FIUL RISIPITOR

INTRODUCERE
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-
mi partea de avere care mi se cuvine”. Şi-a luat partea lui, a plecat
într-o ţară depărtată unde a risipit totul, ducând o viaţă
destrăbălată…”

Aţi recunoscut desigur şi cunoaşteţi pilda fiului risipitor.

Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe
aceia care au cunoscut odată iubirea Lui faţă de Tată, dar s-au
îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-şi
copiii cum cresc în casa lui!

Şi noi ne bucurăm de copiii şi tinerii care au plăcerea sa vină

aici. Să crească şi să se dezvolte în Biserică. Nu ne îndoim că şi
părinţii lor se bucură văzându-i. Dar există totuşi, un dar…Mulţi
dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în
timpul tinereţii au avut o perioadă când experienţa lor s-a asemănat
celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să
rămână în biserică. Şi au plecat. Au încercat o altă viaţă. Unii s-au
întors, alţii nu şi sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul şi
n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc

biserica şi doresc o altă viaţă străină de principiile sănătoase pe care
le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă
este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni
membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranţă că toţi au
contribuit. Dar cum şi în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să
răspundem în ora aceasta.
TEMA I
CUM ÎNCEPE ÎNDEPĂRTAREA

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost

motivele pentru care atunci a dorit să plece.
 „Am crescut într-o familie de adventişti, a început el. Am
învăţat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porţi frumos cu
cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri
biblice care îmi plăceau şi mă atrăgeau. Când am mai crescut, le
citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un
prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea ca mine
şi încerca să mă convingă să fac şi eu ca el, că doar aşa face toată
lumea…”
Am mers odată cu el şi cu alţi băieţi la căpşuni în grădina unui
vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm şi noi ţigara pe
care a aprins-o… Apoi, altele şi altele... Îmi părea foarte bine că
părinţii sunt foarte buni şi nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul
meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce
aventură! Şi ce viaţă! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu
veneam regulat cu părinţii la adunare. De câţiva ani însă, neglijam
studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în
familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara
când era ceva frumos la televizor…
„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărţile şi filmele dăduseră o
imagine atrăgătoare vieţii ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi
împotrivirea părinţilor mei, mergeam încă la adunare. Lecţiunea o
studiam în timpul Şcolii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot
pleca mai repede. Uneori mă simţeam încălzit de vreo predică.
Vroiam să încep o viaţă nouă, să mă apropii de Hristos cel
propovăduit, să aplic învăţătura… Încercam, dar cădeam şi mă
descurajam… Aş fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre
frământările mele. Parcă toţi erau ocupaţi. Mama avea multe treburi
de făcut, iar tata era obosit.
La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos şi nu înţelegeam
de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întreţineau în discuţii pe
seama greşelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când
eram aproape să-i aud… Şi cum răul iese mai bine în evidenţă, aveam
impresia că toţi sunt la fel: nişte oameni care se străduiesc să trăiască
de ochii celorlalţi, într-un sistem de restricţii pe care-l numeşti
„credinţă”.
Eram în familie de adventişti, veneam la adunare, dar inima
mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă
chinuia gândul că o să duc şi eu o viaţă pe două planuri. Să fac pe
creştinul la adunare şi să doresc şi după plăcerile lumii. Gândurile îmi
zburau spre o viaţă liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din
cărţi, filme, din invitaţiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”
Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”

Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu
cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet.
Aţi văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiţii, căci
nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate.
Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

TEMA II
O RELIGIE CU INTERDICŢII?

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experienţă de-

a sa:
„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul
o doamnă. Nici nu s-a aşezat bine şi a început să vorbească. Era o fire
comunicativă.
- Ştiţi, eu caut întotdeauna să trăiesc o viaţă cât mai plăcută.
- Interesant, i-am răspuns eu, şi eu caut să trăiesc o viaţă cât
mai plăcută.
După această introducere, ea a mai adăugat:
- Eu sunt o femeie liberă. Soţul meu nu mă întreabă unde mă
duc. Pot călători unde-mi place!
- Şi unde vă place să mergeţi?
-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraş
minunat. Găseşti distracţii pe toate drumurile.
Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile
de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:
- Atunci ce căutaţi la Chicago?
Ea mi-a răspuns:
- Merg la părinţi. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când
eram mică, familia mea şi cu mine locuiam în oraş. Părinţii mei erau
foarte religioşi. Au o religie foarte severă şi foarte strâmtă. Când am
devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea
lucruri pe care nu trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viaţă liberă
ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”
Am întrebat-o:
- Dar ce fel de religie au părinţii dumneavoastră?
- Adventişti de ziua a şaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în
care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de
interdicţii. Nu ai voie să bei, să fumezi, să dansezi. Sunt atâtea
lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine.
Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

TEMA III
ISPITELE PLĂCERILOR ŞI BUCURIILE TRECĂTOARE

Să întrerupem puţin istorisirea.

Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns
totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea
el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viaţă…

Şi astăzi lumea oferă posibilităţi de a cheltui averea, sănătatea,

educaţia aleasă, timpul preţios. Şi azi, mai mult ca oricând, vrăjmaşul
orbeşte pe tineri cu plăceri şi bucurii momentane, cu scopul de a-i
ruina fizic, moral şi mintal. El ştie bine cu ce fel de material are de-a
face şi el şi-a pus în joc toată înţelepciunea sa infernală, ca să
născocească obiceiuri şi plăceri pentru tineri, care să-i despartă de
Isus.

Atraşi de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de

moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în acelaşi loc, dar sunt
departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereţii e risipită. Anii
preţioşi ai vieţii, puterile minţii şi strălucitele idealuri ale tinereţii,
totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările şi
apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp
acum!” Şi anii trec şi nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea
târziu?

Vor înţelege ei oare la timp urgenţa şi importanţa chemării

divine? Cei care cunosc, şi îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas,
întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută!
Doamne, dă izbândă!
TEMA IV
O EXPERIENŢĂ SCHIMBATĂ

Să revenim la discuţia pe care am început-o. Femeia din avion

l-a întrebat pe pastor:
- Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?

Acesta i-a răspuns:

- Cum v-am spus şi mai înainte, şi eu caut să mă bucur de
viaţă şi caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să
vorbesc oamenilor despre Dumnezeu şi despre relaţiile lor cu
Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:

- Probabil că faceţi aceasta într-un mod organizat, în cadrul
vreunei biserici. Nu-i aşa?

- Da, i-am răspuns.

- Şi care biserică? m-a întrebat curioasă.

- Biserica adventistă de ziua a şaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam

repezită:
- Cum poţi fi în acelaşi timp adventist şi să te bucuri de viaţă,
să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniştit:

- Da, şi eu am crezut odată că religia este un şir de „da” şi
„nu”. Şi eu am simţit odată, ceea ce simţiţi dumneavoastră acum, dar
apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experienţa personală.
De atunci viaţa mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoşteam mai
mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunţa la
plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le
doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunţ la ele. Cu
cât renunţam la aceste lucruri, cu atât mai mult simţeam că El pune
ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

- Vă amintiţi, reîncepu vecina de canapea, că la început

spuneam cât sunt de fericită şi cât de mult îmi place să mă distrez. În
realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am
ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul şi altele, pentru a-mi
alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracţiile mele
nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea
inimii mele; iau cu mine mereu alcool şi pastile tranchilizante.
Aud uneori, în mintea mea nişte dorinţe care strigă după ceva
mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experienţă ca a
dumneavoastră. Vreau să cunosc şi eu pe Dumnezeu, ca şi
dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de
înstrăinare?

- Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceţi chiar astăzi, cât nu

e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!

TEMA V
IUBIREA TATĂLUI: MOTIVUL ÎNTOARCERII

Fiul risipitor şi-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o

viaţă destrăbălată, a venit o foamete în ţara aceea, iar el a început să
ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face

gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum
începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A
ajuns să cunoască din proprie experienţă, că după plăceri, urmează
sărăcia, robia.

Uşa pe care o crezuse a libertăţilor, nu era decât intrarea în

închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă
doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri şi niciodată realizări depline şi
statornice.
 „Fericirea izvorâtă din bucuriile pământeşti, este tot atât de
schimbătoare ca şi împrejurările care îi dau naştere, dar pacea lui Isus
este o pace continuă şi dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai

insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce
pe cel plecat, înapoi. În anii neliniştiţi ai tinereţii lui, fiul risipitor
socotea pe tatăl său, un om aspru şi sever. Cât de cu totul altfel îl
înţelegea acum!

La fel, şi aceia care sunt amăgiţi de Satana, cred că Dumnezeu

este aspru şi sever. Ei îşi închipuie că Dumnezeu aşteaptă să-i poată
condamna şi pedepsi, şi nu este dispus să primească pe păcătos cât
timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc
ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea
mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschişi prin iubirea lui Hristos,
vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai
apare tiran şi nemilos, ci ca un tată plin de dorinţa de a îmbrăţişa pe
fiul pocăit.
„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit
împotriva cerului şi împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a
plecat de acasă, fiul risipitor porneşte acum înapoi. Nu-i pasă de cei
care-l arată cu degetul şi râd de cel zdrenţuit acum.

