Suport La Pedagogie

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL
CATEDRA DE LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ROMÂNĂ
NATALIA STRATAN
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Suport de curs
CHIȘINĂU -2020
Argument
Suportul de curs Limba română contemporană este destinat studenților
Facultății de Pedagogie și are drept scop formarea la studenți a unei viziuni de ansamblu
despre funcționarea sistemului fonetic, lexical și gramatical al limbii române și, de
asemenea, formarea competențelor de comunicare orală și scrisă în limba română, în
conformitate cu normele în vigoare.
Lucrarea constituie un reper teoretic pentru toți cei interesați de consolidarea
cunoștințelor de limba română contemporană.
2
CUPRINS
I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
1.1. Procesul de constituire a limbii române
1.2. Conceptul de limbă literară. Limba populară
1.3. Nivelurile limbii
II. NOȚIUNI DE FONETICĂ

1.1. Obiectul de studiu al foneticii
1.2. Sistemul fonologic al limbii române. Raportul dintre fonem-literă
1.3. Clasificarea sunetelor. Deosebiri dintre vocale și consoane
1.4. Clasificarea articulatorică a vocalelor, semivocalelor, consoanelor
1.5. Grupurile vocalice: diftongii, triftongii, hiatul
1.6. Silaba: structura silabică a limbii române
IV. NOȚIUNI DE MORFOLOGIE

4.1. Obiectul de studiu al morfologiei. Părțile de vorbire: criterii de clasificare
4.2. Articolul
4.3. Substantivul
4.4. Adjectivul
4.5. Numeralul
4.6. Pronumele
4.7. Verbul
4.8. Adverbul
4.9. Prepoziția și conjuncția
4.10. Interjecția
V. NOȚIUNI DE SINTAXĂ
5.1. Sintaxa propoziției
5.1.1. Clasificarea propozițiilor independente
5.1.2. Părțile de propoziție
5.1.3. Subiectul
5.1.4. Predicatul
5.1. 5. Atributul
5.1.5. Complementul
5.2. Sintaxa frazei
5.2.1. Felul propozițiilor subordonate
3
I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni. Limba folosită de
întreaga colectivitate, de întregul popor, în procesul comunicării poartă numele de limbă
comună. 1
Limba română este de origine latină, s-a dezvoltat din limba populară/vulgară (în
lat. vulgaris- popular), în urma asimilării limbii și culturii băștinașilor, ca rezultat al
colonizării Daciei de către romani (a. 106 d. H). Ea face parte din familia limbilor
romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, catalană, provansală, toate
având la bază elemental latin.
Procesul de formare a limbii române literare începe odată cu apariția perimelor
creații literare orale și primele texte scrise în română (sec. 14-15). Cel mai vechi text
românesc ajuns până la noi este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, o scrisoare de
informare adresată lui Hans Benkner, judele Brașovului, asupra mișcării trupelor turcețti,
din 1521.
Consolidarea și desfășurarea limbii române literare se produce în perioada
modernă- începând cu a doua jumătate a secolululi a 19, în jurul anului 1880, până în
prezent-o perioadă de evoluție intensă a limbii, denumită perioada modernizării limbii
române literare.
Acest proces se consolidează odată cu trecerea oficială la alfabetul latin, care se
produce în anul 1860, când se împlinește visul tuturor românilor. Până la acest moment,
scrierea românească se făcea, în mare parte, cu alfabet chirilic, cu care erau scrise primele
cărți, cu caracter bisericesc. Din acest moment începe constitirea sistemului ortografic
românesc și a sistemului normativ al limbii române, prin elaborarea dicționarelor, a
gramaticilor, în care sunt notate normele limbii. 2

1
Popa Ion, Popa Marinela, Limba română. Gramatică. Fonetică. Vocabular. Ortografie și ortoepie, București:
Niculescu, 2015, p. 66
2
Vâlcu Marcela, Prahiologia limbii române. Suport teoretic. Chișinău: UPS ,,Ion Creangă”, 2015, p. 5
4
Este cunoscut faptul că limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al unei
limbi, respectând strict regulile de întrebuințare corectă a ei (norme academice). Ea se
caracterizează printr-un system de norme, fixate în scris, care îi asigură stabilitate în timp,
unitate în spațiu și corectitudine. Este limba utilizată în literature artistică și știinșifică, în
toate instityțiile statului, în presă la radio și TV, în viața politică și în instituțiile de
învățământ.
,,Limba literară, susține lingvistul român I. Gheție, este aspectul cel mai îngrijit al
limbii naționale, care servește ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări
ale culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate
membrilor comunității căreia se adresează.”1
,,Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost conştienţi şi au recunoscut că
între diverse grupuri de oameni există deosebiri de vorbire, destul de mari pentru că
vorbitorii să se distingă între ei după grai, dar nu destul de mari pentru ca să se poată
socoti că vobesc limbi diferite.”22
Uzul cotidian nu beneficiază în egală măsură de cuvintele unei limbi, unele cunosc
o frecvenţă sporită, altele - restrânsă. Cuvântul e folosit de aproape toţi vorbitorii şi în
fiecare zi, deci are o frecvenţă extinsă; cuvântul e cunoscut şi întrebuinţat doar de un cerc
restrâns de vorbitori cu anumite ocazii, prin urmare, şi circulaţia lui e minimă.
Lexicul limbii române se diferenţiază nu numai din punct de vedere temporar, aşa
cum este cazul arhaismelor şi a neologismelor, ci şi din punct de vedere spaţial, teritorial.
În situaţia dată în lingvistică se vorbeşte despre regionalisme și despre cuvinte populare.
În opinia lingvistului V. Bahnaru “Vocabularul regional este forma cea mai
cunoscută a diferenţierii teritoriale a sistemului lexical al limbii. Lexicul regional, din
punctual de vedere al extinderii spaţiale, se opune celui literar care este cunoscut şi
utilizat pe tot spaţiul locuit de români. Aşadar, regionalismele, inclusiv vocabularul
regional, sunt specifice vorbirii populare din anumite zone populate de români. Cu alte
cuvinte, în orice regiune, chiar comună sau sat, constatăm prezenţa unor unităţi lexicale
sau a unor sensuri care nu sunt cunoscute în alte părţi. În acest sens sunt elocvente
următoarele exemple: acatării, adicălea, alde, aracan, a bălăcări, belea, calabalâc,
hachiţă, ibovnic etc.” 3
1
Gheție I., Istoria limbii române literare. București, 1978, p. 13
2
Graur Al., Studii de lingvistică generală. Bucureşti, 1955, p. 79
3
Bahnaru V., Elemente de semasilogie română. Chişinău: Ştiinţa, p. 131
5
Limba literară românească izvorăşte din graiurile populare şi se îmbogăţeşte, se
înnobilează mereu cu frumuseţi create necontenit de genul popular. Dar „limba literară nu
se poate confunda cu graiurile populare, asa cum râul nu se poate confunda cu izvorul
primar şi nici măcar cu pâraiele din care-şi măreşte treptat debutul.” 1
Limba popuală reprezintă aspectul neelaborat al unei limbi și care este aproape
general, fiind cunoscut pe întreg teritoriu, fără a fi literar (corect). Ea este destinată în
special comunicării orale, aspectul scris fiind foarte puțin sau deloc folosit. 2

Este cunoscut faptul că prin noțiunea de normă se înțelege un model cu care se
confruntă subiectul vorbitor și interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepția
profesorului E. Coșeriu norma ,,este un sistem de realizări obligatorii, acceptate în
societatea și cultura dată; norma corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce
s-a spus deja și ce prin tradiție se spune în societatea examinată. Sistemul cuprinde
formele ideale de realizare a unei anumite limbi, adică tehnica și etaloanele pentru
activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă încorporează modelele realizate de acum
istoricește cu ajutorul acestei tehnici și după aceste etaloane.” 3 Fiind concomitent ,,și o
categorie lingvistică propriu-zisă și o categorie social-istorică, norma se schimbă,
evoluează ca și limba în genere”4
Fiecare nivel al limbii prevede anumite norme, care trebuie respectate de vorbitori.
 Norme fonetice (ortografice și ortoepice)- se referă la regulile de pronunțare
corectă a sunetelor (fierbe, nu herbi, piatră și nu chiatră, bine și nu ghine),
de pronunțare corectă a cuvintelor (accentuare corectă: director, diplomă;
articulare corectă: copilul, copacul) și de scriere corectă (biata, abia,
miercuri, agreează);
 Normele gramaticale se constituie din:
 Norme morfologice – se referă la modificarea formei cuvintelor, în funcție
de gen, număr, caz, diateză etc. (lui Ion, dar Mariei, copiază și nu copie,
absolvă, nu absolvește, limbii și nu limbei);
1
Iancu V., Limbaj cotidian şi rostire literară. Bucureşti, 1977, p. 75
2
3
Coțeriu E. , Sincronie, diacronie și istorie. București: Editura Enciclopedică, 1997, p. 70
4
Avram M., Norma gramaticală. În: Limbă și literatură, 1986, vol. I, p. 33
6
 Norme sintactice – se referă la aspectul general al enunțurilor, la
organizarea lor (topică, tipul de structurare a enunțului, dimensiunile lui, la
posibilitățile de realizare a relațiilor și a raporturilor sintactice (Vreau să
spun., nu Vreau ca să spun, Tu ce faci?, nu Ce tu faci?). Tot de acest nivel
țin de regulile de punctuație. 1
II. NOȚIUNI DE FONETICĂ

1
Vâlcu Marcela, Prahiologia limbii române. Suport teoretic. Chișinău: UPS ,,Ion Creangă”, 2015, p. 6
7
1.3. Clasificarea sunetelor. Deosebiri dintre vocale și consoane

Elementele constitutive ale expresiei într-o limbă sunt sunetele. Prin sunet se
înțelege o emisiune minimală a vocii perceptibilă acustic. Nu orice „produs” al vocii este
un sunet, ci numai acela cu caracter articulat. Fluieratul, sughițitul, strănutul, tusea, rîsul
și plînsul, care se produc și ele ca fenomene fiziologice sau psihice, cu implicarea
aparatului fonator, nu sunt sunete articulate, ci sunt însoțite de sunete spontane, naturale.
Prin sunet articulat se înțelege acel produs al aparatului fonator capabil ca, prin
alăturarea la alte sunete similare, să alcătuiască ceea ce se numește un corp fonetic sau un
complex sonor, adică un suport material pentru un conținut mental de gândire: un cuvânt,
o propoziție, o frază – întotdeauna însemnând ceva, dar privite independent de ceea ce ele
„înseamnă”. Deci, putem spune că în rostirea unui cuvânt ca rom. masa se înșiră patru
sunete articulate: [m] [a] [s] [ă];
Termenul fonetică este de origine grecească (grec. phonetikos „referitor la sunet”).
Fonetica este o ramură a linvisticii, care se ocupă cu studierea structurii sonore a
limbii, avîndu-se în vedere producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor vorbite.
Fonetica se ocupă nu numai de studierea fiziologică și acustică a sunetelor
articulate izolate, ci și cu legitățile de îmbinare a lor în componența unităților lingvistice.
În acest mod se evidențiază diferitele nuanțe fonetice ale sunetelor limbii, ținîndu-se cont
de poziția și interdependența lor, în procesul de alternare fonetică.
În fonetică sunt expuse, de asemenea diferitele teorii ale silabei, caracteristice
accentului și intonației în limba dată, precum și relațiile dintre forma sonoră și cea scrisă
(grafică) a limbii.1

Pe lângă proprietățile lor acustico-fiziologice, sunetele mai au în vorbire și o
anumită funcție-aceea dea deosebi, în îmbinare unele cu altele, aspectul material al
1
Corlăteanu N., Zagaevschi vl., Fonetica, Chiținău: Lumina, 1993, p. 14-15
8
unităților semnificative. Într-o limbă pot fi pronunțate sunete într-un număr nelimitat. Nu
este exclus că unul și același sunet, aflat în poziții diferite sau pronunțat de diferiți
indivizi să fie percepute ca sunete diferite. Varietatea mare de sunete provine mai întâi
din faptul că fiecare individ are un specific al său de pronunțare, chiar același om
pronunță același sunet în moduri diferite. Aceste diferențe au fost puse în lumină de
fonetica experimentală ale cărei date ne permit să vorbim de variante și varietăți ale
aceluiași sunet sau ”tip sonor”. Tot cu ajutorul aparatelor s-a putut constata că același
sunet este diferit pronunțat în diverse cuvinte diverse cuvinte, care au o structură fonică
diferită. Astfel sunetul n din nimeni, de n din bancă sau luncă, de n din unghi și unchi sau
de n din învăț (rostit aproape îmvăț).
Pentru denumirea sunetului concret al vorbirii în limba română a fost introdus
termenul sunet sau fon, pentru desemnarea sunetelor generale, de bază ale limbii,
capabile să ajute la formarea și diferențierea morfemelor și a cuvintelor, s-a introdus
noțiunea de fonem. Fondator al teoriei fonemului a fost Baudouin de Courtenay.
Fonemul este „echivalentul psihic al sunetului” sau „ideea” sau noțiunea de sunet,
iar sunetul aparține accentului concret de vorbire. Sunetele sunt mai numeroase decît
fonemele. Sunetul este un element concret, particular, individual, pe cînd fonemul este
abstract, general, social. Fonemul include sunete și ar putea fi definit în felul următor:
fonemul este un sunet-tip, care, în plan liniar nu poate fi divizat mai departe în unități
mai mici și care, opunându-se în limbă tuturor celorlalte sunete, contribuie la
diferențierea cuvintelor și a logoformelor.1
1.2.1. Corelația dintre sunet și literă, fonem și literă
Distincția dintre sunet și literă secole în șir a fost confundată chiar și de acei care
se ocupau în mod special de lingvistică. Baudoin de Courtenay spunea în această privință
că cel ce confundă sunetul și litera, scrisul și limba, „acela cu mult mai greu se va
dezobișnui, dar poate nici nu se va dezobișnui vreodată să încerce omul cu pașaportul,
națiunea cu alfabetul, demnitatea omenească cu rangul său titlul”.
Literele ca unități diferențiale ale limbii scrise corespund, în linii generale anume
fonemelor ca unități diferețiale sonore ale limbii. Literele niciodată sau aproape
niciodată, nu pot fi identificate cu sunetele sau, altfel spus, cu alofonele fonemelor.
Scrierea unei limbi notează, de regulă, numai ceea ce este relevant în sistemul sonor al
1
Corlăteanu N., Zagaevschi vl., Fonetica, Chiținău: Lumina, 1993, p. 51
9
limbii, ceea ce este important logoformelor. Toți acei care au inventat alfabetele, au intuit
fonemele notînd prin litere sunetele relevante ale limbii respective, sunetele ei tip.
Grafemul (litera) și fonemul, ambele sunt un mod de reprezentare a substanței
fonice. Sunetul este mișcarea vibratorie a unui mediu elastic, sau, altfel spus, sunetul este
cea mai mică unitate fonică din care este alcătuită vorbirea noastră. Litera, însă, este un
semn grafic convențional prin care redăm în scris un sunet oarecare, un sunet relevant,
sunet tip. Iar totalitatea literelor expuse într-o anumită ordine se numește alfabet.
Sunetele le rostim și le auzim, iar literele le scriem și le vedem.
În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea foneticii experimentale, a devenit clar
că sunetul și litera sunt lucruri absolut diferite, că în vorbire noi pronunțăm o cantitate
de sunete diferite cu mult mai mare decît numărul existent de litere din alfabetul nostru, și
că fiecărei litere din alfabetul nostru, și că fiecărei litere din alfabet îi corespunde zeci și
zeci de sunete diferite. Deci, literele sunt cu mult mai puține, deoarece literelor
corespund, de regulă, numai sunetelor-tip, adică fonemelor.
Corelația fonem-literă este cu mult mai largă. Nu toate fonemele își au literele
corespunzătoare în alfabet și nu toate literele reprezintă câte un singur fonem. Într-adevăr,
în limba română avem 29 de foneme (22 consoane, 7 vocale), pe când litere în alfabet
înregistrăm 31, deci, mai multe decât foneme. Cu toate că numărul literelor (31) întrece
numărul fonemelor (29), totuși 4 foneme-consoană [ğ],[č],[g’],[k’] nu-și au literele
corespunzătoare în alfabet, ele fiind redate cu ajutorul unor îmbinări de litere (g+e,i=g;
c+e,i= [cs] č, gh+e, i= g’; ch+e,i= k’);
Dimpotrivă, unele foneme, atât vocale cât și consoane, pot fi redate în scris prin
două sau chiar prin trei litere. Asfel, fonemul [î] este notat prin litera â (în cuvîntul
român și toate derivatele lui), dar î (în toate celelalte cazuri); fonemul [i] prin litera i
(mire) și prin litera y (hobby); [u]- prin u (strună) și prin [w] (stewardesă, pronunțat;
stiuardesă); fonemul consoană [c] –prin literele c (casă), k (kaliu) și q (quarc-particulă în
fizică)-pronunțat cuarc, [v] prin literele v (vas) și w (wolfram). O îmbinare de foneme,
cum este [cs], este reprezentată în scris în unele cuvinte prin litera x (taxă, axă), în altele
– prin îmbinarea de litere cs (vecsel, rucsac).
Alteori, printr-o literă pot fi notate mai multe foneme în funcție de poziția și de
anturajul fonetic. Astfel, prin litera c poate fi redat și fonemul [c ] (clar), și fonemul [č]
(ceară, cireș) și fonemul k’ (chemare, ochi); prin litera g pot fi reprezentate fonemele [g]
10
(gară); [ğ] (ger, lugime) și [g’] (unghi, ghem); o singură literă x redă doua îmbinări de
foneme: [cs] (xerox) și [gz] (examen, exil) ș.a.1
II.3.2. Corespondența dintre sunete și litere
În general, în limba română există o corespondență între sunetele și literele
aceluiași cuvânt, numărul literelor fiind, de obicei, egal cu numărul sunetelor: cal- 3
sunete, 3 litere, mare- 4 sunete, 4 litere.
Există însă și abateri de la această corespondență.
 Aceeași literă poate nota sunete diferite:
a. litera e notează:
– vocala e: eră;
- semivocala e: vrea;
- semivocala i: ea;
b. litera i notează:
- vocala i: in;
- semivocala i: iarnă;
- sunetul i scurt, nesilabic: pomi.
c. litera o notează:
- vocala o: om;
- semivocala o: soare;
- semivocala u: oameni;
d. litera u notează:
- vocala u: unu;
- semivocala u: nou.
 Aceeași literă poate nota grupuri diferite de două sunete:
a. litera x notează grupul de sunete cs (axă, pix, sufx) sau gz (auxiliar, examen)
- litera x nu redă însă grupul de sunete cș, care se pronunță cș și se scrie cu literele
corespunzătoare (cș): complecși, ficși, sfincși;
- în limba română există cuvinte în care sunetele cs și gz sunt redate prin literele
corespunzătoare și nu prin litera x, potrivit cu forma din limba de origine sau cu tradiția
literară: catadicsi, cocs, îmbâcsi, micsandră, rucsac, ticsi, vacs, zigzag etc.
- în cuvîntul eczemă, se scrie și se pronunță [cz].
1
11
b. litera e notează semivocala i+vocala e: [iel].
 Un grup de două sau trei litere notează un singur sunet:
- c+e (i)= č: ceas [čas]; ciorbă [čorbă];
- g+e (i): ğ: geam [ğam], giuvaier: [ğuvaier];
- ch+e (i): k’: cheamă: [k’amă]; chiar [k’ar];
- gh+e (i): g’: gheață: [g’ață]; ghiaur [g’aur].1
1.3. Clasificarea sunetelor. Deosebirile dintre vocale și consoane

