii de sociologi (Robert Ezra Park, Ernest W. Burgess, Everett C.
Hughes), cât pe reprezentanții a ceea ce este cunoscut sub numele de „a doua
şcoală” de la Chicago, reunind personalităţi precum Herbert Blumer, David
Riesman, Anselm Strauss sau Erving Goffman.
Se poate vorbi despre contribuţii în domeniul „întemeierii” comunicării
ca disciplină de sine stătătoare în ceea ce priveşte primii reprezentanţi ai
grupării, dar orientarea efectivă spre actul de comunicare şi spre consecinţele
sale sociologice se realizează prin intermediul interacţionismului simbolic al lui
Blumer şi Goffman. Începând cu Dewey (1916), care a prefigurat ideea
comunicării ca ritual, reprezentanţii grupării au avut şi alte contribuţii
importante în conturarea perspectivei interacţioniste în ştiinţele sociale. Unul
dintre precursorii conturării comunicării de masă ca disciplină de sine stătătoare
este sociologul Robert E. Park (1926), care a anticipat teorii îndrăzneţe la
vremea apariţiei lor, cum ar fi teoria comunicării în doi paşi, agenda-setting sau
modelul co-orientării. Dar aceste contribuţii nu ar fi fost posibile în prima etapă
dacă reprezentanţii şcolii de la Chicago nu s-ar fi aplecat asupra problemelor
sociale şi nu ar fi descoperit că viaţa socială implică şi este modelată de
comunicare. Aceşti cercetători au privit viaţa socială îndeaproape, au studiat
interacţiunile banale ale cotidianului şi au constatat că pentru a înţelege
individul şi societatea perspectiva trebuie să fie unică şi marcată de
funcţionalitatea relaţiilor, nu de decupajul static la care au fost supuse
respectivele entităţi.
21.2. Interacţionismul simbolic. Interacţionismul simbolic nu
constituie o teorie unitară, ci un concept-umbrelă sub care se regăsesc abordări
teoretice diferite care scot în evidenţă rolul comunicării în cadrul relaţiilor
sociale. Dar până ca termenul să cunoască consacrarea, au existat studii care au
condus la apariţia acestuia şi la teoriile convergente. Prefigurând comunicarea
ca întreg şi ideea de comunicare analogică a reprezentanţilor „colegiului
invizibil”, Charles Horton Cooley, apropiat spiritual de reprezentanţii Şcolii de
la Chicago (avându-l profesor pe Dewey), dar fără să activeze în cadrul

217
acesteia, aduce în prim plan simbolurile cu care operează mintea şi modalităţile
de transmitere a acestora:

Prin Comunicare se înţelege aici mecanismul prin care relaţiile umane

există şi se dezvoltă – toate simbolurile minţii, împreună cu înţelesul
transportului acestora prin spaţiu şi al păstrării lor în timp. Aceasta include
expresia feţei, atitudinea şi gestul, tonurile vocii, cuvintele, scrisul, tipăritul,
căile ferate, telegraful, telefonul şi orice altceva, poate şi ultimul lucru
dobândit în cucerirea spaţiului şi timpului. Toate acestea luate împreună, în
complexitatea actualei lor combinaţii, formează un întreg organic al
gândirii umane şi orice legat de dezvoltarea mentală are o existenţă externă
în această privinţă (Cooley, 1909:61).

Odată cu proiectarea gândurilor, comunicarea este extinsă atât spaţial cât

şi temporal, într-un cadru larg şi într-un context anistoric. Spaţial, definind
comunicarea şi prin intermediul mijloacelor de transmitere a simbolurilor,
Cooley consideră cadrul de propagare nelimitat; temporal, sociologul american
trimite la modalitatea de tezaurizare a experienţelor înaintaşilor prin intermediul
limbajului. „Un cuvânt e un vehicul, o corabie plutind din trecut” (Cooley,
1909:69), notează Cooley, subliniind faptul că prin intermediul cuvântului (ca
modalitate de păstrare a diversităţii de idei) pe de o parte se realizează
conexiuni şi filiaţii de idei atât între membrii unui grup social, cât şi între
aceştia şi predecesori, pe de altă parte este conservată, într-un întreg,
cunoaşterea umană. Ideea în sine conduce la cea de „capitalizare”36 a
cunoştinţelor prin intermediul cuvintelor, care ajung să preceadă ideii şi să
transforme în capital de idei experienţa predecesorilor. Privitor la prefigurarea
limbajului analogic al reprezentanţilor Şcolii de la Palo Alto, Cooley face şi aici
o incursiune în timp, punând la baza întregii comunicări umane ceea ce numeşte
comunicare pre-verbală: „Despre toate tipurile de comunicare convenţională se
crede că au rădăcinile în aceste imitaţii primitive care, printr-un proces nu greu
de imaginat, s-au extins şi diferenţiat în gesturi, vorbire, scris şi în simbolurile
speciale ale artei şi ştiinţei.” (Cooley, 1909:67)
Referitor la fundamentarea unor perspective specifice Şcolii de la
Chicago, printre care şi asupra interacţionismului social, Cooley construieşte un
nou concept de larg răsunet, care vizează rolul relaţiilor interpersonale în
conturarea personalităţii: „sinele-oglindă” (looking-glass itself). Acest concept
constituie un pas important în ceea ce priveşte fundamentarea
interacţionismului simbolic. Practic, societatea se reflectă în sinele fiecărui
individ în parte sub forma unor contacte şi influenţe privitoare la ideea de

36
Privitor la „capitalizarea” cunoştinţelor, Cooley (1909:68-69) notează: „Variaţiile ideii sunt
păstrate în cuvinte sau în alte simboluri şi astfel depozitate într-un întreg continuu, dezvoltându-
se constant în cantitate şi diversitate, ceea ce nu e, cum am văzut, nimic altceva decât exteriorul
sau întruchiparea practică a gândului omenesc (…).”
218
„individ” şi de „sine”. În aceste condiţii, sinele-oglindă este proiecţia
individuală a fiecăruia asupra a ceea ce îşi imaginează că alţii cred despre el.

Într-o foarte largă şi interesantă clasă a cazurilor, referinţa socială ia forma

imaginaţiei definite despre cum sinele cuiva – care este ideea
corespondenţei – transpare într-o minte oarecare, şi felul în care cineva se
percepe pe sine este determinat de atitudinea faţă de această atribuire către
altă minte. În această situaţie, sinele social ar putea fi numit sine-reflectat
sau sine-oglindă.
Unul altuia, o oglindă
Reflectându-l pe cel care trece
Aşa cum ne privim chipul, figura şi îmbrăcămintea în oglindă şi suntem
interesaţi de acestea pentru că sunt ale noastre, şi ne plac sau nu în funcţie
de cum acestea răspund sau nu la ceea ce ne-ar plăcea ca ele să fie, la fel şi
în imaginaţie percepem în mintea altcuiva asemenea gânduri ale prezenţei,
felului, scopului, faptelor, caracterului, prietenilor noştri ş.a.m.d., şi suntem
în diferite moduri afectaţi de ele. (Cooley, 1922:183-184)37

Societatea devine o oglindă în care se reflectă sinele. În întregime, sinele

priveşte atât acea reflecţie în oglinda societăţii, cât şi proiecţia individuală
despre sine, adică, în termenii imagologiei, hetero-imaginea şi auto-imaginea.
Şi din această perspectivă, studiul individului şi al societăţii nu comportă
focalizarea pe fenomene distincte, ci priveşte aceeaşi natură, diferită din punct
de vedere al unor aspecte colective/distributive (Cooley, 1922:37). Ideea lui
Cooley este dusă mai departe de Park, care vede în fiecare intenţie a individului
posibilitatea interpretării ca gest. Pentru a se acorda societăţii, individul acceptă
modelele convenţionale şi tinde spre roluri care presupun conformarea la
modele şi posibilitatea sancţionării din punct de vedere moral (idee preluată
ulterior de Goffman).
În continuarea ideilor lui Cooley se situează şi George Herbert Mead,
care plasează comunicarea umană în termeni de interacţiune mediată simbolic
(Dobrescu et al., 2007:122). Problema sinelui este reluată din altă perspectivă.
Mead vede fiinţa umană ca pe un organism având un „sine”, ceea ce îi permite
să acţioneze ca un actor capabil să transforme continuu relaţia sa cu lumea,
dând acţiunii sale un caracter unic. „Fiinţa umană poate să se perceapă pe sine,
să aibă concepţii despre sine, să comunice cu sine şi să interacţioneze cu sine”,
notează Blumer (1969:62). Interacţionând cu sine, fiinţa umană judecă,
analizează şi evaluează lucrurile destinate sieşi, ceea ce se constituie în premisa
ghidării propriului comportament în baza mecanismului de auto-interacţiune
astfel format. Sinele este perceput astfel ca un proces, nu ca o structură. Auto-
interacţiunea (interacţiunea cu sine) devine etalonul şi modelul interacţiunii cu

37
Sinele social este definit de sociologul american ca fiind „efectiv orice idee sau sisteme de
idei inspirate din viaţa comunicării, pe care mintea le îndrăgeşte ca şi cum ar fi ale sale”
(Cooley, 1922:179).
219
societatea, care încetează a se mai raporta la reacţia răspuns provocată de
stimulul extern, între aceste două elemente interpunându-se interpretarea:

Cu mecanismul auto-interacţiunii, fiinţa umană încetează să fie un organism

al cărui comportament este un produs a ceea ce i se dirijează din exterior,
din interior sau din ambele direcţii. În schimb, ea acţionează spre lumea sa,
interpretând lucrurile cu care se confruntă şi organizând acţiunile sale în
baza interpretării. (Blumer, 1969:62)

Aşadar, abilitatea fiinţei umane de a acţiona în interior este percepută de

Mead ca mecanism central în baza căruia fiinţa interacţionează şi negociază cu
lumea. „Sinele” lui Cooley cunoaşte alte două faze care, luate împreună,
constituie personalitatea aşa cum se manifestă ea în experienţa socială: „Eul
(“I”) este răspunsul organismului la atitudinea celorlalţi; sinele propriu (“me”)
este setul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care cineva şi le asumă” (Mead,
1934:175). Prima componentă, sau prima fază se rezumă la a fi structura de
răspuns care nu necesită intermedierea prin interpretare, în timp ce cea de-a
doua orientează comportamentul şi necesită interpunerea medierii. Me
angajează individul în contextul social, ghidându-l. Acţiunea socială a
individului are la bază această componentă a sinelui, me, care, la rândul ei, are
la bază structura socială, cu întregul său set de norme. Aşadar, sinele nu poate
precede procesul de interacţiune socială, ci se naşte, cel mult, odată cu el;
experienţa socială este cea care „înzestrează” fiinţa cu „sine” şi îi oferă
posibilitatea să acţioneze în forul interior.
Acţiunea interioară, toward himself, presupune o continuă acordare la
normele societăţii şi se constituie într-un act de comunicare internă, prin apel la
exterioritate pentru ajustarea propriului comportament. „Self-indication is a
moving communicative process in which the individual notes things, assesses
them, gives them a meaning, and decides to act on the basis of meaning”
(Blumer, 1969:81). Acordarea cu înţelesul constituie prima premisă a
interacţionismului simbolic în termenii lui Blumer şi lasă deschisă posibilitatea
de interpretare a celei de-a doua premise, privitoare la derivarea înţelesurilor în
urma interacţiunilor sociale. Pentru că „înţelesul” nu poate fi decât înţelesul
convenţional, „împărtăşit”, bază a comunicării. Limbajul are rolul, ca şi la
Cooley, de a fixa înţelesurile şi de a capitaliza cunoştinţele, iar comunicarea
presupune orientarea simultană a semnificaţiei spre ceilalţi şi spre sine. Prin
aceasta, Mead pune la baza interacţiunii sociale „înţelesul împărtăşit”, care nu
poate fi convenit şi fixat decât prin intermediul simbolurilor. Aşadar,
interacţiunea socială este eminamente simbolică.
Ca expresie, interacţionismul simbolic a fost preluat din studiile lui
Emerson P. Schmidt (Man and Society, 1937), dar consacrarea acestui
„neologism barbar” a fost posibilă prin intermediul studiilor lui Herbert
Blumer. Blumer consideră că la bază se găsesc trei premise, contrazise de
sociologia şi psihologia epocii:

220
 „Interacţionismul simbolic” se sprijină în ultima analiză pe trei premise.
Prima premisă este că fiinţa umană interacţionează cu lucrurile în baza
sensurilor pe care lucrurile le au pentru ele (…) A doua premisă este că
înţelesul unor asemenea lucruri derivă sau provine din interacţiunea socială
pe care cineva o are cu colegii săi. A treia premisă este că aceste sensuri
sunt manipulate şi modificate printr-un proces interpretativ utilizat de
persoana care are de-a face cu lucrurile pe care le întâlneşte (Blumer,
1969:2).

Dat fiind faptul că în câmpul teoretic al ştiinţelor umaniste

comportamentul este privit ca fiind rezultatul unor factori interni şi externi
(perspectiva psihologică şi perspectiva sociologică), este scoasă în afara
studiului posibilitatea interferenţei sociale. Or, interacţiunea presupune, dată
fiind prima premisă, orientarea asupra înţelesurilor.

Comparativ, punctul de vedere al interacţionismului simbolic este acela că

sensurile sunt esenţiale pentru fiinţele umane. Ignorarea înţelesului
lucrurilor spre care lumea acţionează este văzută ca falsificare a
comportamentului în studiu. Ocolirea înţelesului în favoarea factorilor
pretinşi a produce comportamentul este văzută ca o neglijare dureroasă a
rolului înţelesului în formarea comportamentului. (Blumer, 1969:3)

Acest punct de vedere, comun lui Blumer şi lui Mead, apropie

perspectiva Şcolii de la Chicago şi a celei de la Palo Alto în ceea ce priveşte
tratarea împreună a conceptelor de comunicare şi comportament. A doua
premisă privitoare la rolul interacţiunilor sociale în conturarea înţelesului
contrazice concepţia înţelesului asociat lucrurilor, respectiv cea privitoare
asupra naşterii înţelesului ca expresie a unor elemente psihologice date. Prin
aceasta înţelesul nu rezultă în urma unei cristalizări pe relaţia de semnificare,
nici în urma unei cristalizări interne a unei structuri psihologice prin intermediul
căreia poate fi perceput, ci ca urmare a interacţiunii directe dintre oameni:
„Înţelesul unui lucru pentru o persoană se naşte din modurile în care alte
persoane interacţionează cu acea persoană privitor la acel lucru” (Blumer,
1969:4). Înţelesurile nu sunt, aşadar, rigide, ci depind de dinamica interacţiunii,
modificându-se în urma interpretării. Iar interpretarea presupune în primul rând
un proces de interacţiune cu sine (de comunicare în forul interior), iar apoi
selectarea, gruparea, verificarea, suspendarea etc. înţelesurilor în urma
contactului cu noile situaţii şi intenţii de adaptare a acestora la context.
21.3. Dramaturgia socială. Erving Goffman, sociolog cu dublă filiaţie,
reprezentând atât Şcoala de la Palo Alto cât şi Şcoala de la Chicago, aduce în
peisajul structuralist care domina sociologia deceniului 6 al secolului XX ideea
de dramatizare a interacţiunii sociale. Din această perspectivă, individul joacă/
performează un anumit rol într-un cadru social dat. Iar pentru a putea studia
aceste roluri, Goffman s-a aplecat asupra acţiunilor şi interacţiunilor cotidiene,
221
aparent fără însemnătate, indiferent dacă acestea se petrec în cadrul universului
microsocial, dacă sunt acţiuni/interacţiuni de tip faţă-în-faţă, sau dacă se petrec
în context mai larg, macrosocial, adică dacă sunt implicate sisteme sociale.
Apelând la această abordare şi la baza teoretică a interacţionismului simbolic,
Goffman constată că fiecare individ poate fi privit ca un actor, care
interacţionează prin intermediul înţelesurilor cu sine însuşi şi cu membrii
grupului social, apelând la o conduită interacţională a conformării (faţă de
normele sociale), respectiv la o conduită a receptării, creativă, presupunând
negociere de înţelesuri şi instituire de simboluri. Se poate considera că
„dramaturgia socială” nu reprezintă decât o exploatare originală şi fecundă a
unei dimensiuni a interacţionismului simbolic, care a oferit, la rândul ei,
posibilitatea dezvoltării sociologiei interpretative şi care a creat condiţiile
prielnice dezvoltării ulterioare a unor noi domenii de studiu, cum ar fi
etnometodologia sau fenomenologia sociologică.
Cu alte cuvinte, Goffman pleacă în demersul său de la ideea acreditată
de interacţioniştii simbolici conform căreia comportamentul nu se supune unui
determinism social strict în viaţa cotidiană, ci mai degrabă unei negocieri, în
funcţie de rolurile sociale deţinute. În interacţiunea cu celelalte persoane,
individul oferă informaţii despre sine, dar nu întotdeauna informaţiile puse la
dispoziţie sunt şi cele preluate de observatori. În afara conţinutului mesajelor
există şi alte surse de informaţii, respectiv alte vehicule purtătoare de semne
(sign vehicles). Printre aceste vehicule se pot enumera atitudinea, înfăţişarea,
experienţele anterioare ş.a.m.d., ceea ce permite interpretarea prin prisma unor
şabloane, a unor stereotipuri. Or, atâta vreme cât majoritatea faptelor importante
se petrec în afara interacţiunii propriu-zise, interpretarea implică presupuneri
privitoare la atitudine, convingeri etc. Individului îi rămâne posibilitatea de a
„juca” un rol public, de a se exprima pe sine pentru a impresiona pe ceilalţi.

Expresivitatea individului (şi, ca atare, capacitatea sa de a oferi impresii)

pare să implice două tipuri de activitate semiotică radical diferite: expresia
pe care o furnizează şi expresia pe care o degajă. Prima se bazează pe
simboluri verbale sau pe substitute ale acestora, folosite în mod declarat şi
exclusiv cu scopul de a transmite informaţia pe care el şi ceilalţi o ataşează
convenţional acestor simboluri. Aceasta este comunicarea în sens tradiţional
şi îngust. A doua activitate implică o gamă largă de acţiuni, pe care ceilalţi
le pot percepe ca simptomatice pentru actor, presupunerea lor fiind că
acţiunea respectivă a fost efectuată pentru alte motive decât informaţiile
transmise astfel. (Goffman, 2007:30-31)

La fel ca şi în cazul studiilor reprezentanţilor „colegiului invizibil”,

Goffman nu pune accentul pe conţinutul comunicării, ci pe relaţie. Important în
punerea în scenă a situaţiilor cotidiene nu este doar conţinutul, ci şi
dimensiunea „teatrală”, interacţiunea propriu-zisă. Ceea ce se comunică este
deopotrivă transmis prin intermediul limbajului verbal și non-verbal, iar ceea ce
este transmis prin intermediul componentei digitale şi nu poate fi acceptat ca
222
atare este supus „gestionării impresiilor” auditoriului, spectatorilor. Scopul este
controlul acţiunii, şi cum „expresia oferită” este împachetată şi transportată în
ambalajul nonverbal, „gestionarea impresiilor” se poate realiza doar prin apel la
armonizarea nonverbalului cu verbalul. Aşadar, prezent în faţa unui auditoriu, a
unor observatori, individul intenţionează să impresioneze pentru a deţine
controlul. Dar, încercând să se exprime pe sine făcând apel doar la
conţinut/componenta digitală şi pierzând din vedere relaţia/componenta
analogică a comunicării, individul riscă să îi fie interpretat „jocul” după
aspectele asupra cărora nu poate deţine controlul. Practic, publicul foloseşte
componenta nonverbală a comunicării ca filtru de validare a conţinutului
transmis. În acest contact, al individului cu publicul său, marcat de
conştientizarea fluxului prim de comunicare (componenta informativă,
conţinutul comunicării), dar şi al celui secund (relaţia), are loc o „confruntare”
continuă pentru instaurarea/reinstaurarea simetriei în cadrul procesului de
comunicare. Comunicând, individul pregăteşte continuu scena pentru un joc al
informaţiilor – „un cerc potenţial infinit de disimulări, descoperiri, false
revelaţii şi redescoperiri” (Goffman, 2007:36). Dar pentru ca situaţia să nu
degenereze sau să se dezechilibreze iremediabil, „jocul”/ „punerea în scenă”,
având ca obiect exprimarea de sine, presupune negocierea asupra definirii
situaţiei.

Dacă admitem că individul proiectează o anumită definiţie a situaţiei atunci

când se prezintă în faţa altora, trebuie de asemenea să admitem că şi ceilalţi,
oricât de pasiv ar părea rolul lor, vor proiecta la rândul lor o definiţie a
situaţiei, în virtutea răspunsului pe care îl dau individului şi a liniilor de
acţiune pe care le iniţiază în direcţia lui. (…) Prin aceasta înţeleg că va
apărea tipul de consens care există atunci când fiecare individ prezent
exprimă candid ceea ce simte cu adevărat şi e de acord într-adevăr cu
sentimentele exprimate de ceilalţi. Acest tip de armonie este un ideal
optimist, dar nu e necesar bunei funcţionări a societăţii. Mai degrabă,
fiecare participant îşi va reprima sentimentele reale imediate, transmiţând o
perspectivă asupra situaţiei pe care crede că ceilalţi o vor găsi cel puţin
temporar acceptabilă (Goffman, 2007:37).

Negocierea implică un modus vivendi interacţional, în care se ajunge la

o definire generală a situaţiei, care nu presupune un consens real, ci un consens
de lucru (working consens). Continuând în linia lui Park, definirea proiectivă a
situaţiei are şi un caracter moral distinctiv, caracteristicilor sociale asociindu-se
„dreptul moral” al fiecăruia de a se aştepta la un tratament adecvat condiţiei
sale. Individul informează „cu privire la ce ar trebui să vadă ei că ‹este›”
(Goffman, 2007:41), nu şi la ce este şi adoptă pentru apărarea teritoriului
proiectat „practici defensive” sau chiar „practici proiective”, de salvare a
situaţiilor aşa cum sunt ele proiectate.
Fiecare actor al comunicării devine un actor social care, în cadrul
interacţiunii faţă-în-faţă, de pildă, încearcă să influenţeze partenerul de
223
comunicare şi să se „apere” de influenţa acestuia. Dar pentru „dramaturgia
socială” termenul „interacţiune” este insuficient. Trebuie luaţi în considerare şi
termeni ca performare/ punere în act, partitură, faţadă etc.

O ‹performare› (‹performance›) se referă la toată activitatea unui anumit

participant într-o ocazie anume, servind la influenţarea, în orice fel, a
oricăruia dintre ceilalţi participanţi. Luând un participant anume şi
performarea lui ca punct fundamental de referinţă, îi putem desemna pe cei
care contribuie la celelalte performări drept public, observatori sau co-
participanţi. Modelul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în cursul unei
performări şi care poate fi prezentat sau interpretat în alte ocazii se poate
numi ‹partitură› (‹part›) sau ‹rutină› (‹routine›) (Goffman, 2007:43).

„Faţada” (front) reprezintă aspectul din performarea individului ce

funcţionează în mod constant şi fix în ochii publicului, iar dintre aspectele ei
amintim „scenografia” (setting), „faţada personală” (personal front), „înfăţişarea”
(appearance) sau „atitudinea” (manner). Dacă ţinem cont de faptul că rolul
social implică punerea în scenă a drepturilor şi îndatoririlor legate de un status
dat, atunci acestuia i se pot asocia mai multe partituri. Jucând o „partitură”,
individul cere să fie crezut sau, la extremă, chiar crede şi el în propriul act
(oscilând, în prestaţia publică, între cinism şi sinceritate aparentă).
Din această perspectivă, a dramatizării sociale, comunicarea presupune
alimentarea activităţii individului cu semne care să pună în lumină în manieră
teatrală aspecte care altfel ar putea trece neobservate. Apelând la teatralitate,
comunicarea devine ritualică, exprimându-se într-un sistem de prescripţii şi
proscripţii. Limbajul (implicând aici atât componenta digitală, cât şi cea
analogică) limitează acţiunea comunicativă la coduri de conduită. Întreaga viaţă
cotidiană devine un spectacol al interacţiunilor, inferenţelor, în termenii lui
William I. Thomas (1951), un ritual de exprimare şi reprezentare a sinelui;
aşadar, viaţa cotidiană presupune comunicare, exprimată ritualic, teatral, în baza
unor raţiuni de exprimare de sine, în limitele rolurilor sociale aferente fiecărui
individ în parte.

224
 22. Şcoala de la Frankfurt
22.1. Teoria critică. O altă şcoală de orientare interdisciplinară a fost
cea de la Frankfurt, cunoscută şi sub numele de „Şcoala critică”. Aceasta îşi are
originea în teoriile neo-marxiste promovate în cadrul Institutului de Cercetări
Sociale (Institut für Sozialforschung), înfiinţat în 1923 de Felix J. Well, Max
Horkheimer şi Friedrich Pollock. Începând cu 1936 institutul nu mai este
arondat Universităţii din Frankfurt şi fiinţează pe lângă Universitatea Columbia
din New York, pentru ca în 1950 să revină în Germania. Printre personalităţile
reprezentative ale acestei mişcări se numără, în afară de cei deja menţionaţi,
Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Leo Löwenthal şi Erich Fromm, iar
tradiţia este preluată şi dusă mai departe, în generaţia a doua a şcolii, de
asistentul lui Adorno, Jürgen Habermas. Constituindu-se în ultimul bastion al
abordării teoretice/critice a ştiinţelor sociale, în ciuda succesului de care se
bucurau studiile empirice, Şcoala de la Frankfurt se opune „reducerii faptului de
cultură la simple măsurători şi evaluări teoretice” (Dobrescu et al., 2007:177).
Aşadar, poziţia acestei mişcări este de a se opune direcţiei de cercetare
cantitativă şi de suprafaţă, specifică empiriştilor, apărută ca urmare a
standardizării culturii şi transformării acesteia în marfă. Este şi cazul
confruntării dintre Adorno şi Lazarsfeld, în care primul vizează interpretarea
fenomenelor, iar celălalt clasificarea acestora şi prezentarea lor drept rezultat al
interpretării. T.W. Adorno acuză cercetarea empirică de un soi de orientare
axiomatică pe reacţiile subiecţilor, ca şi cum acestea ar reprezenta entităţi
atomare care să constituie singura sursă de informaţie în domeniul studiului
social. Dar atâta vreme cât disputa s-a purtat pe tărâm american, orientarea
preponderent cantitativă a lui Lazarsfeld a avut câştig de cauză.
În contextul în care comunicarea de masă cunoaşte o perioadă de
adevărată înflorire, reprezentanţii primei generaţii a Şcolii de la Frankfurt îşi
orientează eforturile spre acest domeniu, dar abordarea este realizată în
contextul larg, al culturii de masă şi al mutaţiilor de ordin social, politic şi
economic la care este supusă întreaga societate. Într-o asemenea societate,
marcată de tendinţe diferite, pe planuri diferite, o abordare interdisciplinară şi,
mai ales, transdisciplinară reprezintă perspectiva de „bun simţ metodologic” la
care au recurs, în primul rând, Adorno şi Horkheimer, iar apoi şi ceilalţi
reprezentanţi ai grupării neo-marxiste. Cei doi filosofi germani condamnă
transformarea relaţiei dintre raţiune şi adevăr; acest nou tip de raţiune care ia
naştere, „raţiunea instrumentală”, se caracterizează prin standardizarea
particularului şi printr-o proiecţie subiectivă a individului asupra realităţii.
Caracteristic modernismului târziu, acest tip de raţiune scoate în evidenţă
valoarea de schimb a particularului standardizat şi nu valoarea de întrebuinţare.
Iar odată cu acesta, valorile filosofiei sunt înstrăinate şi „slăbite”. Cei doi
reprezentanţi ai grupării neo-marxiste denunţă degradarea „raţiunii obiective” în
„raţiune subiectivă”, considerând modernitatea târzie drept „eclipsă a raţiunii”.
225
Epuizarea modernităţii târzii devine sentimentul angoasant al punerii în uz a
acestui tip de raţiune, instrumentală. În baza acestei „degradări” a raţiunii,
Touraine avea să afirme: „Această disociere completă a raţionalităţii
instrumentale devenită strategie pe pieţele mobile şi comunităţile închise în
propria „diferenţă” definesc situaţia post-modernă” (Touraine, 1992:216) şi
avea să conducă la constatarea lui Habermas, conform căruia proiectul
modernist a rămas neterminat.
Amintita înstrăinare este mult mai vizibilă în plan cultural, acolo unde
standardizarea atinge producţia unicat.

Horkheimer şi Adorno au lansat termenul de industrie culturală pentru a

ilustra mai multe tendinţe: în primul rând, procesul de industrializare a
culturii, în care imperativul comercial joacă un rol din ce în ce mai
semnificativ; apoi rolul lor de legitimare ideologică a ordinii existente şi de
integrare a indivizilor în structura societăţii capitaliste; funcţia de stabilizare
a capitalismului realizată prin ‹manipularea audienţelor de masă în direcţia
obedienţei›. Comunicarea mass-mediated joacă un aşa de mare rol în teoria
socială critică, încât, pur şi simplu, nu ne putem reprezenta această teorie
fără demersul critic la adresa comunicării de masă. (Dobrescu et al.,
2007:190-191)

Cei doi filosofi germani au înlocuit, aşadar, termenul de „cultură de

masă”, posibil de interpretat eronat (convenabil empiriştilor) cu cel de
„industrie culturală”, încărcat cu semnificaţii negative. Mult mai târziu, în 1995,
sesizând limitările şi falsele interpretări ale sintagmei „cultură de masă”, în linia
dihotomiei cultură „înaltă”/cultură „de masă” în cadrul căreia au operat Adorno,
Löwenthal, Herzog sau Horkheimer, Douglas Kellner avea să propună termenul
de „cultură media”, ca prelungire a celui de „industrie culturală” promovat la
Institut für Sozialforschung (Kellner, 2001:48). Delimitarea era necesară
deoarece filosofii germani văd raportul dintre industria culturală şi mase dintr-
o altă perspectivă: „Masele nu sunt măsura, ci ideologia industriei culturii, chiar
dacă industriile culturii însăşi cu greu ar putea exista fără să se adapteze
maselor” (Adorno, 2001:257).
În ciuda situării pe poziţii antagonice faţă de empirişti, reprezentanţii
primei generaţii a Şcolii de la Frankfurt rămân de aceeaşi parte a baricadei
ideologice privitor la comunicare, plasând demersul analitic în ceea ce
constituie baza comunicării reprezentative la Sfez, caracterizată prin metafora
„bilei de biliard” sau prin metafora „maşinii de comunicat”: rolul crucial al
emiţătorului. Chiar dacă abordarea reprezentanţilor acestei şcoli este critică,
realitatea percepută este de natură să confere, mai degrabă, greutate comunicării
de masă decât să o combată.
22.2. Sfera publică. Jürgen Habermas, figura predominantă a celei de-a
doua generaţii a Şcolii de la Frankfurt, estompează dimensiunea ideologică a
teoriei critice. Prima sa lucrare importantă, Sfera publică şi transformarea ei

226
structurală, se constituie într-o monografie considerabilă a opiniei publice.
Habermas aduce în discuţie, însă, o sintagmă nouă, sfera publică, sintagmă
asociată unei realităţi sociologice. Subiectul acestei sfere publice, punctează
filosoful german, este publicul (das Publikum) în calitate de purtător al opiniei
publice. Aceasta înseamnă că odată cu reconfigurarea structurii publicului, sfera
publică suportă transformări. Astfel, sfera publică burgheză, specifică
modernităţii timpurii, înlocuind-o pe cea reprezentativă, aduce cu sine mutaţii
importante. Privitor la domeniul comunicării, sfera publică este asociată unei
societăţi caracterizată prin schimbul de bunuri şi prin schimbul de informaţii
(Habermas, 1998:59). Publicul devine permeabil, depăşind rigiditatea de castă
specifică precedentei sfere, absoarbe dezbaterile cu semnificaţie publică,
exercită influenţă şi devine un reper important al nou conturatei orientări.
Dar trecerea de la sfera publică reprezentativă la cea burgheză nu este
singura transformare structurală luată în discuţie de Habermas; odată cu
capitalismul târziu, o restructurare a publicului şi implicit a sferei publice aduce
în prim planul studiului filosofului german o entitate socială interesată de
consumul de bunuri şi de consumul de informaţii, o societate de consum. În
acest context, comunicarea extinsă la mase se topeşte în consum şi îşi pierde
esenţa, diluându-se în discursurile vizând consensul consumatorilor. Opinia
publică devine non-publică; ea nu mai exprimă opinia publicului, pierzând
incisivitatea critică, nemaiexprimând coeziune şi nici ataşament faţă de valorile
interesului general. Opinia generală nu se mai întemeiază pe public spirit, ci,
mai degrabă, pe common opinion, sărăcită faţă de precedenta de conştiinţă
(Bewußtsein) şi conştiinţă morală (Gewissen), identificate de Hobbes cu opinia.
Publicul îşi pierde consistenţa, coeziunea, iar opinia generală se întemeiază pe
consensul aprobator asupra bunurilor de consum. În plan intelectual,
transformarea presupune declinul „publicului judecător de cultură”, în favoare
unui „public consumator de cultură”. Consumul cultural a intrat în serviciul
publicităţii, al reclamei economice şi politice.