După ce te ajută să risipeşti, lumea te batjocoreşte, caută să

pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar
ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui.
Iubirea acestui tată l-a căutat şi l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire
puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea
şi mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere şi speranţă
fiului său să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat
iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă

prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
Tatăl şi-a văzut fiul de departe. Îl aştepta. L-a recunoscut. I-a ieşit
înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva aşteaptă; Dumnezeu aşteaptă şi doreşte ca cei pierduţi

să se întoarcă. Fiul îşi recunoaşte vina lui şi nu cere drepturi de
urmaşi. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul
bucuriei tatălui şi a celor din casă. Şi au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe

drumul rău la o viaţă nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă,
aceasta însemna sfârşitul unei vieţi mizerabile şi nenorocite, dar în
acelaşi timp şi începutul unei vieţi noi, o viaţă adevărată, plină de
satisfacţii, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtăşit de iubirea părintească pe care abia de acum a

început s-o cunoască şi s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să
se întoarcă, adică, putem spune că a avut curajul întoarcerii. Aceasta
este de o mare importanţă în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu
însuşi va întări paşii unui astfel de om şi-l va ajuta să-i facă siguri şi
binecuvântaţi.
TEMA VI
O NOTĂ DISCORDANTĂ

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să

tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element
nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit
muzică şi bucurie. A chemat pe unul din robi şi l-a întrebat ce este.
Când a auzit, s-a întărâtat la mânie şi nu voia să intre. Tatăl iese afară
şi-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel
mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

- Eu îţi slujesc ca un rob. Niciodată nu ţi-am călcat porunca.

Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii
mei. Dar când a venit acest fiu al tău, i-ai tăiat viţelul îngrăşat.
 Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; îşi cere
dreptul, pleacă, dar se căieşte şi apoi revine acasă. Cel mare arată
acum, că şi el socoteşte robie, îngrădire, viaţa lui la casa părintească.
Între el şi tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Şi acest fiu îşi
făcuse o imagine greşită despre tatăl său. El n-a ieşit însă din
poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipeşte întreaga parte din avere. Iar cel mare nu
dorea decât un ied. Nu dorea o viaţă destrăbălată, dar un păcat mic…
nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea şi
el un cerc de prieteni, unde se simţea mai bine ca acasă. Dar el făcuse
lucrul acesta în ascuns.
S-au prezentat câteva experienţe ale celor plecaţi şi care s-au
întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujeşte. Dar
socoteşte lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: eşti apreciat,
eşti bine văzut de toţi, lăudat şi la urmă vei fi răsplătit, socotind că
Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea
ce izbeşte privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaşte totul:
motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendinţa de a
împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare

nedrept ca acela care a săvârşit păcate mari, să fie primit cu bucurie în
Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă

mândria lui a cedat şi dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care

doreşte să-l facă. Aproape mântuiţi, lângă uşă… Sau, reconsiderând
totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparţine.
Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o aşteaptă şi
Mântuitorul.
AMIN!

ÎNCHEIERE
 Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am
propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne
vorbeşte despre doi fii risipitori, şi am descoperit de fapt, „Parabola
unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind,

se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt
îndrumaţi spre El, şi religia pare în ochii lor doar un sistem de
restricţii. De multe ori, familia are breşe şi îndepărtarea pare uşurată.
Pe de altă parte, lumea îşi prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând
viaţa parţial şi doar momentele de satisfacţie uşoară ce le poate oferi.

„Dar voi, nu vreţi să vă duceţi? Doamne, la cine să ne

ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui
Dumnezeu rămâne în veac, găseşte adevărata fericire. Fraţii mei
tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obişnuim să privim.
Să cântărim bine invitaţiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca
acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de
El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm
împreună cu El pentru salvarea semenilor noştri. Vom găsi altfel
adevăratul rost al vieţii.

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai

îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele
fărădelegii? Au dat greş planurile tale? Eşti undeva singuratic şi
părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubeşte, te izbăveşte încă şi te
aşteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla,
un glas insistă: „Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru
voi!”

Vino la Tatăl tău. El te cheamă şi zice: „Întoarce-te la Mine,

căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică
pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te aşteaptă de mult cu braţele
deschise, cu braţele întinse… Te aşteaptă chiar pe tine, vino la El
acum!