Vocalele și consoanele se deosebesc între ele prin trăsături de ordin funcțional
(lingvistic), articulatoric (fiziologic) și acustic (fizic).
a) Deosebirile de ordin funcțional
1) Din punct de vedere al teoriei informației în limba română, vocalele sunt într-o
măsură oarecare redundante (excedentare), deoarece cuvintele pot fi ușor identificate
numai cu ajutorul consoanelor. În cuvinte ca: fereastră, cuvânt, consoanele din
componența fiecărei din ele (frstr) și (cvnt) sugerează ideea cuvântului, pe când vocalele
(e-ea-ă) și (u-î) nu ne vorbesc despre nimic. Așadar, pentru recunoașterea ideii
cuvântului, rolul hotărâtor le revine consoanelor, misiunea vocalelor rămânând a fi
secundară.
2) Deosebirea din punct de vedere funcțional dintre vocale și consoane e legată de
rolul lor în silabă: vocalele sunt elemente silabice, pot fi pronunțate aparte, de sine
stătător, ele formând nucleul silabei, pe când consoanele intră în componența silabei ca
niște elemente nesilabice, ele neputând fi pronunțate aparte, ci numai în însoțirea unei
vocale.
b) Deosebirile de ordin articulatoric
1. Din punct de vedere articulatoric, deosebirea dintre vocale și consoane e
determinată de lipsa sau prezența obstacolului la formarea lor. La rostirea vocalelor aerul
expirat din plămîni nu întâlnește nici un fiel de piedici în calea sa, iar la rostirea
consoanelor, curentul de aer expirat din plămâni întâlnește anumite obstacole în calea sa.
2. O altă deosebire de ordin articulatoric constă în faptul că la rostirea vocalelor
întregul aparat articulatoric necesită o încordare egală și simultană, pe când la
1
Niculescu, 2015, p. 12-13
12
pronunțarea consoanelor această încordare este concentrată într-un anumit loc acolo unde
se formează piedica (la consoanele labiale- la buze, la dentale- la dinți etc.)
c) Deosebit de ordin acustic
1. Sub aspect acustic vocalele reprezintă, în general tonuri muzicale. La rostirea
vocalelor zgomotele lipsesc. Consoanele se caracterizează prin prezența zgomotelor.
2) O altă deosebire constă în faptul că vocalele, în general, se caracterizează printr-
o intensitate maximă la rostire, iar consoanele dispun de o intensitate minimă. 1
Sunetele recunoscute de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbei
române ca pronunțări ale literelor sunt cele 33 de unități sonore care se clasifică în:
7 vocale: a, ă, e, i, î, o, u;
4 semivocale: i, e, u, o;
22 consoane: b, c, d, f, g, k, l, m, n, r, ș, t, ț, v, x, z etc.
Atât vocalele, cât și consoanele se clasifică în fonetica tradițională pe baza
caracteristicilor articulatorice. Pentru aceasta se ia în considerație poziția principalelor
organe de articulație (coardelor vocale, laringele, limba, maxilarul inferior, dinții și
buzele); poziția acestora determină:
a) locul de formare a sunetului
b) modul său de formare2
Clasificarea vocalelor
Vocalele sunt sunetele vorbirii, la pronunțarea cărora aerul expirat din plămâni,
pinând în mișcare vibratorie coardele vocale, trece în continuare liber prin cavitățile
supraglotice, neîntâlnind nici o piedică în calea sa.
a) Modul de articulare
1. Se pronunță cu maxilarele foarte apropiate: i, î, u. Se numesc vocale închise.
2. Se pronunță cu maxilarele puțin mai îndepărtate: e, ă, o. Se numesc vocale
semideschise.
3. Se pronunță cu maxilarele îndepărtat: a. Aceasta este singura vocală deschisă în
limba română.
4. Se pronunță cu buzele destinse: a, ă, e, i, î. Se numesc vocale nerotunjite sau
nelabiale.
1
2
Șuteu Flora, Dificultățile ortografiei limbii române, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 47-49
13
5. Se pronunță cu buzele rotunjite: o, u. Se numesc vocale rotunjite sau labiale.
b) Locul de articulare
1. Se articulează prin apropierea limbii din partea anterioară a cerului gurii: e, i. Se
numesc vocale anterioare sau vocale palatale.
2. Se articulează în fundul gurii, la partea moale a cerului gurii, numită vălul
palatului: ă, î. Se numesc vocale velare.
3. Se articulează dincolo de de vălul palatului, într-un punct apropiat de văl: o, u.
Se numesc vocale posterioare.
4. Se articulează fără nicio mișcare a limbii, aerul iese prin laringe și capătă
rezonanță în centrul gurii: a. Aceasta e o vocală centrală.1
Sistemul vocalic poate fi înscris într-un tabel sintactic: 2
Localizare și Nelabiale (nerotunjite) Labiale (rotunjite)
labializare
anterioare Centrale(mediale) posterioare
Apertură
închise i î u
Semideschise(mijlocii) e ă o
deschise - a -
Clasificarea semivocalelor
Semivocalele sunt sunetele care nu se pot rosti singure si nu pot alcătui singure
silabe, ele sunt foarte apropiate de vocale, dar se diferențiază funcțional de acestea prin
faptul că nu pot primi accent. Sistemul semivocalelor cuprinde 4 unități: e, o, i, u.
Semivocalele românești corespund celor 4 sunete – vocale neutre (e, i, palatale și
o, u, rotunjite).
Sintetic, unitățile semivocalice și opozițiile care le diferențiază pot fi reprezentate
după cum urmează:3
Localizare și
labializare Anterioare- nerotunjite Nonanterioare- rotunjite
Apertură
închise i u
nonînchise e o
1
2
Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori, Bucureșrti: Niculescu, 1994, p. 33
3
idem
14
În română avem însă o semivocală afonizată (asurzită, cu sonorizare pierdută), pe i
din finala unor substantive, adjective, sau verbe (lupi, capi, îmi, albi), care este mai scurt
decât i (semivocalic), nesonor, marcând de regulă, pluralul, masc., pers. II. Semivocala i
afonizat nu apare în diftongi sau triftongi. Ea apare, în marea majoritatea a cazurilor, la
sfîâșitul unui cuvânt după o consoană simplă sau după un grup de consoane; în cuvinte
compuse cu ori (oricine, orice, oricare, orișiunde), câți, câteși (câteșipatru), luni, marți,
miercuri, vineri- numele zilelor săptămânii; adjective pronominale: acești, atâți. 4
Clasificarea consoanelor
Consoanele sunt sunetele la a căror rostire aerul ieșit din plămâni întâmpină
diverse piedici și pot să formeze o silabă numai cu o vocală de sprijin.
a) Modul de articulare
1) Se articulează cu vibrația coardelor vocale: b, d, g, g, g’, j, l, m, n, r, v, z. Se
numesc consoane sonore. Consoanele l, m, n, r, au mai puține zgomote și mai multe
tonuri muzicale decât celelalte consoane sonore, de aceea se numesc consoane sonante.
2) Se articulează fără vibrația coardelor vocale: k, č, k’, f, h, p, s, ș, t, ț, se numesc
consoane surde. Tot în modul de articulare se înscrie și clasificarea consoanelor după
felul în care iese aerul din gură în momentul când pronunțăm consoanele.
1. Se articulează o explozie: b, k, k’, d, g, g’, m, n, p, t. Se numesc consoane
oclusive sau explozive.
2. Se articulează cu aerul expirat pe nas, legătura dintre trahee și gura fiind închisă
și ridicarea vălului palatului: m, n, se numesc consoane nazale. Prin opoziție cu ele, toate
celelalte consoane sunt orale.
3. Se articulează cu o scurgere continuă a aerului pe gură; canalul fonator fiind
strâmtat, aerul se freacă de pereții canalului fonator, producându-se un zgomot de
fricțiune: f, h, j, s, ș, v, z. Se numesc fricative (constrictive).
4. Se articulează printr-o ocloziune urmată de o ieșire a aerului cu fricțiune, nu cu
explozie: c, g, ț. Se numesc consoane semioclusive sau africate.
5. La articulația lui l, limba are opoziție care lasă ca aerul să se scurgă lateral. De
aceea consoana l se numește laterală.
VI. La articulația lui r, se produc mici explozii succesive. Consoana r se numește
vibrantă. Cele două consoane sonante se numesc lichide (l, r).
4
15
b) Locul de articulare
1. Se articulează la ambele buze, care se închid și se deschid: b, p, m. Se numesc
consoane bilabiale.
2. Se articulează la buza inferioară și dinții inferiori care se apropie și se
îndepărtează: f, v. Se numesc consoane labiodentale.
3. Se articulează la dinți, limba avînd poziții diferite în această zonă: d, t, n, s, ț, z,
l, r. Se numesc consoane dentale.
4. Se articulează în zona din față a cerului gurii: č (ce, ci); ğ (ge, gi), j, ș.
5. Se articulează cu limba lipită de cerul gurii: k’, g’. Se numesc consoane
palatale.
6. Se articulează la vălul palatului: k, g. Se numesc consoane velare.
7. Se articuleaza în laringe: h. Se numește consoană laringală.1
Consoanele se pot prezenta sub formă de tabel sintetic după cum urmează:2
Localizare Bilabial Labiodentale Dentale Prepalatal Palatale Velare Laringale
e e
Mod de
surde
sonore
surde
sonore
sonore
surde
sonore
surde
sonore
surde
sonore
surde
sonore
surde
articulare
Nesonante
Oclusive p b - - t d - - k' g' k g - -
Semiolcusive - - - - ț - č ğ - - - - - -
Fricative - - f v s z ș j - - - - h -
Sonante
Oclusive-nazale - m - - - n - - - - - - - -
Lichide laterale - - - - - l - - - - - - - -
Orale
vibrant - - - - - r - - - - - - - -
e

Hiatul este întâlnirea (sau alăturarea) a două vocale aparținând unor silabe
diferite. În limba română actuală întâlnim hiatul mai frecvent în cuvinte compuse (la
întâlnirea componentelor) și în neologisme.
Combinările de vocale în hiat pot fi foarte diverse:
1
Șuteu Flora, Dificultățile ortografiei limbii române, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p.51-54
2
16
1.Vocale de același fel în hiat: a-a: supraaglomerat, o-o: alcool, zoologie;
2.Vocale diferite în hiat: a-i: înainta; a-e: aer; a-u: aur;
Există și situații de hiat în lanț: i-a-e: antiaerobic;o-e-u: indoeuropean; e-o-a-u:
neoautocrat.1
Diftongii
Diftongul este un fonem bifonematic bivocalic monosilabic. În componența
diftongului se află o vocală cu caracter silabic și o semivocală căreia îi lipsește acest
caracter. De regulă, diftongii se află în silabe accentuate: maică, taină, rămâi etc. Mai rar
apar în silabe postonice: haimana, măicuță, voinic. Și mai rar sunt atestați diftongii în
silabele posttonice: numai, tocmai și în alte cuvinte compuse: deocamdată, deodată.
Diftongii se pot afla în orice poziție: inițială, finală, în interiorul cuvintelor: iarmaroc,
iubi, Mihai, ziuă, puicuță, fereastră etc.2
Clasificarea diftongilor
În limba română avem 24 de diftongi, care pot fi clasificați în două grupe, în
funcție de poziția semivocalei față de vocală:
-diftongi ascendenți, crescători sau urcători;
-diftongi descendenți, descrescânzi sau coborâtori.
Criteriul de clasificare a diftongilor îl constituie: apertura, durata, intensitatea și
sonoritatea. Dacă în cursul articulării aceste elemente sunt în creștere, avem de-a face cu
diftongi ascendenți (sau când semivocala precede vocala). Diftongii ascendenți vor
apărea totdeauna când primul element vocalic va fi reprezentat prin semivocalele: i̯ , u, e,
o.
a: i̯ arbă , poi̯ ană, voi̯ a
e: i̯ eftin, pi̯ ept, bi̯ et

i
o: i̯ od, voi̯ os, fui̯ or
u: i̯ ubi, salari̯ u, i̯ ulie
a: ziu̯a, înșeu̯a, flăcău̯
u̯ ă: plou̯ă, nou̯ă, dou̯ă
î: plou̯ând
1
2
17
e̯ o: vre̯o, ple̯osc
a: be̯ată, ste̯a
o̯ a: so̯are, flo̯are, po̯artă
Deci, în limba română sunt 10 diftongi ascendenți. 1

Diftongii se consideră descendenți dacă în cursul articulării apertura diftongului
descrește, adică un element vocalic mai deschis urmează altul mai închis (când
semivocala urmează după vocală). În limba română sunt 14 diftongi descendenți:
a mai̯ stru, mai̯ că, cai̯
e temei̯ nic, tei̯ , ei̯
i fii̯ că, fii̯ , vii̯
o i̯ doi̯ nă, roi̯ b, eroi̯
ă căi̯ , dulăi̯ , clăi̯
u ui̯ mit, cui̯ , gutui̯
i întîi̯ , rămîi̯ , bâigui
a au̯gust, stau̯
e leu̯, stau̯, cântau̯
ă tău̯, șalău̯, flăcău̯
î u̯ frâu̯, brâu̯, desfrâu̯
i grijuliu̯, viu̯, fiu̯
u asiduu̯, spuu̯ (dialectal)
o sacou̯, panou̯, erou̯ 2
Pentru contrastivitate vom face un tabel în paralel și hiatul cu structură similară. 3
Combinația
vocalică
Tipul Diftong Tipul Hiat
de fonem
pe care-l constituie
ia iarnă, băiat pian, cutie
ie iepure, cuie ie, veselie
1
idem
2
3
18
io voios, iod radio, frățior
Iu iunie, duium rațiune, Vasiliu
ea deal, a cădea crea, real
eo deodată, aoleo neon, deodorant
ua ploua, roua lua, ecuator
uă vouă, două, luă, dezavuă
oa oală, poartă coaliție, coabita
uî plouînd -
ai dai, taină hain, aici
au sau, luau aud, balaur
ăi clăi, hăinuță căi, trăim
ău rău, dulău răul, căpcăun
îi mîine, rămîi bâjbâi, zgîit
îu pârâu, grâu pârîul, grâușor
eu meu, antreu euforie, feudal
ei trei, neică apolei, întreit
ii copii, știi fiindcă, viitor
iu fiu, măsliniu națiune, diurnă
oi noi, doină doime, eroilor
ou ou, tablou eroul, nour
ui uita, scuipa ului, epuiza
uu continuu, asiduu reziduuri
Triftongii
Triftongii sunt segmentele vocalice complexe formate dintr-o vocală și două
semivocale. Tritongul trebuie considerat ca un fenomen trivocalic monosilabic. Cei mai
mulți triftongi sunt alcătuiți dintr-o vocală precedată și urmată de semivocale: rusoaică,
englezoaică ș.a.
În unele cuvinte ambele semivocale sunt plasate înaintea vocalei: voioasă,
ploioasă, Cel mai lung cuvânt cuprins în DEX: electroglotospectrografie/-25 caractere,
termen medical.
Pentru limba noastră contemporană sunt caracteristice îndeosebi cuvintele
monosilabice (~49,17%) și cele bisilabice (27, 98%).
Silabe deschise (cele care se termină în vocală sau diftong (la, la-lea); silabe
închise (când se termină în consoană sau în semivocală (arbust, spai-mă).
Dacă silaba începe cu o vocală sau un diftong, ea se consideră o silabă
neacoperită, iar acoperită se numește silaba care începe cu o consoană.
19
Despărțirea cuvintelor în silabe
Normele ortografice actuale separă:
a) cuvintele simple (neafixate);
b) cuvintele afixate;
a) La cuvintele simple s-au prevăzut următoarele norme de repartizare a cuvintelor
pe silabe:
- Orice consoană intervocalică dispunînd de o tensiune ascendentă, în oricare condiții
și independent de locul accentului, aparține silabei următoare: ta-re, di-van, do-na-ți-e.
- Îmbinarea de 2 consoane intervocalice, care pot fi și identice, se caracterizează
astfel: prima consoană, având o tensiune descendentă, aparține silabei precedente, iar a
doua consoană, cu tensiune ascendentă trece la silaba următoare: lap-te, pal-mă, ac-tor.
- Cînd e prezent un grup de două consoane, dintre care prima este oclusivă (b, p, d, t,
g, c), labio-dentală (v, f) sau laringală (h), iar a doua consoană este lichidă (l,r), ambele
consoane trec la silaba următoare: ca-blu, pu-blic, cu-plu, as-pru, a-dre-să, co-dru, li-tru,
i-cre, co-vrig, su-flet, si-hlă (pădure tânără).
Dacă este vorba de mai multe consoane, prima consoană trece la silaba precedentă,
iar celelalte la cea următoare: mon-stru, vâr-stă, pan-gli-că etc.
- Grupul de consoane cs, redat grafic prin x, nu se poate separa: a-xă, re-la-xa, ta-xă,
e-xem-plu.
-În grupurile de consoane lpt, mpt, ncș, nct, ncv, rct, rtf, stm; primele două trec la
silaba anterioară, iar cealaltă trece la silaba care urmează: sculp-tu-ră, arc-tic, jert-fă, ast-
mă, func-ți-e, somp-tu-os etc.
-Diftongii și triftongii sunt grupuri vocalice cuprinse în aceeași silabă: fai-mă, le-oai-
că, cre-deam, te-iul.
-Vocalele în hiat se despart în silabe diferite: a-u-zi, ca-ut, so-ci-al.
-O semivocală între 2 vocale formează silabă cu vocala următoare: oa-ie, po-ia-nă,
plo-uă, fe-me-ie.
b) Cuvintele compuse și cele afixate se impart în silabe, țin\ndu-se cont de
morfemele semnificative: bot-gros, de-spre, ne-sta-bil, când-va, dif-tong.
- Când se confundă într-o singură literă ultimul sunet al prefixului și primul sunet al
rădăcinii, despărțirea se face acordîndu-se prioritate rădăcinii: tran-scrie, ultra-rapid.
20
În cazul substantivelor proprii care au ultima silabă formată dintr-o singură vocală, ea
nu trece în rândul următor decât împreună cu precedenta: -a: Ma-ri-a, Ama-lia (și nu Ma-
ri-a)1
Trecerea cuvintelor dintr-un rând în altul
Atât segmentul lăsat la sfârșitul primului rând, cât și cel trecut în rândul următor
trebuie să conțină cel puțin o silabă. Cuvintele și grupurile monosilabice nu se despart la
capăt de rând, chiar dacă sunt formate din 7 litere (șchiopi, sfinși, trunchi).
Nu se recomandă a lăsa pe un rând sau a trece pe altul o singură vocală sau diftong,
chiar dacă acestea formează silabe, dar pot fi confundate cu un cuvânt aparte (a-pă, e-
cou).
-Cuvintele care conțin x intervoclic se despart, trecând litera x la silaba următoare: ta-
xă.
-Cratima, liniuța sau trăsătura de unire indică în scris trăsătura dintre cuvintele
compuse prin alăturare (nu-mă-uita), precum și limita dintre silabe (mo-ră-ri-ță). De
aceea dacă e vorba de cuvintele compuse prin alăturare, între părțile compuse ale cărora
se află cratima (bună-dimineța (floare)), la trecerea din rând în rând trebuie evitată
coincidența folosirii cratimei între părțile componente și cea de separare a silabelor (bu-
nă dimineața sau bună di-mineața).
- La grupurile de cuvinte legate prin cratimă nu se lasă la capăt de rând cuvintele
nesilabice: i-a, m-a, v-a, nu-l, ne-a, să-mi, v-o, ni-e.
- Nu se despart la capăt de rând un grup format dintr-un numeral notat cu cifre și un
substantiv: 15 lei, nota 10, 2 km.
- Nu pot fi trecute în alt rând sau lăsate pe cel precedent îmbinări ca: adă-mi-o, na-ți-l.
-Nu se despart la capăt de rând abrevierile: O.N.U., CARMEZ etc.2
lăcrimioară.
În funcție de poziția semivocalelor față de vocală, sunt triftongi ascendenți
(progresivi), când ambele semivocale preced vocala:
i̯ , o̯, a: aripi̯ o̯ară, fui̯ o̯are, voi̯ o̯asă;
e̯, o̯, a: le̯o̯arcă, ple̯o̯apă, le̯o̯arbă.
Triftongii echilibrați (combinați sau ascendenți-descendenți), când vocala este
încadrată între două semivocale:
1
Corlăteanu N., Zagaevschi Vl., Fonetica, Chiținău: Lumina, 1993, p. 155-156
2
21
e̯ai̯ : căde̯ai̯ , pute̯ai̯ ;
i̯ e̯i̯ : mi̯ ei̯ , pi̯ ei̯ ;
i̯ ai̯ : tăi̯ ai̯ , sui̯ ai̯ , i̯ -ai̯ ;
i̯ au̯: i̯ au̯, i̯ -au̯, încovoi̯ au̯;
o̯ai̯ : bo̯ai̯ tă, lupo̯ai̯ că;
e̯au̯: vre̯au̯, ave̯au̯, șle̯au̯.1
În limba română, deci, sunt 8 triftongi.

