Părintele Antim Găină, sfântul de la Secu – „Om

slăbuț şi duhovnic tare!”

Lumea Credintei 20 aprilie 2016

SHARE
Părintele Antim s‑a născut în satul Prisecani, pe malul Prutului, localitate din judeţul Iaşi. După ce
a intrat în viaţa monahală, copil fiind, s‑au retras în aceeaşi mânăstire şi tatăl şi bunicul sfinţiei
sale. În afara perioadei în care a fost preot misionar în satul Pluton din judeţul Neamţ, în timpul
decretului din 1959, Părintele Antim a fost ieromonah doar în Mânăstirea Secu. Tatăl şi bunicul său
au fost schimonahi şi sunt înmormântaţi în cimitirul mânăstirii.

Părintele Antim Găină a fost ucenic al Părintelui Vichentie Mălău. A trecut la cele veşnice în
mânăstirea de metanie chiar într‑o zi de hram, pe 29 august 1974, în braţele Părintelui Justin Pârvu.
El mi‑a povestit cum, în ziua morţii, Părintele Antim era slăbit şi bolnav şi, înainte de a pleca la
slujbă, l‑a lăsat întins în pat, îmbrăcat în dulamă. După Sfânta Liturghie l‑a găsit aşteptând în chilie,
dar lângă pat, în picioare, îmbrăcat în cămaşa albă de la călugărie şi cu lumânarea aprinsă. A fost
împărtăşit şi după jumătate de oră a trecut la Domnul. Astfel a fost sfârşitul cuviosului Antim Găină.

Cei care l‑au cunoscut spun despre sfinţia sa că era foarte evlavios. Când a îmbătrânit, nu mai avea
putere să meargă la biserică din cauza durerilor de picioare şi de spate. Avea însă o vedere
foarte bună. Dacă observa cumva pe alee vreo furnică, spun martorii vieţuitori din mânăstire, îşi
umezea degetul, se apleca şi lipea furnica de deget, o dădea într‑o parte şi abia apoi mergea mai
departe, ca nu cumva, din greşeală, să o calce. După perioada decretului prin care se
hotăra alungarea monahilor din mânăstiri, după 1959, Părintele Antim Găină a fost trimis ca preot
misionar în satul nemţean Pluton. În acest loc şi‑a desfăşurat activitatea pastorală şi a fost un model
pentru localnici. Aşa se face că, susţin ei, nimeni din această comunitate nu a fost tentat să adere la
altă confesiune decât cea ortodoxă. Chiar după Revoluţia din 1989 au fost reprezentanţi ai
diferitelor culte care le‑au propus sătenilor să renunţe la credinţa pe care o au, iar răspunsul lor a
fost că „ştiu de un singur Dumnezeu şi să nu mai fie tulburaţi cu astfel de cereri”. Acest fapt este
considerat o dovadă a felului în care Părintele Antim Găină a ştiut să îi povăţuiască pe oamenii
din partea locului.

Părintele Antim a reprezentat un exemplu pentru generaţia de monahi din care a făcut parte. Unii
dintre ei mergeau să îi ceară câte un sfat, iar răspunsul sfinţiei sale suna de multe ori în acest fel:
„Eu ce pot să spun, măi? Să te rogi la Dumnezeu!” După două‑trei zile, ca şi cum i s‑ar fi şoptit la
ureche de către cineva, respectivul monah primea răspunsul în câteva cuvinte şi în acest cuvânt
primit în inima lui era conţinut leacul pentru suferinţa ce o avea. Monahii spun că cei care ascultau
de cuvântul Părintelui Antim o făceau spre binele lor. În chilie primea doar pe ucenici şi pe stareţ.
Pe perete avea o icoană a Mântuitorului, una a Maicii Domnului şi un vas cu apă. Rugăciunea era
preocuparea principală a ieroschimonahului nemţean. Deţinea doar Ceaslovul, Psaltirea şi
Patericul. Psaltirea i‑a dăruit‑o Părintelui Justin Pârvu, carte pe care ucenicul a şi
consemnat sfârşitul părintelui său duhovnic.

