Lingvistică teoretică.

Disticții conceptuale primare: limbaj, limbă

Într-o accepțiune simplă și de cea mai mare generalitate, lingvistica poate fi definită
drept studiul științific al limbii sau studiul științific al limbajului omenesc, adică această
știință studiază toate manifestările limbajului omenesc.
Limbaj – o calitate umană intrinsecă, o caracteristică a speciei umane în ansamblul ei
și o facultate specifică proprie ficărui individ uman, aceea de a produce semne vocale
specifice, dotate cu sens, în scopul comunicării interpersonale, într-un cadru social.
Limbajul defineşte omul.1 Mesajele umane sunt elaborate şi transmise
conştient. Folosindu-se de un număr redus de foneme, oamenii produc un număr
practic infinit de cuvinte şi de mesaje.
Existența limbajului este potențială. Oamenii nu vorbesc limbajul, ci vorbesc o
limbă anume, una singură la un moment dat, fie aceasta româna, franceza, engleza, italiana
sau oricare alta2. Astfel, limba este concretizarea istorică a facultății umane universale a
limbajului.
Limbajul uman, ca entitate potențială, și-a păstrat neschimbate de-a lungul istoriei
atributele, pe când limbile se schimbă în permanență, ca realități istorice. Limbile au un
caracter comunitar, în sensul ca sunt create și funcționează în cadrul unor comunități date,
pe când limbajul, manifestându-se exclusiv în cadru social, rămâne totuși un dat anistoric
al ființei umane.
▪ Caracteristicile limbii
Natura socială a limbii decurge din faptul că orice act de comunicare se desfăşoară
între cel puţin doi vorbitori. Astfel, am putea considera limba printre instituţiile umane:
rezultată din viaţa în societate. Limba este în cel mai înalt grad socială, de aici rezultă
caracterul obiectiv al acesteia.

1
Limbajul ca s i s t e m d e s e m n e folosit pentru intercomunicare (= cod), vizează două aspecte, cu
interpretări distincte: una în sens larg, conform căreia prin limbaj se înțelege „orice tip de comunicare între ființe
capabile să se exprime, fie ele oameni sau animale“ (CLG 21) si o interpretare în sens restrâns, prin care se are în
vedere doar comunicarea umană, ca „sistem de semne care servește pentru a exprima si comunica idei si
sentimente sau conținuturi ale constiinței“ (CLG 17). Lingvistii, în majoritatea lor, nu consideră că manifestările
sonore ale animalelor pot fi socotite limbaje, adică sisteme de semne, ci, mai degrabă, pseudo-limbaje,
deoarece acestea corespund unor reacții vitale cu caracter elementar si nu presupun o simbolizare, adică nu au
valoare simbolică si convențională. Asadar, limbajul animal nu are caracteristicile limbajului uman si el nu
reprezintă o expresie lingvistică propriu-zisă.

2
Termenul limbaj, prin concretizare si individualizare, are si înțelesul de „limbă a unei comunități
lingvistice“, fiind astfel folosit ca sinonim pentru limbă, într-un context de felul: „vorbeste frumos româneste,
are un limbaj modern“.

1
 Aspectul fundamental în care este prezent limbajul este situaţia de dialog,
comunicarea nemijlocită de la om la om. Fiecare vorbitor modifică limba în fiecare
moment, încălcând regulile acesteia (mai mult sau mai puţin). Aceste încălcări ale
regulilor însă nu afectează limba (decât dacă ele sunt voluntare, capătă generalitate prin
preluarea unui model sau sunt impuse ideologic). Schimbările în limbă apar datorită
relaţiei E+R care caută modalităţi de realizare eficientă a unei comunicări.
Natura limbii şi caracteristicile ei nu sunt date de societatea în care funcţionează, ci
de faptul că este folosită într-o societate omenească. Limba şi societatea nu au acelaşi ritm
de dezvoltare. Societatea se dezvoltă mai repede; în limbă schimbările se produc mai încet
şi pe neobservate. Compartimentele în care apar cel mai repede modificări sunt
vocabularul şi semantica.
▪ Limba ca sistem
Limba este un sistem pentru că valoarea elementelor lingvistice depinde direct de
anumiţi factori. Dacă dependenţa se face în raport cu alte elemente lingvistice, cu relaţiile
dintre ele, vorbim despre un sistem închis (modul în care se precizează sensul cuvintelor în
raport cu sinonimele sau cu vecinătăţile lor). Dacă valoarea elementelor lor se realizează
prin relaţia cu aspecte extralingvistice atunci avem de-a face cu un sistem deschis. Astfel,
spune bunica povestea / povestea spune bunica / bunica spune povestea., nici topica, nici
regulile gramaticii nu ne ajută să distingem subiectul de complementul direct ci numai
experienţa realităţii.
▪ Limba română contemporană
Limba română, ținând seama mai ales de originea si funcționalitatea ei, este limba
latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile
dunărene romanizate, dezvoltată în condiții socio-economice și culturale specifice.
Aceasta presupune că latina dunăreană a evoluat pe căi proprii, ca variantă teritorială a
latinei. În momentul de față, sub aspect genealogic, se recunosc zece limbi romanice:
portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, retoromana, dalmata,
româna.
Ținând seama de evoluția limbii române, conceptul de limbă română
contemporană are în vedere o etapă din istoria limbii române, caracterizată ca cea mai
recentă fază a acestei evoluții, iar, în timp, se aproximează o perioadă de circa o sută, o
sută si ceva de ani. În consecință, termenul de contemporan nu acoperă o perioadă
marcată strict, fapt explicabil deoarece este știut că limba, ca principal mijloc de
comunicare, nu este un fenomen static, ci dimpotrivă, dinamic. Așadar, abordarea

2
sincronică a unor fapte de limbă se realizează din necesitatea de cercetare sau în scop
didactic. Chiar și sub aspect sincronic nu se poate vorbi despre o limbă identică în situații
de comunicare diferite (exemplu: domeniul științei, administrației, sportului).
Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietăți stilistico-funcționale,
în spațiul românesc se vorbește o limbă care permite comunicarea fără dificultăți între toți
membrii societății. Această variantă care presupune caracteristicile generale întâlnite în
toate actele de vorbire și aceleași referințe de normă (de ordin fonetic, gramatical, lexical)
reprezintă o variantă standard (literară).