La rostirea fiecărui cuvânt, sunetele ce fac parte din componența lui se grupează în
părți mai mici numite silabe. Silaba este segmentul fonic superior fonemului, ce poate fi
caracterizat printr-un singur accent. Ea est formată dintr-un singur fonem (o vocală) sau
din câteva foneme (dintre care se află obligatoriu o vocală) (a-pă, ar-mă). Întrucât
vocalele au valori silabice, ele pot forma silabe și singure, fără consoane. Ex: e-ro-i-nă.
Cuvintele românești pot fi alcătuită dintr-o singură silabă (om), din două silabe
(car-te), din trei silabe (bu-ni-că) și din mai multe silabe (în-vă-ță-tor). Cuvintele
alcătuite dintr-o singură silabă se numesc monosilabice, din două silabe bisilabice (ladă),
din trei silabe trisilabice (sensibil), din mai multe silabice polisilabice (sen-si-bi-li-ta-te).
Numărul silabelor în limba română poate ajunge până la 10, mai ales în unele
formații terminologice. Ex: 9 silabe – su-pra-con-duc-ti-bi-li-ta-te; 10 silabe- me-te-o-ro-
sen-si-bi-li-ta-te. Cel mai lung cuvânt în limba română:
pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza–44 caractere.
1
22
III. NOȚIUNI DE LEXICOLOGIE
3.1. Obiectul de studiu al lexicologiei
3.2. Sensul cuvântului. Principalele tipuri de sensuri ale cuvântului
3.3. Organizarea vocabularului limbii române contemporane
3.4. Relațiile semantice dintre cuvinte. Categorii semantice
3.5. Mijloace de îmbogățire a vocabularului
3.1. Obiectul de studiu al lexicologiei

Un compartiment important al limbii este vocabularul sau lexicul. Lexicul
cuprinde toate cuvintele și îmbinările stabile de cuvinte, folosite la o anumită epocă de
dezvoltare, menite să denumească noțiunile sau să exprime legăturile dintre noțiuni, să
participe la formarea și exteriorizarea gândurilor.
23
Termenul “vocabulary” provine din limba latină, “vocabulum” – cuvânt, iar
,,lexic” este un termen de origine greacă ,,lexicon” – cuvânt. În limba română
contemporană acești doi termeni se folosesc sinonimic.
Ramura lingvisticii ce se ocupă cu studierea lexicului se numește lexicologie.
Cuvântul “lexicologie” provine de la cuvintele grecești “lexic” – cuvânt, “logos”- știință,
adică știința despre cuvânt.
Lexicologia studiază sistemul lexical al limbii, adică felul cum este organizat, cum
funcționează, cum se schimbă și cum se îmbogățește vocabularul unei limbi. Ea este o
disciplină nouă, omogenă. În cadrul ei se evidențiază mai multe compartimente care au
un statut mai mult sau mai puțin autonom:
1. Teoria cuvântului;
2. Semantica lexicală și relațiile semantice;
3. Formarea cuvintelor;
4. Etimologia;
5. Frazeologia;
6. Lexicografia;
7. Onomastica;
8. Statistica lexicală. 1
3.2. Sensul cuvântului. Principalele tipuri de sensuri ale cuvântului
Pentru a-și exprima ideile, gîndurile și sentimentele, pentru a comunica între ei,
oamenii se folosesc de cuvinte. Cuvântul numește și reprezintă în conștiința omului
obiectele și însușirile lor, fenomenele naturii, relațiile omului cu mediul ambiant și ale
oamenilor între ei. În acest mod se evidențiază semnificația lexicală a cuvântului, adică
sensul, conținutul sau valoarea lui semantică.
Cuvântul (lat. conventum ,,înțelegere”) este o unitate structural-semantică
fundamentală a unei limbi, care se distinge prin structurile:
 fonetico-fonologică, ce se referă la totalitatea de sunete lingvistice, care
formează învelișul sonor al cuvântului. Acesta constituie forma exterioară a
cuvîntului, fiind alcătuit din unul sau mai multe sunete, îmbinate în cuvânt
în corespundere cu normele fonetice ale limbii date;
1
24
 morfologico-sintactică – totalitatea de morfeme – mijloace derivative și
flexionare, care fac posibilă formarea cuvintelor, locuțiunilor, propozițiilor,
frazelor;
 lexico-semantică – totalitatea de semanteme sau valori semantice. Este
forma internă, semnificația, sensul lexical sau înțelesul cuvîntului, acceptat
de toți vorbitorii unei limbi.
Funcția principală a cuvîntului este cea nominativă (lat. nomen ,,nume”) adică de
numire a unui obiect sau noțiune. Acest sens direct, principal, denominativ stabilește
legătura dintre complexul sonor și obiectul, noțiunea respectivă.
Sensul lexical nu este stabilit odată și pentru totdeauna, ci este și el supus unei
evoluții istorice în cursul funcționării sale în vorbire. Sensul acesta se poate lărgi sau
îngusta. Poate avea loc o extindere sau o restricție semantică. Astfel, adjectivul cosmic,
pe lângă sensul ,,care ține de cosmos, privitor la cosmos” (raze cosmice, spațiu cosmic), a
mai căpătat și sensul ,,foarte mare” (distanță cosmică). cât și sensul ,, foarte mare”
(distanță cosmică).
Alteori, s-a produs fenomenul invers, de restringere a sensului: în urmă cu câteva
sute de ani, termenul varză denumea plantele verzi, verdeața, în general, iar acum este
numele unei plante legumicole folosite în alimentație.
Un cuvînt poate avea, pe lângă sensul lexical, propriu-zis, și un sens secundar,
figurat, care apare pe baza relațiilor asociative dintre noțiune sau obiecte.
Este cunoscut faptul că orice cuvânt semnificativ din limbă dispune de două
sensuri de bază: lexical și gramatical.
Sensul lexical este imaginea obiectelor reflectată în mintea noastră, deci înțelesul
pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Valorile generale proprii unor clase întregi de cuvinte, făcând abstracție în mare
măsură de sensurile lor lexicale individuale, poatră numele de sensuri gramaticale.
Cuvântul, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri, dar într-un
context anumit nu poate avea decât o singură semnificație care rezultă din relațiile pe care
cuvântul le stabilește cu celelalte unități lexicale din context.
Sensurile lexicale se divizează în:
 denotative – conotative (proprii-figurate);
 principale-secundare;
25
 uzuale-ocazionale;
 primare-secundare.
Sensul lexical cel mai cunoscuit și cel mai frecvent, condiționat în cea mai mare
parte de relațiile paradigmatice ale cuvîntului și în cea mai mică măsură de relațiile
sintagmatice poartă numele de sens principal, primul care apare în conștiința
vorbitorilor, primul din dicționar). De exemplu, primul sens al cuvîntului drum ,,fîșie de
pămînt lungă și îngustă, special rezervată și amenajată pentru circulație” este principal, el
reieșind din opozițiile cuvântului dat cu altele de tipul: șleah, șosea, tract, uliță, stradă,
cărare, pârtie etc. Celelalte sensuri ,,călătorie”, ,,umblătură”, ,,traiectorie” sunt
secundare.
Sensul principal mai este numit și uzual (de uz general). Sensul ce i se atribuie
unui cuvînt într-un anumit context verbal sau uzual și care n-a devenit un fapt de limbă
comun pentru toți vorbitorii se numește contextual sau ocazional.
Astfel, sensul uzual al cuvîntului marmură este acela de ,,rocă calcaroasă dură”, la
Eminescu, însă, întîlnim și sensurile lui ocazionale: ,,statuie” (Venere, marmură caldă,
ochi de piatră ce scînteie), ,,cruce” (Lîngă marmura cea albă văd ființa-i aeriană),
,,ființă indiferentă, rece” (Amorul unei marmure) etc.
Sensul propriu este sensul obișnuit, folosit în mod curent, care trezește în mintea
vorbitorului imaginea obișnuită a unui obiect, a unei acțiuni sau a unei însușiri.
După importanța lui funcțională, la sensul propriu deosebim:
- sens propriu de bază (principal, fundamental, denotativ);
- sens propriu secundar (derivat).
Sensul propriu de bază este cel mai vechi și cel mai obișnuit și constituie punctul
de plecare al celorlalte sensuri, care sunt secundare: Purta haina pe umeri. (,,parte a
corpului omenesc”), Vorbește cu gura plină. (,,cavitate bucală”).
Sensul propriu secundar (derivat) rezultă din niște asemănări sau analogii stabilite
între anumite obiecte și altele care se aseamănă cu ele: Se lovise la umerii obrajilor.
(,,pomeți”), Soarele nu pătrunde pe gura podului. (,,deschidere a podului”).
Sensul figurat (conotativ) este sensul mai puțin obișnuit al cuvintelor, care
trezește în mintea vorbitorului o altă imagine, acțiune sau însușire decît cea obișnuită,
dînd naștere figurilor de stil (tropilor): epitet, metaforă, hiperbolă, metonimie, sinecdocă:
26
Pe umerii țării s-a așternut o pătură de nea. (,,întindere, forme de relief”), Pe un picior
de plai, Pe o gură de rai... (peisaj feeric”). 1
3.3. Organizarea vocabularului limbii române contemporane
După importanța comunicativă a cuvintelor, vocabularul limbii române este format
din:
vocabularul de uz general (fondul comun general) este partea vocabuarului cunoscută
şi utilizată de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul
de activitate, sau zonă geografică a vorbitorilor. În această categorie intră, atât cuvintele
folosite curent, cât şi cuvintele utilizate rar sau foarte rar de vorbitori: ochi, mamă, carte,
pix, a vorbi, pas, a depăna, coropâşniţă (insectă) etc. De asemenea, sunt incluse atât
elemente literare, cât şi populare, şi familiare, singura condiţie fiind cunoaşterea şi
folosirea lor de către toţi vorbitorii: potecă, a răscoli, grăpiș, brumăriu, respectiv chestie,
Nelu, bătrîne. Cele circa 1500 de cuvinte, aparţinând vocabularului fundamental al
limbii noastre se caracterizează prin vechime, stabilitate a sensurilor şi răspândire pe
întreg teritoriul românesc, prin marea capacitate de derivare şi de compunere, prin
frecventa ridicată în vorbirea curentă, prin bogata sferă semantică (sens propriu de
bază, sens propriu secundar, sens figurat, metaforic şi sens contextual), prin diversitatea
de sinonime şi de antonime pe care le au.
Privite din mai multe unghiuri de vedere aceste, cuvinte răspund unor motive
exigente lingvistice:
 Au un grad ridicat de stabilitate, fiind majoritatea elementelor moştenite din
latină sau formate pe teren propriu;
 Denumesc noţiuni indispensabile vieţii umane: casă, masă, cap, pâine,
carne, lapte, plug, afară, izvor, pământ, mediu, soare, leneş, alb, albastru;
 Au numeroase derivate şi compuse, formează locuţiuni şi expresii;
 Sunt foarte frecvente în vorbire, ceea ce face ca ele să fie primele învăţate
şi ultimile uitate;
 Sunt în cea mai mare parte polisemantice.2
Masa vocabularului
1
2
27
Masa vocabularului cuprinde partea cea mai numeroasă a vocabularului
aproximativ 80-90 % din cuvintele de circulaţie generală. Trăsăturile acestei părţi a
vocabularului sunt:
 Formează partea cea mai mobilă;
 Aceste cuvinte au o mai mică stabilitate în timp motivată de învechirea
celor care nu mai corespund comunicării, dar şi de crearea cuvintelor noi
prin propoziţii sau obţinute prin împrumuturi şi cuvinte regionale: sponsor,
vizir.
 Cuprinde mulţi termeni de alte origini: slavă-pridvor, greacă-condei, ieftin,
maghiară-boia, turcă-halva, ciulama, daco-getică-urdă, murg, engleză-
sponsor, franceză-birou.
Masa vocabularului cuprinde o diversitate de termeni folosiţi în diferite domenii
de activitate termeni tehnico-ştiinţifici, argotici şi de jargon. Ea mai cuprinde şi cuvinte
populare familiare.
Cuvintele care au încetat să mai fie folosite se învechesc, trec în fondul pasiv al
vorbitorilor, apoi încet-încet sunt uitate şi abandonate de generaţiile noi. Astfel de cuvinte
se numesc arhaisme.
Cauzele dispariţiei sunt multiple:
1. Unele cuvinte se pierd, deoarece obiectul de referinţă sau fenomenul nu mai
există: agă, hatman, arnăut;
2. Alte arhaisme sunt înlăturate de sinonimele lor mai noi (concurente), în loc de:
herb echivalent cu gherb, stemă; slobozenie prin libertate, buche prin literă,
pizmă prin invidie, havuz prin bazin, pojarnic cu pompier etc.
Majoritetea cuvintelor, care au trecut în categoria lexicului pasiv, dispar cu totul din
vorbire: bărbânţă (putină de păstrat brânza), făcăleţ (melesteu), toc (vas de lemn pentru
făină), târn (mătură de vreascuri), mojdelniţă (vas de lemn pentru pisat usturoiul);
borteleancă (lopăţică, parte componentă a stativelor), zolniţă (obiect cu care se zolea);
jămnă (coptură), tulpan (batistă), de-a oina, de-a bezna, de-a chimiţa (jocuri de copii),
de-a păişorul, de-a gâsca (jocuri de priveghi) etc.
Istorismele se numesc cuvintele care au dispărut din uz odată cu noţiunile legate de
anumite perioade istorice, denumind obiecte şi fenomene specifice epocilor din trecut:
vornic (primar), logofăr, vizir, paloș etc.
28
Numim regionalism orice fapt de limbă care este specific vorbirii dintr-o anumită
regiune, mai mult sau mai puţin întinsă. Ele sunt specifice grupurilor teritoriale, având o
arie de răspândire limitată, la o anumită zonă şi nu generalizează la întreg teritoriu în care
se vorbeşte limba, caz în care ne-am afla în faţa elementelor populare. Aceste două
categorii se deosebesc prin: elementele regionele sunt atestate sau vieţuiesc, de obicei,
într-un singur dialect sau grai, iar elementele populare sunt cunoscute în toate dialectele
şi graiurile unei limbi, ori marea lor majoritate. De exemplu: prichici, godac, corovatică,
nașă, colțun, curechi etc.
Neologismele sunt cuvintele noi intrate în vocabularul unei limbi sau create recent
prin mijloace proprii (poporanism- din popor+ism), pentru a denumi noţiuni, obiecte şi
fenomene apărute în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, în special în limbajul
ştiinţific şi tehnic, cu scopul de a-l îmbogăţi şi moderniza. Ele sunt introduse şi folosite în
mod exclusiv sau preferenţial de mediile lingvistice de avangardă, în ceea ce priveşte
înnoirea lexicală.
Fondul lexical neologic al limbii române este foarte bogat şi variat, acest fond
prezintă o largă provenienţă:
1. latina savantă- amabil, colocviu, a omite, miniaragaz;
2. italiană- breton, capodoperă, oncologic, pizza, expresgondolă;
3. germană- boiler, rolă, rucsac, podvagon, oberliht, cox;
4. franceză- culuar, bacalaureat, hemoragie, gamă, culturism, drog;
5. rusă- sputnic, cursant, procuratură, magistrală, doctorantură;
6. spaniolă- cavalerie, fiesta, marijuana;
7. engleză- sponsor, design, sow, jazz etc.1
Argourile sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale
restrânse, cu scopul de a nu fi înțeleși: biștari (bani), mișto (frumos) etc.
Elementele argotice pot fi întâlnite în limbajul elevilor: bac (bacalauret), dirigă
(dirigintă), fraier (profesor), mate (matematică), prof (profesor), profă (profesoară), a da
gol (a chiuli), a sta de şase (a păzi să nu vadă profesorul).
Termenii de jargon fac parte dintr-un limbaj specializat folosit abuziv, inventat şi
întrebuinţat de unele categorii sociale sau profesii, reprezentat de elemente străine,
1
29
neasimilate în limba română literară, adesea stâlcite, în dorinţa expresă de a se diferenţia
de restul vorbitorilor de limbă română şi rareori motivat.
Odată cu intensificarea influienţei franceze în secolul XIX se dezvoltă termenii
de jargon francez: ma cher-dragă, bua-blană, capote-pălărie etc. Actualmente există
tendinţa exprimării cu preluări lexicale anglo-americane în rândul tinerilor: sori, ok, sow,
hello. Predomină şi italienismele: pronto, ciao, pizza etc.
Profesionalismele sunt cuvintele care sunt folosite numai în anumite sfere de
activitate, alcătuiesc lexicul specific pentru diferite profesii, meserii populare: tensiune,
ilău, bortă.
Terminologia tehnică şi ştiinţifică formează şi ea un limbaj special, specific pentru
un cerc mai mare sau mai restrâns de persoane competente într-un domeniu sau altul. De
exemplu: marină-acvariu, aliman, abraziune; filologie-dialectologie, ermetism; drept-
acreditiv, adjudecare; chimie-azot, acid, natriu; matematică-sinus, cosinus, algoritm
ş.a.1
3.4. Relațiile semantice dintre cuvinte. Categorii semantice

Între cuvintele din limbă se pot stabili următoarele relații semantice: de plisemie,
sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie, în funcție de care distingem următoarele
categorii: sinonimie, antonimie, omoninie, paronimie, cuvinte polisemantice.
Polisemia este principala categorie semantică a unei limbi, ce constă în capacitatea
unor cuvinte de a exprima mai multe sensuri, legate între ele.
Cuvintele polisemantice reprezintă 80% din vocabularul limbii române. Cuvintele
polisemantice sunt cuvintele care au două sau mai multe sensuri, din care:
a. unul este sensul primar sau etimologic (sensul inițial);
b. celelalte sunt sensuri derivate, care păstrează în mare și sensul inițial. De exemplu:
cap- ,,parte a corpului”, ,,conducător”, ,,minte, inteligență”, ,,extremitate”.
Cuvintele polisemantice au și: a. sensuri active (sensuri care se folosesc frecvent); b.
sensuri pasive (sensuri care nu mai sunt folosite sau care pot să apară numai în expresii):
carte ,,scrisoare”; gospodărie (a ține casa).
Majoritatea cuvintelor polisemantice au un număr restrâns de sensuri, limitarea fiind
determinată de cerința ca acestea să fie apropiate între ele și de necesitatea memorării și
1
Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori, Bucureșrti: Niculescu, 1994, p. 107-108
30
utilizării fără dificultate. Unele, însă, au un număr mai mare de sensuri. Fenomenul este
cunoscut sub numele de pletoră semantică şi caracterizează cuvintelor foarte uzuale care
denumesc noţiuni centrale, principale în viaţa şi activitatea oamenilor, de exemplu: a fi, a
lua, a da, cap, punct, bun. Sunt predispuse la polisemie cuvintele vechi în limba română,
cele primare (care au întotdeauna mai multe sensuri decât derivatele lor) şi cele de uz
general.
Omonimia este o formă de structurare semantică asemănătoare cu polisemia, prin
faptul că, priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice.
Cuvintele polisemantice nu trebuie confundate cu omonimele, ambele având o
singură formă și mai multe sensuri. Ele se deosebesc pe baza următoarelor criterii:
1. criteriul semantic (omonimele sunt foarte îndepărtate ca sens, pe cînd cuvintele
polisemantice au sensuri apropiate derivate din sensul primar). Cuvântul masă este
polisemantic, dar și omonim, cu sensurile: ,,obiect de mobilă”, mulțime”.
2. criteriul morfologic (omonimele pot să fie și părți de vorbire diferite – cele
lexico-gramaticale): cer- substantiv (cer senin) și cer – verb (cer cărțile).
3. criteriul etimologic (omonimele provin din cuvinte diferite): a semăna (,,a se
asemăna”) provine din lat. similare; a semăna (,,a însămânța”) provine din lat. seminare.
Sinonimia este cea mai cunoscută formă de organizare a vocabularului.
Sinonimele sunt cuvintele cu forme diferite, dar cu sensuri apropiate sau identice: cupru-
aramă, curechi- varză, oleacă- puţine etc.
Înţeles identic înseamnă aceeaşi formulă semică: etern- veşnic (pot fi caracterizate
ca adjective referitoare la extensiune temporală, nelimitată.
Cuvinte care au forme diferite şi sensuri diametral opuse poartă numele de antonime:
interior- exterior, corect- incorect, calitate- defect, a urca- a coborâ.
Paronimele sunt cuvintele foarte asemănătoare sau aproape identic, din punct de
vedere formal, însă deosebite (într-o măsură mai mică sau mai mare), în ceea ce priveşte
sensul sau conţinutul lor semantic: albastru-alabastru, eminent-iminent, atlas-atlatz,
enerve-inerva.1
3.5. Mijloace de îmbogățire a vocabularului
1
Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia. Chișinău: Lumina, 1992, p. 66-106
31
Vocabularul unei limbi este în continuă perfecționare. El se modifică și se
îmbogățește prin mijloace interne și externe. Mijloacele externe de îmbogățire a
vocabularului sunt: împrumuturile și calcul lingvistic.
Împrumuturile din diferite limbi reflectă multitudinea contactelor poporului nostru
cu alte popare, de-a lungul întregii sale existențe din etapa de formare a limbii române și
până în zilele noastre. Așadar, împrumuturile sunt elemente lexicale pe care limba
română le-a împrumutat din alte limbi: slavă, maghiară, turcă, franceză, engleză,
italiană, spaniolă, rusă etc.
Calcul lingvistic constă în copierea, imitarea sau împrumutarea structurii unui
cuvânt străin, derivat sau compus: verbul românesc a întrevedea este în mod evident
format din între+vedea după modelul francez entrevoir
Formarea cuvintelor în limba română s-a constituit ca un domeniu lexical de sine
stătător, al cărui obiect îl reprezintă studierea mecanismului prin care limba română
creează, pornind de la cuvintele primare de care dispune și folosind diverse procedee și
formanți, cuvinte noi. Acestea sunt deci cuvintele formate pe terenul limbii române sau,
cum se mai spune, prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului.
Procedeele de formare înscrise acestui mecanism sunt: derivarea, compunerea,
conversiunea.
Derivarea este principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română.
Constă în adăugarea la rădăcină sau radical (partea fixă, stabilă, autonomă din cuvintele
unei familii) a unor particule neautonome, numite afixe, care, schimbînd sensul
cuvântului-bază, determină constituirea unor unități lexicale diferite de bază. De
exemplu, din cuvântul lucru se extrage rădăcina lucr-, de la care pot fi derivate alte
cuvinte prin adăugarea afixelor pre-, ne-, -a, -(a)re (prelucra, nelucrat, lucrare, lucrare).
Particulele puse înaintea rădăcinii se numesc prefixe, iar cele puse după rădăcină se
numesc sufixe.
Rădăcina este elementul comun întâlnit la cuvintele care formează o familie
lexicală.
Familia lexicală reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca sens, formate de la
același cuvânt de bază și având aceeași rădăcină. Ea este alcătuită din cuvântul de bază,
cuvintele formate prin derivare, prin compunere și prin schimbarea valorii morfologice.
Derivarea este de două feluri: derivare progresivă; derivare regresivă.
32
1. Derivarea progresivă constă în formarea de cuvinte noi prin adăugarea
prefixelor sau/și a sufixelor și este de trei feluri:
- cu ajutorul prefixelor (prin prefixare)
- cu ajutorul sufixelor (prin sufixare);
-cu ajutorul prefixelor și al sufixelor (derivare parasintetică).
Cuvintele formate astfel se numesc cuvinte derivate.
Prefixele sunt sunete sau grupuri de sunete care se adaugă înaintea unei teme
lexicale nominale sau verbale ori înaintea cuvântului de bază, când acesta este identic cu
rădăcina: străbunic, reîmpăduri, străbun, strămoș.
Sufixele lexicale sunt sunete sau grupuri de sunete care se adaugă la sfârșitul
rădăcinii, când acestea și cuvântul de bază sunt identice sau la sfîrșitul unei teme lexicale,
când baza este un derivat: bunic, grădinărie.
Derivarea parasintetică constă în atașarea simultană la cuvântul-bază a unui prefix
și a unui sufix: închipui, desfrunzit, neajutorare etc.
2. Derivarea regresivă constă în înlăturarea unui sunet sau a unui grup de sunete
asimilate de vorbitor unor sufixe, pentru a fosma cuvinte noi: alint < a alinta, auz <auzi,
zbucium < a zbuciuma, a regiza < regizor etc.
Compunerea este procedeul intern de îmbogățire a vocabularului care constă în
unirea, alăturarea ori abrevierea a două sau mai multe cuvinte sau elemente de compunere
de același fel ori diferite din punct de vedere morfologic pentru a forma o unitate lexicală
nouă. Ea se poate realiza prin: contopire; alăturare; elemente de compunere; abreviere.
1. Compunerea prin contopire se realizează între cuvinte întregi, existente și
independent în vorbire, care se scriu împreună și se comportă formal ca o singură unitate
lexicală, întrucît la cuvintele cu forme flexionare se articulează și flexionează ultima
parte componentă: bunăvoință, untdelemn, fărădelege.
2. Compunerea prin alăturare se realizează tot între cuvinte întregi, existente și
independent în vorbire, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate, nefiind
încă sudate din punct de vedere formal și de aceea la părțile de vorbire cu forme
flexionare se articulează numai prima parte componentă și își schimbă forma numai
primul termen sau ambii termeni: câine-lup, rea-credință, Delta Dunării, Marea Neagră
etc.
33
3. Compunerea cu elemente de compunere se realizează între cuvinte întregi cu o
existență independentă în vorbire și elemente de compunere (prefixoide și sufixoide),
care nu există independent în vorbire: autobiografie, electromotor, microproducție etc.
4. Compunerea prin abreviere sau prescurtare se realizează prin reunirea unor
fragmente de cuvânt: Agrosem, aprozar, Centrofarm; 1
Conversiunea este un procedeu prin excelență gramatical și constă în formarea
unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Această trecere se face fără
a modifica forma cuvântului, fără a adăuga vreun element derivativ. Cuvintele pot primi
însă articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ.
1. Adjectivul își poate schimba valoarea morfologică în:
a. substantiv: Admiră frumosul din natură., L-a întâmpinat un credincios al său.
b. adverb: El cântă frumos.
2. Substantivul își poate schimba valoarea morfologică în:
a. adverb: Am sosit acasă seara.
b. adjectiv: ,,Zoe, Zoe! Fii bărbată..”.
3. Pronumele își poate schimba valoarea morfologică astfel:
a. substantiv prin articulare: Fiecare își are eul lui.
b. adjective pronominale: Părinții mei au plecat., Acest băiat este cuminte.
4. Numeralul își poate schimba valoarea morfologică în:
a. substantiv: Treiul a fost trecut în catalog.
5. Verbul poate căpăta diferite valori morfologice:
a. substantiv: Învățatul știe multe. (din participiu);
b. adjectiv: Cartea citită mi-a plăcut.
6. Adverbul poate deveni:
a. substantiv: I-am făcut un bine.
b. adjectiv: Este un bărbat bine.
7. Interjecțiile pot deveni:
a. substantive prin articulare: I-am ascultat oful. 2
IV. NOȚIUNI DE MORFOLOGIE
1
Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori, Bucureșrti: Niculescu, 1994, p. 146-163
2
Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți, București: Lucman, 1997, p. 251
34
4.2. Articolul
4.3. Substantivul
4.4. Adjectivul
4.5. Pronumele
4.6. Verbul
4.7. Adverbul
4.8. Prepoziția și conjuncția
4.9. Interjecția
Gramatica este știința care studiază totalitatea regulilor referitoare la forma cuvintelor
și la modificările ei în vorbire și a celor referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziție și
a propozițiilor în fraze. Are două părți: morfologia și sintaxa.1