„A trecut trenul pe el şi nu a fost atins”

Am ajuns în satul de baştină al Părintelui Antim cu autobuzul. În staţie, o femeie, căreia îi spun că
doresc să‑i cunosc pe cei din neamul Găină, mă îndrumă către câteva familii din sat. La casa de pe o
stradă lăturalnică, pe care îmi intrau picioarele în noroi, intru în vorbă cu una dintre presupusele
rude ale părintelui. N‑au fost apropiaţi cu Părintele Antim, tatăl ei a fost rudă, dar îndepărtată,
şi după ce părintele a plecat la mânăstire, relaţia a încetat. „Ne spunea moşul Nicolae Iftimie
despre părintele – povesteşte tanti Ileana –, că atunci când venea prin sat sfinţia sa nu mergea pe
cărare; părintele mergea desculţ şi călca prin bolovani pentru că, după cum singur spunea –
Dumnezeu să‑l ierte! – aşa îşi ispăşea păcatele, lovindu‑se de bolovani. Am citit în Patericul
românesc despre el, spune tot felul de lucruri despre el acolo. Moşul Iftimie e mort şi el de‑acum şi
ai lui sunt cu crâşma, n‑are nici o treabă! Poate o să se audă ceva şi o să spună că de la mine s‑a
auzit, păcatele mele, că atâta îmi trebuie! Noi nu prea ştim, noi ce‑am citit din Pateric, tatăl meu nu
îl ţine minte pe Părintele Antim, dar la biserica noastră am văzut că l‑au pictat pe perete.” O întreb
cine a avut iniţiativa de a‑l picta, iar femeia ştie că Părintele Iulian, parohul comunităţii
Prisecani, s‑a ocupat de toate astea. El a aflat de personalitatea Părintelui Antim şi de originile lui
ieşene şi a propus să fie pictat, a adus şi „patracirul” său de la Mânăstirea Secu, care a fost ţinut în
biserica satului într‑un sicriu micuţ, iar după sfinţirea bisericii a fost luat şi dus la mânăstirea de
metanie a Părintelui Antim.

Continui chestionarul: de ce crede că a fost pictat? „Pentru că a fost un sfânt, sigur că da! Cred că
da… A păţit foarte multe, oscă a trecut trenul pe el şi nu a fost atins, probabil a fost un sfânt, eu aşa
cred. La Secu mai merg neamurile, în rest, sătenii de prin părţile locului nu ajung pe la mânăstiri.
Noi am fost într‑un pelerinaj, dar la Secu nu am reuşit să mergem. Am fost la Părintele Cleopa, am
vizitat mânăstiri, dar la Secu nu am reuşit. Ne‑au dus copchiii într‑un an, mă rog! Acuma nu mai pot
să mă duc nicăieri, bărbate‑meu e năcăjit, e paralizat şi stau aşe! Asta e!” Femeii îi dau lacrimile,
dar continuă ca şi cum ar fi găsit rapid putere să meargă mai departe. „Pânzăreştii au fost rude, ei au
fost veri cu Mitruţă Pânzaru. Ileana lui Pânzaru vă poate spune mai multe dacă mergeţi la ea, pentru
că ea a fost şi la înmormântare şi a păstrat legătura cu sfântul. Ea e acasă, am văzut‑o în grădină la
coceni.”

Casa părintească se afla în Munteni, pe malul Prutului, dar între timp s‑a dărâmat. Nu s‑a mai
ocupat nimeni de ea. După plecarea părintelui la mânăstire la o vârstă fragedă, ai lui au
rămas singuri. Fraţii părintelui s‑au căsătorit. Magdalena Drăgan mă îndrumă spre Zânica lu’
Pânzaru din Moreni care e încă în viaţă şi ştie şi situaţia Părintelui Antim plecat din satul ieşean
Prisecani. Zânica stă la Iorgu al lui Chiriac şi îi este nepoată părintelui.

„Avea un pătuț, o plăpumioară, o pernuță, altceva nimic…”

În locul casei nou construite a fost casa bătrânească a familiei Găină. Casa era cu deregi, adică avea
o prispă; cumnata Zorica a dărâmat‑o şi a refăcut‑o în anul 1968. Când s‑a căsătorit, casa
era acoperită şi învălătucită, chiar pe acelaşi loc. Strănepotul de la soră al părintelui ştie şi el câte
ceva despre viaţa ieromonahului. Îmi spune că, după întoarcerea din armată, unchiul său a ales să se
retragă la mânăstire. Aveau şi o fotografie de‑a părintelui prin casă, dar au pus‑o la mormântul
bunelului, al tatălui părintelui, care odihneşte în cimitirul de la Secu.

