Viața ca o filă de pateric a părintelui Constantin Bologa

Fotografii: Mihnea Păduraru Părintele Constantin Bologa în curtea bisericii bucureștene pe

care o frecventează

Un articol de: Dumitru Manolache - 12 Martie 2023

Pe părintele Constantin Bologa l-am întâlnit la Biserica „Sfinții Apostoli Petru

și Pavel”-Herăstrău din București. Este din Drobeta-Turnu Severin, are 80 de
ani și de 13 este pensionar. A slujit toată viața în Episcopia Severinului și
Strehaiei. În fiecare iarnă vine și locuiește la băiat, avocat în Capitală. O
discuție cu sfinția sa începe cu o lacrimă, se continuă cu o alergare, cu o pândă
a vieții peste tot „unde nu-i acasă, ca s-o salvezi de la înstrăinare”, cum ar
spune Emil Cioran, pentru ca în final să respiri și să spui fericit: „Cred,
Doamne! Ajută necredinței mele!”.

Părinte, aveți o poveste de viață tulburătoare. Ce v-a marcat cel mai mult?

Copilăria. Din cauza multelor suferințe, am fost un timid. Și am căutat prin rugăciune și prin
apropierea de Biserică să primesc putere de la Dumnezeu să-mi depășesc această slăbiciune.

Cum a fost copilăria sfinției voastre?

Dură. M-am născut în 1943 la Iași. Familia mea trăia în județul Orhei din Basarabia. Din
cauza războiului, bunicii au rămas acasă, iar mama, împreună cu doi frați ai săi, a venit la Iași.
Tata lupta pe front, de unde nu s-a mai întors. După ce m-a născut, mama s-a îmbolnăvit și a
murit. Mi-o amintesc foarte vag cum zăcea și cum m-a sărutat pentru ultima oară. La fel de
vag mi-l amintesc și pe părintele care a petrecut-o spre locul acela liniștit, fără durere, de unde
mi s-a apus că o să aibă grijă de mine. Atunci mi s-a fixat ideea că preotul este o persoană
care face numai bine. Un frate de-al mamei care nu avea copii m-a luat la el. Aveam aproape
3 ani. Soția lui nu mă plăcea însă și într-o zi m-a dus, fără ca unchiul să știe, la o casă de copii
din Iași, spunându-i că am fost luat de un bărbat de pe stradă, unde ieșisem să mă joc. În 1946,
în perioada secetei din Moldova, autoritățile au hotărât să trimită orfanii în afara zonelor
calamitate. Un lot a ajuns în Bulgaria, iar altul, în care mă aflam și eu, la Turnu Severin.

Și cum ați ajuns în familia preotului Gheorghe Bologa?

Patriarhul Justinian Marina a făcut apel atunci la toți preoții din țară care aveau posibilități
materiale să se ocupe de acești copii, să-i scoată din situația grea în care se aflau. Așa am
ajuns eu în familia preotului și învățătorului Gheorghe Bologa, din satul Podu Grosului,
județul Mehedinți, care avea să mă și înfieze în 1947. Eram slab, pricăjit și murdar. Nu cred
că-i plăcuse de mine, dar cu siguranță i se făcuse milă, după ce văzuse într-o baracă din curtea
orfelinatului grămada imensă de copii morți de tifos, aruncați unii peste alții. Am plecat cu el
cu căruța, spunându-i că mi-e foame și că-mi doresc să mănânc mămăligă cu sare. Pentru
mine era un deliciu! Părintele era om foarte harnic și întreprinzător, care avea o gospodărie
înfloritoare. Soția lui nu era foarte încântată de cum arătam. „Pe văruitul ăsta l-ai adus?”, îmi
amintesc că spuse dânsa când m-a văzut. Dar, de a doua zi, m-am atașat de ea, m-a mângâiat,
mi-a făcut toate poftele și am început să-i spun mamă. Preotului nu puteam să-i zic tată, deși
țineam la el. Îi ziceam părinte. Într-o zi săpa niște gropi pentru o balustradă. Eu mă jucam pe
lângă el și l-am întrebat ce face acolo. Și el mi-a spus că sapă să găsească bani, pe care avea
să mi-i dea mie, dacă îi spuneam tată. Și când nu eram atent, a aruncat în groapă un pumn de
monede, spunându-mi că a dat de bani. Când i-am văzut m-am repezit bucuros și i-am adunat
pe toți. Și de atunci i-am spus și lui tată! 

Povestiți-ne despre deportare...