Morfologia este parte a gramaticiii care se ocupă de clasificarea cuvintelor în
părți de vorbire, de modificările lor formale în flexiune și de structura sau organizarea
internă a cuvintelor din punctul de vedere al valorii elementelor componente; este
știința care studiază morfemele (după grecescul: Amorphe=formă+logos, știință).
Părțile de vorbire: criterii de clasificare
Unitățile fundamentale ale morfologiei sunt părțile de vorbire. În limba română sunt
10 părți de vorbire: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb,
prepoziție, conjuncție, interjecție.
În cadrul acestora, se pot face clasificări în funcție de mai multe criterii:
I. După criteriul morfologic părțile de vorbire se împart în:
A. Flexibile: substantivul: creion; articolul: al copilului; adjectivul: fericit; numeralul:
zece; .pronumele: ai mei, eu; verbul: a lucra, a urî
B. Neflexibile: adverbul: aici, destul; prepoziția: pe, către; conjuncția: și, ca să;
interjecția: of! văleu!
Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma în timp ce sunt utilizate în propoziții și
fraze. Ex.: Acesta este colegul meu. Părinții acestuia sunt muncitori. Părțile de vorbire
neflexibile nu-și modifică forma în timpul utilizăriilor. Ex.: Ceva se vede acolo.
II. După criteriul lexical părțile de vorbire pot fi:
1
35
A. Părți de vorbire cu sens lexical, de sinestătător, care denumesc ceva din realitatea
înconjurătoare, și anume: substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb și
interjecția.
B. Părți de vorbire fără sens lexical, nu denumesc ceva din realitate, dar stabilesc
raporturi între cuvinte sau între propoziții: articolul, prepoziția și conjuncția.
III. După criteriul sintactic părțile de vorbire se grupează asfel: Cuvinte care sunt apte
de a îndeplini o funcție sintactică în propoziție, constituindu-se ca unități sintactice, cum
sunt: substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb și interjecție (când are valoare
predicativă); Cuvinte care nu funcționează ca părți de propoziție și nu reprezintă unități
sintactice: prepoziția, conjuncția, articolul și unele adverbe: mai, măcar, nici, numai etc.;
Cuvinte care au capacitatea de a se combina cu altele, realizând raporturi de un anume
tip: substantiv (ca regent) cu un adjectiv, adjectiv ca determinant al substantivului,
adverbul ca determinant al verbului.
4.2. ARTICOLUL
Articolul este partea de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv și celelalte
părți de vorbire care se declină, având rolul de instrument gramatical pentru
exprimarea cazurilor.
Articolul nu are înțeles de sine stătător și nu poate îndeplini funcția de parte de
propoziție. În general, are o independență formală, de aceea se analizează împreună cu
partea de vorbire pe care o însoțește.
Clasificarea articolelor
a) După gradul de individualizare, articolele se clasifică în: hotărâte;nehotărâte.
b) După poziția lor:
-prolictice-așezate înaintea cuvintelor (un băiat);
-enclitice- așezate după cuvintele respective (băiatul).
I. Articolul hotărât
1. Articolul hotărât propriu-zis
Gen, Genul Singular Plural

Număr
Caz
N Ac. Masc., l, le i
neutru
36
Fem. a le
D G Masc., lui lor
neutru
Fem. i lor
2. Articolul demonstrativ (adjectival)

Număr
Caz
N Ac. Masc., cel cei
neutru
Fem. cea cele
D G Masc., celui celor
neutru
Fem. celei celor
3. Articolul posesiv-genitival
Număr
Caz
N Ac. Masc., al, a ai
neutru
Fem. al, a ale
DG Masc., ------------------- alor
neutru
Fem. ------------------ alor
II. Articolul nehotărât

Număr
Caz
N Ac. Masc., un niște
neutru
Fem. o niște
DG Masc., unui unor
neutru
Fem. unei unor
4.3. SUBSTANTIVUL
Partea de vorbire flexibilă care se declină și denumește obiecte ale cunoașterii în
sens larg: ființe, lucruri, fenomene, idei, relații, nume de însușiri, nume de acțiuni, stări
37
sufletești ș.a.: copil, mamă, colegă; masă, catedră, creion; trăsnet, fulger, vânt;
bunătate, frumusețe; tristețe, jale, bucurie, luptă.
CLASIFICAREA SUBSTANTIVELOR
A) După sfera noțiunilor care stau la baza lor substantivele pot fi: comune –
denumesc obiecte gramaticale de același fel: pisică, curte, frunzar, om; proprii –
denumesc obiecte gramaticale care se deosebesc de cele comune: Ion, Sanda;
Carpați, Chișinău; Institutul de Lingvistică; Jupiter, Marte, Mercur;
B) După structura morfematică: simple: ceas, fier; compuse: floarea – soarelui,
bunăvoință;
C) După criteriul perceptiv – senzorial: concrete – care pot fi verificate cu unul din
simțurile umane: culoare, piatră, parfum, pământ; abstracte – care au un conținut
ce nu poate fi reprezentat în planul senzorial: onoare, cinste, eroism, bărbăție,
bătrânețe etc.
CATEGORIILE GRAMATICALE ALE SUBSTANTIVULUI
1. Genul substantivelor- categorie gramaticală fixă la care întâlnim opozițiile:
masculin – feminin; masculin – neutru; feminin – neutru. Genul substantivelor se
recunoaște astfel:
 Masculin: un copil – doi copii;
 Feminin: o colegă – două colege;
 Neutru: un tablou – două tablouri.
2. Numărul substantivelor
Numărul este o categorie gramaticală la baza căreia stă conceptul de cantitate:
numărul singular – denumește un singur obiect (ființă, lucru, fenomen etc.): linie,
ceașcă, nor; numărul plural – denumește mai multe obiecte: linii, cești, nori. Altele sunt
defective de număr (au formă numai de singular sau numai de plural): numai singular
(Singularia tantum): bunătate, curaj, lene, dreptat, aur, nea, orez, piper, sânge, unt,
lapte, vată, mulțime, stol, roi, grup, popor, oaste au numai formă de singular; numai
plural (Pluralia tantum): icre, tăieței, zori, șale, Alpi, Carpați.
Substantive colective: denumesc o cantitate, o colectivitate de obiecte: armată,
tineret, turmă, cireadă, frunzar.
1. Declinarea substantivelor
38
Totalitatea formelor şi a construcţiilor cazuale ale unui substantiv constituie declinarea
acelui substantiv.
În declinare, substantivul poate fi articulat cu articol hotărât (omul, oamenii sau
casa casele) sau fără articol hotărât (om, oameni; casă, case).
1.Declinarea substantivelor comune
A. Cu articol hotărât:
Numărul singular:
Masculin Feminin Neutru
N. AC. băiatul fata tabloul

fratele cureaua fluviul
fiul poezia creionul
geamgiul marginea obiceiul
G D. băiatului fetei tabloului

fratelui curelei fluviului
fiului poeziei creionului
geamgiului marginii obiceiului
V. băiatule! fato!
frate! fluviule!
fiule! (personificat)
geamgiule!
Numărul plural:
N. AC. băieții fetele tablourile fluviile

frații curelele creioanele
fiii poeziile obiceiurile
geamgiii marginile
G D. băieților fetelor tablourilor fluviilor

fraților curelelor creioanelor
fiilor poeziilor obiceiurilor
geamgiilor marginilor
V. băieților! fetelor! fluviilor!
fraților! (personificat)
39
fiilor!
geamgiilor!
B. Cu articol nehotărât:
Numărul singular:
N. AC. un elev o elevă un tablou

unui elev unei eleve unui tablou
Numărul plural:
N. AC. niște elevi niște eleve niște tablouri

unor elevi unor eleve unor tablouri
1. Cazul substantivelor
Formele pe care le ia substantivul pentru a exprima funcţiile lui în propoziţie se
numesc cazuri.
În limba română substantivul are cinci cazuri: Nominativ, Acuzativ, Dativ,
Genitiv, Vocativ.
CAZUL NOMINATIV- este cazul gramatical în care stau substantivele şi
echivalentele lor când arată cine este fiinţa sau ce este lucrul aflat într-o anumită stare sau
mişcare şi cum este fiinţa sau lucrul pentru care am construit propoziţia. Cu alte cuvinte,
substantivul la Nominativ arată cine face acţiunea sau cine are însuşirea exprimată de
predicat: Un copil se apropie de noi. (Cine se apropie?), Copilul e vesel. (Cine e vesel?).
Substantivul la Nominativ poate fi articulat sau nearticulat. Ex: În stânga se desface o
vale lungă. Se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor.
În analiza gramaticală, articolul nehotărât se ia împreună cu substantivul.
Funcţiile Nominativului în propoziţie
 subiect. Ex.: În negura munțilo, deasupra asfințitului, fluturau în răstimpuri
fulger, ca năframa de aur (M. Sadoveanu, România pitorească)
40
 nume predicativ. Substantivul la N cu funcție de nume predicativ răspunde la
întrebarea ce (cine) este?, pusă pe lângă subiect: Ex.: Negreșit, muncitorul e
stăpânul Românie . (A. Odobescu), Prietena ei este Ileana.
 atribut apozițional. Substantivul la N cu funcția de atribut răspunde la întrebarea
care?, pusă pe lîngă substantivul determinat. Și părintele Ioan de sub
deal,/Doamne, ce om vrednic mai era! (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
CAZUL GENITIV- este cazul gramatical în care stau substantivele și echivalentele
lor, cu excepția pronumelui posesiv și al altor câteva pronume, arătând al cui, ai cui, a
cui, ale cui sunt lucrurile și ființele numite de substantiv și de echivalentele lui.
Articolul posesiv este marca gramaticală a cazului Genitiv.
Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cu care se construiește sunt: contra, asupra,
împotriva, înaintea, înapoi, înlăuntrul, deasupra, de-a lungul, de-a latul, în timpul.
Funcțiile Genitivului în propoziție
 Atribut substantival genitival (al, a, ai, ale cui?): ,,Și-auzi mândra glăsuire a
pădurii de argint.” (M. Eminescu)
 Nume predicativ(al, a cui este?): Părerea cea mai bună este a colectivului.
 Complement indirect (cui?): Contra colegilor indisciplinați s-a ridicat tot
colectivul.
 Atribut prepozițional (care?: Pomul din fața casei este înflorit.
 Complemente circumstanțiale:
-circumstanțial de loc: Deasupra casei s-a înălțat un zmeu.
-complement circumstanțial de timp: În timpul războiului au căzut mulți eroi.
-complement circumstanțial de mod: A pășit în vârful degetelor.
-complement circumstanțial de cauză: Din cauza ploii au întârziat.
-complement circumstanțial de scop: În scopul reușitei au învățat mereu.
CAZUL DATIV- este cazul gramatical care arată în folosul ori în dauna, în
avantajul sau în dezavantajul cui se petrece acțiunea verbului sau către cine sau către ce
este îndreptată această acțiune. Răspunde la întrebarea cui?.
Prepozițiile cu care se construiește acest caz sunt:grație, datorită, mulțumită,
potrivit, conform, contrar, asemenea, aidoma, opu
Dativul poate avea în propoziție mai multe funcții sintactice:
 Complement indirect (cui?).Iedului îi era frică de lup.
41
 Atribut (cu condiția să determine un substantiv nearticulat): Verișoara cumnatei
mele este Angela.
 Complement circumstanțial de loc (unde).: Așterne-te drumului ca și iarba
câmpului.
 Complement circumstanțial de mod: Bărcile înaintau contra curentului.
CAZUL ACUZATIV- caz oblic care indică obiectul asupra căruia se răsfrânge
acțiunea. Acuzativul (cu sau fără prepoziție) poate îndeplini în propoziție mai multe
funcții:
 Complement direct (pe cine, ce?): Pe Eminescu noi poeții tineri,/Zadarnic
încercăm, nu-l vom ajunge.
 Complement indirect (cu cine, despre cine, despre ce,la cine, la ce, de ce?):
Despre muzică vorbesc cu plăcere.
 Complement de agent (de cine, de către cine?): Am fost certat de părinți astăzi.
 Complement circumstanțial de loc (unde, de unde, încotro?): În vaduri ape repezi
curg și vuiet dau în cale. (G. Coșbuc)
 Complement circumstanțial de timp (când?): N-ai venit la noi de o saptămână.
 Complement circumstanțial de mod (cum? în ce fel? cât?): Oamenii din sat mă
priveau cu bunăvoință.
 Atribut substantival prepozițional (care?, ce fel de?): Făt-Frumos potcovi calul
cu ținte de argint.
 Nume predicativ (cu o prepoziție a A.): Florile roșii sunt pentru prietena mea.
CAZUL VOCATIV este forma pe care o ia substativul pentru a indica persoana
sau obiectul personificat, spre care e adresată acțiunea verbului: Mă rog de tine,
ploaie.,Codrule, codruțule!/Ce mai faci,drăguțule?
Locuțiunile substantivale- grupul de cuvinte care substituie înțelesul unui
substantiv se numește locuțiune substantivală. Ele au forme de singular și plural, se pot
declina, dar nu se pot analiza separate: părere de rău – regret; stare de veghe – veghere;
bătaie de joc – batjocoră; ținere de minte – memorare; aducere-aminte – amintire.
4.4. ADJECTIVUL
42
Adjectivul-parte de vorbire flexibilă (care determină un substantiv cu care se acordă
în gen, număr, caz) care exprimă o calitate a unui obiect: Mama mea este cea mai bună.
Clasificarea adjectivului:
I. După criteriul semantic: calificative- (adjectivele propriu-zise): tânăr, bun,
deștept, gingaș, voios; determinative (adjectivele provenite din pronume: posesive, de
întărire, demonstrative, nehotărâte și negative, din verbe la participiu, gerunziu sau din
adverbe): artea mea, elevul însuși, rană sângerândă, băiat cumsecade, care elev, oricare
copil etc.
II. După criteriul flexionar: variabile (adjectivele care își schimbă forma în
cadrul flexiunii): a) -adjective cu două terminații (una pentru masculin, alta pentru
feminin la N. Sg.): frumos-frumoasă, frumoși-frumoase,/leneș-leneșă, leneși-leneșe.
b) -adjective cu o singură terminație (pentru ambele genuri la N. Sg): verde (pom)- verde
(frunza), verzi (pomi)-verzi (frunzele); invariabile (adjectivele care nu-și schimbă forma
în cadrul flexiunii după gen, număr și caz: masc sg-băiat cumsecade/pl. (băieți)
cumsecade, fem sg-fată cumsecade/pl (fete) cumsecade
III. După aspectul structurii: simple-curajos, drept, înalt, blond, lenos; compuse: alb-
gălbui, gri-argintiu, binevoitor, cumsecade, atotputernic, atotbinevoitor etc.
Flexiunea adjectivului
Genul, numărul și cazul sunt categorii gramaticale ale adjectivului acordat cu
substantivul determinat. Flexiunea adjectivului se realizează după: gen: masc-isteț,
hotărât,demn, fem-isteață, hotărâtă, demnă; număr: sing.-fericit, călduros, inteligentă,
pl.-fericiți/fericite, călduroși/călduroase; caz: Formele cazuale ale adjectivului sunt
exprimate prin desinențe care prezintă aceleași domenii ca și la substantiv. Declinarea
adjectivului se realizează împreună cu cea a substantivului, adjectivul aflându-se în
poziție enclitică (după substantiv) sau proclitică (înaintea substantivului).
Gradele de comparație
Formele flexionare ale adjectivului care arată în ce măsură un obiect posedă o însușire
în raport cu alte obiecte sau cu el însuși aflat în momente diferite reprezintă gradul de
comparație.
În limba română sunt 3 grade de comparație: pozitiv-exprimă însușirea,calitatea
obiectului,fără a fi raportată la un alt obiect: Copac înalt, floare parfumată); comparativ-
exprimă însușirea, calitatea obiectului, raportată la însușirea sau însușirile altor obiecte,
43
stabilind raporturi diferite cu acestea: de egalitate sau inegalitate; comparativul are trei
aspecte: -de superioritate –arată că unul dintre obiectele vizate conține însușirea sau
calitatea respectivă într-o măsură mai mare decât celelalte obiecte comparate. El se
formează cu ajutorul adverbului ,,mai” urmat de prepozițiile ,,ca” , ,,decât” care
introduc cel de-al doilea termen al comparației sau cu locuțiunile prepoziționale ,,în
raport cu”, ,,față de”, ,,în comparație cu” : E mai înalt ca mine. E mai înalt în
comparație cu mine.
-de egalitate-semnalează că însușirea ori calitatea obiectelor comparate este egală sau în
aceeași măsură. Se formează cu ajutorul locuțiunilor adverbiale ,,tot așa de”, ,,tot atât
de”, ,,întocmai ca”: E puțin mai înalt decât mine. E mai puțin înalt în raport cu ceilalți;
-de inferioritate-indică că unul din obiectele comparate conține aceeași însușire sau
calitate într-o măsură mai mică decât celelalte.Se realizează cu adverbele ,,mai/puțin” și
cu aceleași locuțiuni prepoziționale ca și comparativul de superioritate: E mai puțin înalt
decît noi. E mai puțin înalt în raport cu ceilalți; superlativ-exprimă însușirea obiectului
aflat, fie în gradul cel mai înalt, fie în gradul opus acestuia. Gradul superlativ este de
două feluri: superlativ relativ și superlativ absolut.
Gradul superlativ relativ arată că unul din obiectele comparate are o calitate ori o
însușire în cel mai înalt sau cel mai scăzut grad. El se manifestă prin două aspecte
autonome: -de superioritate (se construiește cu articolul demonstrativ ,,cel, cea, cei,
cele” și atributul ,,mai” ). Cel mai înalt dintre noi e el; -de inferioritate (se realizează
tot cu articolul demonstrativ, dar cu adverbele ,,mai/puțin”): Cel mai puțin înalt este el.
Superlativul absolut poate reda aceleași aspecte antonime ale însușirii obiectului care
nu intră în raport cu alte obiecte.-de superioritate (poate fi exprimat cu adverbul ,,foarte”
sau cu locțiunile adverbiale :,,extrem de”, ,,nespus de”): Este foarte înalt./Este extrem de
înalt
-de inferioritate (se realizeză cu adverbele ,,foarte puțin”): El este foarte puțin înalt.1
Locțiunile adjectivale
Grupul de două sau mai multe cuvinte care prezintă o unitate de sens și are valoare de
adjectiv se numește locuțiune adjectivală: om în vârstă (bătrân), zi de neuitat
(minunată), lucruri fel de fel (diferite), fiu de bani-gata (bogat), bărbat tare din fire
(curajos).
1
Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți. București: Ametist,1997, p. 106-107
44
Funcțiile sintactice ale adjectivului
 atribut:Am vizitat un oraș mare și frumos. (Acuzativ)

