Bancherul care s-a facut calugar

“Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.”
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni
şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după
cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE
Bucuresti,  în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la
Direcţia Generală a Vămilor. În ‘90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru
Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele
constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el
până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie,
devenind “fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ‘56, “în plină perioadă stalinistă”, cum
spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică: “tata, pentru
că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice
de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile,
când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări
fără răspuns…”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă  “fără  să găsesc ceva care să mă
marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba
lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii
Politice. “În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de
economie, mai toate cu idei de stânga.
Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin
Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un
exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de
fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un
subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală
culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc
mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există
Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. “Atunci a fost ca un fel de
descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ‘90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima
oară. “Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la
Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc
acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc
de la Mănăstirea Techirghiol. “Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele
studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după
întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic
că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar
grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. “CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”

În ‘92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din
parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în
Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. “Aveam un entuziasm
extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie,
dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: “Cum să punem biserică în parc?
Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci
în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea
ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să
mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect:
plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de
buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,…  Dincolo nu am fi avut cum,
erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că
Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în
corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, 
povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. “Avea 40 de ani. Eram
încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani.
Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit
sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe
partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi
toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest
şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi
mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu
numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel
de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.”

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul

Românesc Prodromul.  “Acolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu
monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi
dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic
mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

“NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. “Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era
un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă
o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură
foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit
vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare
sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de
călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. “Cel
puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea
îmbrăcat în hainele astea!“, râde călugărul.

“I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult,
şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am
rezolvat problemele, că  tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu
copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi
la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce
fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de
făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom’le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele
Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva,
în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am
bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută,
cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe
un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani.
Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire,
degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de
bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre
uimirea lui, vreo 200 de oameni. “Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De
hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar
Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De
obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram,
erau mulţi care mă cunoşteau – prin ‘97 – ‘98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni
din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o
mulţime de cunoscuţi.”

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o
simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. “Am un prieten foarte bun din
America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El
de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu
toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am
intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!».
«Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei,
pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate
nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de
supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi
cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult
timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic
lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie
acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic».
Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit
totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut,
când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

“PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”

Cum e la mănăstire? “E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a
te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină.
Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae
Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un
gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate –
«părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: “când
eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu’ l-a privit aşa… uite, în sfârşit
un om cu mintea întreagă! “Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (râde), iar
neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20
de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi
de absolut nimic.  În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai
liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti?
În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi
cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc
la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi,
şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în ‘94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile
le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de
Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-
au făcut-o, iar el a refuzat-o. “M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am
condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000
de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici
măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi
nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă
simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O “CRIZA SISTEMICĂ”

În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. “Intrasem într-

o stare de stres cumplită. Orice hârtie,

orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram
bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni
cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după
bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam.
Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai
bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul
acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai
profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile,
şi ce este mai vizibil decât banul?  Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie
faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super
fericit că nu mai ating niciun ban!”

“Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă
duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei
întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia
tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine.
Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.”

“Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul

tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres
tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are
nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la
sursă, atunci nu ai nici dragoste.  Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani,
adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru
Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate,
şi atunci caută şi mai tare. “