Într-una din zile ne-am pomenit cu soldați și milițieni în curte, care ne-au cerut ca până la
prânz să încărcăm ce putem într-o căruță, pentru că trebuia să ne mutăm într-un alt loc.
Părinții credeau că ne vor duce în Siberia. La prânz am plecat spre gara Tâlna, la vreo 30 de
kilometri de localitatea noastră. După câteva zile am ajuns la Gighera, în județul Dolj.
Datorită intervenției Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, care era o personalitate a
vremii, preoții deportați de pe frontiera cu Iugoslavia nu au ajuns în Bărăgan, ci în localități
din afara zonei depopulate. Începuse colectivizarea și oamenii din Gighera credeau că tata
fusese trimis să-i bage cu forța în colectiv, motiv pentru care nu-l aveau la inimă. După câteva
luni, în noaptea de Crăciun, tata a și fost arestat, pentru uneltire împotriva orânduirii
socialiste, fiind condamnat la șapte ani de închisoare. Îl vizitase un învățător, fost coleg de
școală, care căuta susținători ai mișcării de rezistență anticomunistă din munți. Tata a acceptat
propunerea lui, dar soția învățătorului l-a trădat, așa că toate persoanele contactate de el au
fost arestate de Securitate. Ajunseserăm muritori de foame. Mama muncea câte o zi întreagă
la cules de bumbac pentru doi pumni de mălai. În 1956, tata s-a întors din pușcărie, pentru că
se dăduse un decret de care au beneficiat foarte mulți preoți arestați. Așa că ne-am întors
acasă, la Podu Grosului, unde am găsit gospodăria distrusă.

Părinte, când și cum v-ați apropiat de Biserică?

Eu mergeam de mic cu mama la biserică, unde mă rugam să se întoarcă tata acasă, dar nu
eram foarte atent la ce se întâmpla acolo. Pentru el mă sculam și noaptea să mă rog, făceam
chiar și metanii. În Postul Paștilor, mama mi-a promis că dacă voi fi cuminte și voi asculta
cum se cuvine sfânta slujbă, îmi va cumpăra teniși chinezești. Și eu nu mai puteam de
bucurie! Dragoste de Dumnezeu aveam, dar ca orice copil eram mai zvăpăiat. După ce am
terminat șapte clase, pentru că nu aveam voie să merg la liceu, am dat examen la Seminarul
Teologic de la Mofleni, din marginea Craiovei, ale cărui cursuri le-am urmat cinci ani. În acea
perioadă am înțeles că pentru a deveni preot, pe lângă etapele canonice obligatorii, era nevoie
de vocație, de mâna lui Dumnezeu. Mi-a întărit această convingere vederea unei racle mari,
plină cu cranii scoase dintr-un cimitir vechi, pe locul căruia se săpase pentru clădirea
seminarului. Racla se afla în biserica monument istoric în care făceam rugăciunea de
dimineață. După ce mă închinam la icoane, zăboveam lângă ea gândindu-mă la soarta omului.
Imaginea acelor cranii m-a marcat profund și decisiv, ca viitor preot.

Vorbiți-ne despre activitatea preoțească.

Ca să devin cu adevărat preot, trebuia să rezolv o altă mare problemă: căsătoria. Dar nu
aveam cu cine, pentru că fetele fugeau de preoți. Îmi doream pe cineva din învățământ sau din
sănătate. Din acest motiv am încercat chiar să lucrez pe un șantier, dar nu m-au primit pentru
că se știa că terminasem seminarul și le era teamă că-i învățam „Tatăl nostru” pe muncitori și
că le vorbeam despre Dumnezeu. Un an am predat limba română și am fost diriginte la clasa a
VIII-a la școala din comuna Adam, dar și acolo am avut probleme. Cineva informase organele
că un învățător era popă, motiv pentru care a venit o comisie de la Comitetul Central și a făcut
o anchetă. Așa că am fost chemat la raion, la partid, să dau o declarație, la biroul de
documente secrete. Lucrătorul de acolo, un om în vârstă, m-a invitat la o masă, împingându-
mi discret un dosar în față, dintr-un maldăr mare de documente, spunându-mi că iese afară
pentru că are ceva treabă cât eu scriam declarația. Era dosarul meu de cadre, în care se aflau
toate datele despre mine, despre părinții și rudele mele! Scria acolo despre tata, despre frații
mamei, că unul fusese criminal pentru că luptase ca ofițer împotriva Uniunii Sovietice și
multe, multe altele. Așa că nu puteam să mint sau să omit ceva în declarația mea. Cu toate
astea, nu am fost dat afară. Puteam să rămân în învățământ, pentru că îmi plăcea, dar
chemarea era mai mare către preoție. După un an m-am întors acasă. Fusese eliberat și tata, cu
un lot mare de preoți, așa că parohiile erau din nou pline de slujitori. El a murit la 92 de ani,
iar mama mai devreme. Între timp mă căsătorisem cu o învățătoare, Florentina Rada. Un fost
profesor de la seminar, Sebastian Chirea, doctor în teologie, care slujea în Parohia Dobra, din
comuna Bălăcița, județul Mehedinți, marginalizat și el din motive politice, mi-a propus să vin
să slujesc în parohia lui, pentru că urma să primească la Craiova o ascultare mai importantă.
Acolo și în satul reședință de comună am slujit 10 ani. După examenul de titularizare, soția
mea a ocupat un post la Drobeta-Turnu Severin și atunci am ajuns la Biserica „Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din acel oraș. Iar la pensie am ieșit de la Parohia
„Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.