 nume predicativ. Codrul este adînc și misterios.
 complement indirect: Din galben s-a făcut negru.Din vesel a devenit trist.
 complement circumstanțial: De tânăr era talentat. (c. de timp), Era mai mult
mort decât viu.(c. demod), Nu mai încăpea de sănătos. (c. de cauză),
 apoziție: Copiii, săracii, nu înțelegeau teoreme.
4.5. NUMERALUL
Numeralul-parte de vorbire flexibilă care exprimă cantitatea numerică hotărâtă a
obiectelor sau ordinea lor prin numărare. Viitorul și trecutul/Sunt a filei două fețe. (M.
Eminescu)
Clasificarea numeralului
I. După structura morfematică: simple: unu (l), una,doi, două, sută, mie, milion etc.;
compuse: optsprezece, douăzeci și trei, al cincilea, doi la sută, cinci pe opt.
II. După criteriul semantic: hotărâte (cardinale, fracționare, colective, ordinale,
multiplicative, distributive, adverbiale) și nehotărâte (exprimă un număr abstract sau o
cantitate concretă de obiecte și răspund la întrebările câți?, câte?. Ele se numesc
cardinale, deoarece stau la baza alcătuirii celorlalte numerale. Ex.: Trei copile de
împărat/Stau într-un măreț palat. (V. Alecsandri)
 Numeralul cardinal exprimă numărul strict definit al obiectelor și stă la baza

celorlalte feluri de numerale: trei, zece, douăzeci și trei.
 numerale fracționare- denumesc fracții ordinare și sunt formate din grupuri de
cuvinte sau din numeralul cardinal +sufixul ,,ime”: o zecime,o doime, a treia
parte.
 numerale colective- cuprind un ansamblu de obiecte numerate: toți trei, tustre,
amândoi, ambii
 numerale ordinale- arată ordinea obiectelor prin numărare: primul, întâiul, cel
de al doilea, a patra etc.
 numerale multiplicative- arată proporția în care crește o cantitate sau o calitate:
îndoit, înzecit, însutit, înmiit.
45
 numerale distributive- indică distribuirea egală a obiectelor și sunt alcătuite
dintr-un adverb+ numeralul cardinal. Ex.: câte două, patru câte patru etc.
 numerale adverbiale- arată de câte ori se repetă o acțiune sau în ce proporție se
află o calitate/cantitate; ele se formează din prepoziția ,,de” + numeral cardinal+
substantivul ,,ori”: de două ori, de mii de ori etc.
Rolul sintactic al numeralului:
 subiect: Când doi se ceartă, al treilea câștigă. (Folclor)
 nume predicativ: Din câți fusesem, mai rămâneam doi. (E. Camilar)
 atribut neacordat: Hotărârea celor doi, rămase nestrămutată.
 complement direct: Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul.
 complement indirect: De la o vreme călătorul străin și –a luat ziua bună de la
cei doi. (I. Creangă)
 compement circumstanțial de mod: Apoi trebuie să împărțim drept în două ceea
ce ne-a dăruit oaspetele nostru. (I. Creangă)
 Valorile numeralului: valoare adjectivală (când însoțește un substantiv): A
câștigat o sumă întreită.; valoare substantivală (când este independent): Doi se
ceartă; valoare adverbială (când determină un verb, un adjectiv sau un alt
adverb): Sapă de două ori mai adânc.1
4.6. PRONUMELE
Pronumele- este parte de vorbire flexibilă care ține locul substantivului și care preia
diverse caracteristici gramaticale ale acestuia.
Clasificarea pronumelui
I . După criteriul semantic
1. Pronume personale (înlocuind numele, pronumele, includ și referințe asupra numelui
alcătuit): a) propriu-zise: eu, tu, el, ea, noi, voi,ei, ele.
b) de politețe: persoana a II-a singular dumneata, plural dumneavoastră.
Persoana a III-a masculin dumnealui, feminin dumneaei, m/f dumnealor
.
1. Pronume reflexive (dă indicații referitoare la persoana subiect care este în același
timp și persoana obiect).
1
Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți. București: Ametist,1997, p. 120-124
46
Forme proprii:D-sie, sieși, își, -și și-, -și-.
A-sine, se, s-
2. Pronume de întărire (identifică persoana cu ajutorul acțiunii)
Forme: masculin-însumi, însuți, însuși etc.
Feminin-însămi, înseși, însene etc.
3. Pronume posesive (dă indicații despre persoana posesorului, cât și despre obiectul
posedat)
Forme: al meu, a mea, a sa etc.
4. Pronume demonstrative (exprimă indicații referitoare la raporturile dintre vorbitor
și obiecte: de apropiere, de depărtare, de identitate).
Forme: acesta-acela, aceasta-aceea, cestălalt-celălalt, același-aceiași etc.
5. Pronume interogative-relative (dă o indicație referitoare la obiectul așteptat ca
răspuns la o întrebare sau la obiectul înlocuit și funcțiile lui sintactice)
Forme: care, cine,ce, cât, câți, câte, cu ce, ceea ce.
6. Pronume nehotărâte (exprimă indicații generale ,neprecise)
Forme:oricine, oricare, orice, fiecare, vreunul, vreuna, cineva, ceva, toți, toate.
7. Pronume negative (indicațiile aduse se referă la obiectul negat)
Forme: niciunul, niciuna, nimeni, nimica.
II.După structura lor morfematică: simple-eu, sie, voi, acela, toți, nimic; compuse (prin
procesul compunerii)
a) prin contopire-dânsul (din însu), dânsa (însa), altcineva.
b) prin alăturare-cel ce, nici unul etc.
III. După criteriul flexionar
1.variabile (gen, număr, caz, persoană) el, acesta, toți, nimeni.
2.invariabile (cu o singură formă): ce, ceva, altceva, fiece, fieștece, oarecare, orice.
Pronumele personal
Pronumele care desemnează persoana gramaticală :
-persoana I (care vorbește): eu, noi
-persoana a II (persoana cu care vorbește –interlocutorul): tu, voi.
-persoana a III (persoana despre care se vorbește): el-dânsul (însu), ei-dânșii, ea-dânsa,
ele-dânsele.
Formele pronumelui personal
47
1. PRONUMELE PERSONAL PROPRIU-ZIS . El poate avea :
a) – forme accentuate – independente sau însoțite la acuzativ de prepoziții ,
locuțiuni prepoziționale sau adverbe: pe, la , din;
pentru, în loc de , împreună cu, ca , cât, decât etc .
Ex. la tine , pentru mine , împreună cu el , ca mine , (mai mare ) decât tine etc .
b) – forme neaccentuate – care apar independent sau în aceleași propoziții cu
cele accentuate (le reia sau le anticipă).
Ex. mi-, îmi, i, li , le, mă, m-etc.
Mă cheamă urgent la școală.
I s-a spus vestea cea bună.
Pe el l-am invitat la masă.
Lui îi datorez succesul (reia)
Mă trimite pe mine acasă (anticipat)
DECLINAREA PRONUMELUI PERSONAL PROPRIU-ZIS
Numărul singular:
Persoana Forma Persoana I Pesoana a Pesoana a III-a
(accentuată/ II-a
masculin și feminin
neaccentuată)
neutru
Cazul
Nominati eu tu el ea
v
Acuzativ acc. mine tine el Ea
neacc. mă ; -mă ; m- te; -te; te- îl; -l; l- o; -o; -o-
Dativ acc. mie ție lui ei
neacc. îmi; mi; -mi; îți; ți; ți-; -ți; îl; i; -i; i-; -i- îi; i; i-;
mi-; -mi- -ți- -i;
-i-
Genitiv ------- ------- lui Ei
Vocativ ------- tu! ------- -------
Numărul plural:
Persoana Forma Persoana I Pesoana a Pesoana a III-a
48
(accentuată/ II-a
masculin și feminin
neaccentuată)
neutru
Cazul
Nominativ noi voi ei ele
Acuzativ acc. noi voi ei ele
neacc. ne; ne-; -ne vă; -vă; v- îi; i-; -i; -i- le; le-;
-le-
Dativ acc. nouă vouă lor lor
neacc. ne; ni; -ne; vă; vi; vă-; le; li;le-; -le; le; li; -le-:
ne-;-ni; ni- v-; vi-; -vi- -le-; li-; -li li-; -li-
Genitiv ------- ------- lor lor
Vocativ ------- voi! ------- -------
Pronumele cu forme personale

Pronumele personal are forme pentru persoanele I, a II-a și a III-a , la singular și la plural.
Pronumele de persoana a III-a are forme și pentru genuri, pentru că el se acordă în gen și
număr cu substativul pe care îl însoțește .
Numărul Singular Plural
Persoana
Pers.I eu noi
Pers.a II-a tu voi
Pers.a II-a el(masc.); ea (fem.) ei (masc.); ele(fem.)
Funcțiile sintactice ale pronumelui personal

Subiect Noi pregătim o serbare.
Nume predicativ. Organizatorul este el. Florile sunt pentru tine.
Atribut pronominal: Am dus veste despre ei .
Complement direct: Și de durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge.
Complement indirect: La voi coboară Cosînzeana/ A visurilor noastră doamnă (O Goga)
Complement circumstanțial de loc: Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa ș-apoi
aține-te, gură (I.Creangă)
Pronumele de politețe
49
În vorbirea cu persoanele sau despre persoanele cărora li se cuvine respect, sau pe care
vorbitorul vrea să le țină la distanță, se folosesc pronume de politețe: dumneata,
dumneavoastră, dumnelor.ș.a.
Pronumele de politețe,după cum este și firesc, au forme numai pentru persoanele a II-a și
a III-a singular și plural.
Pronumele reflexiv
Pronumele care însoțeste un verb și ține locul obiectivului (identic cu subiectul)
asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului se numește pronume
reflexiv. Ex. Viorel se pregătește pentru teză. (se ține locul obiectivului ) Elevul își face
temele. (își = lui )
FORMELE PRONUMELUI REFLEXIV
1. Forme proprii – ( pentru persoanele a III-a , nediferențiate după gen și număr ):
Accentuate Neaccentuate
D.-sie, sieși; D.- își ,și,-și,-și-;
Ac.-sine, sineși ( f.veche); Ac.-se ,-se, se-,-s-;
2. Forme împrumutate (nespecifice ) de la pronumele personal – (pentru

persoana I și persoana a II-a , singular și plural):
Neaccentuate
Pers.I sg.D -îmi, mi , mi-, -mi , -mi- ;
Pers.I pl. D ne , -ne, ne-, -ne-;
Pers.I sg.Ac. -mă , m-, -m-;
Pers.I pl. Ac. ne, -ne , ne-, -ne-;
Pers. a II-a sg.D. -îți , ți, ți-, -ți, -ți-;
Pers.a II-a,pl.D vă, -vă, v-, -v-;
Pers.a II-a,sg.Ac. -te, te-, -te, -te-;
Pers.a II-a,pl.Ac. vă , -vă , v- , -v-;
OBSERVAȚII
 Distincția dintre pronumele reflexiv și cel personal (cu forme neaccentuate
omonime) se poate stabili prin compararea verbului cu pronumele din punctul de
vedere al persoanei și al numărului .
- Pronumele reflexiv se acordă cu verbul în persoană și în număr ;
 Ex. Mă trezesc dimineța devreme.
(pers.I) (pers.I)
50
Sg. Sg.
- Pronumele personal nu se acordă cu verbul în persoană și în număr ;
 Ex. Mă trezesc zgomotele de afară .
(pers.I) (pers.aIII-a)
sg. pl.
- La pronumele reflexiv se remarcă identitatea de persoană, identitatea obiectului
cu subiectul ;
 Ex. Îmi rezolv singur problemele.
- La pronumele personal se observă lipsa acestei identități:
 Ex. Îmi rezolvă problemele altcineva din familie .
Pronumele reflexiv – ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect
acțiunea verbului și care e identic cu subiectul verbului.
Pronumele reflexiv prezintă următoarele particularități morfologice și sintactice :
- Are numai cazurile Acuzativ și Dativ, iar formele au aceeași persoană și același număr
ca și subiectul verbului determinat, pentru că pronumele reflexiv reprezintă aceeași
persoană ca subiectul.
Eu ma apăr eu îmi aduc
Tu te aperi tu îți aduci
El se (s-) apără el își (și)aduce
Noi ne apărăm noi ne aducem
Voi vă apărați voi vă aduceți
Ei se (s-) apără ei /ele își(și-) aduc
Pronumele reflexive pot îndeplini funcția sintactică de:
-atribut acuzatival: Lauda de sine nu miroase-a bine.
-complement direct: Cine nu se pune pe sine nu-i vrednic să fie în stăpânirea sa
noroadele (Mihail Sadoveanu, Frații Jderi)
-complement indirect: Gândul sieși este domnitor și rob. (P.Zadnipru)
-complement circumstanțial: După ce au purces, moș Petrea i-a făcut loc lângă sine lui
Cozmuță. (M. Sadoveanu, Nicoară Potcoavă)
Pronumele și adjectivul pronominal de întărire-însoțește un substantiv sau un pronume
cu scopul de a preciza obiectul determinat de a întări ,de a pune în evidență persoana la
care se referă: Cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii. (I.Creangă)
51
Formele pronumelor de întărire sunt alcătuite din vechiul pronume însu (însă), din care s-
a format și pronumele dânsul, dânsa și formele neaccentuate de Dativ ale pronumelui
personal sau reflexiv – mi, ți, si, ne, vă, le, însumi, însuți, însuși, înșine, înșivă.
Formele pronumelui de întărire:
masculin feminin
persoana I singular însumi însămi

plural înșine însene
persoana a II-a singular însuți însăți
plural înșivă însevă
persoana a III-a singular însuși însăși
plural înșiși înseși
Funcțiile sintactice ale pronumelui de întărire

Pronumele de întărire îndeplinesc numai funcția de subiect. Ex: Du-te de mori p/u
binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți. (C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu)
Formele pronumelui de întărire se folosesc ca adjective pronominale de întărire pe lîngă
un substantiv sau un pronume și au funcție de atribut adjectival:
Ex. Sărmanii mei desagi! Ei însuși erau flămânzi și costelivi. (C. Hogaș)
Însuși împăratul cu sfetnicii săi grozav s-au spăriet. (I. Creangă, Povestea porcului)
Pronumele și adjectivul pronominal posesiv
Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului unui obiect , este procedat de
articolul posesiv și are forme care arată persoana și numărul pronumelui (al
posesorului) și dau indicații despre genul și numărul substantivului care denumește
obiectul posedat .
Obiectul Singular Plural

posedat
Persoana și numărul pronumelui posesiv
Pers.I Pers.a II-a Pers. a III-a Pers.I Pers.a II-a
Sg Masculin al meu al tău al său al nostru al vostru
(copilul)
Sg Feminin a mea a ta a sa a noastră a voastră
(casa)
Pl masculin ai mei ai tăi ai săi ai noștri ai voștri
52
(copiii)
Pl feminin ale mele ale tale ale sale ale noastre ale noastre
(casele)
Pronumele posesiv nu are formă proprie la pers.a III-a plural.Pentru a arăta mai mulți
posesori, se folosește pronumele personal de pers a III-a plural: al lor.
Funcțiile sintactice ale pronumelor posesive
-subiect: Ai noștri fugeau spre pădure să scape de încercuire. (M. Preda)
- nume predicativ: Pământul este al nostru, că noi îl muncim.(L. Rebreanu, Răscoala)
- complement direct: Izbiră turcii pe ai noștri. (N. Bălcescu)
- complement indirect: Ne apropiem de ai noștri.
- complement circumstanțial: Mihai se întoarce la ai săi.
Formele pronumelor posesive se folosesc și ca adjective pronominale posesive.
Adjectivul posesiv determină substantivul care denumește obiectul posedat și, ca orice
adjectiv, se acordă cu substantivul determinat. Ex: Fratele meu a venit cu prietenii săi.
Adjectivul posesiv poate fi plasat după substantiv sau înaintea substantivului și în ambele
situații poate fi însoțit sau nu de articol posesiv .Ex: prietenul tău, un prieten al tău
-prima sa operă, al său glas etc.
Adjectivul posesiv are funcția de atribut adjectival:Ex : Amicul meu este foarte iubitor de
toată lumea.(AL .Odobescu)
Pronumele fără forme personale
Pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ
Pronumele demonstrativ înlocuiește numele unui obiect și totodată dă unele
indicații despre obiectul respectiv, arătând: apropierea sau depărtarea obiectului ori
identitatea obiectului cu sine însuși sau cu alt obiect .
Pronumele demonstrative se împart în:
-pronume demonstrativ de apropiere: acesta, cestălalt, ceastălaltă
-pronume demonstrativ de depărtare: acela, aceea, celălalt, cealaltă
-pronume demonstrativ de identitate: același, aceeași.
Ceastălalt și celălat sunt pronume compuse din demonstrativul de apropiere sau de
depărtare și adjectiv pronominal nehotărât alt
53
Formele populare sunt: ăsta, asta, ăla, aia, astălalt, ălălalt. Pronumele asta cu sens
neutru este folosit și în limba literară.
Pronumele demonstrative îndeplinesc aceleași funcții sintactice ca și pronumele
personale; subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect,
complement circumstanțial de cauză: Acesta era obiceiul dumnealor.; Dă-mi înapoi pe-
acea ce moartea mi-a răpit. (M. Eminescu)
Când însoțesc un substativ cu care se acordă în gen și caz, formele pronumelor
demonstrative au valoarea de adjective pronominale demonstrative: omul acesta (acela),
casei aceleia (celeilalte )
Pronumele și adjectivul pronominal relativ
Pronumele relativ se folosește numai în frază și are rolul de a face legătura între o
propoziție subordonată și regenta ei. În această privință, pronumele relativ are același rol
ca și conjuncțiile subordonatoare. Pronumele relativ se deosebește însă de conjuncție
prin faptul că fiind pronume, el îndeplinește în propoziție o anumită funcție sintactică, pe
când conjuncția nu este decât un element introductiv al propoziției subordonate.
Pronumele relative sunt: care, ce, cine, cât, cel ce, cei ce
Pronumele relative îndeplinesc următoarele funcții sintactice:
-subiect Trecură într-o odăiță de alături, care pe vremuri fusese sufragerie.
-complement direct: Aceștia-s codrii tineri pe care i-a visat.
-complement indirect: S-a întors la prietenii în care a crezut.
-complement circumstanțial: Acolo sunt câmpii nesfârșite pe care holdele sunt culcate ca
niște valuri.
Pronumele și adjectivul pronominal interogativ
Cuvintele care, cine ce, cât, câți, câte se folosesc și ca pronume interogative. Pronumele
interogativ ține locul (în propozițiile interogative) cuvântului așteptat ca răspuns la
întrebare. Răspunsul la pronumele cine, care, ce este, de obicei, au un subtantiv sau un
pronume nehotărât: Ce ai adus? O carte.
La pronumele cât(ă), câți răspunsul poate fi un numeral cardinal sau un pronume
nehotărât cu sens cantitativ: Câți lipsesc? Doi.Cîtă ai adus?Multă.
Pronumele interogative cine, care și cât (câtă, câți, câte) pot avea următoarele funcții
sintactice: subiect, nume predicativ, complement și atribut genitival.
54
Funcția sintactică a pronumelui interogativ corespunde cu aceea a cuvântului așteptat ca
răspuns la întrebare , adică cu a cuvântului căruia îi ține locul .
Subiect-Cine a venit ? A venit un băiat.
Nume predicativ -Cine ești tu ? Eu sunt prietenul lui Mihai.
Complement direct – Pe cine ai lăsat acasă ? Am lăsat-o acasă pe sora mea.
Complement indirect – Cu cine vorbeai ? Vorbeam cu un copil.
Atribut genitival – Al cui fecior ești tu ? Sunt feciorul lui Alexei.
Pronumele și adjectivul pronominal nehotărât