Iniţial, publicitatea garanta legătura dintre folosirea publică a raţiunii şi

întemeierea legislativă a dominaţiei, ca şi supraveghere critică a exercitării
acesteia. Între timp, ea ajunge să creeze o specifică ambivalenţă a unei
dominaţii asupra dominaţiei non-publice: ea serveşte manipulării
publicului, în aceeaşi măsură în care serveşte legitimării în faţa lui.
Publicitatea critică ajunge să fie înlăturată de către cea manipulatoare
(Habermas, 1998:233).

Consensul privitor la consum nu provine din forţa publicului, ci din

procesul de comunicare cu masele. În această comunicare, componenta
informativă este înlocuită ca pondere de componenta comercială. Scopul
comunicării devine influenţarea, iar opinia publică, astfel construită, devine
opinia maselor asupra unor perspective private, astfel pătrunse în sfera publică.
În plus,

227
 o dată cu „evadarea” statului din dreptul public, cu transferul sarcinilor
revenind administraţiei publice către întreprinderi, stabilimente, corporaţii,
însărcinaţi cu afaceri, semioficiali ţinând de dreptul privat, iese la iveală şi
reversul unei publicizări a dreptului privat, şi anume privatizarea dreptului
public (Habermas, 1998:205).

Sfera publică se redefineşte; ea se extinde atât ca arie de cuprindere cât

şi ca exercitare a influenţei. Diluarea publicului conduce la topirea în cadrul
acestuia a maselor largi, iar sfera publică se constituie în acest context lărgit pe
un public standardizat ca percepţie, necritic, orientat spre consum. Sfera publică
este supusă unui proces de „refeudalizare”; publicul este scos, ca importanţă, în
decor, având rolul de a-şi exprima plebiscitar acordul sau dezacordul pe
probleme aduse pe agenda sa din sfera privată.

(…) locul unui public care nu este intact, format din persoane private
raportându-se individual unele la altele, este luat de către un public al
persoanelor private organizate. În contextul actual, numai ele sunt în
măsură să ia în mod activ parte la un proces de comunicare publică, prin
canalele publicităţii interne din partide şi organizaţii, şi pe baza
publicităţii puse în vigoare în vederea contactelor dintre organizaţii şi stat
şi a contactelor reciproce dintre organizaţii. (Habermas, 1998:291).

Sfera publică a modernităţii târzii, „ca formă în descompunere a sferei

publice burgheze”, sprijină acţiunea publicităţii demonstrative şi manipulatoare
dincolo de voinţa publicului. Aşadar, dintr-o perspectivă mai puţin
ideologizantă, Habermas trasează, la fel ca Adorno şi Horkheimer, coordonatele
unei decăderi, ale unei diluări a comunicării.
22.3. Acţiunea comunicativă. Studiul diluării culturii şi al creşterii
rolului influenţării în actul de comunicare a condus la o nouă perspectivă asupra
comunicării. Sfera publică menţinea la cote ridicate rolul emiţătorului.
Habermas sesizează direcţia spre care se îndreaptă teoria critică şi reorientează
cercetarea asupra relaţiei dintre actorii comunicării. Prin această schimbare de
orientare, Habermas înscrie „şcoala critică” în rândul noilor grupări care au în
obiectiv comunicarea ca interacţiune. Noua teorie, a acţiunii comunicative, ia
naştere ca necesitate de a răspunde neajunsurilor provocate de teoria critică.
Acţiunea comunicativă se referă la continua interconexiune de ordin
comunicaţional dintre indivizi şi oferă posibilitatea unei perspective asupra
funcţionalităţii sociale. În fond, acţiunea comunicativă este cea care încheagă
societatea. Comunicarea nu mai poate fi studiată independent de social, ci
numai împreună cu acesta: „Putem rezuma contribuţia lui Habermas:
comunicarea se situează în cadrul socialului, al limbii, care este socială, în
cadrul implicitului, al prejudecăţii” (Sfez, 2002b:111).
Teoria acţiunii comunicative, lucrarea de referinţă a lui Habermas,
degajă terenul pentru o ştiinţă socială care să ia în calcul interacţiunile, care să

228
se instituie reconstructiv. Ea constituie, totodată, baza conceptuală a unei noi
„raţiuni critice”, adaptată modernităţii târzii.

Proiectul este de talia Criticii raţiunii pure a lui Kant, ambiţios, comparabil
tematic cu autorul de la Könnigsberg prin glisarea de la „critica raţiunii” la
„raţiunea critică”, care nu reprezintă doar o nouă perspectivă speculativă
asupra raţiunii, ci o transformare a obiectivelor, temeiurilor şi
funcţionalităţii acesteia (Pârvu, 2001:82).

Privitor la „teoria critică” a Şcolii de la Frankfurt, teoria acţiunii

comunicative reprezintă o continuare a intenţiilor de definire a coordonatelor
unei societăţi. Dar, spre deosebire de reprezentanţii primei generaţii, Habermas
renunţă la o mare parte din lestul ideologic şi îşi propune, în afara criticii
societăţii, să fundamenteze o teorie-cadru prin prisma căreia să facă posibilă
înţelegerea şi poziţionarea convenabilă în raport cu mutaţiile la care a fost
supusă. Din acest considerent, Teoria acţiunii comunicative, deşi amplă,
rămâne din punct de vedere conceptual la nivelul unei schiţe-cadru a înţelegerii
raţionalităţii sociale prin prisma conturatei teorii. Sunt schiţate cadrele teoretice
ale noii logici interpretative a societăţii, dar sunt, totodată, trasate şi liniile de
filiaţie teoretică.
Acţiunea comunicativă vizează atingerea gradului necesar de înţelegere
între partenerii comunicării, nu și în manieră interpretativă. Aceştia îşi păstrează
în cadrul acţiunilor, în general, propriile înţelesuri asociate temei, ba, mai mult,
îşi păstrează şi scopurile. Ceea ce presupune „înţelegere” reprezintă acordul
părţilor şi, implicit, interacţiunea ce rezultă de aici. În baza unei asemenea
perspective, Habermas distinge două tipuri principale de acţiune: orientată spre
succes, respectiv orientată spre înţelegere. Propunând o depăşire a concepţiei
teleologice a acţiunii (orientată spre scopuri), filosoful german identifică
acţiunea comunicativă. Aceasta este prefigurată încă din lucrarea Tehnica şi
ştiinţa ca „ideologie”. Definind munca drept activitate raţională raportată la o
finalitate (zweckrational), Habermas găseşte că interacţiunea reprezintă o
activitate pur comunicaţională. În acest sens, conturează o dihotomie între
activităţile instrumentale, supuse unei logici „monologale”, liniare, unor reguli
preferenţiale şi unei formalităţi prealabile a întregului acord
comunicaţional/simbolic, care reprezintă de fapt activităţile orientate spre
succes şi activităţile comunicaţionale supuse unei logici „dialogale”, a
interacţiunii, care se raportează la „contextul unei comunicări în curs de
constituire” între parteneri, reprezentând acţiunile orientate spre înţelegere
(Pârvu, 2001:233). Acţiunea orientată spre succes vizează atingerea scopurilor,
aşadar acordarea unei importanţe mai mari dimensiunii teleologice,
interacţiunea în funcţie de finalitate sau, dacă se impune, recurgerea chiar la
mijloace coercitive. Intră în calcul şi efectele secundare ale unei astfel de
acţiuni. Acţiunea orientată spre înţelegere, sau acţiunea comunicativă, implică o
pondere ridicată a dimensiunii consensuale şi asumarea rolurilor de către fiecare

229
parte; „înţelegerea” este rezultatul negocierii deschise asupra a ceea ce Goffman
denumise „definirea situaţiei”.

Înţelegerea este un concept normativ. Fiecare înţelegere se confirmă printr-

un consens adevărat. Astfel ea nu este înţelegere reală. Vorbitorii
competenţi ştiu că fiecare consens atins în fapt poate înşela, dar ei presupun
prin conceptul consensului înşelător că acesta poate fi înlocuit printr-un
consens adevărat (respectiv trebuie să fie înlocuit, dacă trebuie să se ajungă,
în general, la o înţelegere. (Habermas, 1983a:28)

Pentru legitimarea consensului adevărat, filosoful german introduce o

nouă perspectivă, aceea a teoriei consensuale a adevărului. Această teorie
priveşte adevărul consensual ca fiind condiţionat de acordul potenţial al tuturor
partenerilor de comunicare posibili 38. Consensualitatea nu presupune, cum vom
vedea, capacitatea de stăpânire a unor norme gramaticale generative, ci
capacitatea de acord interacţional. Într-o asemenea structurare, doar acţiunea
orientată spre înţelegere face recurs la limbă. Privitor la aceasta, Habermas „se
desparte” de „competenţa lingvistică” chomskiană, definind competenţa de
comunicare drept capacitatea de a transmite o idee într-o formă adecvată pentru
stimularea şi promovarea dialogului.
Acţiunea comunicativă realizează o integrare a structurilor interpretative
a comunicării în raport cu funcţionalitatea acesteia, nu cu actorii sociali.

Cu alte cuvinte, în cadrul acţiunii comunicative nu este suficient să spui

ceva, să susţii un lucru, ci el trebuie şi dovedit, pentru ca partenerul să fie
convins că lucrurile stau aşa şi să aibă loc acordul între părţi. Întrucât este
vorba despre o înţelegere raţională, şi criteriile pe baza cărora trebuie să
judece partenerii trebuie să fie clar definite. Este ceea ce Habermas numeşte
pretenţii de validitate (validity claims). Ele pretind:
- că declaraţia făcută este adevărată (sau că presupoziţiile existenţiale ale
conţinutului propoziţional menţionat sunt, în fapt, satisfăcute);
- că actul de vorbire este corect raportat la un context normativ existent
(sau că respectivul context normativ pe care trebuie să-l respecte este el
însuşi legitim);
- că intenţia declarată de vorbitor este sinceră, asumă ceea ce afirmă.
(Dobrescu et al., 2007:222)

Ulterior, Habermas afirmă că inclusiv cultura se sprijină pe mai sus

amintitele pretenţii de validitate, mai exact pe „facticitatea” acestora

38
„Potrivit acestei teorii, îmi este permis să atribui un predicat unui obiect atunci şi numai
atunci când fiecare altul ar putea intra într-o convorbire cu mine ar atribui, de asemenea,
acelaşi predicat aceluiaşi obiect. Pentru a deosebi enunţurile adevărate de cele false eu mă
raportez la judecata altuia şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care eu aş putea purta o
convorbire (în care eu includ contrafactual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla
dacă istoria vieţii mele ar fi coextensivă cu istoria umanităţii). Condiţia adevărului enunţurilor
este acordul potenţial al tuturor celorlalţi.” (Habermas, 1983a:209)
230
(Habermas, 1983b:425). Perspectiva asupra comunicării prin prisma acţiunii
comunicative nu face rabat de la rolul contextului, element central în ceea ce
priveşte studiile Şcolii de la Palo Alto, respectiv de la rolul definirii situaţiei,
luând în calcul studiile Şcolii de la Chicago. În acest punct, cele trei teorii
interacţioniste ale comunicării converg. În plus, Habermas adaugă
disponibilitatea spre dialog drept condiţie esenţială a acţiunii comunicative. O
asemenea disponibilitate implică, în egală măsură, o luare în considerare a
recurgerii la raţionalitate; raţionalitatea este caracteristică acţiunii comunicative,
nu acţiunii orientate spre succes. De asemenea, acţiunea comunicativă mai
presupune şi actualizarea valorilor culturale şi de grup, întărirea sentimentului
de apartenenţă (la respectiva cultură sau la respectivul grup), contribuie la
integrarea socială şi, nu în ultimul rând, la conturarea individualităţii.
Acţiunea orientată spre succes, prin apel la limbaj, este considerată de
Habermas ca fiind o utilizare „parazită” a limbajului, o deturnare a acestuia de
la adevărata sa menire. Adevărata menire rezidă în repunerea în uz a tuturor
celor trei funcţii ale folosirii limbajului, în conformitate cu studiile lui Karl
Bühler: funcţia cognitivă (sau de reprezentare), funcţia expresivă (prin
intermediul căreia se face cunoscută experienţa vorbitorului), respectiv funcţia
apelativă (de direcţionare spre receptor). Acţiunea comunicativă presupune, în
aceste condiţii, funcţionarea simultană a celor trei funcţii ale folosirii semnelor,
iar prin aceasta intenţia lui Habermas nu rămâne cantonată într-o pretenţie de
întemeiere a unei pragmatici lingvistice având la bază numai una din funcţiile
reprezentativă sau expresivă, ci a unei pragmatici universale. Această
pragmatică generală are la bază ceea ce Searle considera a fi unitatea
comunicării prin limbă, şi anume producerea de simboluri/cuvinte/propoziţii în
realizarea actelor de vorbire. În acest context, Habermas defineşte acţiunea
comunicativă prin raportare la cealaltă formă a comunicării, la discurs, astfel:

În discursuri căutăm să restabilim, prin întemeiere, un acord care a fost

problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă: în acest sens voi
vorbi, în continuare, de înţelegere (discursivă). Înţelegerea are ca scop
depăşirea unei situaţii care se produce prin problematizarea pretenţiilor de
validitate naiv presupuse în acţiunea comunicativă: înţelegerea duce la un
acord produs, întemeiat discursiv (care se poate consolida la rândul său ca
un acord tradiţional, dat în prealabil). Acţiunea comunicativă se înfăptuieşte
în jocuri de vorbire, deprinse şi consacrate normativ, în care exprimările din
toate cele trei categorii sunt nu numai formate după reguli, ci şi legate între
ele după regulile întregirii şi substituţiei. Consensul ce însoţeşte acţiunea
care „poartă” jocul de vorbire se referă atât la conţinutul propoziţional al
exprimărilor, adică la opinii, cât şi la aşteptările de comportament reciproce,
valabile intersubiectiv, pe care le „satisfacem” odată cu exprimările noastre
adică la norme. (Habermas, 1983a:201)

În virtutea raportării la raţionalitate, dar şi ca urmare a trimiterii la teoria

actelor de limbaj, Habermas întemeiază o nouă sintagmă, care defineşte o nouă

231
direcţie a demersului Şcolii de la Frankfurt: raţionalitatea comunicativă.
Considerând raţionalitatea o dispoziţie a subiecţilor vorbitori de a dobândi şi
utiliza o cunoaştere failibilă şi concepând cunoaşterea ca fiind mijlocită
comunicativ, filosoful german subliniază că „raţionalitatea se măsoară după
criterii de validitate ce sunt fondate pe recunoaşterea intersubiectivă”
(Habermas, 2000:298). Această raţionalitate comunicativă presupune apel la
forme de argumentare, unificând fără constrângere. Mai mult, această raţiune
este inserată în viaţa socială cotidiană şi se întemeiază pe acţiunea
comunicativă. Spre deosebire de abordările Şcolii de la Palo Alto şi Şcolii de la
Chicago, Habermas aduce problematica actuală a comunicării în câmpul fecund
al filosofiei39.

39
„Teoria acţiunii comunicative vrea astfel să degajeze un model formal şi universal, să
formuleze ‹presupoziţiile transcendentale› (presupoziţii structurale) ale gândirii şi acţiunii. Prin
această intenţie ea se înscrie mai degrabă într-o abordare filosofică a comunicării” (Pârvu,
2001:88)
232
 23. Alte şcoli interacţioniste
23.1. Etnometodologia. Etnometodologia presupune o abordare
interdisciplinară a câmpului social; impactul apariţiei lucrării Studies in
Ethnomethodology în 1967, lucrare elaborată de Harold Garfinkel, s-a resimţit
în rândul reprezentanţilor sociologiei pozitiviste. Etnometodologia reprezintă o
abordare multiplă, în principal din perspectiva antropologiei sociale şi a
sociologiei, a modului de construcţie a unei realităţi sociale. În termenii lui
Garfinkel, etnometodologia analizează „activităţile în care membrii produc şi
conduc seturi de fapte de zi cu zi organizate sunt identice cu procedurile
membrilor de a face aceste fapte ‹descriptibile›” (Garfinkel, 1967:1).
Descriptibilitatea faptelor în interacţiunea socială, calificarea acestora de a fi
descriptive (accountable): „înţeleg prin aceasta notabil şi repetabil, adică
disponibil membrilor în maniera de a privi şi a relata”, stă la baza instituirii
etnometodologiei ca alternativă la sociologia pozitivistă.
Garfinkel subliniază faptul că sociologii, preocupaţi de sarcinile
condiţiilor de organizare a vieţii sociale, în care au loc fenomene raţionale în
comportamentul de zi cu zi al indivizilor, consideră rutina ca fiind o condiţie
necesară a acţiunii raţionale. Din punctul de vedere etnometodologic, relaţia
dintre rutină şi raţionalitate este incongruentă. Considerând socialul un proces,
rod al activităţii permanente a membrilor societăţii, Garfinkel se orientează spre
aceste activităţi, în cadrul cărora sesizează proceduri şi interacţiuni implicate în
constituirea actelor sociale. Demersul etnografic presupune apelul la observaţia
directă, la observaţia participantă şi la alte practici care nu presupun, neapărat, o
ipoteză de lucru preliminară. Teza acreditată de etnometodologi este legată de
suspendarea ideii că realitatea există independent de percepţiile oamenilor.
Obiectul de studiu al acestei orientări este cercetarea situaţiilor imediate,
observabile şi descriptibile, considerându-se că interacţiunea are loc la
nivelurile elementare. Această interacţiune devine intersubiectivă deoarece nu
„situaţiile”/„faptele”/„fenomenele” sociologie pozitiviste sunt studiate de
etnometodologi, ci sensurile pe care acestea le primesc de la indivizi. Astfel,
realitatea socială este continuu construită de actorii sociali, prin intermediul
interacţiunilor dintre ei.
Studiind sensul acordat, etnometodologia se orientează spre aria
disciplinară a comunicării. Rolul etnometodologiei devine important prin faptul
că limbajului îi este acordat rolul esenţial în constituirea vieţii sociale. Dar
trebuie subliniat că, în sensul trasat de cercetătorii acestei orientări, interesul
rămâne focalizat pe limbaj ca act de performare lingvistică, nu pe depozitul de
semne. Actul conversaţional se constituie, aşadar, într-o formă fundamentală de
organizare socială. El presupune coparticiparea adresantului, indiferent dacă
reacţia verbală a acestuia există sau nu. Limbajul (dar în actele de limbaj)
posedă trei proprietăţi fundamentale: indexicalitate, reflexivitate şi
233
descriptibilitate. Indexicalitatea (indexicality) reprezintă exprimarea care
depinde de contextul producerii sale şi presupune „indexarea”/introducerea
cuvântului/expresiei al cărei semnificaţie depăşeşte caracterul contingent al
situaţiei descrise în cadrul respectivei situaţii, pentru a căpăta sens. Importanţa
acestei trăsături constă în faptul că prin intermediul ei limbajul este studiat după
modul de utilizare, nu după semnificaţia generală. Reflexivitatea (reflexivity)
priveşte capacitatea de a elabora şi respecta o regulă şi este o trăsătură a
limbajului care statuează că acesta permite nu numai descriere, ci şi alocare de
sens, acţiune prin intermediul căreia descrierile însele sunt integrate în realitatea
socială. Prin intermediul reflexivităţii se realizează o corespondenţă între a
descrie şi a produce, deoarece faptele sociale descrise contribuie la construirea
ordinii sociale.

Această reflexivitate asigură limbajului natural proprietăţi indexicale

caracteristice, după cum urmează: definirea expresiilor rezidă în
consecinţele lor; definiţiile pot fi utilizate pentru a asigura o colecţie
definită de ‹consideraţii› fără să asigure o limitare; definirea unei colecţii
este asigurată de posibilităţile circumstanţiale ale elaborării indefinite
(Garfinkel & Sacks, 1986:160).

Descriptibilitatea (accountability) este proprietatea limbajului de a

descrie, raporta şi analiza faptele din realitatea imediată. Această proprietate nu
priveşte conţinutul descrierii, ci relatarea sociologică a observaţiilor, relatare
întreprinsă de oameni în interacţiunile lor sociale cotidiene.
În continuarea studiului lui Harold Garfinkel, A.V. Cicourel (1980)
propune o sinteză între etnometodologie şi teoria statusului şi a rolului. Prin
orientarea cercetării asupra unor structuri de profunzime ale interacţiunii, acesta
aduce în prim plan procedeele interpretative, un set de proprietăţi invariabile
care guvernează interacţiunile. „Producerea şi utilizarea de procedee
interpretative în timp, afirmă Cicourel, reprezintă o organizare a cunoştinţelor
care asigură în permanenţă un sens pentru structura socială.” (Cicourel, apud
Lallement, 1998:235). Printre procedeele interpretative descoperite de Cicourel
amintim: reciprocitatea perspectivelor, subrutina sau capacitatea actorului de a
înţelege şi termenii ambigui, formele normale presupunând existenţa unui
ansamblu comun preconstituit de cunoştinţe, sensul retrospectiv-prospectiv sau
capacitatea de a aştepta ca ambiguitatea să se spulbere pe parcursul
conversaţiei, reflexivitatea discursului sau capacitatea de a înţelege un context
care nu este exprimat în conţinutul discursiv al interacţiunii şi vocabularele
descriptive sau repertoriile de subînţelesuri. Cu ajutorul acestora, subliniază
Cicourel, poate lua naştere o grilă interpretativă personală:

Procedeele interpretative sugerează informaţiile cunoştinţe distribuite social,

care-i permit actorului să asocieze reguli informative generale cu scene de
interacţiune trăite. Procedeele interpretative şi regulile de suprafaţă
(normative) furnizează actorului o structură cu ajutorul căreia îşi poate
234
 compartimenta mediul în domenii de semnificaţii. (Cicourel, apud
Lallement, 1998:234)

Reprezentanţii etnometodologiei consideră limbajul elementul cheie al

demersului lor, deoarece aici se întâlnesc niveluri diferite ale informaţiilor
semnificative, care nu pot fi decupate unele de altele sau din contextul social şi
care, în complexitatea producerii lor, creează ordinea socială.
23.2. Etnografia comunicării. Etnografia comunicării, rezultată în
urma extinderii unui curent al antropologiei în aria lingvisticii, presupune
focalizarea cercetării asupra modului în care membrii unei comunități
lingvistice își utilizează resursele comunicaționale în contexte diferite. Cu alte
cuvinte, născută din asocierea antropologiei cu lingvistica, etnografia
comunicării reprezintă un proiect transdisciplinar, focalizat pe științele
comunicării, cu reverberații în câmpul larg al științelor sociale. Contextul social
al producerii comunicaționale favorizează orientarea asupra dimensiunii
pragmatice, fără ca dimensiunile semantică și sintactică să fie abandonate.
În raport cu celelalte arii ale cunoașterii, etnografia comunicării
deschide oportunități în ceea ce privește dialogul transdisciplinar, după cum
observă Saville-Troike (2003:7-9). Pentru antropologi, etnografia comunicării
presupune înţelegerea extinderii sistemelor culturale în câmpul lingvistic, fiind
utilă în studiul limbii/limbajului în raport cu organizarea socială, cu relaţiile de
rol, cu valorile şi credinţele comunității, precum şi cu alte pattern-uri ale
cunoaşterii şi comportamentului transmise din generaţie în generaţie în procesul
de socializare/enculturaţie. În plus, etnografia comunicării este utilă în demersul
antropologilor pentru studiul menţinerii şi schimbului cultural, incluzând
fenomenele aculturative. Pentru psiholingvişti, etnografia comunicării oferă
informaţii privitoare la modalităţile particulare de vorbire în diferite societăţi în
procesul interacţiunii sociale. Pentru sociolingvişti, etnografia comunicării este
utilă în eşantionare, culegerea datelor şi interpretarea studiilor cantitative. În
câmpul lingvisticii aplicate, etnografia comunicării furnizează informații
importante privitoare la cunoștințele necesare pentru învățarea unei a doua
limbi, pentru comunicarea adecvată în diferite contexte comunicaționale și
pentru cunoașterea limitelor, tabu -urilor şi sancţiunilor aplicate pentru
nerespectarea acestora în comunicarea interculturală. De asemenea, lingvistica
aplicată beneficiază de proiectul etnografiei comunicării în ceea ce privește
interacţiunea interculturală şi traducerea transculturală, dar și în recunoaşterea
şi analiza barierelor comunicaţionale. Pentru lingvistica teoretică, etnografia
comunicării configurează cadrul de studiu al universaliilor limbii.
Etnografia comunicării reprezintă un proiect ambițios al cercetătorilor
Dell Hymes și John Gumperz. Chiar dacă studiile etnografice ale comunicării
și-au găsit expresia în principal prin intermediul contribuțiilor celor doi
cercetători, tradiţia americană de studii etnografice ale comunicării începe cu
Franz Boas şi Alfred Kroeber, cea britanică (puternic influenţată de americani)
cu A.R. Radcliffe-Brown şi Bronislaw Malinovski (interesat de „înţelesurile”
235
sociale şi culturale ale acţiunilor, evenimentelor, obiectelor şi legilor
funcţionale în contextul cultural imediat). Tradiţia americană a lingvisticii
descriptive, în relaţii directe cu antropologia, a fost continuată de Edward Sapir,
Floyd Lounsbury, Mary Haas, Carl Voegelin, Paul Friedrich sau Dell Hymes,
fapt ce a condus la actualul design al etnografiei comunicării pe coordonatele
descrise de acesta din urmă, care proiectează cunoașterea în limitele acestei
extinderi disciplinare astfel:

Expresia „etnografia comunicării” se dorește a indica scopul necesar și de a

încuraja acțiunea, în principal a studiilor etnografice și de comunicare din
domeniul și de tipul complexității mo delate cu care acestea operează
(Hymes, 1974:3).

Practic, etnografia comunicării presupune o abordare amplă a

comportamentului comunicațional într-un context cultural extins, abordare care
permite studierea comportamentului comunicațional și cultural într -un context
dublu conotat: social și lingvistic. Astfel , plecând de la modelul lingvistic
dominant în America până în anii ’60, cel chomskyan, ia naștere
sociolingvistica, o disciplină amplă, care transcende disciplinele clasice, pentru
a cărei definire se pot contura următoarele direcții proiective:

„Sociolingvistică” poate fi considerată ca referindu-se la utilizarea datelor și

analizelor lingvistice în alte discipline în legătură cu viața socială și invers,
utilizarea datelor și analizelor sociale în lingvistică. Cuvântul poate fi astfel
considerat ca referindu-se la corelațiile dintre limbi și societăți, dintre
lingvistica particulară și fenomenul social (...) Dar sociolingvistica merită
atenția noastră pe mai departe atâta timp cât semnalizează un efort de
schimbare a practicii lingvistice și a altor discipline, pentru că practicile lor
perpetuează o înțelegere fragmentată și incompletă a um anității.
Sociolingvistica, astfel concepută, este o încercare de regândire a
categoriilor și asumpțiilor recunoscute atât la bazele practicii lingvistice, cât
și în locul limbajului în viața omului (Hymes, 1974:vii).

În ciuda impunerii teoretice a gramaticii generative, bazată pe

raporturile comunicaționale dintre vorbitorul și auditorul universali, însuși
Chomsky aducea în discuție posibilele probleme ale autonomiei lingvisticii
conturate pe aceste coordonate:

Interesul convergent din sociologie și lingvistică și descrierea utilizării

limbii într-un context social au ridicat serioase semne de întrebare cu privire
la autonomia lingvisticii și la „vorbitorul -ascultătorul ideal” într-o
„comunitate de vorbire complet omogenă” (Chomsky, 1965:3)

Acest sâmbure de îndoială privitor la funcționalitatea gramaticii

generative universale (care a alimentat pattern-urile de gândire ale unor întregi
generații de lingviști, focalizați asupra configurării răspunsului la întrebarea: Ce
236
se poate spune într-o limbă?) a condus la apariția unei alte orientări lingvistice,
care să răspundă întrebărilor Când?, Unde?, De către cine?, Cui?, În ce fel? și
Sub ce circumstanțe sociale particulare? poate fi spus într-o limbă. Acești
lingviști s-au identificat, în interiorul etnografiei comunicării, drept
sociolingviști (Saville-Troike, 2003:6), deschizând ulterior posibilitatea
dezvoltării distincte.
Neputând lua în calcul simpla adiție a datelor obținute în urma cercetării
în domeniul științelor comunicării, în lingvistică, psihologi e, sociologie,
etnografie etc. pentru a se crea imaginea de ansamblu a comunicării în cadrul
cultural de referință: etnografia comunicării, Hymes a propus o „contopire”
disciplinară care să se focalizeze pe investigarea directă a folosirii limbajului în
contextele date. Această copntopire presupune un punct de vedere comun al
științelor sociale, grupate în jurul științelor comunicării, care să ofere informații
relevante privitor la limbajul înțeles ca parte a comportamentului
comunicațional în comunitate. Analiza interdisciplinară nu înseamnă, din
perspectiva antropologului american, o focalizare pe fundamentarea teoretică, ci
o descriere a ființei umane înscrise în raporturile sale comunicaționale cu
membrii comunității, imposibil de oferit prin contribuțiile particulare ale
științelor sociale. În acești termeni, lingvistica se instituie ca sociolingvistică,
schimbând accentul de pe mesaj și cod pe perfomarea propriu-zisă.
Sociolingvistica nu abandonează perspectiva semiotică, dar acesta se
redefinește în li mitele etnografiei comunicării în raport cu normele utilizării
semnului. Procesele sociale în sine sunt simbolice, adică presupun comunicare,
iar studiul comunicării, în înțeles interacționist, trimite la context: „premisa
noastră fundamentală este aceea că procesele sociale sunt simbolice, dar aceste
simboluri au înțeles doar în relație cu forțele care controlează utilizarea și
alocarea resurselor de mediu” (Gumperz & Cook-Gumperz, 1982:1).
Din perspectiva etnografiei comunicării, comunicarea poate fi înțeleasă
doar în termenii efectelor pe care le produce în mintea partenerilor la actul de
comunicare. Nici efectele nu pot fi studiate separat de un proces comunicațional
decupat de context. Studiul comunicării, în special studiul comunicării
interetnice, impune o perspectivă interioară, o descriere în logica internă a
comunității (în înțelesurile comunității, nu în înțelesurile reprezentanților
etniilor care o alcătuiesc), ceea ce conduce la necesitatea descrierii „emice”.
Descrierea „emică” cere o gramatică culturală interioară:

O etnografie adecvată este aici considerată a include ordonarea culturală

semnificativă a afirmațiilor productive despre relațiile relevante, obținând
printre categoriile definite local și contexte (ale obiectelor sau
evenimentelor) în rândul matricei sociale date. Aceste afirmații ordonate
nonarbitrar trebuie să cuprindă, esențialmente, o gramatică culturală
(Conklin, apud Hymes, 1974:12)

necesară în facilitarea examinării critice a relațiilor interculturale și a modelelor

etnoteoretice. Etnografia comunicării se angajează la nivel societal în studiul
237
„unităților de comunicare”, unități care diferă de cele etnice. Etnografia
comunicării nu se preocupă de interacțiunea dintre unitățile etnice – aceasta se
află în sfera de interes a etnografiei – ci are în prim plan unitățile
comunicaționale care transcend limitele etnice. În acest context, analiza pattern-
urilor comunicării în limitele comunității rurale românești, în înțelesurile
etnografiei comunicării, presupune luarea în considerație a unității de limbaj,
construct care are la bază conceptul de „comunitate de vorbire” (speech
community). Cu alte cuvinte, etnografia comunicării – arie disciplinară având în
prim plan proiecția pragmatică – se focalizează asupra speech community ca
fiind unitatea socială care utilizează aceleași pattern-uri pragmatice, aceleași
pattern-uri de vorbire.
Speech community a fost pentru prima dată definită de Hudson (1980),
în baza unor studii provenind în principal din cadrul etnografiei comunicării,
cum ar fi cele privitoare la criteriile folosirii limbajului împărtășit (Lyons,
1970), la regulile de vorbire şi interpretare a perfomării (Hymes, 1972), la
atitudinile împărtăşite şi valorile privitoare la formele şi utilizarea limbii
(Labov, 1972), la înţelegerile şi presupoziţiile socioculturale împărtăşite cu
privire la vorbire (Bauman & Sherzer, 1975). Speech community a avut parte și
de critici, ca urmare a presupoziției existenței granițelor sociale sau politice și,
mai ales, ca urmare a încurajării legitimării entităților în limitele acestor granițe
(Saville-Troike, 2003:17). Din aceste cauze, în baza unui construct de sorginte
foucaultiană propus de Patrick Charaudeau, comunitatea de discurs,
presupunând flexibilitatea interacțiunilor și a rețelelor de relații dincolo de
granițele comunității de vorbire, s-au putut pune bazele cercetării practicilor
discursive la nivelul comunităților particulare (inclusiv a celor multietnice).
Unitatea socială de analiză nu este reprezentată, așadar, în proiecția etnog rafiei
comunicării, de grupul etnic, ci de comunitatea de dialog care își creionează
propriile coordonate discursive. Etnografia comunicării propune focalizarea și
asupra unei alte posibile unități sociale de analiză, comunitatea de practică
(community of practice), prefigurată în studiile lui Eckert & McConnell-Ginet
(1999), respectiv Holmes & Meyerhoff (1999) și definită a fi „ un grup a cărui
implicare comună în anumite activități este suficient de intensă pentru a da
naștere, în timp, unui repertoriu de practici comune, împărtășite” (Eckert and
McConnell-Ginet 1999:185, apud Saville-Troike, 2003:17). Comunitatea de
practică este un liant în ceea ce privește posibilitățile de analiză a interacțiunii
de coduri care alcătuiesc o cultură, reprezentând, în cazul focalizării asupra ei,
cadrul general de analiză etnografică.
Deşi comunicarea este percepută ca întreg, ceea ce diferenţiază pe
reprezentanţii etnografiei comunicării de cei ai şcolii de la Palo Alto este faptul
că, în cazul primilor, comportamentul şi cultura nu sunt percepute ca un flux de
comunicare permanent. Pentru observator, comunicarea trebuie percepută
sistematic, în toate aspectele ei. Cercetarea specifică presupune un anumit tip de
obiectivitate: „Obiectivitatea etnografică este intersubiectivă, dar, în primă
instanţă, obiectivitatea intersubiectivă în cauză este cea a participanţilor la
238
cultură” (Hymes, 1974:11). Din acest considerent, pentru a reacţiona la toate
elementele care constituie comunicare în sine, observatorul trebuie să facă parte
din cultura respectivă pentru a putea aduna informaţii privitoare la
comportamentul de comunicare. În acest sens, vorbind despre o schemă
descriptivă nouă şi despre o situare în interiorul cadrului cultural, Hymes ocupă
o poziţie teoretică diferită de cea a lui Chomsky. Pe de o parte, definind
etnografia vorbirii:

Etnografia vorbirii, aşa cum a fost prezentată sumar anterior, este un tip de
lingvistică ce a descoperit fundamente etnografice şi un tip de etnografie ce
a descoperit conţinutul lingvistic, cu privire la cunoaşterea (competenţa)
indivizilor ale căror comunităţi au fost studiate (Hymes, 1974:116),

se determină cadrul de observare şi cadrul de descriere în linia Sapir-Whorf.