Părintele Antim a stat în Pluton în timpul decretului, când a fost nevoit să părăsească mânăstirea. O
altă consăteană spune că a intrat în casa părintelui şi camera sa n‑avea cum să fie decât „ca a unui
bărbat bolând singur, cum să fie? Avea un pătuţ, o plăpumioară, o pernuţă, altceva nimic… şi‑o
sobă! Da, şi‑un braţ de lemne la soba ceea, înaintea sobei, altfel nu avea nica, nica… Pe masă
avea cărţi, na! Dacă era preot!… Ave candelă, ave şi lampă din asta, altceva nu mai ţin minte.”
Într‑un colţ al patului, bătrâna păstrătoare a amintirii unui om pe care îl consider sfânt ţine o Psaltire
primită de la o femeie şi mai în vârstă decât ea. Citeşte din când în când, dar i‑au scăzut puterile
vederii şi nu prea mai poate zări. Nici răbdare nu are întotdeauna să stea aşa şi să citească, dar câte
un „pisalm” tot citeşte. Are şi alte cărţi, dar îi este mai la îndemână să psalmodieze.

„Era blând! Nu am mai avut preoți ca el”

Moş Grigore are 94 de ani şi locuieşte sub stâncile Plutonului, iar la mai puţin de un kilometru de
casa lui stătea Părintele Antim când era preot al satului. Bătrânul nu ştie de pe unde se trăgea
părintele, dar poate spune despre el că era „om slăbuţ şi duhovnic tare. Ne învăţa să avem credinţă şi
să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Şi eu citesc prin cărţi de
religie, cunosc şcoala lumii, că am făcut opt ani de război.” Îl mai întreb pe moş Grigore Nistor
despre ce mânca părintele devenit paroh al satului. „Mâncăruri slabe, ce să mănânce? Îl vedeam
adesea, stăteam de vorbă, ne învăţa cum să facem una, alta, era duhovnic tare. Ne împărtăşea
când eram acasă, că mai plecam şi la război. Îl ţiu minte! Ne învăţa să ne rugăm cu Tatăl nostru,
Crezul.” Nu ştie care este semnificaţia cuvântului „sectar”, mai ales că „amu sunt fel de fel de năţii,
dom’le, şi nu ştii cum să le mai spui”. De gătit îşi gătea călugărul singur, nu ştia nimeni ce găteşte şi
cum se descurcă, după cum putea şi mai primea câte ceva de la ucenici, dacă singur nu ştia să
pregătească de‑ale gurii, deşi mânca foarte simplu. Bătrânul e încântat să povestească
despre duhovnicul bun pe care l‑a trimis Dumnezeu în satul lui. „Nu făcea răutăţi, era un preot bun
la suflet, îşi căta de treaba lui. Da’ de ce îl judecaţi acum?” Ne amuzăm de întrebarea bătrânului şi
îi explicăm că vrem să aflăm cât mai multe despre duhovnicul Antim Găină ca să scriem un articol.
„Aha! Pentru asta!…, zice moşneagul. Apăi, parcă îl văd amu. Era înăltuţ, slăbuţ, îmbrăcat popeşte,
cu barba lungă, tras la faţă, ochii nu mai ţin minte cum or fi fost, vocea îi era slăbuţă şi
duhovnicească. Era blând! Nu am mai avut preoţi ca el, nu prea, mai rar de iştea au fost. Se ruga
mereu. Nu ştiu de‑amu unde o fi fost înmormântat el.” Bătrânul îmi spune că deşi avea cam 16 ani
când l‑a cunoscut pe Părintele Antim, personalitatea monahului l‑a impresionat şi şi‑a pus amprenta
asupra sufletului său. „Pe vremea aceea nu era lumină ca acum, el se ruga noaptea, dar aprindea câte
un capăt de lumânare sau lampa şi vedea. Merită să fie trecut în rândul sfinţilor că nu toţi au ideea
asta – să fii bun la suflet şi să nu faci rău, dar rău facem oricând, la tot pasul.”

