Contactul dintre limbi se realizează, în general, prin

intermediul bilingvismului. În corelație cu

bilingvismul, se desfășoară și alte procese, cum ar fi
influenţa, interferenţa sau împrumutul, ca fenomene
rezultate din contactul lingvistic.
O distincţie fundamentală trebuie făcută între
competenţele bilingvilor şi întrebuinţarea limbilor.
Cineva poate vorbi fluent ambele limbi, sau să utilizeze
foarte rar una din ele, altcineva poate comunica mai puţin
fluent în ambele limbi, dar să le utilizeze regulat în
contexte diferite. Din acest punct de vedere se deosebesc
bilingvismul activ şi bilingvsmul pasiv
Primul tip de bilingvism se referă la situaţia când o
persoană poate utiliza ambele limbi, adică are aproape
acelaşi grad de competenţă în ambele limbi, acest tip de
bilingvism fiind considerat productiv, deoarece individul
are aptitudinile de a înţelege, a vorbi şi a scrie.În cazul
bilingvismului pasiv, persoana nu are toate competenţele
în cea de-a doua limbă – înțelege, dar nu poate vorbi,sau
vorbește, dar nu poate citi și scrie. Un asemenea
bilingvism este numit receptiv.
O distincţie interesantă este cea între bilingvismul
cult şi bilingvismul popular. Primul este privilegiul
unei clase sociale – al membrilor celor mai instruiţi ai
societăţii, celălalt caracterizează situaţia lingvistică a
unui grup etnic dintr-un stat, de exemplu, care a
devenit bilingv involuntar, pentru a supravieţui.
Prezintă interes clasificarea făcută de discipolul lui
Baudouin de Courtenay, sociolingvistul rus Lev V.
Şcerba, care face distincţie între bilingvismul „pur”
şi bilingvismul „amestecat” („чистое и смешанное
двуязычие”), în funcție de condiţiile utilizării celor
două limbi.
La cealaltă extremă, lingviştii identifică vorbitorii care nu
au competenţe suficiente în nici una dintre limbi. Se
foloseşte pentru acest fenomen termenul peiorativ
semilingvism, descris în 1927 de Leonard Bloomfield,
care consideră că semilingvii au deficienţe în şase arii
lingvistice – volumul vocabularului, corectitudinea
limbajului, neologizare, gândire şi imaginaţie,
stăpânirea tuturor funcţiilor limbii (emotivă, cognitivă
etc.), prelucrarea automată a limbajului.
Semilingvismul poate apărea în cazul bilingvismului
social neechilibrat, când doar o parte dintre vorbitori sunt
bilingvi, de exemplu moldovenii basarabeni, iar rusofonii
din această regiune sunt monolingvi. Acad. Silviu Berejan
constata următoarele: „Împestriţarea limbii bilingvilor cu
împrumuturi lexicale nejustificate din limba ce
funcţionează paralel, folosite de cele mai multe ori fără
asimilare fonetică (întrucât cu fonetismul originar ele sună,
cum se crede, mai prestigios!) poate duce la dereglarea
principalelor legităţi fonetico-fonologice şi lexico-
gramaticale ale limbii naţionale.
Anume aspectul oral, vorbirea curentă cotidiană, familiară
se deosebesc de limba literară standard, prestigiul unor
asemenea forme de exprimare este foarte redus, iar din
aceste motive unii basarabeni aleg să vorbească în limba
rusă, pe care consideră că o cunosc mai bine. În felul
acesta, diferențele dintre limba română literară și
vorbirea cotidiană a multor basarabeni se amplifică,
iar în felul acesta se creează o situație de incertitudine
și mai profundă, generată de procesele descrise de
lingviști în cadrul fenomenului numit diglosie.
Conceptul de diglosie a intrat în vocabularul lingviştilor, iar
mai apoi, cu precădere, în cel al sociolingviştilor.
Ch. Ferguson a reluat acest termen şi l-a utilizat, după cum se
vede din definiţia de mai sus, pentru a descrie situaţia lingvistică
în care două varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi se folosesc
pentru comunicarea în interiorul unei comunităţi naţionale,
fiecare dintre ele având funcţii specifice şi statute sociale
diferite.