Dar de aici rezultă şi necesitatea perceperii comunicării ca punere în practică a
unor competenţe specifice. Spre deosebire de competenţa lingvistică a lui
Chomsky, care presupune a cunoaşte limba şi a emite enunţuri corecte din punct
de vedere gramatical, competenţa de comunicare înseamnă punerea în valoare a
competenţei lingvistice într-un context social dat. Nu este important doar să ştii
să vorbeşti, ci şi să ştii când să vorbeşti şi când nu, cu cine să vorbeşti şi cu cine
nu, în ce situaţie, despre ce, cum şi cât să vorbeşti.
Aşadar, în cadrul unei culturi, diversitatea vorbirii ţine de diversitatea
socială şi de cea a contextelor. Privitor la contextele sociale, reprezentanţii
etnografiei comunicării operează cu un termen nou, comunitatea de
comunicare, referitor la grupurile care au în comun practici de comunicare.
Aceasta induce o diferenţă substanţială faţă de studiile lui Sapir şi Whorf, care
iau în calcul comunităţile lingvistice (comunităţile în care se vorbeşte aceeaşi
limbă), acele grupuri în care se discută despre o sintaxă şi o semnatică unitare;
comunitatea comunicaţională ia în calcul şi o pragmatică comună, adică un mod
de interacţiune comunicativă similar.
23.3. Schema S-P-E-A-K-I-N-G. O sinteză a teoriilor comunicării prin
intermediul schemei S-P-E-A-K-I-N-G. Mențiunea fundamentală care trebuie
făcută este cea referitoare la modul în care această comunitate de discurs
funcționează. Etnografia comunicării presupune înțelegerea comunicării ca
fiind un flux continuu (nu doar informațional, ci și comportamental, de efecte
comunicaționale și de punere în uz a normelor interacțiunii) și nu o sumă de
schimburi de mesaje, posibil de analizat fragmentat. În acest cadru
comunicațional, actorii comunicării sunt actori complecși, utilizând simultan
canale comunicaționale multiple și ajustând codurile pentru înțelegerea
complexă a interacțiunilor interetnice (Sigman, 1987, apud Lidlof & Taylor,
2011:46-47). În acești termeni, codul reprezintă suma înțelesurilor semnelor și a
regulilor de utilizare și interpretare particulară a categoriilor de semne. Proiecția
cercetării se poate realiza doar în zona de interacțiune a structurii sociale/etnice

239
cu practica simbolică, ceea ce, în termenii lui Lidlof & Taylor se poate rezuma
astfel:

Ceea ce unește această diversitate este o preocupare privitoare la relația

dintre practicile simbolice și structura socială. Această preocupare devine
evidentă când cercetătorii din domeniul etnografiei comunicării
(ethnography of communication, EOC) păstrează dovezi ale „particularității”
culturale în comunicare (…). Acest lucru le permite să dezvolte formate
„acontextuale” pentru a compara datele și pentru a descoperi pattern-uri în
comunicarea culturală (Philipsen, 1989). În acest proces, întrebări recurente
pot ghida cercetătorii EOC: Cum reflectă practicile comunica ționale
preferințele locale pentru formă și conținut? Cum operează aceste preferințe
pentru a stabili identități și relații între participanți? Cum funcționează
aceste practici pentru a constitui formele generale ale realității sociale
(Carbaugh, 1995)? Drept răspunsuri, acești cercetători produc analize
detalitate ale codurilor comunicării și ale funcțiilor acestora (Lidlof &
Taylor, 2011:46-47).

Cadrul cel mai propice de ghidare a descrierii comunicării interculturale

în limitele satului românesc este cel al schemei S-P-E-A-K-I-N-G (Hymes,
1974), care este utilă în studiul comunicării ca interacțiune, focalizându -se pe
un set mai amplu de elemente componente ale comunicării, printre care: forma
şi conţinutul mesajului, cadrul general şi cadrul psihologic al comunicării,
sursa, vorbitorul (sau transmiţătorul), receptorul, destinatarul, scopurile-
rezultate şi scopurile-intenţii, cheia comunicării, canalul, formele vorbirii,
normele de interacţiune şi normele de interpretare, precum şi genul comunicării.
Aceste elemente, reunite într-o structură mnemotehnică, au dat naștere structurii
S-P-E-A-K-I-N-G, ca acronim al substructurilor: setting and scene –
participants – ends – act sequence – key – instrumentalities – norms – genre.
Fiecare element component oferă posibilitatea unei analize complexe,
implicând, dincolo de limitările rigide, procesuale, un cadru larg de posibilități
circumstanțiale de analiză. Actul comunicațional nu este reductibil la structura
din schema canonică a comunicării (Shannon, Weaver, 1949/1963), ci, în ciuda
unui set redus de elemente componente (8), el presupune deschideri multiple,
sintetizând principalele contribuții ale etapei paradigmatice a comunicării. În
acest context, schema S-P-E-A-K-I-N-G include:
a) actele (acts), presupunând conţinutul mesajului şi forma pe care
acesta îl îmbracă;
- cadrul general (setting) al comunicării, care întruneşte două
componente: cadrul (setting) evenimentului, în general circumstanţele fizice
(timp, loc); cadrul psihologic (scene), presupunând definirea culturală a
ambianţei;
c) participanţii (participants), incluzând nu doar persoanele care
schimbă între ele replici, ci şi pe toţi cei prezenţi, care participă, într-un fel sau
altul la evenimentul de comunicare, indiferent dacă vorbesc sau nu: vorbitorul

240
(sau emiţătorul); cel care se adresează (addressor); ascultătorul (receptorul sau
audienţa); cel căruia i se adresează (addressee);
c) finalităţile (ends): scopurile – rezultate ale comunicării (purposes-
outcomes), scopuri explicite, fixate; scopurile – intenţii ale comunicării
(purposes-goals), situate la un nivel mai profund al intenţionalităţii;
d) cheia (key) în care se vorbeşte: tonul, maniera sau spiritul în care se
performează actul de vorbire;
e) instrumentele, presupunând canalele şi mijloacele de comunicare;
f) formele vorbirii (forms of speech), în care primează provenienţa
resursei lingvistice: limbă, dialect, grai etc., care cer decodare, şi stilurile de
vorbire (speech styles) , în care primează inteligibilitatea mutuală;
g) normele (norms), care pot fi de interacţiune, cu referire la
mecanismele interacţionale ale conversaţiei, respectiv de interpretare,
presupunând obişnuinţele comunicaţionale/ normele de interacţiune socială;
h) genul (gender) comunicării sau tipul de activitate de limbaj.
Cele opt elemente de analiză au fost grupate pe două dimensiuni, după
cum urmează: repertoriu individual → repertoriul vorbirii (limbi, varietăți,
stiluri, instrumente etc.), respectiv repertoriul comunității → domeniul
aplicării/utilizării.
Prin analiza detaliată a constructului teoretic S-P-E-A-K-I-N-G nu ne
propunem să luăm în calcul doar cadrul de definire intenționat de antropologul
american Dell Hymes, ci, mai degrabă, să realizăm o sinteză în ceea ce privește
teoriile comunicării.
Cadrul general al comunicării (setting and scene) întrunește două
componente, fizică și psihică, astfel: cadrul evenimentului (setting),
presupunând luarea în discuție a circumstanțelor de natură fizică: timpul, locul,
mişcarea actorilor comunicării, temperatura, zgomotul etc., respectiv cadrul
psihologic (scene), vizând definirea culturală a ambianţei, dar şi reunind
caracteristici cum ar fi gradul de formalitate al dialogului. Luarea în discuție a
acestei componente fundamentale a comunicării, contextul, cu dubla structură
de factori care contribuie la definirea ei, factorii fizici și psihici, a fost în
general trecută cu vederea în studiile procesuale. Începând, în cadrul modelelor
semiotice, cu contribuțiile lui Saussure (1916/1972), Peirce (1990), Ogden &
Richards (1923/1994), ulterior cu cele ale lui Bühler (1934) și Jakobson (1963),
în care realitatea externă este structura fizică de referință și continuând cu
modelele comunicaționale ale lui Johnson (1975), respectiv George Gerbner
(1956), care disting între dimensiunea (sau axa) perceptivă și cea comunic ativă
a actului de comunicare, raportarea la setting este pasageră, incompletă, de
natură pur referențială. Aceste modele și teorii comunicaționale iau totuși în
calcul această formă a realității care, începând cu modelele comunicaționale
alimentate de teoria consistenței cognitive, respectiv cu teoriile comunicării de
masă, transformă factorul referențial în temă de discuție. Adevăratul rol al
contextului în comunicare a fost pus în evidență de antropologul britanic
Gregory Bateson (1979:15). Comunicarea înțeleasă în limitele contextului de
241
producere, adică ansamblul comunicațional în înțeles interacționist sau
comunicarea orchestrală, este cea care face obiectul interesului în studiile lui
Hymes (1972:xix): „Cheia înțelegerii limbii în context este să nu începi cu
limba, ci cu contextul”. Luând în calcul relația comunicațională continuă, fără
început și sfârșit clar determinate dar interpretabilă în manieră „emică”, în
relație directă cu cadrul general al comunicării, nu putem decât să ne aliniem la
îndemnul metodologic al reprezentanților Școlii de la Palo Alto, de întoarcere
de la studiul inferențial al manifestărilor observabile ale relației, câtă vreme
„mijlocul acestor manifestări este comunicarea” (Watzlawick et al., 1967:21).
Participanții (participants) la actul comunicării nu includ doar
persoanele care schimbă între ele mesaje, ci toți cei prezenți, participând activ
sau pasiv la actul de comunicare. Cu siguranţă, în cadrul comunicării
interpersonale mesajul nu pendulează doar între emiţător şi receptor.
Coparticipanţii se încadrează în contextul comunicaţional, joacă roluri sociale şi
intervin, verbal şi nonverbal, în schimbul de mesaje. Toţi actorii comunicării, ca
părţi imposibil de decupat din întreg, interacţionează prin intermediul
înţelesurilor, fiecare cu sine însuşi şi cu ceilalţi, prin apel la o conduită socială a
conformării faţă de norme, respectiv la o conduită creativă a receptării, a
negocierii de înţelesuri şi a instituirii de simboluri. În limitele procesuale ale
studierii comunicării interpersonale, actorii comunicării sunt în număr de cel
puțin doi, având roluri distincte, derivate din statutul de emițător/sursă și
receptor unic sau multiplu (auditoriu), pasând între ei un mesaj îmbrăcat într-o
formă asupra căreia s-a convenit. Dacă în stadiul preparadigmatic al
comunicării cei doi actori, emițătorul și receptorul, sunt percepuți distinct,
dezvoltarea teoretică ulterioară a permis închiderea buclei de comunicare și
înțelegerea acestora ca îndeplinind simultan roluri diferite (Schramm, 1975). În
plus, modelul convergenței comunicaționale, presupunând alinierea de repere și
valori în scopul înțelegerii reciproce, a permis dezvoltarea analizei de rețea prin
suprapunerea structurii sociale pe fluxul comunicării, pentru o mai bună
înțelegere a ambelor componente (Rogers, 1976:36). În funcție de implicarea în
actul comunicării, raporturile comunicaționale pot fi (McQuail , 1999:47):
emiţător activ - receptor pasiv (EaRp), emiţător activ - receptor activ (EaRa),
emiţător pasiv - receptor activ (EpRa) și emiţător pasiv - receptor pasiv (EpRp).
EaRp caracterizează transferul informațional intenţionat, EaRa se referă la
interacţiunea mutuală, EpRa presupune căutarea informaţiei, iar EpRp se
regăsește întâmplător, în actele de comunicare nedirecţi onată, fără scop. Acest
ultim tip de relație, presupunând pasivitatea ambilor actori și predominanța
funcției fatice, nu este lipsit de importanță: „Astfel de cazuri pot avea însă
efecte cumulate importante pentru că sunt frecvente şi vor avea drept rezultat
întărirea unui cadru de semnificaţii sau relaţii” (McQuail, 1999:47-48),
regăsindu-se în comunicarea rutinieră (obiect de studiu predilect al
etnometodologiei. În plus, gradul de activism al participanților la actul
comunicării trebuie interpretat și în funcție de percepția teoretică a rolului
fiecăruia dintre actori. Dacă modelele procesuale subliniază rolul predominant
242
al emițătorului, există și modele teoretice în baza cărora înțelesul se definește în
termenii negocierii dintre mesaj şi receptor (Thayer, 1968). În înțeles
interacționist, actorii comunicării sunt într-o continuă interacțiune, relația
predominând în actul comunicațional în raport cu conținutul, înglobând
conținutul și comunicând despre comunicare (dimensiune metalingvistică utilă
în decodificarea identificată în urma observației).
Finalitățile (ends) se referă la scopurile imediate și de lungă durată ale
comunicării, putând îmbrăca una dintre formele scopurilor-rezultate (purposes-
outcomes), scopuri explicite, dinainte fixate și convenite cel mai adesea cu
partenerul comunicării, respectiv scopurile–intenţii (purposes-goals), situate la
un nivel mai profund al intenționalității. Scopurile -rezultate au făcut obiectul
analizei comunicării procesuale începând cu schema canonică (Shannon,
Weaver, 1949/1963:4), unul dintre nivelurile comunicării în limitele acestui
model, nivelul C, vizând eficiența (cât de eficient înțelesul recepționat
influențează comportamentul în direcția dorită de emițător). În paralel,
formulele lui Lasswell (1948) și Braddock (1958) au scos în evidență
intenționalitatea producerii de efecte asupra receptorului, comunicarea fiind
privită prin perspectiva efectelor sale persuasive. Finalitățile, în înțelesul
general de efecte asupra partenerului comunicării, au făcut obiectul analizei și
în modelele semiotice, începând cu modelul lui Bühler (1934), care evidențiază
funcția de apel ( Appell), și continuând cu modelul lui Jakobson (1963), care
definește funcția persuasivă (sau conativă) în raport cu relația receptor -emițător
(sau, mai corect spus, receptor-mesaj), descriind efectul mesajului asupra
receptorului și posibilitatea/modalitatea de declanșare a unei reacții afective din
partea receptorului. Și teoriile consistenței cognitive s-au focalizat pe finalitățile
comunicării, teoria simetriei a lui Theodore M. Newcomb (1953) postulând
faptul că încercările de a influenţa depind de gradul de atracţie dintre partenerii
comunicării. Teoriile interacționiste iau în calcul integritatea interacțiunii,
posibil de analizat din perspectivă transdiciplinară, cu focalizare asupra
rolurilor jucate de individ în societate (Goffman, 2007). În ceea ce privește
scopurile–intenţii (purposes-goals), comunicarea de influențare vizând nivelul
profund al intenționalității face apel la proximitatea unui hotar dintre conștient
și inconștient, adică la „porțile unei zone aproape necunoscute în care stă
informația nemonitorizată, alungată, neglijată, neluată în seamă ” (Ruști,
2005:12-13), a unei zone guvernate de refulare, uitare accidentală, camuflare, în
care cuvintele angajează simpatetic alte cuvinte.
Actele (act sequence) se referă atât la „forma și conținutul enunțurilor”,
cât și la „ceea ce se spune și ceea ce se înțelege prin modul în care se spune”
(Kramsch, 2004:37), adică la conținutul mesajului ca intenție a emiţătorului şi
ca interpretare a receptorului, respectiv la forma pe care mesajul o îmbracă.
Mesajul, înțeles în manieră simplificată ca fiind „conținutul” transmis între
actorii comunicării, este în egală măsură purtător de informație în raport cu
referentul, cât și în raport cu propriile reguli de organizare internă, cu codurile
în care au fost elaborate aceste mesaje. În general, în limitele teoriilor și
243
modelelor procesuale (Sfez, 2002a:59) nu se face distincție între mesaj și
pachetele de semnale transmise, purtătoare de informație, simplificare înțeleasă
ca fiind „împachetare” a mesajului în semnale decodificabile după o cale unică.
În sprijinul acestor teorii și modele au venit teoria informației, conform căreia
mesajul, lipsit de conținut semnificant, poate fi redus la producerea de unități
discrete, respectiv de cognitivism, de lingvistica generativă (transformațională)
a lui Noam Chomsky sau de teoria inteligenței artificiale a lui Simon și Newell.
Teoriile semiotice, focalizate asupra mesajului (implicit asupra înțelesului și
interacțiunii acestuia cu actorii comunicării) au contribuit, prin intermediul
seriei semiotice la Peirce (1990:274-275), prin intermediul nivelului prim de
semnificare (denotativă) la Saussure (1972), ulterior prin intermediul nivelului
secund de semnificare la Barthes (1967), la înțelegerea mesajului în integritatea
sa și în complexitatea sa de semnificații asociate. Din perspectiva act
sequences, cea mai importantă mutație s-a produs odată cu studiile
semioticianului italian Umberto Eco (1979), care a identificat o diferență
semnificativă între mesajul ca sursă de informație, deschis interpretărilor (supus
analizei prin intermediul codurilor și subcodurilor), respectiv mesajul
extracodificat: hipo- sau hipercodificat. Mai mult, interacțiunea actorilor
comunicării cu mesajul este definitorie în ceea ce privește posibilitățile acestuia
de a semnifica. Din această perspectivă, Eco (1990:25) distinge între o intenție
de semnificare a autorului/emițătorului ( intentio auctoris), o intenţie a
cititorului/receptorului (intentio lectoris) şi o intenţie a conţinutului (intentio
operis). Acestă abordare conduce la posibilitatea alegerii codurilor și
subcodurilor adecvate raportului cu mesajul, dar și la decodării „abera nte”. În
limitele teoriilor interacționiste – așadar în cadrul teoretic lărgit care a dat
naștere structurii S-P-E-A-K-I-N-G – înțelesul mesajului este perceput ca fiind
într-o interacțiune dinamică, construindu -și propria adâncime fizică,
contribuind la modificarea grilei de interpretare a lumii, purtător de sens în
dinamica autoproducerii sale:

Uităm că mesajul poartă un sens care nu este acela al multidirecţiei sau al

direcţiei vectorizate a elementelor sale în vederea consistenţei sale, ci o
adevărată semnificaţie. Or, semnificaţia nu se poate găsi decât la un nivel
superior de complexitate. Zgomotul nu produce ordine, spune Atlan, ci
complexitate (Sfez, 2002a:80-81),

în consonanță cu vocea distinctă a textului/operei, exprimabilă prin

formula lui Eco intentio operis. Altfel spus, modelele semiotice contribuie la
fundamentarea teoriilor interacționiste în ceea ce privește mesajul, dar la
configurarea întregului comunicațional dinamic concură și fundamentele de
ordin epistemologic. Odată abandonate idealurile rigide ale empirismului logic
și pozitivismului în cunoaștere au fost abandonate și adevărurile analitice. Noua
paradigmă aduce în prim plan cunoașterea factuală, holismul semantic al lui W.
von Orman Quine (1986) ca alternativă la atomism, înțelegerea și învățarea prin

244
apel la ostensiune, nu doar la scheme predefinite, înnăscute. Fundamentările
semiotică și epistemologică concură la o perspectivă dinamică asupra unui
mesaj însemnând deopotrivă formă și conținut, ca întreg organic, inseparabil. În
strictă corelație cu contextul producerii (ruperea mesajului de context
realizându-se doar cu scop analitic și în limitele fundamentării epistemologiei
popperiene), natura devine purtătoare de mesaje, contextul însuși putând fi
interpretat ca mesaj. În viziune paloaltistă, mesajul este înțeles ca fiind
deopotrivă informație/conținut și relație. Această abordare scoate la suprafață
posibilitatea înțelegerii că relația, interacțiunea, comportamentul
comunicațional sunt fundamentale în completarea înțelesului în sine al
mesajului. Relația, înglobând conținutul, poate deschide perspectiva
comunicării despre comunicare, adică a metacomunicării. Mai mult, acordarea
unei ponderi mai importante relației aduce în discuție și cea de-a treia axiomă
paloaltistă, privitoare la natura relațiilor, în baza căreia punctarea secvențelor de
comunicare, respectiv stabilirea normelor de schimb (aspect care va fi tratat
distinct în ceea ce privește normele interacțiunii) sunt și ele purtătoare de conținut.
Cheia comunicării (key) privește tonul sau maniera în care se
performează actul de comunicare (seriozitate, ironie, spirit de glumă etc.) şi
privește deopotrivă forma verbală şi ce a nonverbală (paralingvistică) pe care
acesta le îmbracă. În mod obișnuit, nu se poate face distincție clară între
mesajul transmis verbal (oral) și cel prin intermediul elementelor comunicării
nonverbale, mai ales între forma fonetică a punerii în act a limbii și elementele
paralingvistice și prozodice ce însoțesc obligatoriu actul comunicării orale.
Cheia comunicării nu a reprezentat, distinct, obiect de studiu în cadrul
modelelor și teoriilor procesuale. Începând, însă, cu perspectiva paloaltistă, mai
exact cu cea de-a patra axiomă, conform căreia se statuează faptul că ființele
umane pot comunica atât digital cât și analogic. Chiar dacă rădăcini ale
performării, ale pragmaticii lingvistice, se găsesc începând cu primele teorii
semiotice, chiar dacă bazele epistemologice ale abordărilor interacționiste,
presupunând printre altele abordările „neriguroase” ale lui Searle (1999), care
înlătură frontiera rigidă semantic-pragmatic, reunindu-le sub umbrela unei teorii
a actelor de limbaj ca suport epistemologic al unei teorii a comunicării, sau ale
lui Quine (1986), care aduce în discuție posibilitatea învățării limbii în baza
învățării comportamentului verbal (incluzând verbalizarea și nonverbalul),
Școala de la Palo Alto, prin reprezentanții săi, formulează explicit perspectiva
asupra ansamblului comunicațional verbal-nonverbal. Pe de o parte,
Watzlawick, Beavin Bavelas și Jackson (1967:60) discută despre posibilitatea
interpretării simultane a informațiilor digitale binare la nivelul sistemului
nervos central și a informațiilor analogice la nivelul sistemului neurovegetativ,
în timp ce pe de alta Ray L. Birdwhistell (1952) și Edward T. Hall (1959; 1966)
pun bazele kinezicii, proxemicii și cronemicii. Pe acest fond, cheia comunicării,
în înțelesul lui Hymes, rezidă în maniera performării actului de vorbire,
comportând ambele dimensiuni: verbală și nonverbală. În manieră sumativă,
aspectele nonverbale, prevalând în maniera abordării verbale, pot fi înțelese ca
245
fiind elemente nonverbale vocalice de natură prozodică: intonaţie, accentuare
etc., respectiv paralingvistică: ton, volum, accent, erori de pronunţie, viteză de
vorbire etc (Argyle, 1975/1988:139-152). Variațiile de tonalitate, de ritm etc.
sunt informații suplimentare în ceea ce privește cheia comunicării, fiind
identificabile și contribuind la crearea/menținerea unei atmosfere
comunicaționale, la prevalența spiritului de glumă, a ironiei, a aerului de
seriozitate (chiar gravitate) al unei conversații.
Instrumentele comunicării (instrumentalites)40 se referă la două
categorii importante de elemente ale comunicării: canale și mijloace, respectiv
coduri. Codurile de adresare presupun luarea în considerație a formelor vorbirii
(forms of speech), în care primează provenienţa resursei lingvistice: limbă,
dialect, grai etc., care necesită decodare/traducere, respectiv a stilurilor de
vorbire (speech styles), în care primează inteligibilitatea mutuală. Prima
categorie, a canalelor și mijloacelor de comunicare, nu comportă probleme de
înțelegere în raport cu tipul școlilor de comunicare. Conform înțelegerii în
cadrul modelelor procesuale, canalele reprezintă elemente fixe prin intermediul
cărora sunt transmise pachetele de semnale între emițător și receptor, în timp ce
mijloacele reprezintă suporturile fizice de convertire a mesajelor în pachete de
semnale pentru a putea fi transmise prin intermediul canalelor. Cea de-a doua
categorie, a codurilor, este mai complexă și comportă, în principal, definire
semiotică. Codul este înțeles ca fiind un sistem de semnificare specific unui
grup social sau unei culturi, fiind alcătuit dintr-un sistem de semne (sistem
paradigmatic) și un sistem de norme/reguli/convenții de combinare a semnelor/
unităților paradigmatice (sistem sintagmatic). Începând cu perspectiva
saussuriană, codul, înțeles ca sistem de semne, reprezintă obiectul de studiu al
semioticii (știința semnelor) pe palierul i ntermediar, alături de semnele în sine
pe palierul inferior, respectiv de culturi (ca sisteme de coduri) pe palierul
superior. Având la bază distincția analogic-digital realizată de paloaltiști, una
dintre dezvoltările ulterioare ale percepției codurilor în interacțiunea interumană
este cea a analizei codurilor analogice și digitale, primele arbitrare, cu semne
greu de distins unele de altele, ultimele în care se instituie explicit relația de
atribuire a înțelesului, cu distincție clară între semne. Formele vorbirii:
limbă/dialect/subdialect/grai sunt variabile culturale şi derivă din coduri.
Stilurile vorbirii reprezintă variabile individuale, de natură cognitivă, afectivă şi
comportamentală, aferente procesului de comunicare. Studiul limbii, în înțelesul
etnografiei comunicării, în limitele schemei S-P-E-A-K-I-N-G, vizează
îndeosebi demensiunea pragmatică a acesteia, descrierea și analizarea
capacității vorbitorilor nativi pentru utilizarea limbajului în actul

40
Schema S-P-E-A-K-I-N-G a lui Dell Hymes nu a constituit element distinct de studiu de
specialitate în România, fiind amintită ocazional, în cadrul unor trimiteri din lucrările științifice
ale anumitor autori, majoritatea utilizând terminologia originală; Chiar dacă elementul
„instrumentalities” ar fi trebuit să comporte o altă traducere, am preferat traducerea
„instrumente ale comunicării”, similară traducerii franceze „instruments de communication”
(Blanchet, 2008:4).
246
comunicațional real, nu în situații limitative. Instrumentele comunicării nu
presupun descrierea abilităților potențiale ale vorbitorului/ ascultătorului ideal,
după cum afirmă Farah (1994:125), prin urmare asocierea acestei scheme
presupune legătura cu competența comunicativă actuală a utilizatorului limbii.
Normele (norms) comunicării în înțelesul dat de Hymes sunt norme ale
interac țiunii, cu referire la mecanismele interacţionale ale conversaţiei,
respectiv ale interpretării, vizând obişnuinţele comunicaţionale/normele de
interacţiune socială. Aceste norme se referă la dimensiunea empatică/fatică a
comunicării, la modul de angajare în conversație, indicând gradul de deschidere
spre comunicare, respectiv nivelul de angajare în raporturile reciproce. Normele
minimale de politețe privitoare la salut, la cererea scuzelor, sunt cele care intră
sub incidența acestei categorii. În esență, normele comunicării sunt cele care
definesc comunitatea de vorbire, de dialog, de discurs sau comunitatea practică.
Comunitatea de vorbire, în termenii lui Hymes, are în prim plan normele
comunicării (Johnstone & Marcellino, 2011:61). Din aceste considerente,
problematica studierii normelor comunicării devine fundamentală în
comunicarea interculturală. Datorită diferențelor care există între reprezentantul
unei culturi și reprezentantul altei culturi aflați în contact comunicațional este
imperativă explicarea, indicarea, justificarea pattern-urilor interacționale.
Particularitățile privitoare la comportamentele specifice anumitor spații sau
medii sociale - „Normele de interacțiune implică evident analiza structurii
sociale și relațiile sociale generale într -o comunitate”, notează Hymes (1974:60)
– intră sub incidența acestor norme. Normele de interacțiune se refereră la
necesitatea de a nu interveni pentru a întrerupe o conversație, la necesitatea
ascultării, la toleranța în actul comunicațional, la respectarea drepturilor
celuilalt, la angajarea activă în conversație prin lămurirea semnificațiilor
neînțelese, prin necesitatea argumentării, justificării punctelor de vedere,
pozițiilor, deciziilor, soluțiilor. Ele reprezintă o formă de norme de conduită, de
angajare corectă în dialog, de norme sociale nescrise, esențiale în moralitatea
socială. În ceea ce îl privește pe emițător, pe cel ce se angajează în comunicare
de pe poziția de instanță discursivă, n ormele de interacțiune se referă, la modul
general, la mecanismele interacționale ale conversației generate de impunerile
discursive generale: coeziune și coerență discursive, informativitate și
relevanță/pertinență. Normele de interpretare sunt rezultatul menținerii deschise
a anumitor norme de interacțiune, implicând sistemul de credințe din cadrul
unei comunității (Hymes, 1974:60). Normele de interpretare oferă informații
despre comunitatea de vorbire și cultura rezultantă (în cazul interacțiunii
multiculturale) în urma proceselor aculturative, presupunând un standard
convenit, împărtășit de membrii comunității transetnice, în înțelesul de reguli cu
caracter prescriptiv. Aceste norme privesc mecanismul interacțiunii sociale pe
întregul parcurs de la perceperea de sine la autointeracțiune, fără a fi șabloane
rigide de interpretare. Acțiunea interioară, toward himself (Blumer, 1969:81),
este cea care se află la baza acordului la normele sociale specifice comunității
de vorbire în înțelesul lui Hymes, dar acordarea se realizează sub amprenta
247
„înțelesului împărtășit”, convenit sau fixat prin intermediul simbolurilor și
negociat de participanții la viața socială. În general, n ormele interacțiunii și cele
ale interpretării derivă din comportamentul social dramaturgic, analizat de
Goffman (2007). Negocierea interacțiunii și interpretării implică un modus
vivendi interacțional, presupunând o definire generală a situației (în limitele
comunității de vorbire, și nu ale comunității de limbă) .
Genul (gender) se referă la tipul de activitate de limbaj, care comportă
forme variate, cum ar fi: conversaţia, discuţia, explicarea, demonstraţia, jocul de
rol etc. Noţiunea de gen, provenind din cadrul poeticii literaturii, desemnează o
categorie fundamentală a teoriei literare, contribuind la clasificarea și reunirea
sub cupola aceleiași categorii de opere literare asemănătoare prin structura
conţinutului, modalităţile compoziţionale sau procedeele estetice. Ulterior,
noțiunea de gen s-a extins asupra tuturor producţiilor verbale. Stabilirea genului
comunicațional, în particular a celui discursiv, depinde de criterii cum ar fi:
finalităţile discursive, statutul partenerilor legitimi, a locului şi momentului
legitim (presupunând o anumită periodicitate, o durată de desfăşurare,
continuitate în desfăşurare şi durată de perimare), suportul material sau
organizarea textuală (Maingueneau, 2008:78-81). Genurile discursive constituie
„dispozitive de comunicare care pot apărea dacă anumite condiţii socio-istorice
sunt îndeplinite” (Maingueneau, 2008:71), fiind adeseori confundate cu tipurile
de discurs, diferența dintre cele două constând în ancorarea socială legitimantă,
respectiv în caracteristicile formale ale textelor. Tipurile discursive cele mai
importante sunt: narativ, descriptiv, instructiv și argumentativ. Din această
perspectivă, genul discursului este nesatisfăcător, deoarece privește mai degrabă
asocierea cu diferite sectoare ale activității sociale sau instituții, decât cu
anumite comunități. În în țelesul lui Hymes (1974:61), genul se referă la
posibilitățile de identificare a caracteristicilor formale tradițional recunoscute,
particularizate în cazul unei componente a evenimentului conversațional,
intrând în discuție dialogul ocazional, gluma, povestirea, lectura, prezentarea
formală etc., dar spre deosebire de celelalte elemente componente ale schemei
S-P-E-A-K-I-N-G, genul nu a fost tratat suficient de explicit41. Genul comportă,
în limitele etnografiei comunicării, un înțeles minor, elementar sau minimal,
cele menționate în studiul inițial al lui Hymes, respectiv un înțeles de „gen
complex”, insuficient abordat teoretic, presupunând o ancorare etnografică de
natură metacomunicațională, cu ancorare în comunitatea de vorbire. În
interiorul acestei arii a cunoașterii, genul nu poate fi studiat distinct de context
sau participanți, și, în ciuda extinderii studiului asupra genului comunicațional,
analiza privește înțelesurile propuse de antropologul american.