Deşi mormântul Părintelui Antim se află cale de câteva sate de Pluton, pe Valea Leghinului, moş
Grigore nu ştie când a închis ochii şi nici unde i‑a fost înmormântat duhovnicul. I‑a pierdut urma,
dar modelul său a rămas. Părintele Antim era hotărât, „nu vorgheai de pomană,” zice nonagenarul.
„Cu el nu vorgheai, trebuia să faşi! Aşa‑i!,” întăreşte cu glas puternic bărbatul. Nu prea mai aude
bine şi trebuie să ridici vocea ca să te înţeleagă. El crede că şi eu aud la fel de greu şi se răsteşte de‑a
binelea. „Da’ parcă eu mă întâlneam rar şi cu Părintele Antim, mă întâlneam doar când mă duceam
la biserică. Eu mă duceam cam rar la biserică, ce‑i drept, iar amu sunt bătrân…”

„Dacă te vedea cumva cu țigara, o stingeai şi fugeai”

Un părinte de la Secu mă însoţeşte la familia bătrânului şi intră şi el în vorbă. E curios să afle cât
mai multe despre părintele care a slujit în biserica în care se roagă şi el acum. „Dacă nu
vorgheşti mai clar, nu pot să aud”, spune moşul din Pluton. Întrebarea era dacă Părintele Antim era
un preot bun şi dacă vorbea mult. Vântul bate cu putere şi duce vorbele bătrânului peste dealuri, iar
noi ciulim urechile ca să le înţelegem sensul. Ni‑l imaginăm pe Părintele Antim mergând pe cărările
satului, uşor gârbovit şi cu paşi mici, fără să privească în stânga sau în dreapta. Vorbea doar ce
trebuia şi răspundea celor aflaţi în necaz. Moşul înţelege gândul nostru şi ne spune că Părintele
Antim Găină nu prea stătea la palavre şi mergea mai mult cu capul plecat. „Dacă te vedea cumva cu
ţigara, o stingeai şi fugeai. Ne învăţa să nu furăm, chiar de‑ar fi să găsim bani mulţi să nu punem
mâna pe ei.”

Într‑o seară, la arhondaricul Mânăstirii Secu, am cunoscut‑o pe maica Mihaela, fostă ucenică a
Părintelui Antim. Pe vremea aceea era sora Maria, dar de atunci au trecut anii şi femeia a obosit. Cu
greu îşi aminteşte că părintele avea o soră şi o ucenică. „Mă chema mereu ucenica părintelui: «hai,
soră Marie, ia o bucăţică de pâine!» Eu eram începătoare. Părintele, cred eu, dormea noaptea
pe scaun. Nu ştiu precis, dar la viaţa pe care o avea… Ducea o viaţă foarte duhovnicească. Foarte!
Nu mânca nimic în chilie. În chilie primea numai pentru spovedanie ucenicii. Atât! Nimic mai mult!
Simplu, era totul simplu! Un pătuţ, o măsuţă şi cărţile şi‑atât! Focu‑l făcea nu duhovniceşte, să zic,
ci călugăreşte, ca pe timpuri. Făcea foc, că avea lemne, dar făcea nevoinţă mare!” Pe ucenici îi
îndruma să se roage cu Rugăciunea lui Iisus, „mai ales că eram începătoare, sigur că ne învăţa să ne
rugăm, spune maica Mihaela. Încă de la început, m‑a învăţat cum să fac închinăciuni, metanii, totul
m‑a învăţat de la bun început. Ştiam să scriu de la şcoală şi mă întreba de toate la spovedanie,
când îmi notam păcatele. Părintele nu mânca deloc carne, numai sâmbăta şi duminica mânca de
frupt. N‑aş putea să vă spun, sigur, totul despre cum se hrănea el. Mânca doar sâmbăta brânză, lapte,
ouă. Maicile îi mai duceau câte ceva. Mai sunt oameni ca dânsul şi acum, sunt sigură.” Maica
Mihaela s‑a spovedit la Părintele Antim până ce s‑a dat decretul prin care monahii erau eliminaţi din
mânăstiri. De fel din satul Rădăşeni de lângă Fălticeni, din judeţul Suceava, a devenit soră
de mânăstire în anul 1950 şi a fost ucenica părintelui până în anul 1960.

