VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

SORIN GRECU

VIAŢA LUCREAZĂ
CU ALTE DATE

1
 SORIN GRECU

Carte apărută în
Colecţia „Devoratorul de presă”
Coordonator: Tiberiu Fărcaş

© Sorin Grecu

Editura EIKON, 2010

Cluj-Napoca, str. Bucureşti nr. 3A
Redacţia: tel 0364-117252; 0728-084801
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată CNCSIS (cod 132)

ISBN 978-973-757-358-2

Coperta: Adrian GRECU

Editor: Vasile George DÂNCU
Tehnoredactare: Cristina BRAIŢ

2
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

SORIN GRECU

VIAŢA LUCREAZĂ
CU ALTE DATE

Cluj-Napoca, 2010

3
 SORIN GRECU

Mulţumiri celor care au făcut posibilă apariţia acestei cărţi:

Constantin Asăvoaie
G-ral (rez.) Teodor Pop Puşcaş
Dr. Emil Gherman
Marius Stolnean
Emil Culda
Remus Pop – Mongolu’
Dr. Dan Mucichescu

4
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Prefaţa autorului
Prin anul 2006 mă întorceam acasă din Maramureş, unde
televiziunea pe care mizasem aproape totul se prăbuşise lamentabil,
din pricina unor „furăciuni”. În Clujul natal peisajul mi se dezvăluia
sinistru: aproape nimeni nu-şi mai amintea de mine, deşi lipsisem din
peisaj mai puţin de doi ani. (Ah, teribila meteahnă a oraşului nostru,
aceea de a-şi devora fiii!) Şi totuşi, a existat cineva, jurnalistul Tavi
Hoandră, care mi-a propus să transform acele filme în reportaje scrise
şi să i le dau spre publicare la „Ziua de Cluj”, idee la care a subscris,
cu bucurie, şi Rareş Bogdan. Între timp îmi găsisem şi o slujbă la o
televiziune locală. Aşa că viaţa mea se împărţea între reportajele scrise
la „Ziua de Cluj” şi cele filmate. Până într-o zi, când un anume domn
venit de la Bucureşti să reformeze ziarul mai sus pomenit, a început
acest lucru taman cu mine. Rămas fără loc unde să public s-a ivit, graţie
Nicoletei Nap şi lui Decebal Cotoc, oferta să-mi mut „personajele”
la săptămânalul „Cetăţeanul clujean”. Colaborarea cu respectiva
publicaţie a fost plăcută, a durat aproximativ un an, până când a venit
o nouă propunere, mai antrenantă din punct de vedere profesional, de
la Silviu Mănăstire. Acesta înfiinţase o ediţie regională a cotidianului
„Gardianul”, la care am acceptat imediat să pun şi eu umărul, în paralel
cu munca de la televiziune. Şi aici am avut plăcerea să lucrez alături de
câţiva profesionişti, dintre care îi amintesc pe Roxana Pantea şi Florin
Prică, cel din urmă fiind o adevărată pasăre rară – medic veterinar
de profesie şi, în acelaşi timp, fotograf de clasă. Dar pentru că (mai
ales) lucrurile frumoase nu durează, proiectul s-a încheiat după circa
un an. Aşadar am continuat doar cu televiziunea, până când am fost
„afluit” spre publicaţiile lui Liviu Alexa. Iar eu, mistuit deopotrivă de
„blestemul” limbii române şi de cel al imaginii, am optat, deocamdată,
pentru primul. Şi, iată, după un an de colaborare cu „Mesagerul de
Cluj”, s-au strâns zeci de personaje şi povestiri ieşite din comun, care,