41
„Analiza genului la Hymes nu a fost aplicată conversației, probabil din lipsa explicitului în
luarea în considerație a relației dintre gen și alte componente ale grilei SPEAKING și
exprimarea lor în limbă”, remarcă Eggins & Slade (1997/2004:34).
248
 modele şi teorii ale comunicării

249
interculturale
250
 24. Preliminarii epistemologice ale comunicării interculturale
24.1. Raporturile contemporane dintre cultură și comunicare .
Comunicarea interculturală. Date fiind perspectivele puse în discuţie,
privitoare la relaţia indivizibilă dintre comunicare şi cultură şi afluxul
migraţionist contemporan – cel mai important după dislocările din stepa asiatică
ale primului mileniu creştin -, odată ce principiile teritorialităţii şi stabilităţii au
fost serios puse la îndoială de fenomenele sociale specifice societăţii
postmoderne, culturile sunt puse faţă în faţă în interacţiuni zilnice, diverse.
Indivizi aparţinând culturilor diferite, având aşadar pattern-uri comunicaţionale
diferite, interacţionează şi vizează inteligibilitatea şi eficienţa în interacţiunile
lor. Societatea contemporană, a cărei elită este preponderent nomadă şi
extrateritorială, impune norme fluide, flexibilitate, instantaneitate. Mai mult, se
construiesc comunităţi lichide, răspândite teritorial, dar extrateritoriale în
esenţă; cei care le locuiesc sunt indivizi care se simt acasă în mai multe
universuri lingvistice. În afara acestor comunităţi rămân, cantonate în trecut,
comunităţile tradiţionale, raportate la alte valori culturale. Societatea
contemporană pune, însă, faţă în faţă, reprezentanţi ai nomadismului
contemporan cu reprezentanţii culturilor stabile, iar aceştia din urmă par de cele
mai multe ori fragili, neputând ţine pasul cu ritmul civilizaţiei:

<Indivizii fragili>, condamnaţi să-şi petreacă viaţa într-o <realitate

poroasă>, au senzaţia că patinează pe gheaţă subţire; iar atunci când
<patinăm pe gheaţă subţire>, remarcă Ralph Waldo Emerson în eseul său
Prudenţă, <siguranţa noastră depinde de viteza pe care o avem>. Indivizii,
fragili sau nu, au nevoie de siguranţă, tânjesc după siguranţă, caută siguranţă
şi atunci încearcă, atât cât le permite abilitatea, să menţină o viteză mare în
tot ceea ce fac. Alergând printre alergători rapizi, a încetini înseamnă a fi
lăsat în urmă; alergând pe gheaţă subţire, a încetini înseamnă pericolul serios
de a te îneca. Viteza urcă, prin urmare, în vârful listei cu valori de
supravieţuire (Bauman, 2000:196).

Acest tip de nomadism, generat de nevoia menţinerii unui ritm

concordant cu ritmul fluctuaţiilor pe piaţa valorilor civilizaţiei, apreciat de
Bauman, este analizat critic de Sartori. Diversitatea îmbogăţeşte atât individul,
cât şi comunitatea, dar această diversitate nu presupune raportarea la fluctuaţiile
unor valori materiale (a se vedea nomadismul în organizaţiile transnaţionale).
Indivizii, aparţinând unor culturi diferite, fiind purtători ai seturilor de valori
specifice respectivelor culturi, sunt dispuşi să se deschidă în limitele date de un
cod genetic identificat cu valorile pluralismului, şi nu cu „novitismul”, cu
frenezia de a fi nou cu orice preţ, de a te alinia continuu la mutaţiile apărute la
nivelul valorilor materiale (Sartori, 2007:14-15). Comunicarea interculturală
devine cu predilecţie obiectul analizei în limitele orizontului concret, al „lumii
251
date”. În acest cadru al concretului adevărul consensual (Habermas,
1983a:209)42 se instituie ca raport interindividual, nu ca raport cultural. Dar în
afară de adevărul consensual care se clădeşte în interacţiunea dintre doi indivizi
apaţinând aceluiaşi mediu cultural, prin convergenţă comunicaţională,
comunicarea care se poate închega între reprezentanţii a două culturi diferite se
realizează în limitele impuse de inteligibilitatea reciprocă şi de barierele
culturale şi lingvistice. Dincolo de barierele de concepţie se impun şi pattern-
urile mentale legate de organizarea internă a structurii sintagmatice, schemele
percepute ca aparţinând unei „gramatici universale”, la care face trimitere
Chomsky, dar şi propria grilă mentală de percepţie a fiecăruia, influenţată de
credinţele, convingerile şi opiniile modelate de cultura de provenienţă.
Aşadar, într-o lume dinamică, fluctuantă, indivizii sunt puşi în situaţia
de a intra în contact cu reprezentanţi ai unor lumi culturale similare. Nu poate fi
ocolită ipoteza opacităţii lingvistice, care îşi are rădăcinile în relativismul
lingvistic al lui Sapir şi Whorf. Plecând de la observaţia antropologului Franz
Boas (1911), conform căreia experienţa este clasificată diferit în limbi (şi
culturi) diferite şi prin urmare limba reflectă gândirea şi psihologia membrilor
comunităţii lingvistice, Sapir adânceşte studiul în linia raportului limbă-gândire,
considerând limba un cadru de ghidare a realităţii sociale şi, implicit, a culturii.
Whorf preia ideea profesorului său şi continuă studiile, elaborând ipoteza
relativităţii lingvistice, conform căreia faptele sunt percepute diferit ca urmare a
orizonturilor lingvistice diferite ale membrilor comunităţilor lingvistice diferite.
Aşadar, ceea ce constiuia la Sapir (2000:104) ideea corespondenţei limbă-
cultură doar la nivel semantic: „(...) doar conţinutul limbii este intim legat de
cultură”, a devenit la Whorf (1941:200) corespondenţă şi la nivel sintactic.
Aşadar, în linia deschisă de Boas şi continuată de antropologii Sapir şi Whorf,
între natura limbajului şi modul de gândire al utilizatorilor acestuia există o
relaţie de indeterminare, ceea ce se pliază pe modul de a percepe o realitate
lingvistică în mod localist şi nu globalist. Ipoteza opacităţii lingvistice, susţinută
de o parte a comunităţii specialiştilor, combătută de o altă parte (dintre care îi
amintim pe Chomsky şi pe Fodor), ridică problema barierelor de comunicare, ca
urmare a grilelor diferite de interpretare; dar această ipoteză, odată cu
închiderea indivizilor în carapacea propriilor culturi, ridică şi problema
stereotipurilor, a generalizărilor, a prejudecăţilor în raport cu celălalt. În fond,
stereotipul cultural este rezultatul unei interpretări etnocentrice a celuilalt, adică
o punere în evidenţă a opacităţii culturale amintite de Sapir şi Whorf. Indivizii
aparţinând culturilor diferite vin cu bagajul de valori ale propriilor culturi, pe

42
În Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative sunt puse bazele unei teorii
consensuale a adevărului, care presupune o interacţiune constând în negocierea înţelesurilor şi
adevărului: „Pentru a deosebi enunţurile adevărate de cele false eu mă raportez la judecata
altuia şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care aş putea purta o convorbire (în care eu
includ contrafactual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla dacă istoria vieţii mele
ar fi coextensivă cu istoria umanităţii). Condiţia adevărului enunţurilor este acordul potenţial al
tuturor celorlalţi” (Habermas, 1983a:209).
252
care îl expun prin intermediul proprilor limbi, modelate în cadrul cultural de
apartenenţă. Este firesc, în acest caz, să discutăm mai întâi despre bariere de
natură lingvistică – legate de actul decodării mesajului transmis, vizavi de
expunerea propriilor sisteme de valori, iar apoi de bariere de natură culturală:
religioasă, conceptuală, privitoare la comunicarea nonverbală (aspecte studiate
de proxemică, de cronemică etc.). De pildă, religia poate determina caracterul
înalt contextual al unei culturi, iar încălcarea (neintenţionată) a unor reguli cu
privire la conduita, gestica, spaţiul intim impuse de cultură poate fi
înţeleasă/interpretată greşit, ca ofensă, şi poate conduce la conflicte majore, atât
la nivel individual, cât şi de grup. Barierele de comunicare de natură lingvistică
survenite în cazul comunicării dintre indivizi aparţinând unor comunităţi
lingvistice diferite, pot fi depăşite, în schimb, de limbajul nonverbal controlat
dacă respectivele persoane aparţin aceleiaşi comunităţi paralingvistice. Aceste
bariere pot fi depăşite şi prin minimul interes în a cunoaşte şi accepta elementele
paradigmatice ale codurilor culturii partenerului de dialog. Depăşirea se mai poate
realiza şi prin punerea în comun (comunicare) a valorilor comune, a apropierii
geografice sau istorice, a tipurilor dominante de organizare a societăţilor de
aparteneneţă, a credinţelor individuale comune. Spiritul timpului (Zeitgeist)
direcţionează, aşadar, dialogul ştiinţific asupra raportului cultură-comunicare
înspre provocările comunicării interculturale, în limitele orizontului
„concretului”. Acest nivel individual, al semnificării, presupune proiectarea
umbrei similarităţii şi echipotenţei în manieră similară, fără posibilitatea de a
discerne sensul cauzalităţii:

Trecerea de la comunicare la cultură ne este oferită printr-o tranziţie

uniformă, căci, aşa cum arăta Hall, “Cultura înseamnă comunicare, iar
comunicarea înseamnă cultură”. Cu alte cuvinte, atunci când privim la
comunicare şi cultură este greu să hotărâm care este vocea şi care este ecoul.
(Samovar et al., 2007/2010:22)

Situarea în acest orizont al interdeterminărilor, imposibil de înţeles în

spaţiile culturale monocrone – cele ce dau tonul schimbărilor sociale (şi
culturale) contemporane -, în care e dificil de depăşit “încapsularea” lumii
concrete de factură blagiană (1937), este decriptată în literatura de specialitate
în termenii situării în Zeitgeist43. Cultura, învăţată, împărtăşită, transmisă din
generaţie în generaţie, bazată pe simboluri, dinamică, modelează
comportamentul uman (în special cel comunicaţional), dar oamenii sunt mai

43
În spiritul vremii, preluând perspective lui Anthony Smith, Samovar et al. (2007/2010:23)
privesc necesitatea zăbovirii asupra raporturilor cultură-comunicare doar pentru că “se
întâmplă” din ce în ce mai frecvent, mai pregnant, contactul intercultural: “În societatea
modernă oameni diferiți comunică în moduri diferite, la fel cum de altfel fac oamenii
pretutindeni în lume; iar modul în care ei comunică este modul în care trăiesc. Este cultura lor.
Cine cu cine vorbește? Cum? Și despre ce? Acestea sunt întrebări din dom eniile comunicării și
culturii. (...) Când elementele comunicării diferă sau se schimbă, elementele culturii diferă sau
se schimbă. Comunicarea și cultura sunt inseparabile.”
253
mult decât membrii ai propriilor culturi. Din păcate, în termenii comunicării
interculturale focalizarea se realizează de regulă pe activităţile individuale, pe
ceea ce excede calitatea de membru al unei culturi. Amprenta culturală este
studiată, în câmpul comunicării interculturale ca trăsătură ajutătoare, ca
particularitate diferenţiatoare, în scopul preîntâmpinării formulărilor
simplificatoare de tipul prejudecăţilor şi stereotipiilor culturale. Pentru evitarea
acestora se recomandă înţelegerea generalizărilor ca fiind reprezentări
aproximative, nu absolute, ca făcând referire la „core values”: valori
comportamentale cu o anumită regularitate, într-un interval temporal
îndelungat, respectiv ca fiind rezultatul unor concluzii relative despre
fenomenul cultural, exprimabile mai corect în termenii tendinţelor, mediei,
asemănării etc. În aceste condiţii, ale emergenţei problematicii contactului
transcultural, comunicarea interculturală devine temă predilectă a discuţiilor în
sfera intelighenţiei, fără însă ca studiul să reflecte mutaţiile în planul orizontului
inconştientului. Ceea ce produce comutarea spre acest areal al discuţiilor este
tocmai schimbarea culturală preconizată, de multe ori decriptată în termenii
schimbării sociale, „viitorul” care obligă aducerea în zona interesului imediat a
comunicării interculturale ca urmare a provocărilor legate de fenomenul
globalizării, de conflictele internaţionale, de competiţia pentru resurse, de
schimbările de mediu, de sănătatea globală şi, nu în ultimul rând, de population
shifts (Samovar et al., 2007/2010:2). Această situare voită în orizontul
concretului, generată de problemele mai sus amintite, în special de population
shifts, conduce la definiri rigide ale contactului comunicaţional intercultural:

Pentru noi, comunicarea interculturală are loc atunci când un membru al unei
culturi produce un mesaj spre a fi consumat de către un membru al altei
culturi. Mai precis, comunicarea interculturală implică interacţiunea dintre
oameni a căror percepţii şi sisteme de simboluri sunt suficient de diferite
pentru a modifica evenimentul comunicării. (Samovar et al., 2007/2010:12)
Comunicarea interculturală (ICC) este studiul comunicării interpersonale
heterofile dintre indivizii diferitelor culturi. ICC este focalizată pe
interacţiunea interpersonală a oamenilor care reprezintă diferite culturi.
Unitatea de analiză în ICC este, în mod tipic, diada interpersonală. (Rogers
& Hart, 2002:2)

De multe ori, în terminologia de specialitate anglo-saxonă, se fac

confuzii sau asocieri voite, ale unei congruenţe anunţate, între expresiile
comunicare interculturală (intercultural communication) şi comunicarea
transculturală (cross-cultural communication). Acest aspect atrage după sine
necesitatea marcării alternanţei în utilizare, ilustrativă fiind în acest sens
explicaţia furnizată de Assante & Gudykunst (apud Risager, 2005:1674):

(...) atât comunicarea trans- cât şi cea interculturală se referă la comunicarea

interpersonală. Comunicarea transculturală se concentrează pe studiile
comparate ale comunicării interpersonale în diferite culturi, în timp ce
254
 comunicarea interculturală se axează pe interacţiunea dintre persoane
reprezentând diferite culturi (iar comunicarea internaţională priveşte
comunicarea de masă între structurile media naţionale). Oricum, există o
confuzie terminologică aici, atât timp cât termenii intercultural şi
transcultural sunt utilizaţi alternativ.
24.2 Direcții de dezvoltare a comunicării interculturale. Comunicarea
interculturală, un domeniu relativ, îşi are originile în studiile interacţioniste
paloaltiste şi în actele însoţitoare (cum ar fi cursul lui Edward T. Hall din cadrul
Foreign Service Institute, ţinut între 1950 şi 1955), deşi rădăcinile sale se găsesc
în antropologie, în modelele entocentrice ale evoluţiei culturale realizate de
Louis Henry Morgan sau Edward B. Tylor, respectiv în interpretările nivelului
inconştient al culturii realizate de Franz Boas, Edward Sapir, Benjamin Lee
Whorf, Ruth Benedict sau Margaret Mead. Rogers şi Hart (2002:3) alătură
stadiului preparadigmatic al dezvoltării comunicării interculturale studiile lui
David Efron (1941) şi K. Oberg (1960), asociind însă şi concepte sau teme
provenite din câmpul sociologiei, din scrierile lui William Graham Sumner,
Georg Simmel, Kurt Lewin sau Gordon Allport. Actul de naştere al comunicării
interculturale este considerat a fi articolul „The anthropology of manners”
publicat de Hall în 1955, dar referenţială rămâne lucrarea „The Silent
Language” din 1959, care se focalizează pe concepte cheie şi principii
operaţionale şi în ziua de astăzi, printre care şi cel al intercondiţionării cultură-
comunicare: „Cultura este comunicare şi comunicarea este cultură” (Hall,
1959/1984:219). Ulterior, comunicarea interculturală şi-a câştigat statutul de
ramură ştiinţifică distinctă, făcând obiectul unor cursuri universitare în spaţiul
educaţional american: University of Pittsburgh, Michigan State University etc.,
respectiv al unor studii de specialitate, dintre care merită amintite, în primul
rând, „Intercultural Commmunication: A Reader” (Samovar & Porter, 1972),
„The Handbook of Intercultural Communication” (Assante et al., 1978) sau
„Handbook of International and Intercultural Communication” (Gudykunst &
Mody, 2002), fără a omite nume importante precum cele al lui L.S. Harms
(1973), John Condon şi Fathi Yousef (1976), K.S. Sitaram şi Roy Cogdell
(1976), Carley Dodd (1977) sau Michael Prosser (1978). Ultimele două decenii
au reprezentat perioada de referinţă în dezvoltarea acestei arii disciplinare. Au
apărut teorii şi modele ale comunicării interculturale, cum ar fi: teoria
managementului identităţii a lui Cupach şi Imahori (1993), teoria negocierii
identităţii a lui Ting-Toomey (1993), teoria acomodării comunicaţionale a lui
Gallois et al. (1995), teoria AUM (Anxiety-Uncertainty Management) a lui
Gudykunst (1995), teoria co-culturală a lui Orbe (1998), teoria adaptării
interculturale a lui Kim (2001), teorii şi modele ale dezvoltării competenţei de
comunicare interculturală: Bennett (1993), Kramsh (1993), Brislin şi Yoshida
(1994), Pennycook (1994), Byram (1997), Hajek & Giles (2003), Wen (2004),
King & Baxter-Magolda (2005), au fost elaborate studii de sinteză, printre care
cele ale lui Wiseman (1995), Young (1996), Novinger (2001), Hajek & Giles
(2003), Gudykunst & Kim (2003), Samovar, Porter & McDaniel (2007),
255
Assante, Miike & Yin (2008), Spitzberg & Changnon (2009), sau studii privind
arii distincte de referinţă. Într-un tablou generalizator al tratării problematicii
comunicării interculturale, direcţiile de dezvoltare pot fi reprezentate ca în
fig.72.

Fig.72 Direcţii de cercetare a raportului comunicare-cultură.

Teritoriul disciplinar al „comunicării interculturale” este necesar a fi

completat şi particularizat cu aspectele privitoare la evadarea din „capsula”
primului orizont blagian, al concretului, manifestată prin focalizarea asupra
pattern-urilor comunicării interculturale. Cercetarea pattern-urilor comunicării
interculturale se fundamentează pe demersurile întreprinse în studierea pattern-
urilor culturii. Înainte de celebra aserţiune a lui Hall privind congruenţa cultură-
comunicare, accepţiunea culturii ca pattern aduce în discuţie lucrarea de
referinţă a antropologului american de orientare culturalistă, Ruth Benedict,
„Patterns of Culture” (1934), care se focalizează asupra maleabilităţii umane şi
asupra forţei modelatoare a culturii, în direcţia deschisă de Edward Sapir în
1928, care intenţiona să publice o lucrare intitulată „The Psychology of
Culture”, în baza cursurilor susţinute la Yale University (un manuscris al
acestui curs fiind ulterior reconstruit şi publicat în 1993).
Plecând de la „Patterns of Culture” au luat naştere lucrări care tratează, la
modul general sau aplicat la numite contexte sociale, pattern-urile culturale ale
percepţiei, gândirii şi comunicării, cum ar fi cele ale lui Parsons & Shils (1951),
care privesc variabilele pattern-urilor (ce au dat naştere valorilor de orientare în
relaţiile interumane în modelul Klukhohn-Strodbeck în 1961, dimensiunilor
culturale în modelul Hofstede în 1980, respectiv Minkov în 2007), ale lui
256
Geertz (1973), care ia în calcul, în afara pattern-urilor, mecanismele de control,
ale lui Philipsen (1975), care consideră că pattern-urile culturale îmbracă forma
simbolurilor, înţelesurilor, premizelor şi regulilor, sau ale lui Stewart & Bennett
(1991), care construiesc un cadru al examinării diferenţelor de gândire,
cunoaştere, comunicare în cazul americanilor, japonezilor şi europenilor etc.
Studiul în linia pattern-urilor culturale a alunecat, treptat, de pe teritoriul
antropologiei, mai precis din aria relativismului cultural, în cel al comunicării
interculturale, direct sau prin prisma comunicării culturale, termen introdus în
1981 de Gerry Philipsen după lectura unui eseu al lui Mihail Bahtin publicat în
1953 şi dezvoltat ulterior de Ting-Toomey (1984), Carbaugh (1985), Cushman
& Cahn (1985) etc. Studiul pattern-urilor comunicării interculturale a făcut
obiectul atenţiei specialiştilor începând cu 1979, anul susţinerii tezei de doctorat
de către Yves Winkin la University of Pennsylvania, intitulată „Patterns of
Intercultural Communication: An Exploratory Ethnographic Study of an
American Interantional House” şi a fost continuat de Sigman (1991),
Gudykunst & Kim (2003), Schadewitz (2009) etc. O altă direcţie fecundă de
cercetare, izvorâtă tot din studiile lui Sapir, are drept centru de interes pattern-
urile lingvistice, dar această cale a servit mai degrabă scopurilor lingvisticii
decât celor ale comunicării interculturale. Cu toate acestea, merită amintite
contribuţiile lui Benjamin Lee Whorf şi Edward T. Hall în stadiul
preparadigmatic al dezvoltării comunicării interculturale, precum şi amprenta
lăsată de şcoala sociolingvistică asupra acestei dezvoltări: Hymes (1971),
Bernstein (1971), Gumperz & Hymes (1972), Labov (1975) etc. De altfel, atât
pe filiera comunicării culturale a lui Philipsen, cât şi pe cea a pattern-urilor
lingvistice, studiul pattern-urilor comunicării interculturale alunecă pe teritoriul
etnografiei comunicării. Acest teritoriu, delimitat în urma unei tradiţii
îndelungate de studii etnografice, începând cu antropologii americani Franz
Boas şi Alfred Kroeber şi cu antropologii britanici (puternic influenţaţi de
americani) A.R. Radcliffe-Brown şi Bronislaw Malinowski, reprezentanţi ai
funcţionalismului cultural, ultimul interesat de „înţelesurile” sociale şi culturale
ale acţiunilor, evenimentelor, obiectelor şi legilor funcţionale în contextul
cultural imediat, a obţinut autonomia în raport cu antropologia datorită tradiţiei
americane a lingvisticii descriptive, începută cu Edward Sapir şi continuată cu
Floyd Lounsbury, Mary Haas, Carl Voegelin, Paul Friedrich, Dell Hymes. Anii
’70 ai secolul XX, în care sau pus bazele sociolingvisticii, au îndepărtat
definitiv teritoriul etnografiei comunicării de lingvistica generativă
chomskyană, conferind, prin deschiderile către domeniile antropologiei,
sociologiei, psiholingvisticii, lingvisticii aplicate etc. un cadru interdisciplinar
de dezvoltare fecundă a comunicării interculturale şi a studiului pattern-urilor
acestei comunicări luând în calcul continuumul comunicaţional cu contextul
producerii sale. Studii recente scot în evidenţă valabilitatea menţinerii şi
adâncirii în profunzime a cercetării în domeniul pattern-urilor comunicării
interculturale în domeniul etnografiei comunicării, cum ar fi cele ale lui Saville-
Troike (2003), Carbaugh (2005), Lidlof & Taylor (2011).
257
 25. Teorii și modele ale formării competenței de comunicare
interculturală
25.1. De la competența de comunicare interpersonală la
competența de comunicare interculturală . Putem discuta, în termenii
competenței , de o structurare în două componenete distincte: prima privitoare la
dimensiunea lingvistică, cealaltă la dimensiunea performativă. Dacă în primul
caz formularea „competenţă lingvistică” este suficientă, în cazul performării
este necesar apelul la „competenţa de comunicare”. Însă, „competenţa de
comunicare” nu presupune doar utilizarea factuală a limbajului, doar
performarea ocazională, ci ancorarea în egală măsură în performanţa
comunicaţioanlă şi evaluarea ei. Prin urmare, putem distinge între competenţa
de comunicare interpersonală şi abilităţile comunicaţionale, văzute drept
„componentele specifice care întăresc sau contribuie la manifestarea sau la
luarea în considerare a competenţei” (Spitzberg & Cupach, 1989:6). De altfel,
diferenţa este dată de perspectiva lui Spitzberg & Cupach, care propun un
model diadic de competenţă interpersonală bazat pe perspectiva relaţională.
Practic, această perspectivă relaţională stă la baza definirii competenţei de
comunicare, în termenii în care a fost adusă la lumină de Habermas, Piepho,
Hymes, Canale & Swain, Bachman sau Widdowson. Competenţa, la modul
general, vizează eficenţă (effectiveness) şi adecvare (appropriateness), iar
competenţa interpersonală în baza modelului relaţional diadic al lui Spitzberg &
Cupach conferă următoarea constituţie:

Eficienţa este relevantă pentru atingerea unor obiective cum ar fi satisfacţia,

schimbările dorite sau creativitatea. Importanţa adecvării priveşte
contextualitatea sau specificitatea relaţiei/contextului. Cunoaştinţele cuiva,
motivaţia şi abilităţile vizează eficienţa şi adecvarea percepute şi, în cele
din urmă, influenţează luarea în considerare a competenţei celuilalt
(Wiemann et al., 1997:31).

Plecând de la această structurare, Munby (2004:21) configurează o

constelaţie de competenţe care fac atingere la competenţa de comunicare
interpersonală. Distincţia competenţă – abilităţi de comunicare poate fi privită
din dublă perspectivă: pe de o parte în manieră incluzivă, primul termen având
o sferă de cuprindere mai largă decât cel de-al doilea şi incluzându-l, pe de altă
parte din perspectiva raportării la eficienţa şi adecvarea vizate. În prima situaţie,
„(...) competenţa de comunicare a fost privită ca o judecată socială despre
comportament, în contrast cu noţiunea de „aptitudini” comunicaţionale, care se
referă la comportamentele comunicative verbale şi nonverbale ale
interlocutorului (Hammer, 1989).” (Hajek & Giles, 2003:936). Cea de-a doua
perspectivă presupune eficienţă şi adecvare, conducând la rezultate de natură
258
relaţională, doar în cazul competenţei. În fond, „competenţa interpersonală este
intim legată de menţinerea satisfacerii reciproce, de sistemele relaţionale
eficiente... De fapt, dintr-o perspectivă interacţională, nu putem vorbi despre o
persoană ca fiind competentă în afara unei anumite relaţii sau a unui set de
relaţii” (Wiemann et al., 1997:26). Diferenţiind între elementele componente
ale competenţei la modul general, între componentele competenţei de
comunicare interpersonală în particular, dar şi distingând între competenţă
comunicaţională şi abilităţile de comunicare, putem însuma aceste caracteristici
într-un întreg funcţional, care să confere pe de o parte perspectiva
funcţionalităţii, pe de alta, posibilitatea de a analiza elementele componente ca
procese psihice, activităţi observabile sau valori încastrate în structura
constitutivă a fiecărei persoane în parte, şi, mai ales, de a le educa în sensul
dezvoltării competenţei de comunicare interpersonală. În acest sens, am ales să
sistematizez competenţa de comunicare interpersonală prin apel la modelul
Wiemann & Wiemann (1992), apud Wiemann et al. (1997:38).
CADRUL C U LT U R A L

istoricul aşteptări
relaţiei pentru viitor

RELAŢIA
INTERACŢIUNEA
C AD R U L C U L T U RA L

CA D R U L
CURENTĂ

aşteptări
funcţiuni curente şi funcţiuni
scopuri
C U LT U R AL

comportament comportament
stil de comunicare stil de comunicare
identitate culturală identitate culturală
concepţia despre sine concepţia despre sine
etică şi valori perceperea etică şi valori
memorie partenerului memorie
atribuţii atribuţii
percepţii percepţii
cogniţie cogniţie

CADRUL C U LT U R A L

Fig.73 Modelul competenţei de comunicare Wiemann & Wiemann (1992), apud

Wiemann et al. (1997:38)

Competenţa de comunicare interpersonală trimite, printre altele, la un

cadru cultural comun. Cadrul cultural este negociat în termenii identităţilor
259
culturale ale celor doi actori ai comunicării, puşi faţă în faţă, în ipostaze de a se
percepe pe sine în actul performativ şi de a îl percepe şi evalua pe celălalt, într-
un joc al negocierii de poziţii şi de exprimare a identităţii. Identitatea culturală
devine, astfel, importantă în sensul definirii unui nou concept, cel de
competenţă de comunicare interculturală, care presupune racordarea la cadrul
cultural de referinţă şi nu restrângerea sau particularizarea competeneţei de
comunicare interpersonală la contextul pluricultural de producere.
25.2. Competența de comunicare interculturală. Raportu rile cu
competența de comunicare interpersonală . Competenţa de comunicare
interculturală presupune existenţa unui cadru intercultural de referinţă. Raportat
la acest cadru,

În general considerăm comunicarea a fi „interculturală” în măsura în care

interlocutorii percep apartenenţa lor la grup ca fiind importantă indiferent de
contextul întâlnirii (vezi Tajfel & Turner, 1986), dar recunoaştem şi adoptăm
punctul de vedere privitor la faptul că această comunicare este
„interculturală” în cazul în care apartenenţa la grupul respectiv presupune un
număr relativ mare de persoane (de exemplu, grupuri naţionale şi etnice, cu
istoriile, valorile, artefactele, obiceiurile şi pattern-urile comunicaţionale
unice) (Hajek & Giles, 2003:937)..

Comunicarea interculturală poate fi privită, aşadar, în sens restrâns şi în

sens larg. În accepţiunea lui Redder şi Rehbein (apud Risager, 2005:1677),
comunicarea interculturală în sens restrâns se poate realiza în cadrul aceleiaşi
societăţi, utilizându-se aceeaşi limbă de comunicare, iar în sens larg priveşte
membrii unor societăţi diferite, utilizând diferite limbi native. Aşadar, odată
definit cadrul de referinţă în care comunicarea interpersonală poate fi văzută ca
fiind interculturală, putem aduce în discuţie termenii eficienţă şi adecvare
(caracterizând competenţele la modul general) şi în cazul competenţei de
comunicare interculturală. Competenţa de comunicare interculturală reprezintă,
în termeni simpli, acel tip de comportament comunicaţional adecvat şi eficient
într-un context oarecare (Samovar et al., 2010:384), dar într-o abordare extinsă,
această competenţă, presupunând abilitatea de a acţiona eficient şi adecvat
indiferent de cadrul cultural, vizează un profil psihologic al celui care comunică
conturat cel puţin pe componentele: motivaţia de a comunica; un fond adecvat
de cunoaştere culturală; abilităţi de comunicare adecvată; sensibilitate; caracter
(Samovar et al., 2010:386). Raportat la dimensiunile psihosociale, competenţa
de comunicare interculturală nu rămâne cantonată în câmpul unei disponibilităţi
şi nu priveşte doar latenţa, posibilitatea persoanei angajate în comunicare de a
performa în limitele propriilor procese psihice, cognitive şi reglatorii.
Comunicarea interculturală presupune dinamism, interacţiune, coordonare, ceea
ce îndepărtează competenţa de comunicare interculturală, pe de o parte, de
accepţiunea de disponibilitate adaptativă, pe de altă parte, de eficienţa
comunicaţională în cadru pluricultural, aşa cum afirmă Samovar et al. (2010:399):

260
 (...) competenţa de comunicare interculturală este un concept
multidimensional care cuprinde aspecte cognitive, afective şi
comportamentale ale interacţiunii umane. Eficienţa interculturală se referă
doar la aspectele comportamentale ale competenţei de comunicare
interculturală; este de neconceput tratarea eficienţei interculturale şi a
competenţei de comunicare intercultură ca termeni similari.

sau Georgiu (2010:125):

Această competență se definește prin capacitatea indivizilor de a comunica

eficient cu interlocutori din alte culturi, pe baza unor abilități dobândite de
relaționare socială, de înțelegere și adaptare la medii culturale diferite. (…).
O bună comunicare nu înseamnă doar o transmitere a informațiilor, ci și o
înțelegere reciprocă a dorințelor și nevoil or celuilalt. Competența de
comunicare interculturală presupune, așadar, dobândirea unor capacități
complexe, ce pot fi repartizate pe mai multe niveluri: lingvistice, perceptive,
cognitive, afective, atitudinale și comportamentale.