„Avea grijă de copii, îi ajuta, făcea milostenii”

Părintele Cleopa, ghidul Mânăstirii Secu, povesteşte că atunci când intră persoane posedate de
duhuri necurate în pronaosul paraclisului în care sunt păstrate în racle separate rămăşiţele
pământeşti ale părinţilor Vichentie Mălău şi Antim Găină, „ele se manifestă foarte puternic. A venit
un grup de preoţi şi câţiva credincioşi de la Satu Mare, printre care şi patru fete bolnave. Două
dintre ele nu s‑au manifestat chiar tare, dar pe celelalte două, deşi erau micuţe de statură şi slabe, nu
le puteau ţine doi oameni solizi, atât de urât făceau. Una dintre ele s‑a prăbuşit în faţa raclei şi
scotea nişte sunete pe care nu vi le pot explica. S‑au auzit în toată mânăstirea pentru că era uşa
deschisă şi nişte seminarişti aflaţi în practică la mânăstire s‑au speriat şi nu înţelegeau ce
se întâmplă. S‑a îndreptat către cealaltă raclă şi parcă a tras‑o ceva spre icoana Maicii Domnului, s‑a
ridicat cu mâinile strâmbe, vrăjmaşul răcnea şi o scutura, apoi s‑a liniştit, dar a început cealaltă fată
să se poarte ciudat. Stătea la oarecare distanţă şi când s‑a apropiat de racla sfinţilor, s‑a zguduit din
toate încheieturile. Părinţii Antim şi Vichentie au primit daruri de la Dumnezeu şi noi am observat
că atunci când duhurile necurate se apropie, nu pot sta în preajma lor pentru că nu îi lasă
rugăciunea.” Vieţuitorul de azi al Mânăstirii Secu a fost martor al multor soluţionări de probleme în
urma intervenţiilor miraculoase ale celor doi părinţi, Antim şi Vichentie. Au fost oameni care au
revenit în aceste locuri nemţene pentru a le mulţumi celor de a căror sfinţenie s‑au convins şi care
i‑au ajutat în multe necazuri. „Din păcate – continuă Părintele Cleopa –, la noi nu se consemnează
aceste fapte minunate ale celor doi ieromonahi. Mitropolitul Teofan ne‑a încurajat să
căutăm mărturii care să contribuie la canonizarea părinţilor Vichentie şi Antim.”

Cei doi părinţi se află pe lista celor propuşi spre canonizare şi acest lucru se va întâmpla la timpul
rânduit de Dumnezeu spre folosul tuturor. Neamurile din care se trag vor avea câte un stâlp
în rândul celor drepţi, generaţiile de obşti de dinainte şi de după vieţuirea lor în mânăstire, cele din
care au făcut parte, dar şi satele din care provin şi Moldova toată vor adăuga sfinţi care stau deja
aproape de scaunul Sfintei Treimi şi prin ei se vor face ascultate rugăciunile pământenilor.

Părintele Ilarion are 80 de ani. L‑a cunoscut pe Părintele Antim şi spune că „era un om blând, dar în
ceea ce priveşte cele ale Bisericii era foarte corect. Nu admitea ca în biserică să fie gălăgie sau să se
vorbească, să se facă deranj în timpul slujbelor. Avea grijă de copii, îi ajuta, făcea milostenii, dar
când era vorba de Biserică, era drept.”
Mi‑a povestit o femeie că mama ei a fost vindecată de cancer de Părintele Antim, care s‑a rugat
pentru ea şi această mijlocire a ajutat‑o să obţină vindecarea. Femeia este din Târgu Neamţ, trăieşte
şi azi şi este în vârstă de 90 de ani. S‑a petrecut înainte de începerea Postului Adormirii Maicii
Domnului, când a trebuit să meargă la spital pentru nişte analize în urma cărora doctorii au hotărât
să fie operată. După aceste rezultate, femeia a mers la Părintele Antim, care, fără să ştie de
această problemă de sănătate şi fără vreo discuţie prealabilă, i‑a spus: „Măi, răul acela va trebui să‑l
scoatem cu ajutorul Maicii Domnului! Roagă‑te şi posteşte şi mă rog şi eu şi să nădăjduim că va fi
bine!” S‑a spovedit, s‑a împărtăşit şi după sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului s‑a prezentat la
spital pentru refacerea analizelor şi operaţie, dar nu mai avea nici o problemă oncologică, se
vindecase. Dumnezeu a lucrat şi rugăciunea s‑a împlinit.