Părinte, ce înseamnă să fii bătrân?

Bătrânul este ca o carte. Moare un bătrân, dispare o carte din bibliotecă! Un om în vârstă are
multe de spus. 

Dar bătrânețea ce este, părinte?

Bătrânețea este o etapă frumoasă a vieții, dar depinde cum ți-o construiești. Sunt atâtea
exemple în Biblie care dau mărturie despre această etapă. Noe, Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului
Ioan Botezătorul, apoi Sfântul Ioan Evanghelistul, care a scris Apocalipsa și care avea peste
100 de ani, dacă nu mă înșel, Sfântul Pavel sau Dreptul Simeon, de care uitase moartea. Deci,
bătrânii sunt iubiți de Dumnezeu. Are nădejde în ei. Și mă bucur că și Părintele Patriarh
Daniel are dragoste de bătrâni. De la Preafericirea Sa am reținut expresia „Nu există tineri și
bătrâni. Există doar tineri de diferite vârste!”. Pentru cei ca mine această atenție valorează
foarte mult.

Care considerați că este cel mai important lucru pentru un preot?

Harul pe care l-a primit de la Dumnezeu. Care trebuie lucrat, dezvoltat și transmis prin Taina
Sfântului Botez, prin toate cele Șapte Sfinte Taine, prin invocarea Duhului Sfânt. 

Ce rol joacă rugăciunea în viața unui preot?

Rugăciunea trebuie să o faci, dar în același timp să o și trăiești. Să coboare cuvântul din minte
în inimă. Distanța este mică, de numai două palme. Dar cuvântul coboară foarte greu din
minte în inimă. Îmi spuneau credincioși că se trezesc noaptea ca să se roage. Sigur, e bună
rugăciunea de noapte, pe care o fac cei puternici, călugării. Pentru credincioșii de rând e mai
greu. Unii îmi spun că le cade cartea din mână. Eu cred că noaptea este lăsată pentru odihnă.
De aceea îi sfătuiesc să facă mai degrabă rugăciuni scurte, cum mi-a spus mie părintele Teofil
Părăian, care învățase lucrul acesta de la părintele Arsenie Boca. Adică să spună „Doamne,
Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Părintele Teofil rostea această rugăciune
pe drumul de acasă până la liceul din Timișoara și-mi mărturisea că era toată ziua vioi.
Trebuie să simți cum coboară cuvântul din minte în inimă.

Aveți o evlavie mai mare la vreun sfânt?

La Maica Domnului. Întotdeauna am considerat-o marea mea ocrotitoare.

Cum vedeți sfinția voastră lumea în viitor?

Eu nădăjduiesc că viitorul va arăta bine. Lumea va supraviețui încercărilor. Trebuie totuși o

schimbare de mentalitate. Dumnezeu lucrează prin oameni. De aceea trebuie ca ei să iubească
ce le-a dat Creatorul. Noi însă ne-am bătut joc și de pământ, și de ape, și de subsol, și de aer,
ne-am otrăvit, făcându-ne rău nouă înşine. Eu când văd zăpada peste pământ, parcă văd un
bandaj. E plin pământul de răni! Noi l-am rănit. 

Ce v-a plăcut cel mai mult în viață?

Să stau de vorbă cu oamenii și să-i întăresc în credință. Am o mulțumire sufletească pentru că

sunt vreo 17 copii care trăiesc datorită mie. Dacă nu eram eu, mamele lor îi avortau. Împreună
cu soția am ajutat la înfierea multor copii din centrele de plasament. Primesc de la ei și astăzi
mesaje și scrisori de mulțumire. Apoi am adus la credință atei, cu care sunt acum prieten, și
am cunoscut oameni importanți ai Bisericii noastre: pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în
perioada în care eram student și care în anul 2008 mi-a acordat Crucea Patriarhală. Îmi
amintesc cu drag de bunătatea și respectul pe care le manifesta față de noi, cei câțiva studenți
în vârstă, și de discuțiile pe care le purtam cu Preafericirea Sa pe diferite teme teologice,
seara, într-o săliță din clădirea facultății în care ne retrăgeam să învățăm. Apoi, pe vrednicul
de pomenire Patriarh Teoctist, care pe vremea când era Mitropolit al Olteniei m-a trimis la
facultate. Nu în ultimul rând pe Preasfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, care
era elev de liceu când eu slujeam la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de
Mir”, unde participa la slujbe. Era foarte evlavios și-mi amintesc că l-am încurajat și eu să
meargă spre mănăstire. Asta este satisfacția mea cea mai mare.

Părinte, aveți un sfat pentru tinerii care trăiesc acest prezent derutant și tumultuos?

Stați aproape de Dumnezeu! Acesta este sfatul meu. El este iubire. El își iubește Creația, nu o
distruge. Noi o distrugem. Nu fugiți de El. Vorbiți-I, fiindcă El se află în sufletul fiecăruia!
Conștiința noastră este glasul Lui în om. Țineți aproape de El prin rugăciune, prin participarea
la slujbe și prin iubirea aproapelui!