Eficienţa interculturală, uşor de dezvoltat/antrenat, presupune apelul la

suma de cunoştinţe şi deprinderi de pus în rol în contexte interculturale, dar care
se realizează greoi, într-un cadru procesual uşor de defalcat, dar greu de raportat
la competenţa strategică dezvoltată de Canale & Swain şi Bachman, iar
dezvoltarea acesteia depinde de sensibilitatea faţă de diferenţele subtile:

dezvoltarea unei solide competenţe de comunicare interculturală înseamnă să

deschidem ochii la diferenţele tacite (dimensiunile ascunse) ale întâlnirilor
interculturale pentru a înţelege de ce vrem să spunem ceva, ce să spunem,
cum să spunem, când este momentul potrivit să spunem şi cui ar trebui să
spunem (Tuleja, 2009:135)

Conceptele de eficienţă şi adecvare, aplicate competenţei de comunicare

interculturală, se focalizează pe un set de abilităţi personale, de ordin
perfomativ. Eficienţa se referă la abilitatea individului de a produce efectele
dorite prin intermediul interacţiunii cu mediul (Chen & Starosta, 2008:217),
abilitate privită fie drept activare prin învăţare şi socializarea a unei
predispoziţii umane (White, 1959:297-333), fie în afara oricărei legături cu
cadrul formativ.

În plus, persoanele ideal competente din punct de vedere comunicaţional

trebuie să fie capabile să controleze şi să manipuleze mediile pentru a îşi
atinge obiectivele personale. În scopul de a maximiza aceste obiective,
indivizii trebuie să fie capabili să le identifice, să obţină informaţii relevante
despre ele, să prefigureze cu acurateţe răspunsurile celorlalţi, să selecteze
strategiile comunicaţionale şi să acceadă la rezultatul interacţiunii (Chen &
Starosta, 2008:217).

261
În acest sens, competenţa de comunicare poate fi privită drept un set de abilităţi
personale de a formula şi atinge obiective, de a colabora eficient cu ceilalţi şi de
a se adapta la situaţii variate, iar în sens restrâns, poate fi considerată a fi nu
doar o interacţiune eficientă şi adecvată între diferite persoane, ci o interacţiune
eficientă şi adecvată între persoane care se identifică cu un anumit mediu fizic
şi simbolic (Chen & Starosta, 2008:219). Astfel, putem contura cadrul de
definire al competenţei de comunicare interculturală, care poate fi concepută
drept abilitatea de a negocia înţelesurile culturale în acelaşi timp cu transferul
eficient şi adecvat de conţinuturi informaţionale, respectiv cu identificarea şi
evaluarea identităţilor multiple într-un mediu comunicaţional specific.
Competenţa de comunicare interculturală nu este singulară în condiţiile
în care cerinţele pentru interacţiunea eficientă şi adecvată privesc nu doar
contactul efectiv dintre persoane, ci şi o anumită formaţie personală, implicit
intelectuală a actorilor comunicării. Spitzberg & Cupach (1984) au identificat
un set de şapte tipuri de competenţe care se cer a fi activate în contactul dintre
reprezentanţii unor culturi diferite, după cum urmează: competenţa
fundamentală (abilitatea generală de adaptare eficientă la noul mediu pentru
atingerea scopurilor proiectate, privind, mai exact, eficienţa trans-situaţională);
competenţa socială (empatie, asumarea rolurilor, complexitate cognitivă,
managementul interacţiunii); abilităţi sociale; competenţa interpersonală
(interacţiunea adecvată pentru atingerea scopurilor şi îndeplinirea atribuţiilor
prin apel la comunicare); competenţa lingvistică (abilitatea de a utiliza efectiv
limba); competenţa de comunicare (cunoaşterea normelor lingvistice, a regulilor
de punere în act a acestora, respectiv a modalităţilor de adecvare a limbajului la
contextul de producere); competenţa relaţională (vizând interacţiunea propriu-
zisă şi presupunând corelarea celorlalte şase competenţe, în sensul transgresării
limitelor implicate de acestea).
În fond, perspectiva prespunând activarea mai multor competenţe în
actul de comunicare interculturală trimite la complexitatea interacţiunii, iar
elementele cheie ale acestor competenţe se regăsesc în competenţa de
comunicare interculturală propriu-zisă. Într-o structurare a elementelor vizate de
setul de competenţe Spitzberg-Cupach, dar şi în consens cu structura
psihologică bazală a persoanei care comunică eficient, Chen & Starosta (2008:
221-229) propun o abordare multinivel de comunicare interculturală. Abordarea
vizează suprinderea interdependenţei în procesul intercultural adaptativ,
interacţional şi comunicaţional şi poate fi explicat prin apel la trei perspective:
a) perspectiva afectivă (intercultural sensitivity): concepţia despre sine;
deschiderea (open-mindedness); atitudinile fără prejudecăţi (nonjudgmental
attitudes); relaxarea socială;
b) perspectiva cognitivă (intercultural awareness): conştientizarea de
sine (self-awareness); conştientizarea culturală (cultural awareness);
c) perspectiva comportamentală (intercultural adroitness): abilitatea de
emitere a mesajelor (message skills); dezvăluire de sine adecvată (appropriate

262
self-disclosure); flexibilitate comportamentală; managementul interacţiunii;
abilităţi sociale.

Competenţa de comunicare
interculturală

Competenţa Competenţa
de comunicare interculturală

Competenţa Competenţa Competenţa Sensibilitate Tolerarea Flexibilitate

lingvistică pragmati că strategică la diferenţele diferenţelor vizavi de dif.
culturale culturale culturale

Fig.74 Modelul Wen (2004:175) al competenţei de comunicare interculturală

Perspectiva este rezonantă cu cea a lui Habermas asupra competenţei de

comunicare, cuprinzând relaţiile simultane sociale, cu realitatea şi cu propria
identitate. Această complexă reprezentare a raporturilor comunicaţionale cu
celălalt, aparţinând unui spaţiu cultural diferit, poate fi inclusă în conceptul
integrat de competenţă de comunicare interculturală, care cuprinde două tipuri
diferite de competenţe: competenţa comunicaţională şi competenţa
interculturală. Un asemenea model-sinteză a fost propus de Wen în 2004, care
ia în considerare, pe de o parte, competenţa generală de comunicare subsumând
componentele lingvistică, pragmatică şi strategică, pe de alta competenţa
interculturală structurată pe palierele afectiv-cognitiv-comportamental (v.
fig.75). Aparent, sensibilitatea, toleranţa şi flexibilitatea vizează doar palierele
afectiv şi comportamental. Într-o analiză detaliată, cele trei elemente
componente ale competenţei interculturale vizează şi dimensiunea cognitivă, iar
aceasta devine vizibilă în relaţia logică dintre acestea (Wen, 2004:176).

Abilităţi de vorbire
Flexibilitate Strategii de clarificare/negociere
Dorinţa de compromis

Empatie
Toleranţă Atitudine egalitară

Abilităţi de ascultare
Sensibilitate Gândire multiperspectivală
Cunoaşterea diferitelor culturi

Fig.75 Relaţia logică dintre elementele componente ale competenţei interculturale

263
 Raporturile competenţei de comunicare interpersonală – competenţă de
comunicare interculturală pot fi privite şi în manieră diferită. Sintagma
„competenţă de comunicare”, studiată în linia Hymes – Bachman – Celce-
Murcia a fost dezvoltată introducându-se, în întregul sumativ al structurii de
elemente componente, competenţa interculturală.

COMPETENŢA
DE COMUNICARE
COMPETENŢA
LINGVISTICĂ

ASCULTAT VORBIT

COMPETENŢA COMPETENŢA COMPETENŢA

STRATEGICĂ DISCURSIVĂ PRAGMATICĂ

CITIT SCRIS

COMPETENŢA
INTERCULTURALĂ

Fig. 76 Competenţa de comunicare în modelul Usó-Juan – Martinez-Fluor (2008:161)

Modelul Usó-Juan – Martinez-Flor (2006/2008) situează pe acelaşi

palier competenţa interculturală şi componentele lingvistică, strategică şi
pragmatică, puse în relaţie directă cu componenta discursivă, dar subsumate
competenţei de comunicare interpersonală. În acest model, competenţa
interculturală se referă la „cum să se interpreteze şi să se pună în act un
fragment de discurs într-un context sociocultural particular” (Usó-Juan &
Martinez-Fluor, 2008:161), adică presupune o simplificare a câmpului de
cuprindere a sintagmei, comparativ cu modelul Wen.
25.3. Modele ale formării/dezvoltării competenței de comunicare
interculturală. Odată delimitat câmpul competenţei de comunicare
interculturală de cel al comunicării interpersonale în dinamica raporturilor
comunicaţionale, diferiţi cercetători în domeniu au propus modele
interpretative. O primă sinteză a acestor modele a fost realizată în 2002 de
Manuela Guilherme. Brian Spitzberg şi Gabrielle Changnon, într-o abordare
dinamică a câmpului „comunicării interculturale” şi a aparatului conceptual
264
adecvat, au propus analiza unui set de modele teoretice compoziţionale, co-
orientaţionale, de dezvoltare, de adaptare şi ale proceselor cauzale, care stau la
baza constituirii modelelor formării/dezvoltării competenţei de comunicare
interculturală. Sub titulatura de „modele de dezvoltare”, înţelese drept acelea
care „menţin un rol dominant pentru dimensiunea temporală a interacţiunii
interculturale, specificând etapele de progresie sau maturitate prin intermediul
cărora competenţa s-a presupus a evolua”, Spitzberg & Changnon (2009:10)
reunesc modele ale formării/ dezvoltării competenţei de comunicare
interculturală. În afara acestora, merită menţionate studiile lui Ting-Toomey
(1988) și Howard Hamilton et al. (1998), care conţin elemente comune
modelelor formării/dezvoltării competenţei de comunicare interculturală:
atitudini, cunoştinţe, abilităţi, precum şi modelele care descriu căi de realizare a
competenţei de comunicare: Arasaratnam (2006)– vizând dubla modalitate de a
atinge competenţa plecând de la empatia culturală (în manieră directă şi
indirectă, odată cu dezvoltarea interacţiunii şi schimbarea atitudinii globale,
care influenţează motivaţia de a interacţiona competent) şi Deardorff (2006) –
conținând o proiecţie piramidală a interacţiunii plecând de la atitudini,
cunoaştere, înţelegere şi abilităţi şi continuând cu fixarea obiectivelor interne şi
externe. În urma colaborării, cele două cercetătoare au coordonat în 2017
lucrarea-sinteză Intercultural competence in international higher education:
Approaches, assessment, and application (Deardorff & Arasaratnam-Smith,
2017). În România, o primă sinteză a modelelor formării/ dezvoltării
competenței de comunicare interculturală a fost adusă în discuţie în 2009 de
Aura Codreanu (2009:26-46).
Autor a numeroase studii dedicate strategiilor didactice de
formare/dezvoltare a competenţei de comunicare interculturală, H. Ned Seelye
îşi structurează, începând cu 1984, un model bazat pe Goal-Oriented End-of-
Course Performance Objectives şi structurat iniţial pe şapte (apud Guilherme,
2002:137), ulterior pe zece obiective care privesc căile de generare a interesului
studentului, probarea relevanţei variabilelor sociale, explorarea conotaţiilor/
reacţiilor la cultura ţintă, înţelegerea variabilelor situaţionale şi a convenţiilor
care modelează comportamentul, înţelegerea utilizării opţiunilor
comportamentale permise de societate, dezvoltarea abilităţii de organizare a
infomaţiilor despre cultura ţintă şi evaluarea generalizării culturii în termenii
evidenţei care susţine această generalizare. Modelul lui Seelye, prezentat în
lucrarea Teaching Culture. Strategies for Intercultural Communication (Seelye,
1984:164-189), este aplicabil printr-un set de teste (iniţiale şi finale), care
reflectă gradul în care s-a realizat modificarea atitudinilor. Modelul propune o
cale de mijloc în formarea competenţei de comunicare interculturală:

Modelul lui Seelye se află la jumătatea distanţei între educarea în domeniul

unei limbi/culturi străine care se bazează frecvent pe achizionarea unui
conţinut cultural sau pe activităţile funcţionale de limbaj şi instruirea
profesională în domeniul comunicării interculturale care de multe ori este

265
 fundamentată pe generalizări şi stereotipuri interculturale (Guilherme,
2002:137).

Louise L. Damen a adus o importantă contribuţie în ceea ce priveşte

recunoaşterea rolului culturii în învăţarea limbilor străine, prin publicarea în
1987 a lucrării Culture Learning: The Fifth Dimension in the Language
Classroom. Damen a pus accent pe necesitatea proiectării manifestărilor de
autoconştientizare culturală, empatie, conştientizare şi acceptare a diversităţii,
toleranţei şi etnorelativismului drept cerinţe ale unei pedagogii critice.
Autoconştientizarea culturală (sau înţelegerea comportamentelor şi gândirii
culturale proprii) stă la baza formării conştiinţei culturale şi a perceperii pattern-
urilor celorlalte culturi. Conştientizarea trans-culturală este pasul următor şi
presupune „un continuu proces de aculturaţie în bi- sau multiculturalism, care
este problematic dacă luăm în considerare teorii care pun accentul pe
diferenţierea de grup sau pe alte posibilităţi de coabitare interculturală”
(Guilherme, 2002:137-138). Modelul aduce în discuţie reorganizarea structurii
de deprinderi lingvistice în: ascultat, vorbit, citit, scris şi comunicare
interculturală. Damen (1987:23) consideră că trebuie acordată o importanţă
deosebită comunicării interculturale în învăţarea unei limbi străine, atâta vreme
cât „instanţe ale comunicării interculturale pot conduce mai degrabă la
probleme de comunicare decât la comunicarea cu înțeles”. Damen își situează
modelul la nivel sintetic, în aria de intersecție a nivelurilor intra- și
interpersonal ale comunicării.
Modelul Robinson, adus pentru prima dată în discuţie în 1988, stă la
baza definirii procesului de învăţare despre o cultură străină drept o extindere în
propria cultură. Procesul nu presupune un mecanism funcţional de tip aditiv, ci
se bazează pe o sinteză omogenă între elementele culturii proprii şi ale celeilalte
culturi, înţelese prin prisma sistemelor de valori ale culturii native. Înţelegerea
transculturală, necesară în promovarea interacţiunilor interculturale pozitive, se
poate realiza prin atingerea stadiului de „versatilitate culturală”: „Va fi necesară
înlocuirea punctului de vedere tradiţional al culturii ca sumă de cunoştinţe cu
perspectiva asupra achiţiilor culturale ca dezvoltare a versatilităţii culturale”
(Robinson, 1991:118), care include şi versatilitatea perceptuală. Pentru aceasta
este necesară realizarea consistenţei perceptive, lucru îngreunat de interferenţa
culturală dintre cultura nativă şi cealaltă cultură. Pentru depăşirea acestui
obstacol, Robinson propune trei strategii, astfel:
- căutarea activă de similarităţi ca punct iniţial de plecare;
- empatie/similaritate prin analogie: căutarea similarităţii prin
diferenţă;
- apelul la informațiile etnografice (Robinson, 1991:118).
Rezultatul este înlăturarea erorilor cognitive privitoare la exagerarea
diferenţelor şi exploatarea acestor diferenţe în sensul identificării similarităţilor
culturale, adică o imersiune în noua cultură prin intermediul propriei culturi

266
 În 1993, Milton Bennett a propus un model de dezvoltare a competenţei
de comunicare interculturală, necesar în dezvoltarea sensibilităţii culturale:
Developmental Model of Intercultural Sensistivity (DMIS). Modelul DMIS
implică parcurgerea unor faze în experimentarea diferenţei şi dezvoltarea
sensibilităţii interculturale, în cadrul a două mari etape, ale etnocentrismului şi
etnorelativismului (Bennett, 1998:26).

Experienţa diferenţei

are are are e

are ra re imiz ept pt grar
N eg Apă Mi n A cc Ada Inte

ETAPA ETNOCENTRICĂ ETAPA ETNORELATIVĂ

Fig. 77 Modelul DMIS al lui Milton J. Bennett (1998:26)

Schimbarea setului de standarde, de la cele personale (ale culturii de

provenienţă), la cele ale contextului de producere a comunicării interculturale,
presupune parcurgerea fazelor negării, apărării şi minimizării (în etapa
etnocentrică), respectiv ale acceptării, adaptării şi integrării (în etapa
etnorelativă). Negarea reprezintă o fază conştientă de respingere și prespune
ostilitate faţă de diversitate. Apărarea vizează o supraevaluare a culturii proprii
în raport cu celelalte culturi. Faza de minimizare (sau de depășire a etapei
etnocentrice) se caracterizează prin reducerea diferenţelor dintre culturi şi prin
identificarea de similitudini (apartenenţa la specie, la religie etc.). Acceptarea
presupune tratarea cu respect a diferenţelor de ordin cultural. Adaptarea priveşte
abilitatea de transcendere într-un alt spaţiu cultural de referinţă şi de utilizare a
interpretărilor culturale alternative. Integrarea vizează includerea unor valori ale
altor culturi în sistemul axiologic propriu şi, implicit, dobândirea unei identităţi
interculturale sau multiculturale, în adiţie la background-ul naţional/etnic. Faza
integrării îmbracă varianta „marginalităţii constructive” (constructive
marginality), realizându-se, cel mai adesea, contacte cu alţi marginali culturali
şi refuzul asimilării de către centru. Această fază permite angajarea în
„evaluarea contextuală” (contextual evaluation).
Modelul Kramsch, propus pentru prima dată în 1993, aduce în discuţie
problematica interculturală din perspectiva a trei tradiţii intelectuale: critică,
pragmatică şi hermeneutică. O asemenea angajare implică orientarea spre
înţelegerea celorlalţi și spre practicile comunicaţionale orientate spre
înţelegerea de sine. În acest sens, o direcţie de abordare în învăţarea limbilor
străine decurge din nevoia de înţelegere a nativilor și de comunicare adecvată
cu nativii, în paralel cu înţelegerea de sine în cadrul procesului (Kramsch,
2004:183). Tripla înţelegere este realizabilă prin apel la punerea în act a limbii
prin discurs, dar nu în maniera single-voiced discouse, care presupune

267
orientarea emiţătorului spre sine însuşi, ci în maniera double-voiced discouse,
care vizează atât orientarea spre sine, cât şi spre ceilalţi. Punerea în act a limbii,
văzută drept motor al culturii, asigură construirea în comunicarea interculturală
a unui nou cadru, diferit de cel al culturilor aflate în dialog. Noua perspectivă,
realizabilă în cadrul unei „pedagogii critice”, este mai amplă decât cea a culturii
native (C1) sau decât cea a culturii ţintă (C2), aspect ce conduce la stabilirea a
patru direcţii importante în proiectarea învăţării unei noi limbi/culturi:
- stabilirea unei „sfere a interculturalităţii”;
- predarea culturii ca proces interpersonal;
- predarea culturii ca diferenţă;
- excederea graniţelor disciplinare (Kramsch, 2004:205-206).
În ceea ce privește dezvoltarea competeneţei de comunicare
interculturală în modelul Kramsch, faptele şi evenimentele sunt percepute într-
un caleidoscop de reflecţii care conduc la configurarea unei scale hermeneutice
pentru interacţiunile interpersonale, după cum urmează:

Percepţia lui C2 Percepţia lui C 1

C1’ = C1 percepţia de sine
Percepţia lui C1 Percepţia lui C 2
C1” = C1 perceperea celorlaţi

C1 C2 C2’ = C2 percepţia de sine

real real
C2” = C2 perceperea celorlalţi

C1’ C2’

C1” C2”

Fig. 78 Realitatea culturală și percepțiile culturale în modelul Kramsch (2004:208)

În această abordare, pentru realizarea înţelegerii transculturale, este

necesară parcurgerea următorilor paşi:

1. reconstituirea contextului de producere şi receptare a textului în cadrul

culturii străine (C2, C2’);
2. construirea cu studenţii străini a contextului propriu de receptare, de
exemplu găsirea unui fenomen echivalent în C1 şi construirea
fenomenului C1 cu proria reţea de înţelesuri (C1, C1’);
3. examinarea modului în care contextele C1’ şi C2’ determină, fiecare în
parte, C1” and C2”, adică a modului în care fiecare cultură priveşte
cealaltă cultură;
4. stabilirea bazei pentru dialogul care poate conduce la schimbare
(Kramsch, 2004:210).

Plecând de la continuumul cunoaştere-atitudine-abilităţi, Richard Brislin

şi Tomoko Yoshida propun în 1994 propun un model în patru paşi: (1)
conştientizare; (2) cunoaştere; (3) emoţii (inclusiv atitudini); (4) abilităţi
(privitoare la comportamentul vizibil) (Brislin & Yoshida, 1994:26). Stadiul de
conştientizare priveşte identificarea valorilor culturii proprii şi ale
268
celeilalte/celorlalte culturi. Cunoaşterea se referă la acumularea necesarului de
informații privitoare la cultura celuilalt în scopul eliminării posibilelor
neînţelegeri şi a gestionării comunicării în condiţiile în care există neînţelegeri.
Emoţiile se referă la posibilitatea stăpânirii acestora. Abilităţile interculturale
vizează adecvarea comportamentului contextului interacţional. Modelul Brislin-
Yoshida este fundamentat pe aspectele psihologice ale formării competenţei de
comunicare interculturală (neglijându-se complet aspectele lingvistice) şi
sugerează luarea în considerare a importanţei conştientizării propriilor valori
culturale şi ale valorilor culturale ale celorlalte culturi, a necesităţii confortului
psihic în cadrul pluri-, trans- sau intercultural, a importanţei stăpânirii
sentimentelor şi a controlului personal în cazul experienţei interculturale.
Alastair Pennycook a propus în 1994 un model al formării dezvoltării
competenţei de comunicare interculturală plecând de implicaţiile culturale şi
politice ale răspândirii limbii engleze pe glob, aducând o contribuţie importantă
în ceea ce priveşte competenţa interculturală într-o lume postcolonială. Odată ce
limba constituie locus pentru „lupta politică” pentru impunerea sistemelor de
valori, iar politicile culturale sunt văzute drept „lupte pentru diferite înţelesuri”
(Pennycook, 1994:66), învăţarea unei limbi străine (în cazul de faţă, a limbii
engleze) capătă valenţe noi. Într-un asemenea context, şcoala trebuie privită
drept o arenă culturală şi politică şi nu un spaţiu în cadrul căruia un corpus de
informaţii este transferat de la profesor la elev/student. Pentru a contribui la
formarea competenţei de comunicare interculturală profesorul trebuie să se
înscrie, de fapt, într-un proces de angajare politică, curriculum-urile fiind
necesar a fi constituite pe teme de interes şi cu relevanţă socială pentru studenţi.
Profesorii, văzuţi drept „tranformative intellectuals”, reprezintă elementul
motor în modelul Pennycook de promovare a unui set de abordări sub umbrela
expresiei „pedagogie critică”. Chiar dacă nu oferă o listă prescriptivă de paşi în
dobândirea competenţei de comunicare interculturală,

Pennycook dezvoltă pe deplin potenţialul unei pedagogii critice din

momentul în care face legătura între conceptele de „voce” şi „intermediar”
prin abilitarea studenţilor/ vorbitorilor de limbă engleză ca utilizatori ai unei
limbi globale, între subiecţi care pun în act propriile lor reprezentări şi prin
înţelegerea pedagogiei critice a limbii engleze drept politică culturală
(Guilherme, 2002:145).

Plecând de la ideea că procesul de comunicare interculturală necesită

dezvoltarea de abilităţi de interpretare, de stabilire a relaţiilor dintre culturi,
respectiv de descoperire şi interacţiune, Michaël Byram propune în 1997 un
model de dobândire a acestora, împreună cu atitudinile şi cunoaşterea necesare
în afara cadrului educativ instituţionalizat. Implicarea cadrului formativ şi a
personalului didactic aferent necesită includerea procesului didactic într-o nouă
filosofie curriculară/educaţională. În contextul în care tendinţa cadrului didactic
este de a promova autonomia şi de a crea modalităţi de predare-învăţare în acest

269
spirit, Byram impune o nouă direcţie în formarea/dezvoltarea competenţei de
comunicare interculturală:

voi pleda pentru integrarea predării comunicării interculturale în cadrul unei

filosofii a educaţiei politice (Doyé, 1993; Melde, 1987) şi pentru dezvoltarea
conştiinţei culturale critice a elevilor, cu respectul pentru propria lor ţară şi
pentru celelalte (Byram, 1997) (Byram, 1997:33).

În acest sens, Byram dezvoltă un model al formării/dezvoltării

competenţei de comunicare interculturală axat iniţial pe patru factori (în afara
cadrului formativ instituţionalizat), ulterior construit în baza a cinci factori:

ABILIT ĂŢI
de interpretare
şi de realizare de
conexiuni
savoir comprendre
CUNOAŞTERE EDUCAŢIE ATITUDINI
de sine şi de ceilalţi; educaţie politică relativizarea sinelui
a interacţiunii; conştiinţă culturală valorificarea celuilalt
individuală şi socială critică
savoirs savoir s’engager savoir etre
ABILIT ĂŢI
de descoperire şi/sau
de interacţiune

savoir apprendre/faire

Fig.79 Factori care determină formarea/dezvoltarea competenței de comunicare

interculturală (Byram, 1997:34)

Cunoaşterea (savoirs) reprezintă, în baza modelului Byram, rezultatul

socializării cu efect asupra identităţii şi se referă la cunoaşterea grupurilor
sociale şi a culturii acestora (atât ale grupurilor sociale din cultura proprie, cât şi
ale celeilalte culturi – o cunoaştere, de regulă, „relaţională”), precum şi a
proceselor de interacţiune la nivel individual şi societal. Problema pe care o
întâmpină acest tip de cunoaştere este legată de dominanţa unui anumit tip de
cultură şi identitate naţională formate în cadrul procesului educativ; identitatea
naţională este dobândită, înțeleasă și asumată în cadrul procesului de socializare
în grade diferite de indivizi diferiți . Abilităţile interpretative (savoir
comprendre), precum şi cele de descoperire şi/sau interacţiune (savoir
apprendre/faire) sunt necesare pentru aplicarea conştientă a cunoştinţelor care
pot fi dobândite prin sistemul educaţional formal, respectiv pentru depăşirea
unor disfuncţionalităţi în activitatea interpretativă privitoare la celălalt (Byram,
1997:37). Atitudinile (savoir être), condiţionate de (intercondiţionate cu) gradul
270
de cunoaştere(a), abilităţi(le) şi educaţia, nu pot fi privite drept simple relaţii de
tip cauză-efect, ci parte a unui întreg dinamic, necesar performării în
comunicarea interculturală. Mai mult, atitudinile condiţionează succesul
raporturilor interculturale şi, pentru a nu fi caracterizate drept simple
prejudecăţi sau stereotipuri, ele nu trebuie să fie doar pozitive, să presupună
bunăvoinţă, ci şi „să fie atitudini de curiozitate şi deschidere, de disponibilitate
în ceea ce priveşte suspendarea necredinţei şi de raţionare cu respect faţă de
înţelesurile, credinţele şi comportamentele celuilalt” (Byram, 1997:34).
Educaţia (savoir s’engager), realizată în spiritul educaţiei politice (politische
Bildung), cu scopul de a forma conştiinţa culturală critică a subiecţilor,
presupune existenţa unor direcţii/ orientări cognitive, evaluative şi acţionale,
necesare în dobândirea competenţei de comunicare interculturală.
Christopher Hajek şi Howard Giles au propus, în 2003 The Process
Model of Intercultural Communication Competence (PMICC), aplicabil în
contexte variate. Comunicarea interculturală depinde, din perspectiva celor doi
cercetători, de tipul de interactanţi, de (starea de) pregătire cognitivă (cognitive
preparedness) şi de orientarea culturală. Dacă interacţiunea interculturală poate
fi de lungă sau de scurtă durată, de aici rezultând şi tipurile de interactanţi,
starea de pregătire cognitivă influenţează abilitatea/ înclinarea spre acordarea la
caracteristicile grupului şi presupune auto-monitorizare în termenii deschiderii
la schimbare, activării simţului prezenţei, prizei de conştiinţă şi conştiinţei
situaţionale. Orientarea culturală se referă la ideologia comunităţii în termenii
dimensiunilor culturale supuse studiului de Hofstede (2001). Cele trei
caracteristici influenţează învăţarea şi dezvoltarea conştientă şi inconştientă a
noii culturi.

Cu alte cuvinte, modelul prefigurează faptul că o persoană care participă la

o întâlnire interculturală cu deschidere spre schimbare, cu un sentiment de
prezenţă sau cu o sporită priză de conştiinţă va fi mai bine pregătită să
înveţe şi să înţeleagă influenţa istoriei, politicii, legilor, obiceiurilor şi limbii
ingroup-urilor şi outgroup-urilor, deoarece aceste procese ulterioare de
comunicare influenţează şi rezultatele. În mod similar, indivizii vor fi mai
pregătiţi să tolereze şi să aprecieze caracteristicile outgroup-urilor (Hajek &
Giles, 2003:949).

Aparent un model al procesului de aculturaţie, modelul PMICC al lui

Hajek şi Giles ia în discuţie formarea/dezvoltarea competenţei de comunicare
interculturală într-un cadru intercultural, nu prin apel la sistemul educaţional
instituţionalizat, ci prin activarea potenţialităţilor latente ale individului pus în
situaţia de a îşi gestiona propriile resurse comunicaţionale. Practic, combinaţia
variabilelor luate în calcul conduce și la focalizarea asupra managementului
comunicării, văzut ca

menţinerea unor niveluri optime de individualizare faţă de aşteptările

stereotipice în percepţiile cuiva, membru în cadrul unui anumit outgroup, iar
271
 menţinerea acestui echilibru poate regla riscul privitor la comunicarea
defectuoasă şi la aducerea de atingere intergroup-ului (Hajek & Giles,
2003:951).

Modelul PMICC nu cuprinde, aşadar, încorporarea în construct a unor

abilităţi specifice de format. Chiar dacă nu există o evaluare a validităţii
modelului, acesta deschide orizontul unor noi cercetări în domeniu, şi mai ales,
orizontul implementării în cadrul formativ instituţionalizat (Hajek & Giles,
2003:951).
În 2005, Patricia King şi Marcia B. Baxter Magolda au propus un model
vizând dezvoltarea maturităţii interculturale, văzută ca finalitate a procesului de
formare/ dezvoltare a competenţei de comunicare interculturală. Plecând de la
modelul lui Robert Kegan (1994) de dezvoltare umană, presupunând angajarea
în construcţia de înţelesuri pentru a da sens propriului parcurs al vieţii, King şi
Baxter-Magolda introduc un cadru multidimensional care permite descrierea
dezvoltării maturităţii interculturale prin explicarea dimensiunilor cadrului, a
legăturii cu teoriile/modelele existente şi care ilustrează nivelurile de
dezvoltare. Maturitatea interculturală este multidimensională şi constă în „o
serie de atribute, inclusiv înţelegerea (dimensiunea cognitivă), sensibilitatea faţă
de ceilalţi (dimensiunea interpersonală), şi un înţeles al sinelui care permite
ascultarea şi învăţarea de la alţii (dimensiunea intrapersonală)” (King & Baxter
Magolda, 2005:574). Structurării pe cele trei dimensiuni i se suprapune o
structurare pe niveluri de dezvoltare, după cum urmează:

Tabelul nr.2 Modelul maturităţii culturale, adaptat de Spitzberg & Changnon

Nivelul iniţial de
dezvoltare
Dimensiunea cognitivă:
- Cunoaştere categorică;
- Naivitate în privinţa
practicilor culturale;
- Rezistenţă la provocările
cognitive.
Dimensiunea
intrapersonală:
- Neconştientizarea
intersectării rolurilor
sociale (rasă, clasă etc.);
- Lipsa conştientizării
culturale;
- Credinţe definite din
exterior;
272
(2009:22)
Nivelul intermediar de Nivelul de dezvoltare
dezvoltare matură
Dimensiunea cognitivă: Dimensiunea cognitivă:
- Dezvoltarea capacităţii - Abilitatea de a schimba
de conştientizare şi perspectivele;
acceptarea - Utilizarea cadrelor
perspectivelor; culturale multiple.
- Trecerea de la
cunoaşterea autoritară
la cunoaşterea
autonomă.
Dimensiunea Dimensiunea
intrapersonală: intrapersonală:
- Dezvoltarea - Abilitatea de creare a
identităţilor distinct de sinelui intern;
percepţiile externe; - Provocarea propriilor
- Tensiune între perspective asupra
imboldurile interne şi identităţilor sociale
externe; (clasă, rasă);
- Recunoaşterea - Integrarea identităţii de
- Diferenţele văzute ca legitimităţii altor sine.
ameninţări. culturi.
Dimensiunea Dimensiunea Dimensiunea
interpersonală: interpersonală: interpersonală:
- Identitatea dependentă - Consimţirea - Abilitatea de a anagaja
de similari; interacţiunii cu diverse relaţii
- Perspectivele diferite divergenţi; interdependente;
considerate ca fiind - Explorarea modului în - Relaţii solide în
greşite; care sistemele sociale aprecierea diferenţelor;
- Neconştientizarea afectează normele şi - Înţelegerea zonei
sistemelor şi normelor relaţiile de grup. comune a sistemelor şi
culturale; practicilor sociale;
- Perspectiva egocentrică - Consimţirea de a munci
asupra problemelor pentru drepturile
sociale. celorlaţi.