Pronumele nehotărât ține locul unui subsantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra
obiectului.
Pronumele nehotărât sunt mult mai variate decât celelalte feluri de pronume. Unele sunt
cuvinte simple: unul , altul, tot , mult , puțin, atât, cutare. Cele mai multe pronume
nehotărâte sunt cuvinte compuse. Vreunul este format din vre unul. Celelalte sunt formate
din pronumele cine, care, ce, cât și alte elemente de compunere: cineva, careva, ceva,
câteva, oricine, oricare, orice, oricât, oarecine, oarecare, oarece; altcineva; alcarerea,
altceva;oricine, orișicare, orișice, orișicât;fiecine,
Pronumele nehotărâte au, de obicei , următoarele funcții sintactice:
-subiect: Fiecare își cunoaște datoria.
-complement direct:Prețuim deopotrivă pe fiecare.
-complement indirect:Succesul depinde de fiecare dintre noi.
-complement circumstanțial de loc: Am lucrat lângă fiecare.
-nume predicativ: Șeful echipei va fi unul dintre voi.
Pronumele și adjectivul pronominal negativ
Pronumele nimeni, nimenea, nimic, nimica, nici unul, nici una au înțeles negativ și se
folosesc numai în propoziții negative.Ex.: A venit cineva ? Nu a venit nimeni (nici unul).
Pronumele negativ nimeni (nimenea) se referă la persoane, iar nimic (a), numai la lucruri.
Pronumele nici unul (nici una) se poate referi atât la persoane, cât și la lucruri.
Pronumele nimic este invariabil .
Pronumele cu forme cazuale – nimeni,nici unul (nici una) îndeplinesc de obicei
următoarele funcții sintactice:
-subiect: Toți se plâng de bani,dar de minte nimeni nu se plânge.
55
-complement direct: Scapi fusul jos ;nimic nu zici.
-complement indirect: Nu-mi mai e dor de nimic.
Adjectivele pronominale negative îndeplinesc funcție sintactică de atribut adjectival:
Nici o veste nu mă bucură.
4.7. VERBUL
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, stări, existențe,
evoluții (procese în desfășurare) care se petrec într-un timp mai scurt sau mai îndelungat:
Dunărea curge neîncetat.: Cetatea Neamțului dăinuiește peste timp.
Verbul este o parte de vorbire principală, una dintre cele mai reprezentative și
formează împreună cu substantivul esența unei comunicări. Are categorii gramaticale
specifice diateza, modul și timpul asociate cu cele nespecifice de număr, persoană și
gen. Categoriile gramaticale specifice îi asigură verbului o flexiune proprie numită
conjugare.
Sintactic, verbul poate deveni nucleul comunicării într-o propoziție fie în poziția de
predicat verbal, fie în cea de copulă într –un predicat nominal (ajutat de un nume
predicativ). Voiesc să te ajut. Patria este țărâna pe care o calc, Este văzduhul pe care-l
respir.
Locuțiunile verbale sunt ansambluri de cuvinte cu poziție fixă în structura cărora
se află în mod obligatoriu un verb. Ele au un sens unitar și comportamentul gramatical al
unui verb (căruia îi ține locul); ele pot fi mai mult sau mai puțin sudate; în structura lor
diferită și complexă pot intra: substantive, pronume cu valoare neutră, adjective,
numerale, adverbe, locuțiuni adverbiale sau interjecții.Ex.: a băga de seamă – a observa,
A pune la cale – a complota, A o lua la sănătoasa – a fugi, A sta de veghe – a veghe
Expresiile verbale impersonale sunt construcții compuse din elemente care nu
sunt fixe precum locuțiunile verbale. Ex.: este bine, este rău, este greu, e de necrezut,e de
mirare, e totuna, nu-i chip, bine este, firesc este etc.
Clasificarea verbelor
I. După criteriul morfologic
pluripersonale: (cele care au trei persoane la fiecare număr; reprezintă majoritatea
verbelor din l. română).
Ex: Eu laud Noi lăudăm
56
Tu lauzi sg. Voi lăudați pl.
El laudă Ei laudă
unipersonale: (verbele care se conjugă și fac referire numai la pers. a lll-a): latră,
mieaună, apune, răsare, încolțește, îmbobocește, rezultă, tună, se tâmpește etc.
regulate (cele care-și păstrează intactă sau aproape intactă rădăcina; reprezintă
majoritatea verbelor din l.română):
Ex: învăț-am form-ez
învăț-ai form-ezi
învăț-a form-ează
neregulate (verbele a căror rădăcină prezintă în flexiune modificării totale sau parțiale):
A fi: sunt, eram, fusei, am fost etc.
Eu iau, iei, ia, luăm,luați, iau (modificări parțiale).
simple:a inspecta,a spune,a lovi; compuse:a revedea,a contraataca.
II. După criteriul sintactic
tranzitive (verbele care pot primi un complement direct sau o subordonată completivă
directă: Tata a citit o carte(complement direct este exprimat în text).
intranzitive (verbele care nu pot primi un complement direct sau o subordonată
completivă directă): El a fugit de colegul său.(a fugit "ceva"?)
predicative (verbele autonome,cu independență lexico-gramaticală care, folosite la
modurile personale,pot forma singure predicatul verbal al unei propoziții): Am făcut o
faptă bună.(indicativ, perfect compus)
Notă: Alte valori ale verbului " a fi ":