5
 SORIN GRECU

arghezian vorbind, „se luptă” să iasă la lumină şi se regăsesc în cartea

de faţă, alături de cele zugrăvite în „Ziua de Cluj”, „Cetăţeanul clujean”
şi „Gardianul”.
Din primul moment vreau să avertizez cititorul că în volum nu va
găsi descrieri de natură. Pentru mine natura este doar o stare de spirit, iar
adevăratul peisaj rămâne Omul. Oameni-Văi, Oameni-Câmpii, Oameni-
Dealuri şi, din ce în ce mai rar, Oameni-Munţi. Scriitura este în mod voit
simplă, am încercat să redau doar ce fac şi ce spun personajele. Acestea
– multe dintre ele trecute deja Dincolo – sunt atât de interesante încât am
fost contactat de inşi care intenţionează să-şi susţină doctorate pe tema
vieţii lor. Altele sunt de-a dreptul neverosimile, cum a fost cel cu românul
care a fugit în URSS, şi mi s-a întâmplat ca un colaborator apropiat,
student la Facultatea de televiziune, să propună drept scenariu-real, la
şcoală, povestea lui. A fost depunctat serios pentru că profesorul a
refuzat să creadă, în ciuda argumentelor tânărului, că personajul există
cu adevărat.
Aşa că, în momentul când cartea iese la lumină, nu-mi mai rămâne
decât să le mulţumesc fotoreporterilor Ioan Teglaş (Baia-Mare), Florin
Prică şi Zoli Szucs care au făcut astfel încât chipul „actorilor” să rămână
întipărit pe pagină. Le sunt recunoscător în acelaşi timp lui Alexandru
Vlad şi lui Mihai Armanca pentru că şi-au dedicat numeroase ore lecturii
acestei cărţi. Îi mulţumesc, de asemenea, jurnalistului Mihai Şoica, cel
care m-a susţinut sufleteşte şi m-a însoţit „din poartă-n poartă” pentru
a obţine banii necesari tipăririi ei.

Sorin Grecu

6
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

MISTUIŢI DE NEBUNIA CREAŢIEI

(EXCENTRICII)

7
SORIN GRECU

Mihai Alb

8
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Biserica inutilă
Pe Mihai Alb majoritatea sătenilor din Bucea îl consideră
nebun de legat pentru că şi-a tras decenii la rând de la gură, investind
fiecare bănuţ într-o biserică începută prin 1980. O biserică ortodoxă
imensă, care poate găzdui circa cinci sute de credincioşi, construită chiar
deasupra casei familiale. Supraetajată, cu turle. Alături de ea, bătrânul
de 78 de ani a construit o clopotniţă cu Răstignire, înaltă de 10 metri.
Toate acestea l-au costat o avere – şi mulţi ani de trudă.

Versiunea parohului Dejeu

Poposim la părintele Mircea Dejeu, parohul bisericilor din zona
comunei Ciucea. Acesta ne vorbeşte cu reală simpatie despre Mihai
Alb: „Este un om al bisericii, fost epitrop, corator, consilier, a fost
mereu alături de biserică şi este printre ctitorii noii biserici. A lucrat,
efectiv, ca zidar la înălţarea ei şi a casei parohiale. La început i-a venit
ideea să facă o răstignire pentru cele 12 familii din cătunul de pe deal.
N-am avut nimic împotrivă, ba din contră, l-am ajutat cum am putut.
Însă, după aceea ne-am trezit că începe să construiască de unul singur o
biserică uriaşă. I-am spus: baciule Mihai, lasă mândria şi megalomania.
La 10-12 case putem face, modest, o capelă – dar să facem o biserică?
Ideea este următoarea: de ce nu capătă sprijinul nostru din tot sufletul
– şi nici de la Protopopiat sau Arhiepiscopie? Pentru că a început-o
fără nicio aprobare, fără nicio binecuvântare şi nu respectă regulile de
construcţie. Practic – o să vedeţi când o să ajungeţi sus – e construită
direct pe casa familială.”
Ne apropiem de „Biserica Inutilă”. În jurul ei, forfotă. Îl vedem
pe Mihai Alb, în depărtare, cum, ajutat de un baston, se grăbeşte spre
Răstignirea de lângă biserică şi începe să tragă clopotul. Suntem uimiţi

9
 SORIN GRECU

de ditai lăcaşul de cult construit, practic, într-un loc aproape pustiu.

Spaţiul interior – imens. Peste tot – icoane, ştergare şi alte zeci de
obiecte de cult. Altarul – în totalitate din lemn, sculptat meşteşugit.
Toate accesoriile necesare oficierii unei slujbe, prezente la faţa locului.
Pe un umeraş zăresc atârnând până şi straiele preotului. Mihai Alb se
apropie de noi.