Modelele de formare/dezvoltare a competenţei de comunicare

interculturală reprezintă sisteme teoretice aplicabile în diferite medii culturale,
care permit studierea transformărilor sistemului formativ în sensul luării în
considerare a dimensiunilor care contribuie la proiecţia adecvată a interacţiunii
la contextul de producere. Ele devin, aşadar, instrumente necesare în studierea
direcţiilor de dezvoltare a competenţei de comunicare
interpersonală/interculturală.

273
 26. Teorii și modele ale competenței de comunicare
interculturală
26.1. Teorii ale comunicării interculturale. Din perspectivă
antropologică și comunicațională, utilizarea limbajului în dialogul intercultural
nu presupune și luarea în calcul a posibilităților de traducere a contextului
comunicațional; raporturile interculturale nu se pot rezuma la simpla adaptare
lingvistică. Evident, această perspectivă, pusă pentru prima dată în discuție de
Edward T. Hall (1976/1979), își are rădăcinile în relativismul lingvistic și
cultural propus de Franz Boas (1911/1966) și în școala relativistă în ansamblu,
dar problema efectivă a raporturilor interculturale, a punerii în context a
pattern-urilor limbii și gândirii, de regulă diferite pentru limbi diferite, ridică
serioase probleme în ceea ce privește cadrul teoretic al comunicării
interculturale.
Prima clasificare a teoriilor interculturale a fost realizată în 2001 de
William B. Gudykunst (2001/2002:184), care a identificat cinci familii de
asemenea teorii: (1) privitoare la finalități / la eficiență comunicațională ; (2)
privitoare la acomodare și adaptare; (3) privitoare la managementul sau
negocierea identității; (4) privitoare la rețelele de comunicare și (5) privitoare la
aculturație și ajustare culturală. În prima categorie au fost incluse câteva dintre
cele mai cunoscute teorii, printre care cea a convergenței culturale (Barnett &
Kincaid, 1983) sau managementul anxietății și incertitudinii (Gudykunst, 1995).
Cea de-a doua cuprinde, de asemenea, teorii cunoscute, cum ar fi cea a adaptării
comunicaționale (Gallois et al., 1995) sau teoria co-culturală a lui Orbe (1998).
A treia familie include teoria managementului identității a lui Cupach &
Imahori (1993) și teoria negocierii identității a lui Ting -Toomey (1993). Cea
de-a patra include teoria competenței comunicaționale a outgroup-urilor (Kim,
1986) și teoria rețelelor intracul turale și interculturale (Yum, 1988), în timp ce
în ultima categorie sunt incluse managementul anxietății și incertitudii pentru
ajustare culturală (Gudykunst, 1998), respectiv teoria adaptării transculturale
(Kim, 2001). Pentru o radiografie echilibrată a acestor tipuri de teorii ale
competenței comunicaționale, câte o teorie din fiecare familie teoretică va fi
analizată distinct, cu focalizare asupra diferențelor de natură interpretativă.
Teoria convergenței culturale (Barnett & Kincaid, 1993) are la bază
teoria convergenței comunicaționale a lui Rogers și Kincaid (1981), care
statuează că înțelegerea mutuală po ate fi obținută în comunicarea
interpersonală, dar nu complet. În acest sens, plecând de la propunerea
dezvoltării unei teorii matematice a efectelor comunicării asupra diferențelor
culturale (privitoare la studiul entropiei pentru măsurarea stării de dezordine
într-un sistem comunicațional), Barnett & Kincaid constată că într-un sistem
închis divergența comunicațională există doar într -un stadiu incipient; ulterior,

274
comunicarea devine convergentă, iar această convergență este proporțio nală cu
negentropia sistemului. Variața entropie -negentropie, sau, în termeni culturali,
divergență-convergență comunicațională este dată de cât de restrictiv este
sistemul în integritatea lui. Cu alte cuvinte, cu cât sistemul este mai restrictiv,
cu atât divergența se menține la cote mai ridicate. Depășind fundamentul
convergenței comunicaționale generale,

Principalul scop al teoriei convergenței culturale ar trebui să fie acela de a

descrie, explica și prezice în aceste diferențe culturale – gradul și direcția
convergenței și divergenței culturale – care are loc în timp ca rezultat al
comunicării între diferite grupuri (Barnett & Kincaid, 1993:173).

Teoria a fost testată în calculul duratei fazei de divergență

comunicațională în cazul diferitelor grupuri de imigranți.

Fig. 80 Reprezentarea grafică a teoriei adaptării comunicaționale (apud Gallois et al.,

1995:34)
Teoria adaptării comunicaționale (Communication accommodation
theory, CAT) a lui Gallois et al. (1995:115-147), inițiată și dezvoltată ulterior

275
de Howard Giles (1973, ca teorie a adaptării vorbirii, Speech accomodation
theory, SAT; 2016) și de colaboratorii săi, își are originea în dezbat erile pe
marginea teoriei identității sociale a lui Tajfel (1974). CAT proiectează, în
raport cu un context socio-istoric al raporturilor culturale și cu realitățile
situației imediate, evaluări și intenții viitoare în scopul adaptării în acord cu
două tipuri majore de motivație: căutarea atractivității sociale și căutarea
eficienței comunicaționale. Cele două forme majore de motivație pot conduce la
convergență sau divergență comunicațională (sau de vorbire, în stadiile inițiale
ale teoriei). În formula proiectată de Gallois et al. (1995), teoria nu poate fi
rezumată la o fomulă concentrată, ci la un set de 17 propoziții. Varianta grafică
este mult mai accesibilă rezumării ei (fig. 80).
Contextul socio-istoric include relațiile dintre grupurile în contact și
setul de norme aplicabil acestora. Orientarea adaptării se realizează în raport cu
factori intrapersonali și intergrup, rezultând o orientare inițială, potențial
benefică sau conflictuală. Situația imediată privește aspecte referitoare la starea
psihosocială, focalizarea pe scopuri sau pe receptori, strategiile lingvistice la
care se face apel, comportamente și tactici lingvistice respectiv etichetare și
atribuții. Evaluările și intențiile viitoare se realizează în raport cu percepțiile
celor care comunică asupra interlocutorilor în interacțiune. Punerea accentului
pe convergența sau divergența comunicațională, ca în cazul precedentei teorii,
elaborate de Barnett & Kincaid, presupune, în cadrul CAT, utilizarea
elementelor de context comunicațional prin „m ișcări lingvistice” ( linguistic
moves) pentru scăderea sau creșterea distanțelor în comunicare.
Teoria managementului identității a lui Cupach și Imahori (1993) este
fundamentată pe competența de comunicare interpersonală, pe care autorii o
ridică, prin generalizare, la nivelul competenței de comunicare interculturală.
Teoria privește managementul „sinelui” în raport cu circumstanțele comunicării
(printre care competența comunicațională și identitatea), plecând de la studiul
sociologului american Erving Goffman (1959/2007). Identitatea este de interes
din perspectiva comunicării interculturale deoarece proiectează așteptări pentru
comportament și motivează comportamentul indivizilor. Teoria sugerează că
oamenii se comportă în raport cu scopurile lor, cu importanța identității în
relațiile lor interculturale și cu intensitatea amprentei identitare. Cupach &
Imahori (1993:118) consideră că succesul în comunicare interpersonală (și de
aici, prin extindere, și în comunicarea interculturală) depinde de capaci tatea de
negociere adecvată a identității: „competența de comunicare interpersonală
include abilitatea individului de a negocia cu succes identități mutual
acceptabile în interacțiune”. Așadar, în centrul preocupării teoriei se găsește
identitatea relațională sau culturală, pe palierele interpersonal, respectiv
intercultural; această identitate se negociază. Din lipsa de cunoștințe privitoare
la cultura celuilalt, de regulă participanții la comunicarea interculturală
transferă managementul „sinelui”/ identități i la nivelul managementului feței
(face management), care presupune implicit negocierea privitoare la prestigiul,
onoarea sau reputația persoanei în cauză. În managementul identității sunt
276
parcurse trei faze: prima a studiului și erorilor (trial-and-error) în evaluarea
identității celu ilalt, a doua a ghicirii identităților relaționale („a prinderii lor în
plasă”, enmeshment) care să conducă la convergență relațională (în ciuda
menținerii divergenței în plan cultural) și a treia la renegocierea (renegotiation)
identității (Cupach & Imahori, 1993:125; Gudykunst, 2001:192). Interpretarea
identității culturale a celuilalt se realizează în continuă raportare la cadrul
cultural de referință. În continuarea acestei teorii, Ting.-Toomey (1993) a
proiectat o teorie a negocierii identității, bazată pe un set de douăzeci de
propoziții care prezintă trecerea de la faza conștientizării sinelui (simțul
sinelui), prin echilibrarea raportului dintre sine și ceilalți până la finalizarea
procesului de negociere eficientă a identității, constând în „dezvoltarea
înțelesurilor mutuale ale identității”.
Teoria competenței comunicaționale a outgroup-urilor, elaborată de Kim
(1986), pune la baza comportamentului comunicațional relațiile dintre indivizi,
care prevalează în raport cu caracteristicile personale. Interpretarea competenței
comunicaționale se poate face în raport cu eterogenitatea și centralitatea rețelei
și în funcție de încrederea conștientă sau inconștientă în membrii grupului.
Teoriile comunicării interpersonale privitoare la rețelele comunicaționale
alunecă, prin prisma analizei lui Smith (1999) privitoare la aculturația
imigranților interpretată în raport cu rețelele sociale, înspre teoriile privitoare la
aculturație și ajustare culturală. Teoria lui Kim (2001) privit oare la adaptarea
transculturală (Cross-Cultural Adaptation) este cea mai importantă dintre
acestea; Kim nu intenționează să răspundă la întrebarea dacă această adaptare
are loc, ci la întrebările cum și de ce are loc (Kim, 2001:10). Adaptarea
interculturală este definită drept

procesul dinamic prin care indivizii, după relocarea în medii culturale noi,
nefamiliare sau schimbate, stabilesc (sau restabilesc) și mențin relații
stabile, reciproce și funcționale cu acele medii (Kim, 2001:31).

Deculturație

Enculturație Asimilare

Aculturație

adaptare cultural ă adaptare transcultural ă

Fig. 81 Relațiile dintre termenii asociați cu adaptarea transculturală (apud Kim,

2001:53)

Adaptarea este plasată la interferența individului cu mediul iar

comunicarea, în acest context, devine condiție esențială pentru adaptarea
277
individului la noul mediu (și este definită în raport cu mediul). Adaptarea
transculturală se referă la deculturație, aculturație și asimilare, în cadrul unui
proces amplu care presupune și un stadiu de adaptare culturală prin enculturație,
adică prin achiziția în cadrul culturii native în timpul vieții, fără a exista
învățare deliberată.
Teoria adaptării transculturale constă în stabilirea unui set de relații,
pozitive sau negative, între dimensiunile: competența comunicațională a culturii
gazdă, comunicarea socială în cultura gazdă, comunicarea socială etnică, noul
mediu, predispoziții și transformări interculturale (Kim, 85 -86). Spre exemplu,
în ceea ce privește interrelațiile dintre componentele competenței de
comunicare în cultura gazdă (host communication competence), străinii reușesc
în timp, în mod gradual, să își dezvolte această competen ță (parcurgând pașii
teoriei managementului identității a lui Cupach și Imahori) și să instituie
raporturi pozitive între componentele cognitivă, afectivă și relațională ale
acestei competențe (Kim, 2001:118).
26.2. Teoria-sinteză a managementului anxietății și incertitudinii .
La fel ca în cazul amintitelor teorii ale comunicării interculturale care asigură
trecerea între familiile diferite de teorii: Smith (1999) sau Cupach & Imahori
(1993), și teoria privitoare la managementul anxietății/incertitudinii ( Anxiety/
Uncertainty Management Theory, AUM) elaborată de William B. Gudykunst
(1995) și dezvoltată ulterior (Gudykunst, 200 2) constituie o teorie complexă,
sintetizând problematica raporturilor comunicaționale interculturale în sine și
cea a barierelor de comunicare interculturală, respectiv familiile de teorii
privitoare la finalități/ la eficiență comunicațională și privitoare la aculturație și
ajustare culturală. Gudykunst propune modelul de interpretare culturală AUM
explicând calibrarea culturală în raport cu abilitatea de reducere a anxietății și
incertitudinii în raport cu străinii. Inițial, el construiește teoria în baza a 13
axiome, 11 referitoare la comunicarea eficientă și 2 la variabilitatea
transculturală. Cercetătorul american aduce în dezbatere șase clase de factori,
fiecare dintre ele conţinând câte patru factori, după cum urmează:
Cele șase clase de factori: sinele și concepția despre sine; motivația de a
interacționa cu străinii; relațiile cu străinii; categoriile sociale ale străinilor;
procesele situaționale și conexiunile cu străinii, împreună cu factorii aferenți,
constituie cauze de suprafață ale inajustării culturale. Într -o descriere adecvată,
aceste cauze sunt:
- sinele şi concepţia despre sine, o construcţie multidimensională care
priveşte percepţia sinelui în raport cu un set de caracteristici identitare.
Concepţia despre sine, privită ca set de reprezentări cognitive despre capacitatea
propriei persoane (Turner, apud Butnaru, 2001:89), vizează două aspecte:
identitatea personală şi identitatea de grup. Acest proces de autoreglare prin
raportare la sine cuprinde:
identităţile, desemnând caracteristici în plan real sau proiectat ale
persoanelor, obiectelor, fenomenelor, evenimentelor, enunţurilor, substituibile
unele altora (Larousse, 2006:554). Privitor la persoane, identitatea se poate
278
referi la stadii intermediare ale definirii persoanei, de la raporturile cu sinele la
raporturile cu întreaga specie umană, mai importante fiind dimensiunea
biologică (prin apartenenţa individului la specia umană), dimensiunea
psihologică (ce evidenţiază zestrea ereditară) şi dimensiune socio-culturală
(care aduce în prim plan moştenirea culturală). Identitatea este proiectată şi
mediată cu ajutorul comunicării, văzută ca proces contextual. Mai mult, ea este
chiar creată în procesul de comunicare ca urmare a raportării la reţele de relaţii,
context interpersonal etc., conducând la apariţia unei teorii comunicaţionale a
identităţii (Hecht, apud Abrams et al., 2002:234) conform căreia comunitatea
lingvistică ajută la crearea, răspândirea, conservarea, validarea şi perpetuarea
limbajului şi identităţii, respectiv a unei familii de teorii privitoare la
managementul și negocierea identității (Gudykunst, 2002:184);

Sinele şi concepţia despre sine

Identit ăţi le
Interpret ările sinelui
Stim a de sine
Ruşine

Motivaţia de a interacţiona cu str ăinii

Nevoia de incluziune în grup
Nevoia de susţinere a concepţiei despre sine
Nevoia de predictibilitate Managementul
Securitatea indentită ţii incertitudinii

Reacţiile la str ăini

Rigiditatea atitudinilor intergrupale privitoare la str ăini
Abilitatea de a tolera ambiguitatea
Abilitatea de a empatiza cu străinii
Abilitatea de a adapta comportamentul la străini Comunicarea
Priza de conştiin ţă eficientă
Categoriile sociale ale str ăinilor
Abilitatea de a înţelege diferenţele/similarit ţile
ă de grup
Perceperea similarit ăţilor individuale
Aştept ările pozitive privitoare la străini
Perceperea variabilită ţii în grupurile de str ăini

Managementul
Procesele situaţionale anxietăţii
Complexitatea scenariilor pentru interacţiunea cu str ăinii
Structura cooperant ă a cerinţelor
Gradul de informalitate al situa ţiilor interacţionale
Suportul normativ pentru interac ţiunea cu străinii

Conexiunile cu străinii
Atracţia faţ ă de străini
Calitatea şi cantitatea rela ţiilor cu str ăinii
Interdependen ţa în relaţiile cu str ăinii
Intimitatea rela ţiilor cu străinii

Cauze de suprafaţ ă Cauze de profunzime Procesul de moderare Finalitatea

Fig.82 Teoria managementului anxietății și incertitudinii în varianta ajustării

interculturale (apud Gudykunst, 2002:1999)

- interpretările sinelui, care se referă la percepţiile individului vizavi de

propriile gânduri, sentimente şi acţiuni în relaţie cu alţii. Se constată diferenţe
între interpretările sinelui în spaţii culturale diferite. Dacă în cazul spaţiului
cultural occidental interpretarea se produce separat de contextul social,
subliniind autonomie şi interdependenţă, culturile orientale vizează o
interpretare a sinelui prin raportare la contextul social (Markus & Kitayama,
279
1991:224-253). Această dimensiune variază în funcţie de contexte şi de
indivizi, influenţând performanţele cognitive, preferinţele estetice, interacţiunile
sociale etc.;
- stima de sine, care reflectă autoevaluarea completă a persoanei sau
aprecierea propriului sistem de valori. Stima de sine se conturează prin apel la
patru dimensiuni importante: sentimentul de siguranţă, cunoaşterea de sine,
sentimentul de apartenenţă şi sentimentul de competenţă, afectând tratamentul
informaţiei despre sine şi producând anxietate sau reducând anxietatea în
raporturile cu celălalt;
- ruşinea, direct corelată cu stima de sine, constituind în egală măsură
un afect, o emoţie, o cogniţie, o stare sau o condiţie psihică. Ruşinea este
generată de sentimentul de jenă generat de o greşeală sau de un insucces.
Ruşinea poate constitui un aspect al socializării în toate societăţile, fiind un
indicator cultural al reglementărilor activităţilor sociale44. Din perspectiva
raporturilor cu stima de sine, cu cât sentimentul de ruşine este mai pregnant, cu
atât inabilitatea de prezicere a comportamentului celuilalt este mai pregnantă,
respectiv anxietatea devine mai manifestă (Butnaru, 2001:89). Pe de altă parte,
ruşinea are un rol reglator în raport cu fiecare, avertizând asupra aspectelor
critice din comportament;
- motivaţia de a interacţiona cu străinii, înscrisă în funcţia de relaţie a
comportamentului (Doron & Parot, 2006:513), presupunând transformarea
trebuinţelor de interacţiune cu străinii în scopuri, planuri sau proiecte, prin
căutarea formelor de interacţiune necesare funcţionalităţii în cadrul relaţiilor cu
aceştia. Dezvoltarea acestui tip de motivaţie urmează schema lui C. Prévost
(apud Doron & Parot, 2006:513), mai exact: canalizarea trebuinţelor – elaborarea
cognitivă – motivaţia instrumentală – personalizarea. Acest set de elemente cuprinse
sub umbrela conceptului de motivaţie în ceea ce priveşte interacţiunea cu
străinii vizează:
- nevoile de incluziune în grup, de susţinere a concepţiei despre sine şi
de predictibilitate, toate aflate pe trepte intermediare ale piramidei lui Maslow
(II-IV), vizând siguranţa/securitatea, apartenenţa şi autorespectul/respectul de
sine. Aceste nevoi se manifestă prin deficit şi determină individul să caute
gratificarea/satisfacerea lor, care este de scurtă durată (Muntean, 2006:80)45;
- securitatea identităţii derivă din nevoile de rang II în piramida lui
Maslow, respectiv de securitatea de bază, care cuprinde „sentimentul existenţei
şi identităţii sale, credinţa sa în existenţa lumii exterioare, încrederea în
funcţionalitatea sa psihică şi în relaţiile cu lumea exterioară” (Doron & Parot,

44
Ruth Benedict (1946/2005:223-224), analizând societatea japoneză, punctează diferenţele
culturale faţă de spaţiul american, respectiv deprecierea în timp a sentimentului de jenă.
45
În raport cu cadrul multicultural de raportare şi cu modelul avut în vizor, „creşterea nevoilor
de includere într-un grup, de susţinere a imaginii de sine conduc la creşterea anxietăţii, pe când
creşterea gradului în care străinii confirmă concepţia noastră despre sine, a predictibilităţii
comportamentului celorlalţi, a sentimentului de siguranţă, a motivaţiei de a interacţiona cu
ceilalţi conduce la descreşterea anxietăţii” (Butnaru, 2001:88)
280
2006:700). Securitatea identităţii trebuie privită ca fiind generată de o trebuinţă
psihică într-un context social, altfel spus problematica atinsă de acest aspect
comportă dimensiunea individuală şi cea colectivă a identităţii, atât timp cât
organizarea socială dă forma organizării „sinelui”. Securitatea identităţii
vizează, astfel, protecţia faţă de procesul natural de obiectivare a identităţii
(Ferréol et al., 1995:87)46, într-un context cultural nou, asemănător contextului
în care sunt marcate etapele socializării în primii ani ai copilăriei, în urma
tensiunii dintre identitatea pentru sine şi pentru celălalt;
- reacţiile la străini, subsumând setul de activităţi ale persoanei ca răspuns
la factorii externi identificabili, presupunând apartenenţa la un alt mediu
cultural, cuprinzând îndeobşte o componentă emoţională condiţionată, generată
de neobişnuitul interacţiunii (determinând, prin urmare, un anumit nivel al
anxietăţii). Reacţiile la străini cuprind:
- rigiditatea atitudinilor intergrupale privitoare la străini, care reprezintă
o marcă a inadaptării la cerinţele de excedere a normelor culturale (care ţin de
profilul etnic) sau de grup (care ţin de profilul profesional), pentru a putea fi
facilitată relaţia cu străinii;
- abilitatea de a tolera ambiguitatea sau incertitudinea, presupunând
capacitatea de eficientizare a interacţiunii şi, în lipsa anumitor informaţii
privitoare la străini, având rol în dezvoltarea abilităţii de a stăpâni anxietatea
(Butanru, 2001:89);
- abilitatea de a empatiza cu străinii, desemnând capacitatea de plasare
imaginară în locul altei persoane, intuirea „a ceea ce se petrece în celălalt, fără a
uita totuşi că eşti tu însuţi”, „sesizarea cu cât mai multă exactitate cu putinţă a
referinţelor interne şi componentelor emoţionale ale unei alte persoane şi (...)
înţelegerea ca şi cum ai fi această persoană” (Doron & Parot, 2006:284).
Abilitatea de a empatiza conduce, treptat, la dispariţia incertitudinii explicative
şi predictive, nu prin apel la scheme cognitive fundamentate ştiinţific, pliate pe
sistemul nostru de explicaţii privitoare de consistenţa cognitivă necesară, ci prin
apel la cunoaşterea fără a fi necesară aducerea de dovezi logice;
- abilitatea de a adapta comportamentul la străini, definită ca fiind
capacitatea membrilor unui in-group de a reacţiona favorabil la comportamentul
membrilor unui out-group (Butnaru, 2001:90), ceea ce determină o scădere a
anxietăţii şi, implicit, posibilitatea reducerii incertitudinii mai întâi din partea
membrilor out-group-ului, iar apoi, ca răspuns, al membrilor in-group-ului.
Această abilitate face obiectul analizei prin prisma teoriilor comunicării
interculturale orientate spre acomodare şi adaptare (Gudykunst, 2002:187), cum
ar fi: teoria acomodării culturale (communication accomodation theory) a lui
Gallois et al.(1995), teoria adaptării interculturale (intercultural adaptation

46
„Identitatea subiectivă (identitatea pentru sine) a individului conştient de sine ca actor chiar în
timpul desfăşurării acţiunii, are un conţinut simbolic socialmente produs. Experienţa individuală
este astfel transformată în participare la o lume simbolică împărtăşită. Prin procesul de
obiectivare noi experimentăm lumea exterioară ca o realitate care impune sau atribuie o realitate
obiectivă (identitate pentru celălalt)”, în Gilles Ferréol et al., (1995:87);
281
theory) a lui Ellingsworth (1983) şi teoria co-culturală (co-cultural theory) a lui
Orbe (1998);
- categoriile sociale ale străinilor, un concept-umbrelă provenit din
sociologie care vizează stratificarea socială: statusuri, straturi, clase (Rotariu &
Iluț, 1996:151), punându-se astfel în evidenţă următoarele dimensiuni:
- abilitatea de a înţelege diferenţele/similarităţile de grup, vizând
capacitatea de a percepe diferenţele sau similarităţile provenite în special din
cumulul de statusuri şi roluri, şi care contribuie la reducerea incertitudinii
privitoare la comportamentele asociate;
- perceperea similarităţilor individuale, provenind din psihologia
gestaltistă; una dintre legile organizării perceptive ale lui W. Köhler, M. Kooka
şi M. Wertheimer este legea similiarităţii, care statuează că elementele
asemănătoare aparţin aceleiaşi configuraţii (apud Doron & Parot, 2006:333).
Perceperea apartenenţei la aceeaşi configuraţie conduce la descreşterea
nivelului de anxietate în raporturile cu străinii. Cunoaşterea asemănărilor este
importantă pentru atribuirea corectă a comportamentelor expectate, conducând
ulterior, în urma descoperii acestora la facilitarea înţelegerii;
- aşteptările pozitive privitoare la străini vizează anticipări revelatoare
ale personalităţii celuilalt (străinul), fără a face apel în mod obligatoriu la
conştientizarea expectaţiei, referitoare la „noţiunea de reprezentare internă,
mentală a regularităţilor din lumea exterioară sau a relaţiilor dintre acţiunile
subiectului şi lumea exterioară” la Tolman (apud Doron & Parot, 2006:307).
Aşteptările implică predicţii, şi, în mod obligatoriu, reducerea incertitudinii;
- perceperea variabilităţii în grupurile de lucru, aspect privitor la
capacitatea de identificare descriptivă, interpretativă şi evaluativă a celorlalţi, în
scopul reducerii riscului de generalizare sau schematizare prin stereotipuri şi
prejudecăţi culturale;
- procesele situaţionale, care se referă la o categorie de factori ce privesc
finalităţile explicite ale contactului cu străinii, mai exact:
- complexitatea scripturilor pentru interacţiunea cu străinii, ceea ce
presupune luarea în considerare a diferitelor modalităţi şi strategii de
interacţiune în funcţie de nivelul vizat de eficienţă. Scriptul reprezintă un tip
particular de schemă, un cadru de organizare a structurilor cognitive vizavi de
un obiect sau eveniment, iar nivelul de complexitate a acestor modalităţi de
encodare a infomaţiei conduce la o raportare mai mult sau mai puţin
schematizată şi simplificată a informaţiilor privitoare, în cazul nostru, la străini.;
- structura cooperantă a cerinţelor, care derivă din modalitatea de
canalizare a energiei disponibile a grupului de lucru pentru îndeplinirea
scopurilor urmărite. Cerinţele care presupun cooperarea conduc la închegarea
grupului de lucru şi la focalizarea pe utilizarea eficientă a energiei disponibile,
respectiv la obţinerea de energie reziduală în cote minime;
- gradul de informalitate al situaţiilor interacţionale, care depinde de
modul de configurare a grupului de lucru şi impune, în cazul unor valori
ridicate, posibilitatea realizării interrelaţiei dinamice în baza unor sentimente de
282
ataşament faţă de grup şi faţă de fiecare dintre membrii grupului, interacţiune,
intercomunicare etc. (McQuail, 1999:105). Într-un asemenea context,
comunicarea în cadrul grupului constituie în egală măsură cauză şi efect al
solidarităţii/coeziunii acestuia, reducându-se astfel anxietatea şi incertitudinea
aferente;
- suportul normativ pentru interacţiunea cu străinii, care are de regulă
rol inhibitor, referindu-se la constrângeri de diferite naturi în abordarea
acestora, prin apel la tipuri diferite de normare: culturală, socială, politică etc.;
- conexiunile cu străinii, care privesc contactul efectiv cu aceştia, un
concept-umbrelă care subsumează:
- atracţia faţă de străini (xenofilie), sau orientarea pozitivă către
reprezentanţii altor spaţii culturale, presupunând o componentă afectivă
(sentimente, emoţii), una cognitivă (cunoştinţe, convingeri) şi una conativă
(intenţii, proiecte), cu rolul de a diminua, pe palier afectiv şi cognitiv
necunoaşterea celuilalt (prin urmare, cu efecte directe în ceea ce priveşte
diminuarea gradului de anxietate şi incertitudine în relaţiile cu străinii);
- calitatea şi cantitatea relaţiilor cu străinii şi interdependenţa în relaţiile
cu aceștia, indicatori exprimaţi în primele creionări ale modelului prin
extinderea reţelelor de relaţii, care concură la reducerea anxietăţii şi
incertitudinii prin experimentarea unor relaţii înalt calitative (presupunând şi
intercondiţionare) sau a unor relaţii repetitive;
- intimitatea relaţiilor cu străinii, stadiu presupunând depăşirea unor
bariere ale comunicării nonverbale, pătrunderea în spaţiul intim al acestora şi
contactul fizic, presupunând un grad scăzut de anxietate.
În limitele acestei teorii, anxietatea este înțeleasă drept temerea de
consecințele negative ale comunicării, iar incertitudinea presupune un stadiu de
cunoaștere limitată în raport cu posi bilitatea predicției comportamentului
comunicațional al partenerului. Incertitudinea comportă două tipuri de distincții
operate de Gudykunst (2002) în interiorul termenului, între incertitudine
predictivă vs. explicativă, respectiv cognitivă vs. comportamentală. Anxietatea
este considerată a fi echivalentul afectiv al incertitudinii. Acești factori
inhibitori sunt bariere de comunicare interculturală de profunzime, care
pivotează în relațiile cu străinii în jurul conceptului central de atenție, conștiință
reflexivă sau priză de conștiință (mindfulness), care comportă patru stadii:
incompetență inconștientă; incompetență conștientă; competență conștientă și
competență inconștientă. Gudykunst su gerează că anxietatea, incertitudinea și
atenția sunt educabile și dependente de mediul cultural, respectiv că diminuarea
rolului cauzelor de suprafață ale unei comunicări interculturale deficitare poate
conduce la reducerea anxietății și incertitudinii în comunicare, cauzele de
profunzime ale eșecului.