- verb auxiliar pentru formarea unor timpuri compuse și pentru toate modurile și
timpurile diatezei pasive: Voi fi învățat, să fi citit, aș fi plecat, a fi lăudat, sunt chemat, aș
fi fost lăudat, fii lăudat!
- verb copulativ (când nu are sens (înțeles) de sine stătător și nu formează singur
predicatul); are rol de copulă stabilind legătura între numele predicativ și subiectul
propoziției): El este harnic și capabil.
nepredicative (verbele care,folosite la moduri personale,nu pot forma singure predicatul
unei propoziții,din cauza conținutului lor lexical insuficient; ele nu pot "spune ceva
despre subiect", decât împreună cu alte cuvinte, de aceea devin instrumente gramaticale
57
în realizarea unor structuri morfologice sau sintactice). Acestea sunt:
- auxiliarele morfologice:
- a fi = ajută la formarea viitorului anterior, a conjunctivului perfect, a condiționalului
- optativ perfect;
Ex: Voi fi cumpărat, să fi învățat, aș fi dus .
- a avea = contribuie la formarea perfectului compus al modului indicativ și la
formarea timpurilor modului condițional-optativ.
Ex: Am învățat/ai învățat.
Aș citi/ai citi/ar citi etc.
- a vrea (a voi ) = ajută la formarea viitorului literar sau popular.
voi învăța, vei învăța...
oi ști, or învăța, o să mă duc.
- auxiliare sintactice
- verbele copulative = cele care, singure,sunt lipsite de sens și împreună cu numele
predicativ formează predicatul nominal; ele se află la moduri personale,iar numele
predicative pot fi:substantive,adjective,verbe la moduri nepersonale;aceste verbe se mai
numesc și copule (- elemente de legătură între subiect și numele predicativ)
Ex: A fi, a deveni, a părea, a rămâne, a ieși, a însemna, a ajunge, a se face etc.
Aproape toate aceste verbe pot fi folosite în două ipoteze distincte în funcție de context:
a)ca verbe predicative: b)ca verbe nepredicative(copulative):
A ajuns acasă. Tata a ajuns medic.
Eminescu s-a născut în 1850. Anca s-a născut poetă .
A ieșit iute pe ușă. Dan a ieșit inginer.
Verbul " a deveni " este întotdeauna copulativ.
Categoriile gramaticale ale verbului
Verbul este partea de vorbire care are flexiunea cea mai bogată dintre toate părțile de
vorbire.El dispune de următoarele categorii flexionare:
- specifice: diateza, modul și timpul;
- nespecifice: persoana și numărul.
Conjugarea reprezintă trecerea verbului prin toate categoriile gramaticale într-un mod
organizat pe moduri, timpuri, persoane, numere, diateze, în funcție de terminația
infinitivului.
58
După sufixul infinitivului ,verbele din limba română se grupează în patru conjugări:
I. cu sufixul "a": a ceda,a lupta;
II. cu sufixul "ea": a bea,a tăcea;
III.cu sufixul "e": a trece,a spune;
IV. cu sufixul "i" sau " î ": a privi,a hotărî.
A. Diateza – forma pe care o ia verbul pentru a arăta raportul dintre acțiunea pe care o
exprimă și subiectul gramatical. În limba română sunt trei diateze: activă, pasivă și
reflexivă.
Diateza activă - arată că subiectul gramatical săvârșește acțiunea: Și Domnul face o
lecție,uite așa cum o făcea întotdeauna (M. Sadoveanu)
Diateza pasivă - arată că subiectul gramatical suferă acțiunea săvârșită de altcineva
(desemnat prin complementul de agent, respectiv subiectul logic,care răspunde la
întrebările: de cine? de către cine?; el poate fi exprimat în context sau
subînțeles).Faptele bune sunt făcute în împrejurări diferite: (de oameni - complement de
agent), Drumurile sunt păzite de ostași.(Z. Stancu)
Diateza pasivă se construiește din participiul verbului de conjugat (acordat în gen
și număr cu subiectul gramatical) în fața căruia se află verbul auxiliar " a fi ";
modul,timpul,persoana și numărul verbului la diateză pasivă sunt indicate de verbul " a
fi": Eu sunt chemat
Tu ești chemat
El este chemat
Noi suntem chemați
Voi sunteți chemați
Ei sunt chemați.
Verbele la diateza pasivă aflate la moduri personale au funcția de predicat verbal,
deoarece verbul " a fi " , cu care se construiește această diateză este un verb auxiliar și
nu un verb copulativ.
Diateza reflexivă - arată că subiectul participă intens la acțiune;acțiunea este făcută de
subiectul gramatical și suportată de obiectul direct sau indirect) exprimat prin pronumele
reflexiv care reprezintă subiectul. Mă gândesc dacă n-ar fi bine să înștiințăm pe Măria-
Sa.(M. Sadoveanu)
B. Persoana și numărul
59
a) Persoana este forma (nespecifică) pe care o ia verbul pentru a arăta ființa, lucrul sau
situația cărora li se atribuie acțiunea, starea sau existența exprimată de el. Ca și
pronumele, verbul are categoria de persoană cu forme deosebite:
 Persoana I (arată că acțiunea este făcută de cel care vorbește):Eu vorbesc în
numele tuturor. Noi pregătim o piesă de teatru.
 Persoana a II-a (arată că acțiunea este săvârșită de cel cu care vorbește): Tu vei
rezolva toate problemele.Voi vorbiți numai cu mine.
 Persoana a III-a (arată că acțiunea este realizată de altcineva în afară de cei doi
vorbitori):Ex.: El învață pentru examen.Manualul precizează o definiție.
b) Numărul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta că acțiunea este făcută de un
singur autor sau de mai mulți autori.Singular: Profesorul explică lecția. Plural: Studenții
ascultă cu atenție.
C. Modul este forma flexionară a verbului care exprimă felul în care vorbitorul
consideră că se desfășoară acțiunea.
Clasificarea modurilor verbului
l. După criteriul morfologic
1. Moduri personale (care au în flexiunea lor categoria de persoană și număr și pot
forma predicatul unei propoziții): Indicativ, conjunctivul, condițional-optativuL,
imperativul
2. Moduri nepersonale (care nu au în flexiunea lor categoria de persoană și de număr și
nu pot forma predicatul unei propoziții;ele nu au forme flexionare și au funcțiune de părți
secundare de propoziție): infinitivuL, participiul, gerunziul, supinul
II.După criteriul sintactic:
1. Moduri predicative (cele care pot forma,singure,nucleul comunicării-predicatul; sunt
predicative numai modurile personale).
2. Moduri nepredicative (cele care nu pot forma singure predicatul; sunt nepredicative
modurile nepersonale; în propoziție, verbele aflate la modurile nepersonale au funcție
sintactică de: subiect, nume predicativ, atribut sau complement).
D. Timpul este forma flexionară a verbului care indică momentul în care se săvârșește
acțiunea.
1.Timpul prezent-exprimă de obicei, o acțiune care se petrece în momentul vorbirii:
Stau în casă și privesc în jurul meu.
60
2.Timpul trecut-exprimă anterioritatea procesului față de momentul vorbirii și include
patru valori:
a) imperfectul-exprimă o acțiune trecută și neterminată în momentul la care se referă
vorbirea: Codrii uriași țipau de usturime înădușită. (C. Hogaș)
b) perfectul simplu - exprimă o acțiune realizată și terminată de curând: În
sfârșit ,spuseseși și tu adevărul.
c) perfectul compus - exprimă o acțiune realizată și terminată în trecut,cu o precizare
nedefinită a momentului; se formează din indicativul prezent al verbului "a avea" și
participiul verbului de conjugat: De la arcul Carpaților Am înțeles că putem,visa Pînă
la luceafăr și chiar mai sus(M. Sorescu)
d) mai mult ca perfectul - arată o acțiune terminată înaintea altei acțiuni trecute; se
formează din tema perfectului simplu+sufixul "se" specific + desinențe: Așa se
răzbunase Zeus pe oamenii lui Prometeu,care râseseră de dânsul.
3. Timpul viitor - exprimă o acțiune care se va petrece după momentul vorbirii;
a) viitorul - se formează din indicativul prezent al verbului auxiliar " a vrea" și infinitivul
prezent al verbului de conjugat; are forme literare și forme populare realizate prin
construcții simple sau compuse: Vom merge negreșit la curtea împăratului Roșu.
(Basme) O găsi el undeva să se ascundă. (C. Petrescu) Am să mă rog pentru tine, Făt-
Frumos.
b) viitorul anterior - indică o acțiune viitoare care va fi încheiată înaintea altei acțiuni
viitoare; se formează din viitorul auxiliarului " a fi " și participiul verbului de conjugat:
Vei fi plecat de mult, de nu te opreau...(M. Sadoveanu)
Modurile personale
1. Indicativ - exprimă o acțiune prezentată de vorbitor ca reală, sigură.
Modul indicativ are toate trei timpuri:prezent, trecut, viitor.
Prezent - arată că acțiunea are loc chiar în momentul vorbirii:Ex: Stau la masă și scriu.
Trecut - verbul la timpul trecut poate exprima diferite nuanțe ale acestui timp: acțiunea
poate fi neterminată(cântam) sau terminată(am cântat); poate fi mai apropiată de
momentul vorbirii(cântai) sau mai depărtată(cântasem). În conjugarea verbului, aceste
nuanțe se exprimă prin imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca
perfectul.
Imperfectul - acțiunea este situată în trecut față de momentul vorbirii,dar neterminată:
61
Dregeam niște opinci,când aud,afară,la ușă,pe cineva strănutând.
Verbele care au la infinitv caracteristica "a" sau "î" primesc la imperfect terminațiile:
Eu lăudam
Tu lăudai
El lăuda
Noi lăudam
Voi lăudați
Ei lăudau
iar cele care au "-ea","-e","-i":
citeam
citeai
citea
citeam
citeați
citeau
Perfectul compus - verbul la perfectul compus exprimă o acțiune (trecută) (și) terminată.
Semnul dinstinctiv al perfectului compus este verbul auxiliar a avea:
Eu am mers
Tu ai mers
El a mers
Noi am mers
Voi ați mers
Ei au mers
Perfectul simplu exprimă o acțiune trecută și terminată.
Se formează din participiul verbului de conjugat fără "-t", adăugând desinențele de
persoană:
Eu lăudai
Tu lăudași
El lăudai
Noi lăudarăm
Voi lăudarăți
Ei,ele lăudară
62
Mai mult ca perfectul - exprimă o acțiune trecută care s-a îndeplinit înaintea altei acțiuni
trecute. La mai mult ca perfectul verbele primesc terminațiile:
Eu văzusem Noi văzuserăm
Tu văzuseși Voi văzuserăți
El văzuse Ei văzuseră
Timpul viitor. Verbul la timpul viitor exprimă o acțiune care se va îndeplini după
momentul vorbirii.Viitorul se formează din infinitivul verbului de conjugat și un verb
auxiliar.
Eu voi citi Noi vom citi
Tu vei citi Voi veți citi
El va citi Ei vor citi
Viitorul mai are și forme populare:
Eu am să fac
Tu ai să faci
El are să facă
Noi avem să facem
Voi aveți să faceți
Ei au să facă
Eu o să fac
Tu o să faci
El o să facă
Noi o să facem
Voi o să faceți
Ei o să fac
63
Timpul viitor mai are o formă numită viitor anterior, pentru că exprimă o acțiune care se
va îndeplini înaintea altei acțiuni viitoare.
Ex: Voi vorbi după ce va fi vorbit el.
viitor viitor anterior
Viitorului anterior i se mai spune și viitorul II, iar cealaltă formă este numită viitorul I.
Viitorul anterior este alcătuit din viitorul verbului auxiliar "a fi" și participiul verbului de
conjugat:
Eu voi fi vorbit Noi vom fi vorbit
Tu vei fi vorbit Voi veți fi vorbit
El va fi vorbit Ei vor fi vorbit
2. Modul conjunctiv
Verbul la modul conjunctiv exprimă o acțiune nerealizată, dar care se poate realiza: Să
văd,băiete, ce cărți ai?
Modul conjunctiv are 2 timpuri: prezent și perfect.
Prezentul conjunctiv se formează din prezentul indicativului,precedat de conjuncția "să":
să învăț.
Conjuncția la conjunctivul prezent:
Eu să hotărăsc Noi să hotărâm
Tu să hotărăști Voi să hotărâți
El,ea să hotărască Ei,ele să hotărască
Conjunctivul perfect este un timp compus,format din conjunctivul prezent al verbului "a
fi" cu auxiliarul redus la o singură formă
- (să) fi - și din participiul verbului de conjugat.
El are deci aceeași formă pentru persoane atât la singular, cât și la plural.
Persoana și numărul verbului se pot identifica după subiectul propoziției: eu să fi lucrat.
Ca și la conjunctivul prezent,pr. neaccentuate,adverbul "nu" și celelalte adverbe care se
pot intercala între elementele alcătuitoare ale formelor verbale compuse se intercalează și
între elementele componente ale conjunctivului perfect: să nu fi văzut, să mă fi văzut, să
mai fi văzut,să fi tot văzut, să nu-l mi-l fi văzut etc.
Conjugare:
Eu să fi mers Noi să fi mers
Tu să fi mers Voi să fi mers
64
El să fi mers Ei,ele să fi mers
3. Modul condițional-optativ - exprimă o acțiune dorită a cărei realizare depinde de
îndeplinirea unei condiții: Aș merge și eu cu tine
Modul condițional-optativ are 2 timpuri: prezent și perfect.
Condiționalul-optativ prezent se formează din infinitivul verbului de conjugat și un verb
auxiliar "a avea": aș, ai, ar, am, ați, ar.
Conjugare:
Eu aș lăuda Noi am lăuda
Tu ai lăuda Voi ați lăuda
El,ea ar lăuda Ei,ele ar lăuda
Condiționalul-optativ perfect se formează din participiul verbului de conjugat și
condiționalul-optativ prezent al verbului auxiliar "a fi".
Conjugare:
Eu aș fi citit Noi am fi citit
Tu ai fi citit Voi ați fi citit
El,ea ar fi citit Ei,ele ar fi citit .
4. Modul imperativ - exprimă o poruncă,un îndemn, un sfat sau o rugăminte adresate de
vorbitor persoanei cu care vorbește: Pleacă!
Imperativul nu poate avea forme decât pentru persoana a III-a, singular și plural.
La persoana a II-a plural toate verbele au la imperativ formă identică cu forma la
persoana a II-a plural a indicativului prezent,de care se deosebește numai prin
intonație:cântați, duceți, faceți.
Modul imperativ nu dispune de opoziții speciale de timp; se caracterizează prin două
forme autohtone: pozitivă și negativă.
Forma pozitivă afirmă realizarea acțiunii verbale,dându-i valoare reală de viitor:
Ex: Înalță-te în ceruri și zbori cântând la soare! (V Alecsandri)
Forma negativă neagă,interzice realizarea acțiunii verbale,dându-i valoare ireală:
Ex: Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala. (Folclor)
Conjugare:
- forma afirmativă
persoana a ll-a singular: laudă tu!,vezi tu!
persoana a ll-a plural: lăudați voi!,vedeți voi!
65
- forma negativă
persoana a ll-a singural și plural.
nu lăuda tu!, nu vedea tu!
nu lăudați voi!, nu vedeți voi!
Verbele la imperativ de cele mai multe ori sunt însoțite de substantivul în vocativ
indicând persoana căreia i se adresează:
Ex: Omule,pleacă de aici!
Îngrijește-te, băiatule!
Modurile nepersonale (nepredicative)
Infinitivul, participiul, gerunziul și supinul.
Infinitivul denumește acțiunea verbală în afara referințelor de persoană, mod,
timp.
Verbele la infinitv exprimă numele procesului și prezintă rădăcina lui de la care se
formează modurile personale și timpurile lor: a lucra, a scrie.
Infinitivul se descrie prin morfemul distinctiv prepozitiv "a" și desinențele speciale "-a"
(a aduna),"-ea" (a vedea),"-e" (a merge), "-i" (a porni),"î" (a izvorî).
Infinitivul se caracterizează prin particularitățile verbale și substantivale.
Cu valoare verbală,infinitivul intră în următoarele structuri:
- ca verb de bază în componența formelor analitice: viitorul I (voi lucra), condițional
prezent (aș lucra) și imperativul negativ (nu lucra); în componența construcțiilor
infinitivale: a se întoarce acasă din străinătate, a porni pe căi neumblate etc.
Cu valoare substantivală infinitivul denumește acțiunea statică și îndeplinește toate
funcțiile sintactice ale substantivului:
- subiect: E ușor a scrie versuri.
Când nimic nu ai a spune.(M. Eminescu)
- nume predicativ: A ierta înseamnă a înțelege și a accepta.
- atribut neaccentuat: Metafora este modul de a visa al umanității. (G. Călinescu)
- complement direct: Școala vieții ne învață a trăi și a muri.
- c. c. mod: Decebal zgâlțâie puternic colosul român,fără a-l putea răsturna.
- c. c. timp: Ne vom vedea până a nu muri!
Gerunziul exprimă acțiunea în desfășurare sau încheiată sub forma unei caracteristici
circumstanțiale. Timpuri nu are, din cauza circumstanței pe care o exprimă seamănă cu
66
adverbul.Are la sfârșitul verbului sufixele momale "ind" sau "ând": lăudând, văzând.
Sub aspect semantico-gramatical gerunziul se descrie prin valori verbale, adjectivale,
substantivale și adverbiale.
Funcțiile sintactice ale gerunziului:
- subiect: Murindul zăcea în camera de alături.
- atribut: Ina ținea o coardă vibrândă. Coșuri fumegând se înălțau peste oraș.
- complement indirect: Murindului speranța turbării e răzbunarea. (M. Eminescu)
- complement direct: Aud plouând fără încetare.
- c. c. mod: Repezi trec cu vifor anii
Ispitind puterea ta... (G. Coșbuc)
Tresărind scânteie lacul și se leagănă sub soare. (M. Eminescu)
- c . c. condițional: Căci voi murind cu sânge, ei pot să fie mari. (M. Eminescu)
Participiul - arată acțiunea suferită de un obiect (ca un rezultat,ca o însușire a acesteia).
Timpuri nu are; deosebește genul și numărul când are valoarea adjectivală; sufixul
specific:"t","s": Eu lăudat, mers, spus, citit.
Participiul poate avea următoarele valori: verbală - când intră în componența unor forme
verbale compuse: ai învățat; să fi învățat; adjectivală - când însoțește și determină un
substantiv,un înlocuitor al acestuia sau un verb copulativ: Poezia învățată bine nu se uită.
Lecția este scrisă; adverbială,atunci când determină un verb predicativ: Profesorul
explică deslușit; substantivală, când se articulează: Tot pățitul este priceput.
Funcțiile sintactice ale participiului:
- subiect: Însuratul devreme și mâncarea de dimineață nu dau greș.
- nume predicativ: Valea înflorită este tăcută.
- atribut: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă.(M. Eminescu)
- c. c. mod: A zâmbit cam stingherit.
Supinul - denumește acțiunea, scopul sau destinația ei. Timpuri nu are. Se formează din
participiul formă de masculin, singular al verbului de conjugat + prepozițiile: de, la,
pentru, după; de lăudat pentru văzut.
Supinul poate avea următoarele valori: valoare verbală - poate intra în relații sintactice
de regent al unui complement direct: de cosit grâul,de ascuțit coasa sau al unui
complement de agent: de trimis de către cineva ; valoare substantivală, îndeplinește
funcții sintactice asemănătoare cu ale substantivului:
67
- subiect: E bine vara de dormit,dar e rău iarna de trăit.
- nume predicativ: Multe sunt de făcut și puține de vorbit.
- atribut: Popa are mână de luat și nu de dat.
- complement direct: A avut de copiat numai o ecuație.
- complement indirect: Sunt gata de pornit la drum.
- complement circumstanțial de loc: Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure.
- complement circumstanțial de cauză: Băieții leșinau de râs.
Funcțiile sintactice ale verbului
1. Predicat verbal - orice verb la un mod personal la diatezele:activă,reflexivă sau pasivă,
locuțiunile verbale,verbele impersonale,interjecțiile cu valoare verbală;
Ex: Omul cât trăiește învață și tot neînvățat moare. - diateza activă.
Culmile dealului se deslușeau în această zi cu soare. - diateza reflexivă.
Noi eram chemați la datorie. - diateza pasivă.
Așa era mama în vremea copilăriei mele,plină de minunății,pe cât mi-aduc aminte.
Iar eu haț! de sumanul moșneagului.
2. Predicat nominal - verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ exprimat
prin diferite părți de vorbire,mai ales prin verbe la moduri nepersonale.
Ioana era liniștită.
Fântâna era de curățat,lutul era de pregătit etc.(Basme populare)
4.8. Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care exprimă caracteristica unei acțiuni, unei
stări sau a unei însușiri;exprimă circumstanțele în care au loc procesele. A sosit ieri.-
Vorbește cam tare.
Clasificarea adverbelor
I. După structura morfematică
1. Adverbe simple: aici, acolo, gata, mai, mult.
2. Adverbe compuse: niciodată (adv.+adv.), niciuna (adv.+num.), altcum (pron.+adv.),
oricând (particulă conj.+adv.), îndeseară(pre.+prep.+subst.)
II. După criteriul semantic
1.Adverbe de mod: abia, repede, bine, încet, astfeloare, poate,
2. Adverbe de loc:aici, acolo, departe, aproape, sus, jos, înainte, acasă, undeva etc.
68
3. Adverbe de timp acum, ieri, devreme, azi, mereu, demult, cândva, pe înserate.
Categorii gramaticale
Datorită conținutului său lexical, adverbul exprimă însușiri, caracteristici ale acțiunilor
care pot fi prezentate la grade diferite. Ca și adjectivul, el dispune de categoria
morfologică a comparației.
Gradele de comparație
I. Pozitiv: departe
II. Comparativ:
- De superioritate: mai departe
- De egalitate: la fel (tot așa) de departe
- De inferioritate: mai puțin departe
III. Superlativ:
 Superlativ relativ:
- De superioritate: cel mai departe;
- De inferioritate: cel mai puțin departe.
 Superlativ absolut:
- De superioritate: foarte departe, tare departe, nespus de departe
- De inferioritate: foarte puțin departe.
Nu toate adverbele au grade de comparație. Nu pot avea grade de comparație
adverbele: agale, cam, destul, cândva, alene, pieptiș, târâș, aici, acolo, gata, aievea,
acasă, pretutindeni, abia, pururea etc.
Schimbarea valorii gramaticale a adverbelor și a locuțiunilor adverbivale
Adverbul, la fel ca unele părți de vorbire, își poate schimba categoria lexico-gramaticală,
transformându-se în alte valori morfologice:
-adverbul devine adjectiv:Omul cumsecade se cunoaște după fapte.
-adverbul devine substantiv(prin articulare);Binelui să nu-i dai cu piciorul.
-adverbul devine prepoziție prin articulare: Toți îi stau împotrivă (adverb).
Împotriva destinului n-ai ce face (prepoz.).
-adverbul devine conjuncție:Este inteligent și frumos (=conj.)
Este și isteț pe deasupra (și=adv.)
Locuțiunile adverbivale. Expresiile adverbivale
Locuțiunile adverbiale sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte care alcătuiesc un tot
69
unitar din punct de vedere semantic și care substituie un adverb.
Ele sunt formate dintr-o parte de vorbire (subst., adj., pron., verb la participiu, numeral)
în fața carora se află una sau mai multe prepoziții: pe de rost, pe dinafară, cu totul, în
lung, de nevoie, pe tăcute, ca la moară, fară doar și poate, cu vârf și îndesat,de colo
până colo, cu una cu două, cu noaptea în cap etc.
Expresiile adverbivale
Funcțiile sintactice ale adverbului (locuțiunii adverbiale)
1. Cea mai obișnuită funcție sintactică a adverbului este aceea de complement
circumstanțial de loc, timp, mod: Ex.: Departe, în zare, soarele părea că dăduse
foc cerului. (c.c. loc). Dară pe calea ce-ai deschis. N-oi merge niciodată (c.c.
timp); Veneau cu anevoie și ceilalți după el. (c.c. mod)
2. Atribut adverbial: Palatele de sus erau ale zmeoaicei celei mari cu chip întunecat.
Cine se lovește cu capul de pragul de sus, vede și pe cel de jos.
3. Predicat (exprimat prin adverb sau locuț. adv. cu valoare verbală):
firește, negreșit, pe semne, poate, desigur, cu siguranță, de bună seamă;
Desigur /că a știut ./(aici sunt subiective).
Firește / că a știut./
4.Numele predicativ: Este bine sa te gândești și la suflet, nu numai la trup. Sunt gata să-
ți fac pe plac.
5.Cu valoarea unei propoziții independente:
- Ai spus neadevăruri care nu te fac demn.
- Posibil!
Aderbe predicative. Adverbe nepredicative
Același adverb poate fi, în funcție de context, predicativ sau nepredicativ.
Unele adverbe (desigur, bineînțeles, negreșit, poate, pesemne, destul, bine, sigur,
probabil, posibil, evident etc.) pot fi predicative, adică pot forma singure predicatul unei
propoziții. Aceste adverbe sunt predicative numai când sunt urmate de conjuncțiile
subordonative [că] ori[să].
În planul frazei,aceste adverbe sunt elementul regent al unei propoziții subordonate
subiective:Nu mai stați de vorbă.? Poate că ți-e somn? (G.Topîrceanu). Dar poate acolo
să fie castele. Cu arcuri de aur zidite din stele. (M. Eminescu)
Formează predicate verbale adverbele care exclud interpretarea prin elipsa verbului a
70
fi, adică nu admit logic o formă a acestui verb (desigur, firește, bineînțeles, negreșit,
poate, pesemne): Și poate ca aș fi sporit c-un tom.
Biblioteca sufletelor triste.
4.9. Prepoziția. Conjuncția
Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă, nu are un înțeles de sine stătător de
aceea nu poate avea nici funcție de parte de propoziție. Ea are rolul de cuvânt ajutător sau
instrument gramatical întrebuințat pentru a face legatura între un atribut sau un
complement și partea de vorbire pe care o determină: Am mers pe potecă sau Am mers pe
aceeași potecă.
Felul prepozițiilor
Prepozițiile sunt de două feluri:
 simple-a, către, cu, de, fără, pe, la;
 compuse-de la, de pe la, de lângă, fără de.
Unele prepoziții au elemente contopite într-un singur cuvânt: despre, dinspre, înspre.,
altele sunt provenite din adverbe, folosite cu formă articulată sau nearticulată: deasupra
pământului, împrejurul grădinii, împotriva lui, înaintea noastră.
Locuțiuni prepoziționale-grupuri de două sau mai multe cuvinte care împreună
îndeplinesc rolul de prepoziție: Ex: Un munte învălit se-nalță stog în fața noastră (A
Vlahuță) - aici introduce complement
Conjuncția
Conjuncția este un cuvânt ajutător, un instrument gramatical. Ea face legatura:
a) între două părți de propoziție de obicei de același fel și care nu depind una de
alta (2 subiecte, 2 nume predicative, 2 atribute sau complemente):De ex:
Paraschiv, Nilă și Achim nu erau de firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de
veselie.(și – unește subiecte; ori – atribute)
b) Între două propoziții care nu depind una de alta sau între o propoziție secundară
(subordonată) și propoziția pe care o determină.
Clasificarea conjuncțiilor
După forma lor conjuncțiile sunt de două feluri:
-simple: și, nici, dar, însă, ci, ba, deci, ca , fie;
-compuse: ca să, încât să, cum că etc.
Dupa funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sunt de 2 feluri :
71
a) Conjuncții coordonatoare
b) Conjuncții subordonatoare
a) Conjuncții coordonatoare - fac legatura între două ăarți de propoziție sau între două
propoziții care stau pe același plan, adică nu depind una de alta. De ex.Multe știu, dar nu
știu toate. (G.Coșbuc)
Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare sunt de 4 feluri:
 Copulative: și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și - ele leagă două
părți de propoziție sau două propoziții: Brazi și păltinași/I-am avut
nuntași. (Miorița)
 Disjunctive: sau, ori, fie – prezentate de vorbitor ca opuse și
excluzându-se una pe alta: Ori e albă, ori e neagră.
 Adversative: dar, iar, însă, ci – prezentate de vorbitor ca opuse una
alteia, fără a se exclude: Are bunăvoință, dar este nepriceput.
 Conclusive: deci, prin urmare, așadar, în concluzie – exprimă o urmare
( o concluzie) care rezultă acțiunea, starea sau însușirea exprimată în
prima propoziție: Cunoaște bine drumul, deci nu se poate rătăci.
c) Conjuncțiile subordonatoare fac legătura între două propoziții, dintre care una este
dependentă de cealaltă, adică între o propoziție secundară și o propoziție pe care o
determină. Cele mai obișnuite conjuncții și locuțiuni conjuncționale
subordonatoare sunt: că, să, ca să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă, pentru că,
pentru ca să, fără să, după cum, măcar că, încât etc.
Locuțiunile conjuncționale sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte care
îndeplinesc rolul de conjuncție. Între cuvintele din care este formată o locuțiune
conjuncțională se află totdeauna o conjuncție sau o altă parte de vorbire care poate avea
rol de conjuncție(un adverb relativ sau un pronume relativ). Locuțiunile conjuncționale
mai des folosite sunt: și cu, ci și, cât și, dar și, precum și, pentru că, pentru ca să, fără
să, până să, cu toate că, măcar că, chiar dacă, de parcă, din cauză că, din pricină că, în
loc să, în timp ce, în vreme ce, de câte ori, îndată ce, ca și când etc
4.10. Interjecția
Interjecția -este o parte de vorbire neflexibilă cu intonație exclamativă: ah! vai!
Ea exprimă de obicei :-o stare sufletească : Ah, mamă, tu!-un îndemn: Haide, fată, la
72
ogor!- o adresare: Ian ascultați măi!-imitarea sunetelor ori zgomotelor:Țac, țac, prin
copac. Fâș, fâș prin tăiș.(Coasa) Aceste interjecții sunt cuvinte imitative sau
onomatopee.
Funcția sintactică a interjecției:
În mod obișnuit, interjecțiile nu au funcție de parte de propoziție. Sunt totuși construcții
în care unele au funcție sintactică.
Cea mai obișnuită funcție sintactică a interjecției este aceea de predicat: Ex.:Hai cu
mine.(Mergi cu mine.), Și tronc, capacul fântânii.Ex.: Ea atunci țuști lângă mine.
Interjecțiile pot avea și alte funcții sintactice:
- Subiect: De abia se mai aude departe: Cioc, cioc!
- Nume predicativ: E vai de el.(e vai = e rău)
- Atribut: La a patra măsură, șeful strigă chemarea hăp – șa.
- Complement direct: Eu auz ,,hi, hăi, hi, hăi” și nu văz pe nimeni.
Interjecțiile se despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca și substantivele la
Vocativ:
Măi, vino mai repede!
73
V. NOȚIUNI DE SINTAXĂ
5.1. Sintaxa propoziției
5.1.2. Părțile de propoziție
5.1.3. Subiectul
5.1.4. Predicatul
5.1. 5. Atributul
5.1.5. Complementul
5.2. Sintaxa frazei
5.2.1. Felul propozițiilor subordonate
5.1. Sintaxa propoziției este partea sintaxei care studiază îmbinările cuvintelor în
propoziții. Ea se ocupă cu:
1. părțile de propoziție;
2. relațiile (raporturi) sintactice din propoziție;
3. felul propozițiilor independente.
Părțile de propoziție. Prin părți de propoziție se înțeleg cuvintele sau grupurile de
cuvinte din alcătuirea unei propoziții care pot fi identificate ca unități sintactice diferite
aflate la anumite raporturi sintactice. Ele se clasifică în:
 Părți principale de propoziție: predicatul și subiectul;

 Părți secundare de propoziție: atributul, complementul.
Relațiile (raporturi) sintactice din propoziție: raport de interdependență (Mihai