Una dintre varietăţi (varietatea înaltă,H[igh]) are un statut
social superior, în virtutea cărui fapt este utilizată în
comunicarea oficială, iar cealaltă – un statut social inferior
(varietatea joasă,L[ow]), fiind utilizată în comunicarea
informală.
După numeroase studii consacrate diverselor forme de
manifestare a bilingvismului şi diglosiei, J. Fishman a
reuşit să surprindă esenţa distincţiei dintre aceste două
concepte, afirmând că bilingvismul este un fenomen
legat de adaptabilitatea lingvistică, pe când diglosia este
în directă relaţie cu distribuţia socială a funcţiilor
limbilor în contact.
Autorul a propus o diferenţiere strictă între cele două
fenomene, menţionând că bilingvismul este un fapt
individual care ţine de domeniul psihologiei şi
psiholingvisticii, pe când diglosia este un fenomen
social care intră sub incidenţa sociolingvisticii.
Recurgând la toate combinaţiile posibile între diglosie şi
bilingvism, J. Fishman obţine patru tipuri de situaţii
pe care le-a inclus în faimosul său tabel: 1) diglosie şi
bilingvism, 2) bilingvism fără diglosie, 3) diglosie fără
bilingvism, 4) nici bilingvism, nici diglosie.
Afinităţile dintre bilingvism şi diglosie se
situează în planul individului, iar
deosebirile ţin de cel al socialului,și
anume:
 1) ambele noţiuni pornesc de la ideea cunoaşterii şi utilizării a două limbi
în comunicarea orală şi scrisă;
 3) ambele noţiuni pot fi utilizate şi cu referire la societate;
 4) şi bilingvismul, şi diglosia vizează utilizarea a două varietăţi ale
aceleiaşi limbi:
 a) de către individ (bidialectism/diglosie personală);
 b) de către comunitate (bilingvism funcţional/diglosie funcţională).
Bilingvismul se deosebeşte de diglosie prin faptul că:
1) este un termen foarte comod pentru glotopolitică;
2) bilingvismul presupune egalitatea funcţională a
limbilor;
Diglosia este un termen foarte incomod pentru
glotopolitică, deoarece:
1) diglosia reflectă inegalitatea funcţională a limbilor in
contact;
2) diglosia duce neapărat la conflict lingvistic;
4) diglosia este un termen mai puţin cunoscut şi vehiculat.
 Lmba română în condiţii de
bilingvism și diglosie
 Idiomul românesc în condiţiile statului sovietic s-a
păstrat mai mult sub forma de limbă vorbită, cu
pronunţate trăsături regionale şi familiare
vernaculare, cu puternice influenţe ruseşti, ceea ce a
generat mai multe forme de diglosie.
În situaţia în care circulația limbii române literare era
limitată în cadrul social, s-a limitat evident şi dezvoltarea
ei, deoarece vorbitorii foloseau mai mult un limbaj
tradiţional cu multiple trăsături locale.
În aceste condiţii se manifestă tot mai pregnant unul
dintre cele mai răspândite tipuri de diglosie, care se
manifestă în opoziţia limba literară –varianta locală (în
cazul nostru – cea regională basarabeană), când în lexic
sunt utilizate:
regionalisme de tipul amuş (acuş, imediat), oleacă
(puţin), ogheal (plapumă), perje (prune), a cârni-
cârnitură (a coti, a vira) etc.
arhaisme semantice - a obijdui (a supăra, a nedreptăţi),
odaie (cameră);
împrumuturi / barbarisme lexicale din limba
rusă – din dicţionarul moldovenesc – românesc de
Vasile Stati – sumcă (geantă), stacan (pahar) , a
crăscui (a vopsi), potclatcă (căptuşeală), povestcă
(citaţie), podorojnic (pătlagină) , podval (beci),
maşincă (unealtă) (maşină), fortocică (geam
mic), crivat (pat), zadatcă ( arvonă), zapiscă
(bilet, scrisorică), poreadcă (ordine);
calchierile sunt şi ele un rezultat al
contactului dintre limba rusă şi limba română,
în care apar structuri după modelele ruseşti, de
exemplu, necătând (deşi, cu toate că), a se
stărui (a se strădui, a depune efort, a încerca),
a se ocupa (la pian) (a exersa), cu
sărbătoarea (felicitări)şi altele.