Povestea bisericii
Se aşază pe o băncuţă şi-şi începe povestirea: „Am construit de
unul singur această biserică fiindcă am vrut să-mi ţin la adăpost familia
de blesteme şi vrăji. Pe fiică am scăpat-o, dar pe soţia mea, nu. Când
am înmormântat-o o fost o vreme foarte urâtă, grea, că n-o murit de
moarte bună, rânduită de la Dumnezeu, ci de lucruri făcute de vraci,
lucruri diavoleşti. Biserica am început-o pe vremea «celui mai iubit fiu al
poporului», în mare taină, chiar deasupra casei. Răstignirea o ridicasem
deja, dar nu avea clopotniţă şi nici clopot. M-am prezentat la Primărie şi
am cerut autorizaţie să-mi acopăr casa. Nici măcar nevastă-mea şi fata n-o
ştiut că eu ridic o biserică. Doar părintele Dejeu a ştiut când i-am arătat
la ce lucrez. Mi-a zis: „Vai de mine, de-a şti cineva, ne leagă pe amândoi”.
Din fericire a venit revoluţia şi nu ne-a legat nimeni. Imediat după 1990
am continuat construcţia bisericii şi, într-o noapte, Domnul mi-a «suflat»
cuvintele: «Dacă mi-ai pus Răstignire, atunci pune-mi şi «limbă», ca să-mi
chem turma la mine.» Atunci m-am dus la Baia Mare şi am comandat un
clopot care m-a costat 62.000 de lei, valoarea pe atunci a unei Dacii. La
sfinţire, bucurie mare: au venit toţi preoţii din zonă, a venit şi Prea Sfinţitul
Vasile, de la Cluj. Despre construcţia bisericii deasupra casei, oamenii-
mi spuneau: te culci cu femeia, de-aia nu capeţi aprobare. Atunci m-am
dus la Bartolomeu şi i-am spus. Zice: n-are nicio legătură nivelul de jos
cu cel de sus. Eu m-am bucurat şi am continuat să lucrez. Credeam că
aprobarea-i ca rezolvată. Însă, de atunci, în afară de câteva slujbe la care
a fost aici părintele Dejeu, n-a mai venit niciun preot. Acum biserica e

10
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

aproape părăsită, vin doar din când în când vecinii să se mai roage în
ea. Eu, însă, mă rog Domnului să-mi dea putere, la cei 78 de ani ai mei,
să mai pot ridica două turnuri şi să-mi trimită Prea Sfinţitul Bartolomeu
nişte călugări. Ca să nu se risipească munca mea de atâta amar de vreme.
Acum găzduiesc aici o călugăriţă – momentan e plecată la oraş – care-
mi cere să-i dau dreptul să introducă biserica în circuit. Eu nu i-l pot
da – pentru ca încă nu am binecuvântare de la Înaltul.”

Părerea sătenilor
Se apropie de noi, timid, cu căciula-n mână badea Petre, nepotul
lui Mihai Alb. De fapt, în cătunul cu 10-12 fumuri toţi sunt rude între
ei. La cei 54 de ani ai săi arată chiar mai bătrân decât unchiul său. E
pensionar de la CFR. Ne spune, aproape plângând... „Biserica asta ne
e necesară tuturor, da’ de oamenii s-or trezi un pic şi s-or gândi: oare
omul ăsta a făcut ceva pentru Dumnezeu, ori pentru noi? O făcut şi
pentru Dumnezeu – da’ şi pentru noi. Ca să avem unde ne ruga Lui.”

11
 SORIN GRECU

Flaviu – cel dintâi boschetar-reciclator al Clujului

12
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Despre „nebuni”. Ai oraşului şi nu numai...

Clujul este un oraş remarcabil nu numai prin oamenii săi de
cultură şi artă – ci şi prin „nebunii” pitoreşti care l-au populat de-a
lungul deceniilor. Mulţi au dispărut fără să se fi scris vreun cuvânt despre
ei şi au dus în mormânt aura lor inegalabilă de mister şi de patină a
epocii. Astăzi, „nebunii” Clujului sunt de-a dreptul jalnici, nu au ştaiful
celor de altădată, sunt simple „maşinării” stricate, iar pentru generaţiile
actuale Lulu sau „Generalul” rămân etaloane greu de depăşit.