283
 Concluzii. Dezvoltări ulterioare
Teorii ale comunicării este o lucrare proiectată pentru a servi în actul
didactic – un curs universitar util atât în facultățile care dezvoltă programe de
studii în domeniul Științe ale comunicării, cât și în cazul predării științe lor
comunicării ca discipline fundamentale în variate alte domenii. Lucrarea are la
bază un construct proiectat în 2008 și dezvoltat în timp, până în prezent, cât a
ajuns la a treia ediție, revăzută și adăugită. Treptat, dezvoltând-o în pași
succesivi: Introducere în teoria comunicării (Lesenciuc, 2008) și Teoria
comunicării (Lesenciuc, 2010), lucrarea a depășit cadrul unui simplu curs
universitar, constituindu-se într-o carte de interes atât în actul didactic, cât și în
cercetare. În cuprinsul lucrării sunt descrise/explicate 140 de modele și teorii
ale comunicării și radiografiate cel puțin încă atâtea. Lucrarea include
rezultatele unei cercetări teoretice de durată, dintre care unele s-au bucurat de
abordarea singulară în mediul științific românesc: cartografierea teoriilor și
modelelor comunicării în raport cu fundamentele epistemologice ale paradigmei
pozitiviste, ale determinismului tehnologic și ale interacționismului . Ediția din
2017 conține un capitol distinct dedicat teoriilor și modelelor comunicăr ii
interculturale, de asemenea proiectat în raport cu fundamentele epistemologice
ale acestora.
În condițiile în care stadiul preparadigmatic al științelor comunicării
(presupunând emergența teoriilor provenind din arii disciplinare diferite) s-a
încheiat, putem considera că actualul nucleu de convingeri, valori și metode
constituie punctul de plecare în construirea unor arii disciplinare de interferență.
Chiar dacă lucrările de specialitate din România au preluat târziu și necritic, cu
o anumită predominanță o anumită serie de modele și teorii procesuale, se poate
considera, în acest moment, în care științele comunicării reprezintă un domeniu
de sine stătător, că stadiul preparadigmatic s-a încheiat și în România. În
continuarea intenției de configurare a unui cadru paradigmatic în științele
comunicării, prin intermediul prezentei lucrări am adus în discuție nu doar
premisele angajării paradigmatice, ci am și propus un design al teoriilor și
modelelor comunicaționale în raport cu o anumită deschidere epistem ologică.
În primul rând analizat preliminariile epistemologice ale setului de teorii și
modele de factură procesuală, originate în demersul proiectului logicist al lui
Gottlob Frege, continuate prin ideile atomismului logic și ale școlii analitice de
la Cambridge, respectiv de idealul axiomatic al Cercului de la Viena, cărora le-
am opus fundamentele epistemologice ale determinismului tehnologic și critica
acestuia, respectiv cele privitoare la schimbarea de paradigmă, derivând din
jocurile witgensteinine de limbaj, din teoria actelor de limbaj a lui John L.
Austin și John R. Searle, din principiul gricean al cooperării, respectiv din
perspectiva behavioristă a semnificației. Pe aceste fundamente, noua paradigmă
comunicațională, interacționistă, făcând în mică măsură obiectul dezbaterilor în
spațiul academic românesc, propune modele și teorii care revoluționează
284
fundamentarea nucleului dens de convingeri ale noii paradigme
comunicaționale. În plus, grație fundamentării teoriilor comunicării
interculturale, al căror pat germinativ este asigurat de relativismul cultural/
școala culturalistă americană, prin intermediul Școlii de la Palo Alto și a l
etnografiei comunicării, lucrarea se conturează ca un întreg, ce cuprinde cele
trei direcții supuse criticii comunicării a lui Sfez, plus direcția comunicării
interculturale, absolut necesară într-o lume a dialogului extins la nivel global.
În ceea ce privește structura lucrării, includerea anumitor teorii și
modele în diferite familii de teorii (sau direcții, așa cum au fost denumite
anterior) s-a realizat în scop pur didactic. O astfel de sinteză devine utilă în
primul rând celui care, aruncat în oceanul comunicării, are nevoie de repere
precise. În fapt, între diferitele teorii și modele ale comunicării se realizează
punți vizibile sau invizibile. Structura lucrării trebuie înțeleasă ca fiind una
rizomatică, în care indiferent de locul în care răsar în text teoriile în explicarea
sumară și cu scop didactic, ele se leagă de teorii din arii aparent disjuncte. Spre
exemplu, teoria convergenței comunicaționale, inclusă în categoria teoriilor
comunicării de masă, își are rădăcinile în modelele circular (Schramm -Osgood)
și elicoidal (Dance) ale comunicării „reprezentaționale”, modele rigide, așadar,
și alimentează teoria convergenței culturale, din aria teoriilor comunicării
interculturale. Schema S-P-E-A-K-I-N-G a comunicării, inclusă în categoria
teoriilor și modelelor interacționiste, își are originea în s chema canonică a
comunicării (Shannon-Weaver) și alimentează, la rând ul ei, teoriile comunicării
interculturale, la fel cum o face și teoria dramaturgiei sociale (Goffman). Mai
mult, fiecare dintre teoriile incluse în acestă lucrare, având rădăcinii în diferitele
domenii ale cunoașterii, reclamă, ținând cont de legăturile r izomatice implicite,
apelul la alianța interdisciplinară propusă de Cicourel.
Teorii ale comunicării este o lucrare deschisă și incompletă. Ea urmează
să se dezvolte în timp și, odată parcurși alți pași ai revizuirii și adăugirii (prin
ediții ulterioare), poate deveni scheletul necesar pentru închegarea unui tratat de
comunicare. Din aceste rațiuni, pentru o dezvoltare armonioasă a teoriei și
pentru deschiderea dialogului cu cercetători și cadre didactice universitare din
România, atât din domeniul Științe ale comunicării cât și din domeniile conexe
(incluse în alianța disciplinară a lui Cicourel), lucrarea beneficiază atât de un
format tipărit, cât și de un format electronic, fiind disponibilă pe pagina editurii.

285
286
 Bibliografie:
ABRAMS, Jessica, O’CONNOR, Joan & GILES, Howard. (2002). Identity and
intergroup communication. În W.B. Gudykunst, B. Mody (eds.), Handbook of
International and Intercultural Communication, Second Edition. Thousand
Oaks, CA: Sage Publications. pp.225-257.
ADORNO, Theodor W. (2001). Reconsiderarea industriei culturii. În Jeffrey C.
Alexander, Steven Seidman (coord.). Cultură şi societate. Dezbateri
contemporane. Traducere de Simona Lebădă, Mihaela Sadonschi și Liliana
Scărlătescu. Iaşi: Institutul European.
ARGYLE, Michael. [1975] (2004). Bodily Communication. Second Edition. Londra &
New York: Routledge.
ARISTOTEL. (1998). Despre interpretare. Traducere, cuvânt înainte, note și
comentariu de Constantin Noica. București: Humanit as.
ARASARATNAM. Lily A. (2006). Further testing of a new model of intercultural
communication competence. Communication Research Reports. 23(2). pp.93-
99.
AUSTIN, John Langshaw. (1975). How to Do Things with Words. Cambridge, MA:
Harvard University Press.
ASSANTE, M.K., NEWMARK, E. & BLAKE, C.A. (eds). (1979). The Handbook of
Intercultural Communication. Beverly Hills, CA: SAGE Publications.
ASSANTE, Molefi Kete, MIIKE, Yoshitaka, YIN, Jing. (2008). The Global
Intercultural Communication Reader. New York, NY, Abingdon, UK:
Routledge.
BACHMAN, Lyle F. (1990). Fundamental Considerations in Language Testing.
Oxford: Oxford University Press, colecţia Oxford Applied Linguistics.
BARNETT, George A. & SUNG, Eunjung. (2004). Culture and the structure of
international communication. International Communication Journal, vol.II,
nr.2. pp.217-232.
BARNLUND, Dean. (1970). A transactional model of communication. În K.K. Sereno
& C.D. Mortensen (eds.), Foundation of communication theory. New York:
Harper & Row. pp.83-102.
BARTHES, Roland. [1953] (1972). Le degré zéro de l’écriture, suivi de Nouveaux
essais. Paris: Éditions du Seuil.
BARTHES, Roland. (1973). Le plaisir du texte. Paris: Éditions du Seuil.
BARTHES, Roland. (1967). Elements of Semiology. New York: Hill and Wang.
BARTHES, Roland. (2006). Roland Barthes despre Roland Barthes. În Roland
Barthes, Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecţia.
Traducere de Marian Papahagi și Sorina Dănăilă. Bucureşti: Editura Cartier.
BATESON, Gregory. [1936] (1958). Naven. A Survey of the Problems suggested by a
Composite Picture of the Culture of a New Guinea Tribe drawn from Three
Points of View. Stanford, CA: Stanford University Press.
BATESON, Gregory. (1979). Mind and Nature: A Necessary Unity. London:
Wildwood.
BAUDRILLARD, Jean. (1996). Sistemul obiectelor. Traducere de Horia Lazăr. Cluj-
Napoca: Editura Echinox.

287
BAUDRILLARD, Jean. (1997). Celălalt prin sine însuşi. Traducere de Ciprian
Mihali. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă.
BAUMAN, Zygmunt. (2000). Modernitatea lichidă. Traducere de Diana Grad.
Bucureşti: Editura Antet.
BAUMAN, R. & SHERZER, J. (1975). The ethnography of speaking. Annual Review
of Anthropology. 4. pp. 95-119.
BENEDICT, Ruth. [1934] (2005). Patterns of Culture. New York: Mariners Books.
BENNETT, Milton J. (1993). Intercultural communication: A current perspective. În
Milton J. Bennett (ed.). Basic Concepts of Intercultural Communication:
Selected Readings. Yarmouth, Maine: Intercultural Press.
BĂLĂCEANU-STOLNICI, C., GLAVCE, C., RAICU, Fl. & APĂVĂLOAE, L.
(2006). Incursiune în antropogeneză. Bucureşti: Editura medicală.
BENVENISTE, Émile. (1966). Problèmes de linguistique générale, I. Paris:
Gallimard.
BENVENISTE, Émile. (1974). Problèmes de linguistique générale, II. Paris:
Gallimard.
BERLO, David K.. (1960). The Process of Communication: An Introduction to the
Theory and Practice. New York: Holt, Rinehart& Winston.
BERNE, Eric. (1964). Games People Play. Harmondsworth: Penguin.
BERNS, Margie S. (1990). Contexts of competence: social and cultural considerations
in communicative language teaching, New York: Plenum Press.
BERNSTEIN, Basil. (1971). Class, Codes and Control: Theoretical Studies Towards a
Sociology of Language. Londra: Routledge & Kegan Paul.
BIBERI, Ion. (1968). Poezia, mod de existenţă. Bucureşti: Editura pentru literatură.
BIRDWHISTELL, Ray L. (1952). Introduction to Kinesics: An Annotation for
Analysis of Body Motion and Gesture. Washington, DC: Department of State,
Foreign Service Institute.
BIRDWHISTELL, Ray L. (1970). Kinesics and Context: Essays on Body Motion.
Philadelphia: University of Pennsylvania Press.
BLAGA, Lucian. [1937] (1985). Geneza metaforei şi sensul culturii. În Lucian Blaga,
Opere 9. Trilogia culturii. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga. Studiu introductiv de
Al. Tănase. Bucureşti: Minerva.
BLANCHET, Philippe. (2008). Un modèle et une typologie ethno-sociolinguistiques de
la compétence de communication. Cours de Master. [online]. Rennes:
Université Rennes 2. URL: http://eprints.aidenligne-francais-
universite.auf.org/10/1/pdf_Blanchet_typo.pdf [consultat în martie 2017].
BLUMER, Herbert. (1969). Symbolic Interactionism. Perspective and Method,
Berkeley: University of California Press.
BLUMLER, J.G. & KATZ, E. (1974). The usses of mass communication: Current
perspectives and gratifications research. Beverly Hills, CA: Sage.
BOAS, Franz. [1911] (1966). Introduction to Handbook of American Indian
Languages. În P.Holder (ed.), F.Boas / Introduction to Handbook of American
languages + J.W. Powell / Indian linguistic families of America North of
Mexico. Lincoln, NE: University of Nebraska Press.
BOGARDUS, Emory S. (1933). A social distance scale. Sociology and Social
Research. 17. 265-271.
BORŢUN, Dumitru. (2002). Bazele epistemologice ale comunicării. Bucureşti:
Universitatea din Bucureşti, Editura Ars docendi.
288
BOURDIEU, Pierre. (1982). Ce que parler veut dire. L’économie des échanges
linguistiques. Paris: Fayard.
BRADDOCK, R. (1958). An extension of the „Lasswell formula”. Journal of
Communication. 8. pp.88-93.
BRISLIN, Richard & YOSHIDA, Tomoko. (1994). Intercultural Communication
Training: An Introduction. Thousand Oaks, CA: SAGE Publications, Inc.
BROWER, Marten. (1967). Prolegomena to a Theory of Mass Communication. În Lee
O. Thayer (ed.), Communication Concepts and Perspectives. Washington:
Spartan Books. pp. 227-239.
BROWN, R. & GILMAN, A. [1960] (1976). The pronouns of power and solidarity. In
Pier Paolo Giglioli (ed.), Language and Social Context. Harmondsworth,
Midllesex: Penguin. 252-282.
BÜHLER, Karl. [1934] (1982). Sprachtheorie. Die Darstellungfunktion der Language.
Stuttgart: Gustav Fischer.
BUTNARU, Simona. (2001). Competenţele interculturale – demers explicativ. În
Teodor Cozma (coord.), O nouă provocare pentru educaţie:
interculturalitatea. Iaşi: Polirom. pp.83-99.
BYRAM, Michaël. (1997). Teaching and Assesssing Intercultural Communicative
Competence. Clevedon-Bristol-Artamon-Johannesburg: Multilingual Matters,
Ltd.
CARBAUGH, Donal A. (1985). Cultural communication and organizing. International
and Intercultural Communication Annual. 9:30-47.
CARBAUGH, Donal A. (2005). Cultures in Conversation. Mahwah, NJ: Lawrence
Erlbaum Associates, Inc.
CARDON, A., LENHARDT, V. & NICHOLAS, P. (2002). Analiza tranzacţională.
Instrumente de comunicare şi evoluţie. Bucureşti: Codecs.
CARNAP, Rudolf. (1972). Semnificaţie şi necesitate. Un studiu de semantică şi logică
modală. Traducere de Gheorghe Enescu. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
CAUNE, Jean. [1998] (2000). Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi moduri
de mediere. Traducere de Mădălina Bălăşescu. București: Cartea Românească.
CELCE-MURCIA, Marianne. (2008). „Rethinking the role of communicative
competence in language teaching”. În Eva Alcón Soler, Maria Pilar Safont
Jordà (eds.), Intercultural Language Use and Language Learning, New York:
Springer Science + Business Media B.V.
CELCE-MURCIA, Marianne, DÖRNYEI, Zoltan & THURRELL, Sarah. (1995).
„Communicative competence: A pedagogically motivated model with content
specification”. Issues of Applied Linguistics, 6(2).
CELCE-MURCIA, Marianne, OLSHTAIN, Elite. (2000). Discourse and Context în
Language teaching. A Guide for language teachers. Cambridge, New York,
Oakleigh, Madrid, Cape Town Cambridge University Press.
CHARAUDEAU, Patrick. (2001). Langue, discours et identité culturelle. Revue de
didactologie des langues-cultures, 3-4, nº123.
CHARAUDEAU, Patrick. (2002). L’ identité culturelle entre langue et discours
[electronic resource]. Revue de l’AQUEFLS. Vol.24, nº1. URL:
http://www.patrick-charaudeau.com/spip.php?page=imprimir_articulo&id_
article=213. [consultat în februarie 2011].
CHARAUDEAU, Patrick. (2009). Identité linguistique, identité culturelle: une relation
paradoxale [electronic resource]. Référence à completer. Patrick Charaudeau -
289
 Livres, articles, publications (website). URL: http://www.patrick-
charaudeau.com/Identite-linguistique-identite.html. [consultat în februarie
2011].
CHELCEA, S., IVAN, L. & CHELCEA, A. (2005). Comunicarea nonverbală:
gesturile şi postura: cuvintele nu sunt de-ajuns. Bucureşti: comunicare.ro.
CHELCEA, S., IVAN, L. & CHELCEA, A. (2008). Comunicarea nonverbală:
gesturile şi postura: cuvintele nu sunt de-ajuns. Ediția a II -a, revizuită și
adăugită. Bucureşti: comunicare.ro.
CHEN, Guo-Ming & STAROSTA, William J. (2008). „Intercultural communication
competence”. În Molefi Kete Asanta, Yoshitaka Miike, Jing Yin, The Global
Intercultural Communication Reader, New York, NY, Abingdon, UK :
Routledge.
CHOMSKY, Avram Noam. [1965] (2014). Aspects of the Theory of Syntax.
Cambridge, MA & Londra: The MIT Press.
CHOMSKY, Avram Noam. (2006). Language and Mind, ediţia a III-a. Cambridge:
Cambridge University Press.
COLMAN, Andrew M. (2002). A Dictionary of Psychology. Oxford: Oxford
University Press.
CICOUREL, Aaron V. (1980). Language and Social Interaction: Philosophical and
Empirical Issues. Sociological Inquiry. 50 (3-4). pp.1-30.
CIORĂNESCU, Alexandru. (2002). Dicţionarul etimologic al limbii române.
Bucureşti: Editura Saeculum I.O.
CISMARU, Diana-Maria. (2008). Comunicarea internă în organizații. București:
Tritonic.
CIUPERCĂ, Ella. (2010). Dimensiuni macrosociale ale comunicării: distanţa socială.
În Diana Ilişoi & Adrian Lesenciuc (eds.). Consiliere şi comunicare
interpersonală. Bucureşti: Antet XX Press. 75-94.
CODREANU, Aura. (2009). Abordări de actualitate ale conceptului interculturalitate.
În Ecaterina Livia Tătar, Aura Codreanu (coord.), Impactul managementului
integrat al resurselor de apărare asupra îndeplinirii misiunilor internaţionale
ale trupelor şi cuantificarea acestora utilizând indicatori sintetici. Bucureşti:
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. pp.26-46.
COLMAN, Andrew M. (2002). A Dictionary of Psychology. Oxford: Oxford
University Press.
COMTE, Auguste. [1926] (1970). Considérations sur les sciences et les savants. În
Auguste Comte, Écrits de jeunesse 1818-1928. Paris & Haga: Mouton. pp.323-
360.
CONDON, John C. & YOUSEF, Fathi. (1975). An Introduction to Intercultural
Communication. New York: Macmillan.
COOK, Guy & SEIDLHOFER, Barbara. [1995] (2001). An applied linguist in
principle and practice. În Guy Cook, Barbara Seidlhofer, Principle and
Practice in Applied Linguistics. Studies in Honour of H.G. Widdowson,
Oxford: Oxford University Press.
COOLEY, Charles Horton. (1909). Social Organization: A Study of the Larger Mind.
New York: Charles Scribner’s Sons.
COOLEY, Charles Horton. (1922). Human Nature and the Social Order (Revised
Edition). New York: Charles Scribner’s Sons.

290
COPERIAS AGUILLAR, Maria José. (2008). Dealing with intercultural
communicative competence in foreing language classroom. În Eva Alcón
Soler, Maria Pilar Safont Jordà (eds.), Intercultural Language and Language
Learning, New York: Springer Science + Business Media B.V.
COŞERIU, Eugen. (2004). Teoria limbajului şi lingvistică generală. Cinci studii.
Bucureşti: Editura enciclopedică
CULDA, Lucian. (1989). Geneza şi devenirea cunoaşterii. Abordare organizaţională.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
CUPACH, William B. & IMAHORI, Tadasu Todd. (1993). Identity management
theory: Communication competence in intercultural episodes and relationships.
În R.L. Wiseman, J. Koester (eds.). Intercultural Communication Competence.
Newbury Park, CA: SAGE Publications.
CUSHMAN, Donald P. & CAHN Jr., Dudley D. (1985). Communication in
Interpersonal Relationships. Albany: State University of New York Press.
DAMEN, Louise L. (1987). Culture Learning: The Fifth Dimension in the Language
Classroom. Reading, MA: Addison-Wesley.
DANCE, Frank E.X. (1970). The „Concept” of Communication. Journal of
Communication. Vol.20, nr.2. 201-210.
DANCE, Frank E.X. (1994). Hearing voices. În Donna R. Vocate, Different Voices,
Different Minds. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, LEA’s
communication series. pp.195-212.
DARWIN, Charles. [1859] (1957). Originea speciilor. Traducere de Ion E. Fuhn.
București: Editura R.P.R.
DEARDORFF, Darla K. (2006). Identification and assessment of intercultural
competence as a student outcome of internationalization. Journal of Studies in
Intercultural Education, no.10. pp.241-266.
DEARDORFF, D. K. & ARASARATNAM-SMITH, L. A.(Eds.) (2017). Intercultural
competence in international higher education: Approaches, assessment, and
application. Londra: Routledge.
DeFLEUR, M. & BALL-ROKEACH, S. (1999). Teorii ale comunicării de masă.
Traducere de Doru Harabagiu. Iaşi: Polirom.
DEVITT, Michael & STERELNY, Kim. (2000). Limbaj şi realitate. O introducere în
filosofia limbajului. Traducere de Radu Dudău. Iaşi: Polirom.
DEWEY, John. (1916). Democracy and education: An introduction to the philosophy
of education. New York: Macmillan.
DINU, Mihai. (2000). Comunicarea. Repere fundamentale, Ediţia a II-a. Bucureşti:
Editura Algos.
DOBRESCU, Paul & BÂRGĂOANU, Alina. (2002). Mass media. Puterea fără
contraputere. Bucureşti: BIC ALL.
DOBRESCU, P., BÂRGĂOANU, A. & CORBU, N. (2007). Istoria comunicării.
Bucureşti: comunicare.ro
DODD, Carley. (1977). Perspectives on Cross-Cultural Communication. Dubuque, IA:
Kendall/Hunt.
DOOB, Leonard W. (1949). Public Opinion and Propaganda. New York: Holt.
DORON, Roland, PAROT, Françoise. [1991] (2006). Dicţionar de psihologie.
Traducere de Natalia Cernăuțeanu et al.Bucureşti: Humanitas.
DUCK, Steve. (2000). Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona.
Traducere de Margrit Talpalaru. Iaşi: Polirom.
291
DUMMETT, Michael A.E. [1973] (1981). Frege: Philosophy of language. Cambridge,
MA: Harvard University Press.
DURKHEIM, Émile. [1899] (2002). Regulile metodei sociologice. Traducere de Dan
Lungu. Iași: Polirom.
ECKERT, P. & McCONNEL-GINET, S. (1999). New generalizations and
explanations in language and gender research. Language and society. 28 (2).
pp.185-202.
ECO, Umberto. [1976] (2008). O teorie a semioticii. Traducere de Cezar Radu și
Costin Popescu. București: Editura Trei.
ECO, Umberto. (1979). A Theory of Semiotics. Bloomington: Indiana University Press.
ECO, Umberto. [1990] (1996). Limitele interpretării. Traducere de Ștefania Mincu și
Radu Bucșă. Constanţa: Editura Pontica.
ECO, Umberto. [1962] (2002). Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile
contemporane, ediţia a II-a. Traducere de Cornel Mihai Ionescu. Piteşti:
Editura Paralela 45.
EGGINS, Suzanne & SLADE, Diana. [1997] (2004). Analysing Casual Conversation.
Londra, Oakville, CT: Equinox Publishing.
EFRON, Daniel. [1941] (1972). Gesture, Race, and Culture. The Hague: Mouton.
ELLINGSWORTH, H.W. (1983). Adaptive intercultural communication. În William
B. Gudykunst (ed.). Intercultural Communication Theory – Current
Perspectives, Beverly Hills, CA: Sage Publications. pp.195-204.
ELLUL, Jacques. (1964). The Technological Society. New York: Random House.
ERICKSTADT, Jessica. (1998). Richards’ Meaning of Meaning Theory, [online]. În
Comm3210: Human Communication Theory, University of Colorado at
Boulder, toamna. URL: http://www.colorado.edu/communication/me
tadiscourse/Papers/App_ Papers/Eriskstadt.htm [consultat în octombrie 2008].
FARAH, Iffat. (1997). Ethnography of communication. În Nancy H. Hornberger,
David Corson (eds.), Encyclopedia of Language and Education. Vol.8.
Research Methods in Language and Education. Dordrecht: Kluwer Academic
Publishers. 125-129.
FÆRCH, Claus & KASPER, Gabriele. (1983). Strategies in interlanguage
communication. Londra & New York: Longman.
FERREOL, Gilles, CAUCHE, Philippe & DUPREZ, Jean-Marie. (1995) Dicţionar de
sociologie. Prefață de Septimiu Chelcea & Adrian Neculau. Traducere de Lia
Decei. Iaşi: Editura Polirom.
FESTINGER, Leon. [1957] (1962). A Theory of Cognitive Dissonance. Stanford, CA:
Stanford University Press.
FESTINGER, Leon A. & CARLSMITH, James M. (1959). Cognitive consequences of
forced compliance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 58.
FIRTH, Raymond W. (1973). Symbols, Public and Private. Crows Nest, NSW: Allen
& Unwin.
FISKE, John. (2001). Zgomot. În Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders,
Martin Montgomery & John Fiske, Concepte fundamentale din științele
comunicării și studiile culturale . Introducere de Mihai Coman, traducere de
Monica Mitarcă. Iași: Polirom. p.358.
FISKE, John. (2003). Introducere în ştiinţele comunicării. Traducere de Monica
Mitarc. Iaşi: Polirom.

292
FLOR, Jan Riis Flor. (2003). Ernst Mach. Părintele Cercului de la Viena. În Anton
Hügli, Poul Lübke (coord.). Filosofia în secolul XX, vol.2. Traducere de
Gheorghe Pascu, Andrei Apostol & Cristian Lupu. Bucureşti: All Educaţional.
FODOR, Jerry A. (1975). The Language of Thought. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
FREGE, Gottlob. (1892). On Sense and Reference, [online], traducere a lucrării Über
Sinn und Bedeutung. URL: http://en.wikisource.org/wiki/On_Sense_and_
Reference [consultat în octombrie 2008].
GALLOIS, C., GILES, H., JONES, E., CARGILE, A.H. & OTA. H. (1995).
Accommodating intercultural encounters: Elaborations and extensions.
International and Intercultural Communication Annual. 19.
GARDINKEL, Harold. (1967). Studies in Ethnomethodology. Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall.
GARFINKEL, Harold & SACKS, Harry. (1986). On formal structures of practical
actions. În Harold Garfinkel (ed.). Ethnomethodological Studies of Work.
London, New York: Routledge & Kegan Paul.
GEERTZ, Clifford. (1973). The Interpretation of Cultures. New York: Basic Books.
GENETTE, Gérard. (1979). Introduction à l’architexte. Paris: Éditions du Seuil.
GEORGIU, Grigore. (2010). Comunicarea interculturală. București: comunicare.ro
GERBNER, George. (1956). Towards a general model of communication. Audio
Visual Communication Review. 4. pp.171-191.
GERBNER, George, GROSS, Lary, MORGAN, Michael, SIGNORELLI, Nancy &
SHANAHAN, James. [1994] (2002). Growing up with television: Cultivation
process. În Jennings Bryant & Dolf Zillman, Media effects. Advances in
theory and research. Mahwah, NJ & Londra: Lawrence Erlbaum. pp.43-68.
GILES, Howard. (1973). Accent mobility: A model and some data. Anthropological
Linguistics. 15. pp.87-105.
GILES, Howard (ed.). (2016). Communication accomodation theory: Negotiating
personal relationships and social identities across contexts. Cambridge:
Cambridge University Press.
GIMBUTAS, Maria. (1989). Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul
european. Traducere de Sorin Paliga. Bucureşti: Editura Meridiane
GIOVANNINI, Barbara. (1989). Aşa a inventat omul comunicarea. În Giovanni
Giovannini (coord.). De la silex la siliciu. Istora mijloacelor de comunicare în
masă. Traducere de Emilia Cosma. Bucureşti: Editura Tehnică.
GOFFMAN, Erving. [1959] (2007). Viaţa cotidiană ca spectacol, ediţia a II-a,
revizuită. Bucureşti: comunicare.ro
GRICE, Herbert Paul. (1975). Logic and conversation. In P. Cole, J. Morgan (eds.).
Syntax and Semantics, vol.3. New York: Academic Press.
GUDYKUNST, William B. (1995). Anxiety/uncertainty management (AUM) theory:
Current status. În R.L. Wiseman (ed.). Intercultural Communication Theory.
Thousand Oaks, CA: SAGE Publications, Inc.
GUDYKUNST, William B. (2002). Intercultural Communication Theories. În
William B. Gudykunst, Bella Mody (editori). Handbook of International and
Intercultural Communication, ediţia a doua. Thousand Oaks, CA: Sage
Publications.

293
GUDYKUNST, William B. & MODY, Bela. [2001] (2002). International and
Intercultural Communication. Second Edition. Thousands Oaks, CA: Sage
Publications, Inc.
GUDYKUNST, William B. & KIM, Young Yun. (2003). Communicating with
Strangers: An Approach to Intercultural Communication. New York:
McGraw-Hill.
GUILHERME, Manuela. (2002). Critical Citizens for an Intercultural World. Foreign
Language Education as Cultural Politics. Clevedon, Tonawanda, NY, North
York, ON, Church Point, NSW: Multilingual Matters, Ltd.
GUMPERZ, John J. & COOK-GUMPERZ, Jenny. (1982). Introduction: language and
the communication of social identity. În John J. Gumperz (ed.), Language and
Social Identity. Studies in Interactional Sociolinguistics, Cambridge:
Cambrigde University Press.
HABERMAS, Jürgen. [1971-1973] (1983). Cunoaştere şi comunicare. Traducere de
Andrei Marga, Walter Roth & Iosif Wolf. Bucureşti: Editura Politică.
HABERMAS, Jürgen (1979). Communication and the Evolution of Society. Londra:
Heinemann.
HABERMAS, Jürgen. (1983a). Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative. În
Jürgen Habermas. Cunoaştere şi comunicare. Bucureşti: Editura Politică.
HABERMAS, Jürgen. (1983b). Teorii ale adevărului. În Jürgen Habermas. Cunoaştere
şi comunicare. Bucureşti: Editura Politică.
HABERMAS, Jürgen. (1998). Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul
unei categorii a societăţii burgheze. Traducere de Janina Ianoși. Bucureşti:
Editura Univers.
HABERMAS, Jürgen. (2000). O altă cale de ieşire din filosofia subiectului: raţiunea
comunicativă versus raţiunea centrată pe subiect. În Jürgen Habermas.
Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri. Traducere de Gilbert
Lepădatu, Ionel Zamfir și marius Stan. Bucureşti: All Educaţional.
HAJEK, Christopher & GILES, Howard. (2003). New directions in intercultural
communication competence. The process model. În John O. Green, Brant R.
Burleson (eds.). Handbook of Commmunication and Social Interaction.
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, Inc. 935-958.
HALL, Edward T. (1955). The anthropology of manners. Scientific American. 192:85-
89.
HALL, Edward T. [1959] (1984). Le langage silencieux. Traducere de Jean Mesrie şi
Barbara Niceal. Paris: Éditions du Seuil.
HALL, Edward T. (1963a). Proxemics: The study of man’s spatial relations and
boundaries. In Iago Galdston (ed.). Man’s Image in Medicine and
Anthropology. New York: International Universities Press.
HALL, Edward T. (1963b). A system for the notation of proxemic behavior. American
Anthropologist. 65. 1003-1026.
HALL, Edward T. [1966] (1971). La dimension cachée. Traducere de Amélie Petita.
Paris: Éditions du Seuil.
HALL, Edward T. (1968). Proxemics. Current Anthopology. 9 (April-June). 83-95.
HALL, Edward T. (1984). The Dance of Life: The Other Dimension of Time. Garden
City, NY: Anchor Press/Doubleday.
HARASZTI, Tegze P. (2002). CMOS memory circuits. New York: Kluwer Academic
Publisher.
294
HARMAN, Gilbert. (1973). Thought. Princeton, NJ: Princeton Legacy Library.
HARMS, L.S. (1973). Intercultural Communication. New York: Harper & Row.
HARTLEY, R.V.L. (1928). Transmission of Information. Bell System Technical
Journal. 7. pp.535-563.
HEDIGER, Heini. (1950). Wild Animals in Captivity. London: Butterworth.
HEIDER, Fritz. (1946). Attitudes and Cognitive Organization. Journal of Psychology.
21. pp.107-112.
HINTIKKA, Jaakko & SANDU, Gabriel. (1997). Game-theoretical semantics. În J.
van Benthem & A. ter Meulen (eds.), Handbook of Logic and Language.
Amsterdam: Elsevier. pp.361-410.
HJELMSLEV, Louis. [1961] (1967). Preliminarii la o teorie a limbii. Traducere din
engleză de D. Copceag. București: Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale.
HOFSTEDE, Geert. [1980] (2001). Culture’s Consequences: Comparing Values,
Behaviors, Institutions and Organizations across Nations. Thousands Oaks,
CA: Sage Publications.
HOLMES, Janet & MEYERHOFF, Miriam. (1999). The Community of Practice:
theories and methodologies in language and gender research. Language in
Society. 28 (2). pp. 173-183.
HOVLAND, C.I., JANIS, I.L. & KELLEY, H.H. (1953). Communication and
persuasion: Psychological studies of opinion change. New Haven, CT: Yale
University Press.
HOWARD HAMILTON, M.F., RICHARDSON & B.J., SHUFORD, B. (1998).
Promoting multicultural education: A holistic approach. College Student
Affairs Journal, no.18. pp.5-17.
HUDSON, R.A. (1980). Sociolinguistics. Cambridge: Cambridge University Press.
HUMBOLDT, Wilhelm von. [1836] (2011). Über die Verschiedenheit des
menchlichen Sprachhaues. Berlin: Contumax GmbH & Company KG.
HUSTED, Jørgen. (2003). Gottlob Frege. Logicianul discret. În Anton Hügli, Poul
Lübke (coord.). Filosofia în secolul XX, vol.2. Traducere de Gheorghe Pascu,
Andrei Apostol & Cristian Lupu.Bucureşti: All Educaţional.
HUSTED, Jørgen Husted. (2003). Michael Anthony Eardley Dummett. Realism şi
antirealism. În Anton Hügli, Poul Lübke (coord.). Filosofia în secolul XX,
vol.2. Traducere de Gheorghe Pascu, Andrei Apostol & Cristian
Lupu.Bucureşti: All Educaţional.
HYMES, Dell. (1972). On communicative competence. În J.B. Bride & J. Holmes
(eds). Sociolinguistics. Harmondworth: Penguin.
HYMES, Dell. (1974). Foundations in Sociolinguistics: An Ethnographic Approach.
Philadelphia: University of Pennsylvania Press.
ILIESCU, Adrian-Paul. (1989). Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
INNIS, Harold. (1950). Empire and Communications. Oxford: Oxford University
Press.
INNIS, Harold. (1951). The Bias of Communication. Toronto: University of Toronto
Press.
JAKOBSON, Roman. (1963). Essais de linguistique générale: les foundations du
langage. Vol. I. Paris: Éditions de Minuit.
JANIS, I. & KING, B. (1954). The influence of role-playing on opinion-change.
Journal of Abnormal and Social Psychology. 49. pp.211-218.
295
JESPERSEN, Otto. [1922] (2013). Language: Its Nature, Development, and Origin.
Abingdon, Oxon: Routledge.
JOHNSON, Keith, JOHNSON, Helen. (2002). Enciclopedic Dictionary of Applied
Linguistics: A Handbook for Language Teaching, Foreign Language
Teaching, Oxford: Blackwell Publishing Ltd.
JOHNSON, Wendell. (1975). The Communication Process and General Semantic
Priciples. În Wilbur Schramm, Mass Communication, 2nd edition. Urbana:
University of Illinois Press.
JOHNSTONE, Barbara & MARCELLINO, William J. (2011). Dell Hymes and the
Ethnography of Communication. In Ruth Wodak, Barbara Johnstone, & Paul
Kerswill (eds.), The SAGE Handbook of Sociolinguistics. Londra, Thousand
Oaks, CA, New Delhi, Singapore: SAGE Publications. 57-66.
JOOS, Martin. (1967). The Five Clocks: A Linguistic Excursion into the Five Styles of
English Usage. New York: Harcourt, Brace, & World.
JUNG, Carl Gustav. [1954] (1994). Puterea sufletului. Antologie. A patra parte.
Reflecții teoretice privind natura psihicului. Traducere de Suzana Holan.
București: Anima.
JUNGHEIM, Nicholas O. (2006). Learner and native speaker perspective on a
culturally specific Japanese refusal gesture, în International Review of Applied
Linguistic in Language Teaching, no.44 (2).
KATZ, E.M., GUREVITCH, M. & HASS, H. (1973). On the uses of mass media for
important things. American Sociology Review. 38 (2). pp.164-181.
KEGAN, Robert. (1994). In over our heads: The mental demands of modern life.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
KELLNER, Douglas. (2001). Cultura media. Traducere de Teodora Ghivirizcă, Liliana
Scărlătescu și Adrian-Dinu Rachieru. Iaşi: Institutul European.
KIM, Young Yun. (1986). Understanding the social context of inter-group
communication. În W.B. Gudykunst (ed.), Intergroup communication. Londra:
Edward Arnold. Pp.86-95.
KIM, Young Yun. (2001). Becoming Intercultural. An Integrative Theory of
Communication and Cross Cultural Adaptation. Thousand Oaks, CA: SAGE
Publications Inc.
KING, Patricia & BAXTER-MAGOLDA, Marcia B. (2005). A developmental model
of intercultural maturity. Journal of College Student Development. Vol.46,
no.6.
KLUKHOHN, Florence & STRODBECK, Fred. (1961). Variations in Value
Orientation. NewYork: Row, Peterson.
KONERU, Aruna. (2008). Professional Communication. New Delhi: Tata McGraw-
Hill.
KRAMSCH, Claire. [1993] (2004). Context and Culture in Language Teaching.
Oxford: Oxford University Press.
KRIPKE, Saul. [1972] (2001). Numire şi necesitate. Traducere de Mircea Dumitru.
Bucureşti: All Educaţional.
KRISTEVA, Julia. (1974). La révolution du langage poétique. L’avant-garde à la fin
du XIXe siècle: Lautréamont et Mallarmé. Paris: Éditions du Seuil.
KUHN, Thomas S. (1976). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Traducere de Radu J.
Bogdan. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