sau inerență (Mihai scrie.), raport de coordonare (El și ea sunt studenți.), raport de
subordonare (Caietul de română este corectat.).
I. După scopul comunicării:
 propoziții enunțiative (oferă o informație, transmit o știre, comunică o
constatare): Mama pâine albă coace.
74
 propoziții interogative (cer o informație prin adresarea unei întrebări):
Unde ai fost?
 propoziții exclamative (când vorbitorul exprimă o stare afectivă-un
sentiment): Ce frumos este afară!
 Propoziții imperative (se emite un ordin, o rugăminte, un sfat, un îndemn):
Trei iezi cucuieți, mamei ușa descuieți!. (I. Creangă)
II. După aspectul predicatului sau după forma acestuia:
 Propoziții afirmative (se confirmă, se adeverește ceva): O zi de vară
hrănește un an.
 Propoziții negative (acțiunea nu se îndeplinește, se identifică formal prin
adverbul negativ nu care însoțește verbul-predicat): El nu merge la școală.
III. După structură:
 Propoziții analizabile (simple (alcătuite din subiect și predicat: El scrie )
sau dezvoltate (sunt alcătuite și din părți secundare de propoziție: Învățăm
lecția.)
 Propoziții neanalizabile: -Ioane!1
5. 1. 2. PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
Părțile de propoziție se împart în:
 principale- constituie nucleul structural și semantic al propoziției, sunt
esențiale pentru realizarea comunicării. Subiectul și predicatul sunt
părțile principale de propoziție;
 secundare- se grupează în jurul celor principale, determinându-le,
dezvoltându-le și completându-le.Atributul și complementul sunt părțile
secundare de propoziție.2
5.1.3. SUBIECTUL
Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine săvârșește acțiunea
exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică
exprimată prin numele predicativ. Răspunde la întrebările: cine?, ce? De exemplu: El
este elev.
1
Popa I., Popa M., Limba română, București: Niculescu, 2015, p. 301-304
2
Vâlcu M., Praxiologia limbii române. Chiținău, 2015, p. 91
75
Felurile subiectului:
 Subiectul exprimat (subiect existent în propoziție): simplu: Copiii merg la
școală.; multiplu: Ion și Maria sunt elevi.; dezvolat: N-are cine mă îngriji.
 Subiect neexprimat (subiectul existent din punct de vedere logic, dar
neexprimat în propoziție): subânțeles: Se întoarse.; inclus: Învățăm o
poezie.; nedeterminat: Scria în zare.1
Părțile de vorbire prin care se exprimă subiectul
 Substantiv în cazul N: Stelele au răsărit.
 Locuțiune substantivală: Te copleșeau aducerile aminte.
 Adjectiv substantivizat: Harnicul învață.
 Pronume de orice fel în N.:Dumnealui este profesor., Ai mei au plecat
 Numeral cu valoare substantivală în N: Doi învață.
 Verb și locuțiune verbală: E ușor a scrie versuri., Nu e greu de învățat. 2
5.1.4. PREDICATUL
Predicatul este partea principală de propoziție care atribuie subiectului o acțiune,
o stare, o caracteristică ori o însușire. Răspunde la întrebările: ce face?, cine este?, cum
este?
Felurile predicatului:
 Predicat verbal-atribuie subiectului o acțiune sau o stare și arată ce face
subiectul.
Se exprimă prin:
 Verb predicativ la un mod personal: Elevii merg la școală.
 Locuțiune verbală: Și-a dat seama de cele întâmplate.
 Interjecție cu valoare verbală: Hai la școală!
 Adverb predicativ: Desigur că vine.
 Predicat nominal- atribuie subiectului o identitate sau o însușire și arată
cine este, ce este sau cum este subiectul. El este alcătuit din: verb copulativ
și nume predicativ.
Verbele copulative sunt instrumente gramaticale care nu au înțeles de sine stătător
și fac legătura dintre numele predicativ și subiect: El este student.
Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieși, a rămâne etc.
1
Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți. București: Ametist, 1997, p. 319
2
76
Numele predicativ este partea esențială sau elementul de bază al predicatului
nominal prin care se identifică sau se califică subiectul.
Se exprimă prin:
 Substantiv: Limba noastă-i o comoară.
 Adjectiv: Cerul pare oțelit.
 Pronume: Prietenul meu este acesta.
 Numeral: El este al doilea.
 Verb la infinitiv, supin, gerunziu, participiu: Poezia este de memorat.
 Adverb: E ușor a scrie versuri.
 Interjecție: E vai de ei.1
5.1.4. ATRIBUTUL
Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un
substituit al acestuia (promume ori numeral).Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?,
cât?, câtă?, al (a, ai, ale) cui?
Clasificarea atributelor
I. După partea de vorbire prin care se exprimă:
 Atribut substantival (care se exprimă printr-un substantiv propriu-zis sau
provenit prin conversiune din alte părți de vorbire ori prin numeral cu
valoare substantivală): Cartea elevului este îngrijită., Cartea de citire este
pe bancă., Colegii mei, doi dintre ei, au fost la meci.
 Atribut pronominal, care se exprimă prin pronume de diverse feluri:
Cărțile lor nu se află pe masă.
 Atribut adjectival, care se exprimă prin adjective propriu-zise, prin
adjective pronominale și prin alte părți de vorbire cu valoare adjectivală:
Elevul harnic învață., Toți copiii sunt în curte.
 Atribut verbal, care se exprimă prin verbe și locuțiuni verbale la infinitiv,
supin, gerunziu: Studenții au datoria de a învăța.
 Atribut adverbial, care se exprimă prin adverbe cu sau fără prepoziții:
Băiatul de acolo este prietenul meu.
1
Idem, p. 313
77
 Atribut interjecțional, care se exprimă prin interjecții: Strigătul bravo! Se
auzea departe.1
II. După legătura cu termenul determinat:
 Atribut acordat (în gen, număr, caz): limba română, prima învățătoare;
 Atribut neacordat: apă de izvor, ochii tăi.2
5.2.4. COMPLEMENTUL
Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb la un
mod predicativ sau nepredicativ, un adjectiv, un adverb sau o interjecție și arată cine
suferă o acțiune, o stare sau o însușire, de cine este săvârșită o acțiune pasivă, în ce
împrejurare se săvârșește o acțiune sau există o însușire.
Felurile complementelor
I. Complemente necircumstanțiale:
 complement direct;
 complement indirect;
 complement de agent.
Complementul direct este partea secundară de propoziție care determină un verb
tranzitiv la un mod predicativ sau nepredicativ sau o interjecție predicativă și arată
obiectul asupra căruia se răsfrânge în mod direct acțiunea verbului. Răspunde la
întrebările: pe cine?, ce?
Se exprimă prin:
 substantiv în A.: Am citit romanul.
 pronume: Pe el l-a felicitat.
 numeral: Luăm o doime din întreg.
 verb la infinitiv, supin, gerunziu: Nu știe a scrie., Am auzit strigând.
Complementul indirect este partea secundară de propoziție care determină un
verb la un mod predicativ sau nepredicativ, o interjecție predicativă, un adjectiv, ori un
adverb și arată obiectul căruia i se atribuie sau i se adresează o acțiune, o însușire sau o
caracteristică. Răspunde la întrebările: cui?, cu cine?, la cine?, despre cine? etc.
Se exprimă prin:
1
2
Vâlcu M., Praxiologia limbii române. Chiținău, 2015, p. 95
78
 substantiv în D. și A. cu prepoziții și locuțiuni prepoziționale: pentru, la,
de, cu, spre, din, dintre, față de: S-a adresat colegilor., Se teme de ploaie.
 adjective propriu-zise sau provenite din participiu la A. cu prepoziții: Din
alb s-a făcut negru.
 numerale: Vorbeam despre cele trei.
 Pronume (D., A.,G cu prepoziție): Mi-e dor de el., Cu cine vorbeai?
 Verbe la infinitiv, gerunziu, supin: Se gândește a te căuta., S-a săturat de
așteptat. 1
Complementul de agent este partea secundară de propoziție care determină un
verb la diateza pasivă, la diateza reflexivă cu înțeles pasiv. Răspunde la întrebările: de
cine?, de către cine?
Se exprimă prin:
 Substantiv: A fost lăudată de către colegi.
 Numeral: A fost felicitat de cei trei.
 Pronume: Propunerea a fost făcută de mine.
Complemente circumstanțiale:
 Complement circumstanțial de loc;
 Complement circumstanțial de timp;
 Complement circumstanțial de mod;
 Complement circumstanțial de scop;
 Complement circumstanțial de cauză,
 Complement circumstanțial condițional etc.
Complement circumstanțial de loc este partea secundară de propoziție care
determinăsfășoară o acțiune un verb, o interjecție predicativă, mai rar un adjectiv și arată
locul în care se defășoară o acțiune sau se manifestă o însușire. Răspunde la întrebările:
unde?, de unde?, până unde?
Se exprimă prin:
 substantiv: Cartea este pe masă.
 pronume: S-a așezat lângă el.
 numeral: Se îndrepta către cei doi.
 adverbe: Pleacă de acolo.
1
79
Complement circumstanțial de timp este partea secundară de propoziție care
determină un verb, o interjecție predicativă sau un averb și arată timpul în care se
desfășoară o acțiune.Răspunde la întrebările: când?, de când?, până când?
Se exprimă prin:
 substantive: Stă acolo toată ziua.
 pronume: Înaintea cui a sosit?
 adjective: Îl cunosc de mic.
 numeral: Am ajuns în parc odată cu cei doi.
 verb: Până a veni tu, a plecat.
 adverb: Au plecat de ieri.
Complement circumstanțial de mod este partea de propoziție care determină un
verb, o inteerjecție, un adjectiv sau un adverb și arată cum se desfășoară o acțiune sau
cum se prezintă o însușire. Răspunde la întrebările: cum?, în ce fel?, în ce mod?
Se exprimă prin:
 substantiv: Ascultă cu atenție.
 numeral: Muncește însutit.
 pronume: A procedat contrar lor.
 verbe la moduri impersonale: A plecat fără a spune., Venea alergând.
 adverb: Doarme buștean.
Complement circumstanțial de scop este partea secundară de propoziție care
determină un verb ori o interjecție și arată scopul unei acțiuni. Răspunde la întrebările: cu
ce scop?, în ce scop?
Se exprimă prin:
 substantiv: Au plecat după cumpărături.
 pronume: Am consultat pentru ei toate dicționarele.
 verb: A mers la vânat.
 adverb: Tace dinadins.
Complement circumstanțial de cauză este partea secundară de propoziție care
determină un verb, un adjectiv, un adverb, o interjecție și arată cauza unei acțiuni.
Răspunde la întrebările: din ce pricină?, din ce cauză?
Se exprimă prin:
80
 substantiv: Nu vine de teamă.
 pronume: Din cauza cui a alunecat?
 verb: Nu mai putea de obosit.
 adverb: De tare ce vorbește, te asurzește.
Complement circumstanțial condițional este partea secundară de propoziție care
determină un verb, un adjectiv și arată condiția de care depinde o acțiune sau o însușire.
Răspunde la întrebarea: cu ce condiție?
Se exprimă prin:
 substantiv: Acest medicament se folosește în caz de nevoie.
 pronume: În locul lui, eu nu aș pleca.
 verb: Numai învățând vei reuși.
 adverb: Să pleci repede. Altfel nu vei ajunge.1
5.2. SINTAXA FRAZEI

Sintaxa frazei este partea sintaxei care studiază regulile îmbinării propozițiilor în
fraze. Se ocupă cu: relațiile sintactice din frază; felul propozițiilor subordonate.
 Felul propozițiilor din frază și relațiile dintre ele
Fraza este o îmbinare de două sau mai multe propoziții legate prin înțeles.
Numărul propozițiilor dintr-o frază este legat cu numărul predicatelor exprimate și
neexprimate.
Propozițiile din frază sunt:
 Principale- au înțeles de dine stătător, nu depind de înțelesul altei propoziții
din frază, dar pot impune prezența unei subordonate, atunci când sunt
incomplete ca înțeles: Elevul învață1/, scrie2/ și desenează3/; El a
rămas1/cum îl știu2/.
 Secundare- nu au înțeles de sine stătător și depind de înțelesul altei
propoziții din frază: I-am spus1/ să învețe2/ și să scrie3/.
Relațiile (raporturile) sintactice din frază
- Raport de coordonare se stabilețte între două propoziții de același fel,
principale sau secundare. Se realizează prin joncțiune cu conjuncții și locuțiuni
conjuncționale coordonatoare: și, nici, iar, precum și, ci, dar, ori, fie, deci: Te-am
1
81
căutat1/, dar nu te-am găsit2/.; juxtapunere (alăturare), prin virgulă sau prin punct și
virgulă: Tace1/, ascultă2/, meditează3/; vorbește foarte rar4/.
-Raport de subordonare se stabilește între o regentă și o subordonată: Mi-a
spus1/ că a înapoiat cartea2/.se realizează prin joncțiune cu conjuncții subordonatoare:
Citește1/ deoarece îi place2/.; juxtapunere (alăturare) prin virgulă: Ai carte,1/ ai parte2/.
Regenta este propoziția de care depinde subordonata. Ea este propoziție principală
sau secundară.
Subordonata este propoziția care depinde de regentă. Ea este întotdeauna
propoziție secundară.1
5.2.1. FELUL PROPOZIȚIILOR SUBORDONATE
Propoziția subiectivă (SB) este subordonata care îndeplinește în frază funcția
sintactică de subiect al propoziției regente: Cine sapă groapa altua1/cade singur în ea2/.,
Cine are carte1/ are patru ochi2/.
Propoziția subiectivă poate fi introdusă prin: conjuncții (că, să, dacă, ca să),
pronume relative și nehotărâte (cine, care, ce), adverbe relative (unde, când, cum): Se
zice1/că va ploua2/.
Subordonata subiectivă este cerută de verbe reflexive impersonale: se vede, se
crede, se pare, verbe cu sens impersonal provenite din verbe personale: merită, caută,
urmează; verbe pasive cu valoare impersonală: este admis, este permis, este știut,
2
expresii verbale impersonale: este bine, este greu, este drept etc. De exemplu:
Caută1/să nu întârzii2/.
Propoziția subordonată predicativă (PR) este subordonata care îndeplinește în
frază funcția sintactică de nume predicativ al unei propoziții regente: Plăcerea lui este 1/să
citească2/. El părea1/ că este obosit2/.
Propoziția predicativă se introducere prin: pronume relative, interogative sau
nehotărâte (care, cine, ce, câți, oricine), conjuncții (că, să, dacă), adverbe (unde,
cum,după cum, ca și cum): El nu este1/ cine se crede2/. Întrebarea este1/ dacă va reuși2/.
Propoziția subordonată atributivă (AT) este subordonata care îndeplinește în
frază funcșia sintactică de atribut pe lângă un substantiv sau substituit al acestuia
(pronume, numeral) din propoziția regentă. Întrebări: care?, ce fel de?, cât/, câți?, al cui?
ibidem, p. 387-388
1
2
Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți. București: Ametist, 1997, p. 323-324
82
Subordonata atributivă se introduce prin: pronume relative-interogative (care,
cine, ce), adverbe (unde, când, cum, cât), conjuncții (că, să, ca să, dacă): Acela1/care
învață2/, știe3/, Aceasta este școala1 /unde am învățat2/, A luat hotărârea1/ să plece2/.
Propoziția completivă directă (CD) este subordonata care îndeplinește în frază
funcția de complement direct pe lângă cuvântul determinat din regentă. Întrebările: pe
cine?, ce?
Propoziția completivă directă se introduce prin: conjuncții (ca, că, să, ca...să,
dacă, de): Am auzit1/ că vor veni și ei2/; pronume și adjective pronominalerelativ-
interogative sau nehotărâte (care, cine, ce, oricât, oricine, orice): A întrebat1/ care elev
lipsește2/, Îți dau1/ orice îmi ceri2 /.; adverbe, folosite singure sau precedate de o
prepoziție (unde, încotro, când, cum): Nu știu1/când vine2/.
Propoziția completivă indirectă (CI) este subordonata care îndeplinește în frază
funcția sintactică de complement indirect pe lângă cuvântul determinat din regentă.
Întrebările: cui?, despre cine (ce)?, la cine (ce)?, pentru cine? (ce): Povestește1/ cui
ascultă2/, E rău1/ de cine e sărac2/.
Propoziția completivă indirectă se introduce prin: pronume sau adjectiv pronominal
relativ-interogativ sau nehotărât (care, cine, ce, cât): Mă adresez1/ cui mă ascultă2/;
conjuncții (că, să, ca...să, dacă, de): Nu mă mir1/ că nu a reușit2/, adverbe relative (unde,
când, cum): Ne uitam1/ cum cerul de întunecă2/.1
Propoziția circumstanțială de loc (CL) este subordonata care îndeplinește în frază
rolul unui complement circumstanțial de loc și arată locul în care se desfășoară o acțiune
sau se manifestă o însușire. Întrebări: unde?, de unde?, până unde?, încotro? De
exemplu: S-a dus1/ unde l-ai trimis2/.
Propoziția circumstanțială de loc se introduce prin: pronume și adjective pronominale
relative, nehotărâte (care, cine, ce, cât, oricine, orice, cu prepoziție în Ac.): Ne-am
îndreptat1/ spre care ne cheamă2/.; adverbe relative cu sau fără prepoziție (unde, încotro,
cât): S-a dus1/ unde l-a numit2/., A umblat1/ cât e lumea de mare2/.
Propoziția circumstanțială de timp (CT) este subordonata care îndeplinește în frază
funcția de complement circumstanțial de timp, arătând timpul când se petrece acțiunea
din regentă sau se manifestă o însușire. Întrebări: când?, de când?, până când?, cât timp?
1
83
Propoziția subordonată de timp se introduce prin: adverbe relative și nehotărâte
(când, cât, cum, oricând, oricât): Când a venit 1/ nu l-a găsit2/., Poți sta1/ oricât vrei2/.;
pronume sau adjective pronominale relative sau nehotărâte (cine, care, cât, oricine,
oricare): Au sosit1/ înaintea cui doreau2/.; conjuncții și locuțiuni conjuncționale (până nu,
dacă, de, că, după ce, în timp ce, cât timp): A stat1/ până s-a întunecat2/.
Propoziția circumstanțială de mod (CM) este subordonata care îndeplinește în frază
funcția de complement circumstanțial de mod al regentei, arătând cum se desfășoară o
acțiune sau se prezintă o însușire. Întrebări: cum?, în ce fel?, în ce mod?, cât?
Propoziția subordonată de mod se introduce prin: adverbe relative (cum, precum, cât,
decât, parcă): Îmvață1/ cum poate2/., A procedat1/ precum l-a sfătui2/., pronume sau
adjective pronominale relative sau nehotărâte (cine, ce, care, cât, oricine, oricare): De
harnic1a/ ce este2/ nu are astâmpăr1b/.; locuțiuni conjuncționale (după cum, cât ce, ca și
cum, ca și când, de parcă): A făcut1/ după cum l-am învățat2/.1
Propoziția circumstanțială de cauză (CZ) este subordonata care îndeplinește în
frază funcția de complement circumstanțial de cauză, arătând cauza acțiunii sau a
însușirii din regentă. Întrebări: din ce cauză?, din ce pricină?
Propoziția subordonată de cauză se introduce prin: conjuncții și locuțiuni
subordonatoare (deoarece, fiindcă, întrucât, decât, din cauză că, din pricină că): Nu știe1/
fiindcă nu a învățat2/.; adverbe relative (cum, când, unde): Cum nu cunoșteați drumul1/,
va puteți rătăci2/; pronume relativ precedat de prepoziții (ce, cât): Nu refuz oferta1/ de ce
crezi tu2/.
Propoziția circumstanțială de scop (finală) (CS) este subordonata care îndeplinește
în frază funcția de complement circumstanțial de scop, arătând scopul acțiunii din
regentă. Întrebări: cu ce scop?, în ce scop?
Propoziția subordonată de scop se introduce prin: conjuncții și locuțiuni
subordonatoare (să, ca să, de, pentru ca să, doar de, că doar de): Vine adesea1/ ca să-l
vadă2/., Învață1/ pentru ca să reușească2/; pronume relativ cu prepoziție (ce): S-a dus1/
după ce avea de cumpărat2/; adverbul doar: Îl vizita des1/, doar-doar l-a convinge de
adevăr2/.
1
Ibidem, p. 408
84
Propoziția circumstanțială condițională (CȚ) este subordonata care exprimă
condiția sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea unei acțiuni sau a unei
însușiri din regentă. Întrrebări: cu ce condiție?
Propoziția subordonată condițională se introduce prin: conjuncții și locuțiuni
subordonatoare (decât, de, să, în caz că, de unde): Dacă vrei1/ vino2/, adverbul relativ
când: Când m-aș fi potrivit lui1/, de mult aș fi ajuns la sapă de lemn2/; prin juxtapunere:
Ai carte1/, ai parte2/.1
1
85
BIBLIOGRAFIE
1. Avram M., Norma gramaticală. În: Limbă și literatură, 1986, vol. I, p. 33
2. Bahnaru V., Elemente de semasilogie română. Chişinău: Ştiinţa
3. Coșeriu E. , Sincronie, diacronie și istorie. București: Editura Enciclopedică, 1997
4. Coteanu Ion, Gramatica de bază a limbii române, București, 1982
5. Constantinescu Dobridor- Gh., Morfologia limbii române. București, 1974
6. Corlăteanu N., Zagaevschi vl., Fonetica, Chiținău: Lumina, 1993
7. Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia. Chișinău: Lumina, 1992, p. 66-106
8. Cristian-Foghel G., O gramatică pentru toți, București: Lucman, 1997
9. Gheție I., Istoria limbii române literare. București, 1978
10. Graur Al., Studii de lingvistică generală. Bucureşti, 1955
11. Iancu V., Limbaj cotidian şi rostire literară. Bucureşti, 1977
12. Ionescu Cristina, Matei Cerkez, Gramatică și stilistică, București, 1997
13. Popa Ion, Popa Marinela, Limba română. Gramatică. Fonetică. Vocabular. Ortografie
și ortoepie, București: Niculescu, 2015
14. Popescu Stefania, Gramatica practică a limbii române cu o culegere de exerciții,
București, 1983
15. Șuteu Flora, Dificultățile ortografiei limbii române, București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1986
16. Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori, Bucureșrti: Niculescu,
1994
17. Vâlcu Marcela, Prahiologia limbii române. Suport teoretic. Chișinău: UPS ,,Ion
Creangă”, 2015
86

Suport La Pedagogie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport La Pedagogie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

CATEDRA DE LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ROMÂNĂ

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

II. NOȚIUNI DE FONETICĂ

IV. NOȚIUNI DE MORFOLOGIE

1.2. Conceptul de limbă literară. Limba populară

1.3. Nivelurile limbii

II. NOȚIUNI DE FONETICĂ

1.1. Obiectul de studiu al foneticii

1.2. Sistemul fonologic al limbii române. Raportul dintre fonem-literă

1.3. Clasificarea sunetelor. Deosebirile dintre vocale și consoane

Oclusive p b - - t d - - k' g' k g - -

1.5. Grupurile vocalice: diftongii, triftongii, hiatul

e: i̯ eftin, pi̯ ept, bi̯ et

u: i̯ ubi, salari̯ u, i̯ ulie

a: ziu̯a, înșeu̯a, flăcău̯

u̯ ă: plou̯ă, nou̯ă, dou̯ă

o̯ a: so̯are, flo̯are, po̯artă

Deci, în limba română sunt 10 diftongi ascendenți. 1

1.6. Silaba: structura silabică a limbii române

3.1. Obiectul de studiu al lexicologiei

3.4. Relațiile semantice dintre cuvinte. Categorii semantice

4.1. Obiectul de studiu al morfologiei. Părțile de vorbire: criterii de clasificare

Gen, Genul Singular Plural

2. Articolul demonstrativ (adjectival)

II. Articolul nehotărât

Masculin Feminin Neutru

N. AC. băiatul fata tabloul

G D. băiatului fetei tabloului

N. AC. băieții fetele tablourile fluviile

G D. băieților fetelor tablourilor fluviilor

N. AC. un elev o elevă un tablou

N. AC. niște elevi niște eleve niște tablouri

 atribut:Am vizitat un oraș mare și frumos. (Acuzativ)

 Numeralul cardinal exprimă numărul strict definit al obiectelor și stă la baza

Pronumele cu forme personale

Funcțiile sintactice ale pronumelui personal

2. Forme împrumutate (nespecifice ) de la pronumele personal – (pentru

persoana I singular însumi însămi

Funcțiile sintactice ale pronumelui de întărire

Obiectul Singular Plural

Pronumele și adjectivul pronominal nehotărât

Notă: Alte valori ale verbului " a fi ":

 Părți principale de propoziție: predicatul și subiectul;

Relațiile (raporturi) sintactice din propoziție: raport de interdependență (Mihai

5.2. SINTAXA FRAZEI

S-ar putea să vă placă și