Există multe manifestări ale diglosiei la nivel
fonetic-fonologic:
forme de pronunţie moldovenească - şi pentru
ce/ci, de ex.: şini, să şie, înşet, faşi, taşi (cine, să fie,
încet, face tace); j pentru ge/gi: crenji, înjer, jer,
moşneji; modificarea vocalei finale: peste – pisti,
grele – greli, casă - casî, masî etc.
pronunția influențată de fonetismul limbii ruse –
traleibus, țelevizor,zală(troleibus, televizor, sală) etc.
O formă evidentă de diglosie o reprezintă opoziţia
limba literară standard – forma populară, când sunt
utilizate în mod curent în toate situaţiile de
comunicare cuvinte populare şi familiare de tipul :
leoarbă, godac, a scânci, a cotrobăi, porăială,
oleacă, amuș, a se tologi, a se lușui, fudul etc.
În etapa actuală se manifestă tot mai pregnant
diglosia reprezentată prin opoziţia limbă literară –
argou / jargon
Jargonizarea limbajului este un fenomen omniprezent în
limbile contemporane, dar specific pentru argoul / jargonul
basarabean este faptul că lexicul argotic nu este format pe
teren propriu, ci este împrumutat din limba rusă, tot din
argou. Asestea sunt, de regulă, barbarisme-rusisme, adaptate la
sistemul gramatical al limbii române, care nu pot fi înţelese de un
simplu vorbitor de română, dacă acesta nu cunoaşte rusa, de ex.;
din argoul tinerilor: a se calbasi ( a se distra), a se pricăli (a face
glume), a gruzi (a speria), prichid (haine), tacika (maşină);
krutoi (care impresionează), bazar (vorbă) ş.a.
Bilingvismul este acuma de altă natură: societatea este
formată mai mult din monolingvi – o parte vorbesc româna,
iar altă parte rusa. Unii învaţă româna şi au învăţat-o deja din
considerente pur pragmatice, pentru carieră, studii, prestigiu
etc., dar în masa de vorbitori se manifestă o tendinţă
caracterizată printr-un monolingvism activ şi un bilingvism
pasiv – atât din partea ruşilor cât şi din parea moldovenilor. Şi
unii şi alţii înţeleg limba celeilalte etnii, cunosc nişte formule,
cuvinte, dar nu comunică eficient în limba celuilalt.
De aceea la Chişinău, de exemplu, nu sunt rare
cazurile când, să zicem, la magazin, între vânzător şi
cumpărător dialogul ar loc efectiv în două limbi –
fiecare vorbeşte în limba sa, unul în rusă, iar altul în
română. (de ex.: Cât costă franzela? –Четыре лея. –
Da pâne neagră aveţi? – Есть бородинский. – Şi
cât costă? – Три сорок ş.a.m. d.)
Bilingvismul devine, în esenţă, un fel de paralelism glotic şi nici
una din cle două limbi nu poate prevala, iar pretenţiile
rusofonilor ca limba rusă să capete statut de limbă de stat sunt tot
mai mari şi tot mai insistente. Situaţia este şi foarte politizată,
deoarece se ştie că cel care are limba de stat, are şi mai multe
drepturi de a fi monolingv. În acest sens, acum bilingvi ar trebui
să fie ruşii, dar printre ei procentul vorbitorilor de română este
extrem de scăzut.
În plan individual, bilingvismul poate să rămână la
discreţia vorbitorilor, fiecare învaţă / foloseşte câte limbi
doreşte şi, de regulă, achiziţionarea de noi competenţe se
face cu scopuri bine determinate.
În plan social, bilingvismul trebuie dirijat, are foarte
mare importanţă poziţia oficială faţă de limbile vorbite
pe un teritoriu, precum şi monitorizarea executării
legislaţiei lingvistice. În caz contrar, bilingvismul social
riscă să se transforme într-o bombă periculoasă, care poate
izbucni oricând, creând tensiuni şi neînţelegere în societate.