296
LABOV, William. (1972). On the mechanisms of language change. În J.J. Gumperz &
D. Hymes (eds.). Directions in Sociolinguistics: Ethnography of
Communication. New York: Holt, Rinehart and Winston. pp.512-538.
LAGO, Colin. [1996] (2006). Race, Culture and Counselling. The Ongoing Challenge.
Second Edition. Midenhead, Berkshire: Open University Press.
LALLEMENT, Michel. (1998). Istoria ideilor sociologice. Vol. II. De la Parsons la
contemporani. Traducere de Marius Conceatu. Bucureşti: Editua Antet.
LANDAU, Martin. (1969). Redundancy, Rationality, and the Problem of Dupplication
and Overlap. Public Administration Review. 29 (4): 346-358.
LANDECKER, Werner S. (1952). Integration and Group Society: An Area for
Research. Social Forces. 30 (4). pp.394-400.
LASSWELL, Harold D. (1948). The Structure and Functions of Communication in
Society. În L. Bryson (ed.), The Communication of Ideas. New York: Harper
an Row. pp.37-51.
LASSWELL, Harold D. (1950). The Strategy of Revolutionary and War Propaganda.
Washington, DC: Department of State Foreign Service Institute.
LAZARSFELD, P.F., BERELSON, B. & GAUDET, H. (2004). Mecanismul votului.
Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială. Traducere de Simona
Drăgan. Bucureşti: comunicare.ro
LESENCIUC, Adrian. (2005). Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a
mozaicului a-valoric. Bucureşti: Antet.
LESENCIUC, Adrian. (2008). Introducere în teoria comunicării. Brașov: Editura
Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”.
LESENCIUC, Adrian. (2010). Teoria comunicării. Brașov: Editura Academiei Forțelor
Aeriene „Henri Coandă”.
LESENCIUC, Adrian. (2012). Linguistic Fundamentals Of The Theory Of Concept-
Holes. În Stanca Măda & Elena Buja, Structure, Use, And Meaning. Linguistic
Studies. Cluj-Napoca: Casa Cărții De Știință. pp.169-186.
LÉVINAS, Emmanuel. (1999). Totalitate și infinit. Traducere de Marius Lazurca. Iași:
Polirom.
LÉVI-STRAUSS, Claude. (1978). Antropologia structurală. Traducere de Jean Pecher.
Bucureşti: Editura Politică.
LEWIN, Kurt. [1947] (2001). Frontiere în dinamica grupurilor. Canalele vieţii de grup,
planificarea socială şi cercetarea-acţiune. În Pierre de Visscher, Adrian
Neculau (coord.). Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iaşi: Polirom.
LINDLOF, Thomas R. & TAYLOR, Bryan C. (2011). Qualitative Communication
Research methods. Thousand Oaks, CA: SAGE Publications, Inc.
LIPPMANN, Walter. [1922] (2011). Public Opinion. Mineola, NY: Dover
Publications, Inc.
LOCKE, Terry. (2004). Critical Discourse Analysis. London: Continuum International
Publishing Group.
LOHISSE, Jean. (2002). Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune.
Traducere de Gabriela Scurtu-Ilovan. Iaşi: Polirom.
LYONS, John. (1970). New horizons in linguistics. Harmondsworth:Penguin.
MACOVICIUC, Vasile. (2000). Iniţiere în filosofia contemporană, ediţia a II-a.
Bucureşti: Editura Economică.
MAINGUENEAU, Dominique. (2006). Is discouse analysis critical? Critical
Discourse Studies. vol.3, no.2, October: 229-230.
297
MAINGUENEAU, Dominique. (2008). Analiza textelor de comunicare. Traducere de
Marian Sovea. Iaşi: Institutul European.
MALETZKE, Gerhard. (1963). Psychologie der Massenkommunikation. Theorie und
Systematik. Hamburg: Verlag Hans Bredow-Institut.
MANN; Michael. (1986). The Sources of Social Power. Vol.I. A history of power from
the beginning to A.D. 1760. Cambridge: Cambridge University Press.
MARGA, Andrei. (2002). Introducere în filosofia contemporană. Iaşi: Polirom.
MARIAN, Liliana. (2008). Etica profesională şi bazele comunicării. Ciclu de
prelegeri. Chişinău: Universitatea Tehnică a Moldovei.
MARKUS, H.R., KITAYAMA, S. (1991). Culture and the self: implications for
cognition, emotion, and motivation. Psychology Review, nr.98. pp.224-253.
MATURANA, Humert R & VARELA, Francisco J. (1980). Autopoiesis and
Cognition. The Realization of the Living. Prefață de Sir Stafford Beer.
Dordrecht: Springer Science + Business Media.
McCOMBS, Maxwell E. & SHAW, Donald L. (1972). The agenda-setting function of
mass media. Public Opinion Quarterly. 36. pp.176-187.
McLEOD, J.M. & CHAFFEE, S.H. (1972). The construction of social reality. În J.
Tedeschi (ed.), The Social Influence Process. Chicago, IL: Aldine-Atherton.
pp.50-59.
McLUHAN, Marshall. (1975). Galaxia Gutemberg. Omul şi era tiparului. Traducere
de L. Năvodaru și P. Năvodaru. Bucureşti: Editura Politică.
McLUHAN, Marshall. (1994). Understanding Media: The Extensions Of Man.
Cambridge, MA: MIT Press.
McQUAIL, Denis. (1999). Comunicarea. Traducere de Daniela Rusu. Iaşi: Institutul
European.
McQUAIL, Denis & WINDAHL, Sven. (2001). Modele ale comunicării pentru studiul
comunicării de masă. Traducere de Alina Bărgăoanu și Paul Dobrescu.
Bucureşti: comunicare.ro
MEAD, George Herbert. (1934). Mind, Self, and Society from the Standpoint of a
Social Behaviorist. Chicago: University of Chicago.
MICHEL, Jean-Luc. (2005). Théories de la communication. Paris: Université Jean
Monnet, Département de Communication.
MIÈGE, Bernard. (1998). Gândirea comunicaţională. Traducere de Maria Ivănescu.
Bucureşti: Cartea Românească.
MIHU, Achim. (2002). Antropologie culturală. Cluj-Napoca: Dacia.
Ministerul Apărării Naţionale. (2009). Ordinul M.28 din 11 martie 2009 pentru
aprobarea Regulamentului instrucţiei de front (R.G.-5). Monitorul Oficial al
României. Partea I. Nr.208/1 aprilie.
MINKOV, Michael. (2007). What Makes Us Different and Similar: A New
Interpretation of the World Values Survey and Other Cross Cultural Data.
Sofia: Klasika y Stil Publishing House.
MORALES, Manuel Angel. (2010). The Management of Redundancy, Duplication and
Overlap. [online]. Intelligence Forecasting, Corp. URL:
http://intelligenceforecasting.com/english/articles/2010/The%20Management%
20of%20Redundancy.pdf. [accesat în martie 2017].
MORRIS, Charles W. (1938). Foundations of the Theory of Signs. Chicago: Chicago
University Press.

298
MORRIS, Desmond. [1967] (1991). Maimuța goală. Traducere de V. Rednic.
București: Editura Enciclopedică.
MUCCHIELLI, Alex. (2005). Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare. Traducere de Mihaela Calcan. Iaşi: Polirom.
MUCCHIELLI, Alex. [2000] (2015). Arta de a influența. Analiza tehnic ilor de
manipulare. Traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică & Marius Roman. Iaşi:
Polirom.
MUKAŘOVSKÝ Jan. (1972). Despre limbajul poetic. În Poetică şi stilistică. Orientări
moderne. Prolegomene și antologie de Mihai Nasta și Sorin Alexandrescu.
Bucureşti: Editura Univers.
MUNBY, John. (2004). Communicative Syllabus Design. Cambridge: Cambridge
University Press.
MUNTEAN, Ana. (2006). Psihologia dezvoltării umane. Iaşi: Editura Polirom.
NEWCOMB, Theodore M. (1953). An Approach to the Study of Communication Act.
Psychological Review. 60. pp.397-404.
NIRENBURG, Sergei, RASKIN, Victor. (2004). Ontological Semantics. Cambridge
MA: MIT Press.
NOELLE-NEUMANN, Elisabeth. [1974] (2004). Spirala tăcerii. Învelişul nostru
social. Traducere de Vlad Cucu Oancea. Bucureşti: comunicare.ro.
NOICA, Constantin. (1987). Comunicare și cumencare. În Constantin Noica, Cuvânt
împreună despre rostirea românească. București: Editura Eminescu. pp.188 -
191.
NOVINGER, Tracy. (2001). Intercultural Communication. A Practical Guide. Austin,
TX: University of Texass Press.
NÖTH, Winfried. [1985] (1995). Handbook of Semiotics. Bloomington, IN: Indiana
University Press.
OBERG, K. (1960). Cultural shock: Adjustment to new cultural environments.
Practical Anthropology.7:177-182.
OGDEN, Charles K. & RICHARDS, Ivor A. [1923] (1989). The Meaning of Meaning:
A Study of the Influence of Language upon Thought and of the Science of
Symbolism. Prefață de Umberto Eco. Boston, MA: Houghton Mifflin Harcourt
Publishing Company.
ORBE, Mark P. (1998). Constructing Co-Cultural Theory: An Explication of Culture,
Power and Commmunication. Beverly Hills, CA: SAGE Publications.
OSGOOD, C.E. & TANNENBAUM, P.H. (1955). The principle of congruity in the
prediction of attitude change. Psychological Review. 62 (1). pp.42-55.
O’SULLIVAN, Tim. (2001a). Lideri de opinie. În Tim O’Sullivan, John Hartley,
Danny Saunders, Martin Montgomery & John Fiske, Concepte fundamentale
din științele comunicării și studiile culturale. Introducere de Mihai Coman,
traducere de Monica Mitarcă. Iași: Polirom. p.192.
O’SULLIVAN, Tim. (2001b). Modelul fluxului în doi pași. În Tim O’Sullivan, John
Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery & John Fiske, Concepte
fundamentale din științele comunicării și studiile culturale. Introducere de
Mihai Coman, traducere de Monica Mitarcă. Iași: Polirom. p.212 -213.
O’SULLIVAN, Tim. (2001c). Gatekeeper. În Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny
Saunders, Martin Montgomery & John Fiske, Concepte fundamentale din
științele comunicării și studiile culturale. Introducere de Mihai Coman,
traducere de Monica Mitarcă. Iași: Polirom. pp.152-153.
299
PAGLIARO, Antonio. (1967). Ulisse. Ricerche semantiche sulla Divina Commedia.
Florența: Casa editrice G. D ’Anna.
PALMER, Harold E. [1921] (1964). The Principles of Language-Study. Londra:
Oxford University Press.
PARK, Robert E. (1926) The Urban Community as a Spatial Pattern and a Moral
Order. În Earnest W. Burgess (ed.), The Urban Community. Chicago:
University of Chicago Press. pp. 3-18.
PARSONS, Talcott & SHILS, E. (1951). Toward a General Theory of Action.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
PÂRVU, Ilie. (2000). Filosofia comunicării. Bucureşti: Facultatea de Comunicare şi
Ralţii Publice „David Ogilvy” – SNSPA.
PEIRCE, Charles Sanders. (1990). Semnificaţie şi acţiune. Bucureşti: Humanitas.
PENNYCOOK, Alastair. (1994). The Cultural Politics of English as an International
Language. Harlow, Essex: Longman Group Limited.
PETERWAGNER, Reinhold. (2005). What is the Matter with Communicative
Competence? An analysis to Encourage Teachers of English to Assesss the
very basis of their Teaching. Münster-Hamburg-Berlin-Wien-London-Zürich:
LIT Verlag, col. Linguistik und Sprachvermittlung.
PFEIFER, Rolf, BONGARD, Josh, BERRY, Don. (2011). Designing Intelligence. Why
Brains Aren’t Enough. Anthology. Munchen: GRIN Verlag.
PHILIPPOPOULOS-MIHALOPOULOS, Andreas. (2004) Boundaries of Exclusion
Past: The Memory of Waste. În Ronnie Lippens (ed.). Imaginary Boundaries
of Justice. Social and Legal Justice across Disciplines. Oxford, Portland,
Orlando: Hart Publishing. 69-96.
PHILIPSEN, Gerry. (1975). Speaking „like a man” in Teamsterville: Culture patterns
of role entactment in an urban neighborhood. Quaterly Journal of Speech.
61:13-22.
PHILIPSEN, Gery. (1989). An ethnographic approach to communication studies. În B.
Deervin, L. Grossberg, B.J. O’Keefe & E. Wartella (eds.), Rethinking
communication. Vol.2 Paradigm exemplars. Newbury Park, CA: Sage. pp.258-
268.
POLANYI, Michael. [1966] (2009). The Tacit Dimension. Cuvânt înainte de Amartya
Sen. Chicago & Londra: The University of Chicago Press.
POPESCU-NEVEANU, P., FISCHBEIN, E. (1971). Psiohologie generală. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
PRIGOGINE, Ilya & STENGERS, Isabelle. [1979] (1984). Noua alianță. Traducere de
C. Boico, Z. Manolescu. București: Editura Politică.
PROSSER, Michael. (1978). The Cultural Dialogue: An Introduction to Intercultural
Communication. Boston: Houghton Mifflin.
RISAGER, Karen. (2005). Cross- and Intercultural Communication / Trans- und
interkulturelle Kopmmunikation. În Ulrich Ammon (ed.), Sociolinguistics: An
International Handbook of the Science of Language and Society /
Sozioliguistik: ein Internationales Handbuch zur Wissenschaft von Sprache
und Gesellschaft, 2nd completely rev. & extended ed. Berlin: Walter de
Gruyter GmbH & Co. pp. 1674-1682.
QUINE, Willard Van Orman. (1951). Two Dogmas of Empiricism. The Philosophical
Review. 60.

300
QUINE, Willard Van Orman. (1986). Philosophy of logic, second edition. Cambridge,
MA: Harvard University Press.
RAMONET, Ignacio. (2000). Tirania comunicării. Traducere de Matilda Banu.
Bucureşti: Editura Doina.
RICŒUR; Paul. (1995). Eseuri de hermeneutică. Traducere de Vasile Tonoiu.
București: Humanitas.
ROBINSON, Gail L. (1991). Second culture acquisition. În James E. Alatis (ed.),
Linguistics and Language Pedagogy: The State of the Art. Georgetown:
Georgetown University Press. pp.114-122.
ROBINSON, J.P. (1976). Interpersonal influence in elections campaigns: Two step-
flow hypothese. Public Opinion Quarterly. 40 (3). pp. 304-319.
ROGERS, Everett M. (1976). Communication and Development. The Passing of the
Dominant Paradigm. Communication Research. 3.
ROGERS, Everett M. & KINCAID, D. Lawrence. (1981). Communication networks:
Toward a new paradigm for research. New York: The Free Press.
ROGERS, Everett M. & HART, William B. (2002). The Histories of Intercultural,
International, and Development Communication. În William B. Gudykunst,
Bella Mody, Handbook of International and Intercultural Communication.
Second Edition. Thousand Oaks, CA: Sage Publications. pp.1-18.
ROLLIN, Charles. (1953). The Ancient History of the Egyptians, Carthaginians,
Assyrians, Babylonians, Medes and Persians, Macedonians and Grecians
Volume III. New-York: Leavitt & Allen.
ROTARIU, Traian, ILUŢ, Petre (coord.). (1996). Sociologie. Cluj-Napoca: Editura
Mesagerul.
ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela. (2004). Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze.
Bucureşti: Editura Tritonic.
RUESCH, Jürgen & KEES, Weeldon. (1956). Nonverbal Communication: Notes on
the Visual Perception of Human Relations. Berkeley: University of California
Press.
RUSSELL, Bertrand. (1995). Problemele filosofiei. Traducere de Mihai Ganea.
Bucureşti: Editura All.
RUWET, Nicolas. (1963). Préface. În Roman Jakobson, Essais de linguistique
générale: les foundations du langage. Vol.I. Paris: Éditions de Minuit. 7-21.
RUȘTI, Doina. (2005). Mesajul subliminal în comunicarea actuală. București:
Tritonic.
SAMOVAR, L.A. & PORTER, R.E. (eds.). (1972). Intercultural Communication: A
Reader. Belmont, CA: Wadsworth.
SAMOVAR, Larry A, PORTER, Richard E. & McDANIEL, Edwin R. [2007] (2010).
Communicating Between Cultures. Seventh Edition. Boston, MA: Wadsworth,
Cengage Learning.
SAMSON, A.P. (1983). Eseuri despre gândire. Bucureşti: Editura Cartea Românească.
SAPIR, Edward. (2002). Language: An introduction to the Study of Speech. New
York: Bartelby.com
SARTORI, Giovanni. (2007). Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism:
Eseu despre o societate multietnică. Bucureşti: Humanitas.
SAUSSURE, Ferdinand de. (1972). Cours de linguistique générale. Paris:
Bibliothèque scientifique Payot.

301
SAUSSURE, Ferdinand de. (2004). Scrieri de lingvistică generală. Traducere de
Luminița Botoșineanu. Iaşi: Polirom
SAUTER, Vicky L. (2010). Decision Support Systems for Business Intelligence.
Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc.
SAVILLE-TROIKE, Muriel. [1982] (2003). The Ethnography of Communication: An
Introduction. Malden, MA: Blackwell Publishing Ltd.
SĂVULESCU, Silvia. (2001). Retorică și teoria argumentării. București : Facultatea
de Comunicare și Relații Publice ”David Ogilvy”.
SCHADEWITZ, Nicole. (2009). Design patterns for cross-cultural collaboration.
International Journal of Design, 3(3), 37-53.
SCHAEFFER, Pierre. (1970). Machines à communiquer. Vol. I. Genèse des
simulacres. Paris: Éditions du Seuil.
SCHIFIRNEŢ, Constantin. (2005). Sociologia profesiilor. Curs. Bucureşti: SNSPA –
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”.
SCHMIDHUBER, Jürgen. (2000). Neural Predictors for Detecting and Removing
Redundant Information. În Helge Ritter, Holk Cruse, Jeffrey Dean (eds.)
Preoperational intelligence: Adaptive Behavior and Itelligent Systems wihout
Symbols and Logic. Volume 2. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
SCHMIDT, Emerson Peter. (1937). Man and society: a substantive introduction to the
social sciences. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
SCHOLZ, Oliver R. (2003). Willard Van Orman Quine. Empirismul naturalizat. În
Anton Hügli, Poul Lübke (coord.). Filosofia în secolul XX, vol.2. Traducere de
Gheorghe Pascu, Andrei Apostol & Cristian Lupu.Bucureşti: All Educaţional.
SCHRAMM, Wilbur, LYLE, Jack & PARKER, Edwin B. (1961). Television in the
lives of our children. Cu un comentariu psihiatric asupra efectelor televiziunii
de Lawrence Z. Freeman. Stanford, CA: Stanford University Press.
SCHRAMM, Wilbur. (1975). The Nature of Communication Between Humans. În
Wilbur Schramm, Donald F. Roberts (editori). The Process and Effects of
Mass Communication, ed. revizuită. Urbana, IL: University of Illinois Press.
SEARLE, John R. (1999). Speech acts. An essay in the philosophy of language.
Cambridge, New York, Melbourne, Madrid: Cambridge University Press.
SEBEOK, Thomas S. (2002). Jocul cu fantasmele. Semiotică şi antropologie.
Traducere de Mariana Neț. Bucureş ti: All Educaţional.
SEBEOK, Thomas A. [1994] (2002). Semnele: O introducere în semiotică. Traducere
de Sorin Mărculescu. Bucureşti: Humanitas.
SEELYE, H. Ned. (1984). Teaching Culture. Strategies for Intercultural
Communication. Lincolnwood: National Textbook Company.
SEVERIN, Werner J. & TANKARD, Jr., James W. [1997] (2004). Perspective asupra
teoriilor comunicării de masă. Traducere de Mădălina Paxamnan și Maria
Paxaman. Iași: Polirom.
SFEZ, Lucien. (2001). Două viziuni asupra comunicării. În Pierre De Visscher, Adrian
Neculau (coord.). Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iaşi: Polirom.
SFEZ, Lucien. (2002a). Comunicarea. Traducere de Margareta Samoilă. Iaşi: Institutul
European.
SFEZ, Lucien. (2002b). O critică a comunicării. Traducere de Radu Gârmacea, Raluca
Popescu și Sorin Gherguț. Bucureşti: comunicare.ro
SHANNON, Cl.E. & WEAVER, W. (1963). The Mathematical Theory of
Communication. Urbana: University of Illinois Press.
302
SHELDON, William H. (1949). Varieties of Deliquent Youth. New York: Harper and
Brothers.
SHERIF, M. & HOVLAND, C.I. (1961). Social judgment: Assimilation and contrast
effects in communication and attitude change. New Haven, CT: Yale
University Press.
SIGMAN, Stuart J. (1991). Handling the Discontinuous Aspects of Continuous Social
Relationships: Toward Research on the Persistence of Social Forms.
Communication Theory. Vol.1, issue 1, pp.106-127.
SITARAM, K.S. & COGDELL, R. (1976). Foundations of Intercultural
Communication. Columbus, OH: Merrill.
SKOVIRA, Robert. (2010). Toward a theory of informing objects. In Eli B. Cohen
(ed.), Information in Motion. Issues in Informing Science and Information
Technology. Vol.7. Santa Rosa, CA: Informing Science Press. 377-402.
SMITH, L.R. (1999). Intercultural network theory. International Journal of
Intercultural Relations. 23. pp.629-658.
SPITZBERG, Brian H. & CHANGNON, Gabrielle. (2009). Conceptualizing
Intercultural Communication. În Darla K. Deardorff (ed.). The SAGE
Handbook of Intercultural Competence. Thousand Oaks, CA: SAGE
Publications, Inc.
SPITZBERG, Brian H. & CUPACH, William R. (1989). Handbook of interpersonal
competence. Springer-Verlag, New York.
STĂNCIUGELU, Irina. (2002). Prefixul „post” al modernităţii noastre. Studii de
filosofia culturii. Bucureşti: Editura Trei.
STĂNCIUGELU, Irina. (2009). Măștile comunicării. De la etică la manipulare și
înapoi. București: Tritonic.
STEWART, Edward C. & BENNETT, Milton J. [1972] (1991). American Cultural
Patterns. A Cross-Cultural Perspective. Revised Edition. Yarmouth, Maine:
Intercultural Press, Maine.
STRAWSON, Peter Frederick. (1974). Subject and Predicate in Logic and Grammar.
Oxford: Oxford University Press.
ŞOITU, Laurenţiu. (2006). Pedagogia comunicării. Iaşi: Institutul European.
TAJFEL, H. (1974). Social identity and intergroup behavior. Social Science
Information. 13. pp.65-93.
THAYER, Lee O. (1968). Communication and Communication Systems in
Organization, Management, and Interpersonal Relations. Homewood, IL:
Irwin.
THOMAS, William I. (1951). Social Behavior and Personality. Prefață de Edmund H.
Volkart. New York: Social Science Research Council.
THOMPSON, John B. Thompson. [1995] (-). Mass-media şi modernitatea. O teorie
socială a mass-media. Bucureşti: Editura Antet.
TING-TOOMEY, Stella. (1984). Qualitative research: An overview. International and
Intercultural Communication Annual. 8:169-184.
TING-TOOMEY, Stella. (1993). Communication resourcefulness: An identity-
negotiation perspective. În R.L. Wiseman, J. Koester (eds.). Intercultural
communication competence. Newbury Park, CA: SAGE Publications.
TOURAINE, Alain. (1992). Critique de la modernité. Paris: Librairie Arthème Fayard.
TÖNNIES, Ferdinand. [1887] (2002). Community and Society. Mineola, NY: Dover
Publications.
303
TRAN, V. & STĂNCIUGELU, I. (2001). Teoria comunicării. Bucureşti: Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy” – SNSPA.
TRAN, V. & STĂNCIUGELU, I. (2007). Patologii și terapii comunicaționale. Curs
universitar, 2007-2008. Bucureşti: Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice.
TULEJA, Elisabeth A. (2009). Intercultural Commmunication for Business. Mason,
OH: South-Western Cengage Learning.
USÓ-JUAN, Esther, MARTINEZ-FLOR, Alicia. (2008). Teaching intercultural
communicative competence through the four skills. Revista Alicantina de
Estudios Ingleses, 2. pp.3-25.
van CUILENBURG, J.J., SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W. (2000). Ştiinţa
comunicării. Traducere și studiu introductiv de Tudor Olteanu. Bucureşti:
Humanitas.
van DIJK, Teun A. [1997] (1998). „The Study of Discourse”. În Teun A. van Dijk (ed.)
Discourse as structure and process. Thousand Oaks: SAGE Publications.
van DIJK, Teun A. [2001] (2009). Critical Discourse Studies: a sociocognitive
approach. In Ruth Wodak & Michael Meyer, Methods of Critical Discourse
Analysis. Thousand Oaks, CA: SAGE Publications Inc. 62-88.
VATTIMO, Gianni & ROVATTI, Pier Aldo. [1983] (1998). Premisă. În Gianni
Vattimo & Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă. Traducere de Ștefania Mincu.
Constanța: Pontica. pp. 5-9.
von BERTALANFFY, Ludwig. (1956). General Systems Theory. General Systems
Yearbook. 1. pp.1-10.
von FOERSTER, H. [1960] (2003). On Self-Organizing Systems and Their
Environments. În Heinz von Foerster, Understanding Understanding. Essays
on Cybernetics and Cognition. New York, Berlin, Heidelberg: Springer
Verlag.
VULCĂNESCU, Romulus. (1987). Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti.
WATZLAWICK, P., BEAVIN BAVELAS J. & JACKSON, D.D. (1967). Pragmatics
of Human Communication: A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and
Paradoxes. New York: W.W. Norton & Company, Inc.
WATZLAWICK, P., BEAVIN BAVELAS J. & JACKSON, D.D. [1967]. (2014)
Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie . Prefață de Bill
O’Hanlon. Traducere de Bogdan Boghițoi. București: Editura Trei.
WEN Qiufang. (2004). Globalization and intercultural competence. În Kwok-Kan
Tam, Timothy Weiss (eds.). English and Globalization. Perspectives from
Hong Kong and Mainland China. Sha Tin, N.T., Hong Kong: The Chinese
University of Hong Kong. 169-180.
WESTLEY, B.H. & MacLEAN, M.S. [1955] (1957). A conceptual model for
communications research. Journalism Quarterly. Vol.34 nr.1. pp.31-38.
WETE, Francis N. (1998). Mass Communication and Development: Impact Depends
on Strategies. Africa Media Review, vol.3, nr.1.
WHITTAKER, James O. (1967). Resolution of the communication discrepancy issue
in attitude change. În C.W. Sherif & M. Sherif (eds.), Attitude, ego-
involvement, and change. New York: Wiley. pp. 159-177.
WHITE, David Manning. (1950). The “gate keeper”: A case study in the selection of
news. Journalism Quarterly. 24. pp.383-390.

304
WHITE, Robert W. (1959). Motivation reconsidered: The concept of competence.
Psychological Review. nr.66. pp.297-333.
WHORF, Benjamin Lee. (1941). The relation of habitual thought and behavior to
language. În Leslie Spier (ed.). Language, Culture, and Personality: Essays in
Memory of Edward Sapir. Cambridge, MA: MIT Press.
WIDDOWSON, H.G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press,
Oxford Introductions to Language Study.
WIEMANN, John M., TAKAI, Jiro, OTA, Hiroshi & Wiemann, Mary O. (1997). A
relational model of comunication competence. În Branislav Kovačić (ed.),
Emerging Theories of Human Commmunication. Albany: State University of
New York Press.
WIENER, Norbert. [1948] (1961). Cybernetics: or Control and Communication in the
Animal and the Machine. Cambridge, MA: MIT Press.
WIENER, Norbert. (1963). God and Golem, Inc. A Comment on Certain Points where
Cybernetics Impinges on Religion. Cambridge, MA: Massachussets Institute of
Technology
WIENER, Norbert. (1972). Sunt matematician. Bucureşti: Editura Politică.
WILKIN, Yves. (2001). Comunicarea interpersonală: o abordare antropologică. În
Pierre de Visscher, Adrian Neculau (coordonatori). Dinamica grupurilor. Texte
de bază. Iaşi: Polirom.
WISEMAN, Richard L. (ed.). (1990). Cultural Communication Theory. Thousand
Oaks, CA: SAGE Publications, Inc.
WITTGENSTEIN, Ludwig. [1966] (2005). Lecţii şi convorbiri despre estetică,
psihologie şi credinţa religioasă. Traducere de Mircea Flonta și Adrian -Paul
Iliescu. Bucureşti: Humanitas.
WITTGENSTEIN, Ludwig. (1993). Caietul albastru. Traducere Mircea Flonta și
Mircea Dumitru. Bucureşti: Humanitas.
WITTGENSTEIN, Ludwig. [1994] (2005). Însemnări postume 1914-1951. Traducere
de Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu Bucureşti: Humanitas.
WITTGENSTEIN, Ludwig. (1981). Tractatus Logico-Philosophicus. German and
English, Translated by C.K. Ogden. Londra: Routledge.
WITTGENSTEIN, Ludwig. (1991). Tractatus Logico-Philosophicus. Traducere, studiu
introductiv și note de Alexandru Surdu. București: Humanitas.
WODAK, Ruth & MEYER, Michael. [2001] (2009). Critical Discourse Analysis:
history, agenda, therory and methodology. In Ruth Wodak & Michael Meyer,
Methods of Critical Discourse Analysis. Thousand Oaks, CA: SAGE
Publications Inc. 1-33.
YOUNG, Robert. (1996). Intercultural Communication. Pragmatics, Genealogy,
Deconstruction. Clevedon, Bristol, PA, Adelaide: Multilingual Matters, Ltd.
YUM, J.O. (1988). Network theory in intercultural communication. În Y.Y. Kim &
W.B. Gudykunst (eds.), Theories of intercultural communication. Newburry
Park, CA: Sage. pp.239-258.
ZAMFIR, Cătălin & VLĂSCEANU, Lazăr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie.
București: Babel.
***. (2006). Larousse. Marele dicţionar al psihologiei. Traducere de Aliza Ardeleanu
et al. Bucureşti: Editura Trei.

305