Ultimii „nebuni” ai Clujului vechi

Asta fiindcă nu i-au cunoscut pe cei care-şi făceau veacul în
centrul Clujului până prin 1980, personaje cu aer nobiliar şi pentru care
o vorbă de duh valora mult mai mult decât astăzi un kilogram de carne.
Cine oare şi-l mai aminteşte astăzi pe Nockerly, despre care s-a spus
că a fost campion balcanic la patinaj artistic şi la motocros, imediat
după Război? A fost găsit mort, într-o dimineaţă de iarnă ceauşistă,
atârnând pe panoul publicitar din faţa magazinului „Sora”, pe care scria
„Vindem peşte congelat”.
Dar pe „cavalerul” D’Artagnan, urmaş de-al baronului Banffy,
care purta permanent un „parpalac” de piele, pantofi cu ghetră, ochelari
cu ramă de aur şi-şi lăsa, şmechereşte, pe colţul gurii, o sipcă din fildeş?
Era spaima plasatoarelor de la cinematografe fiindcă, în scurta pauză
de după jurnalul de la începutul fiecărui film, derbedeii îi deschideau
uşa şi-l lăsau să intre în sală. Putea fi văzut apoi, câteva minute mai
târziu, urcat pe scena cinematografului. Acolo, înarmat cu o nuia pe
post de spadă, duela cu actorii de pe ecran, stârnind hohote de râs în
rândul spectatorilor şi disperarea femeilor de serviciu, care se luptau
să-l placheze şi să-l scoată afară din sală.

13
 SORIN GRECU

Cine-şi mai aminteşte oare de Bill „Călugărul”, cel mai notoriu

puşcăriaş al acelor vremuri, care îşi petrecuse mai mult timp în puşcărie
decât „afară”? Obişnuia să spargă lacătele subsolurilor de bloc, pentru
a-şi face culcuş pentru o noapte sau două. Plăcerea lui era să bea în ghena
de gunoaie a Clubului „Victoria” şi a cinematografului „Arta”, unde
organiza apoi, printre numeroase sticle de vin sau „tărie”, împreună cu
alţi golani, partide de skandenberg. Subsemnatul, pe atunci adolescent
nu prea dus la biserică, a fost acceptat să asiste la câteva astfel de
evenimente.
Legenda orală a Clujului relatează că Bill „Călugărul” ar fi murit
în mod banal până la urmă, spre deosebire de viaţa care a trăit-o, căzând
de la etajul întâi al unui bloc, în timp ce încerca să regleze o antenă de
televizor pentru un prieten.
Mai sunt zeci şi zeci de personaje pitoreşti, dispărute între timp
în aceşti ani, precum: Nae „Pocheristul”, cel mai mare trişor al vremii,
care juca pe mize uriaşe, în compania oficialităţilor comuniste, care-l şi
scoteau temporar din închisoare exact în scopul participării la „turnee”
de pocher; Papazu, (colegul de celulă al fostului fotbalist Piţurcă în
perioada când acesta fusese condamnat pentru jocuri de noroc) ucis
chiar de colegul de cameră, „Profesorul”, pedepsit pentru bocancii pe
care acesta îi furase; Brătescu, un adevărat „Don Juan” al Clujului, o
sosie a lui Paul Newman, care, deşi golan, datorită faptului că era un
bărbat extrem de atractiv, trecuse în palmaresul său pe cele mai frumoase
„tovarăşe” ale vremii, unele în funcţii politice de vârf; pictorul Doru
Cătănescu zis „Miau”, poreclit astfel pentru că mieuna ca o pisică, spre
groaza femeilor care treceau pe stradă şi se trezeau, brusc, în spate, cu
un nebun; Victoraş Basso, inginer de profesie, însă decrepit între timp
din cauza alcoolului, care stârnea mila şi generozitatea cunoscuţilor
după ce se lamenta că suferă de cancer la ochi şi sfârşitul îi este iminent.
A murit până la urmă din cauza unui infarct, la Operă, în plin spectacol,
unde se afla, ca de obicei, în rândul întâi. Şi lista lor ar putea continua

14
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

pe mai multe pagini, însă ne vom opri deocamdată aici. Dintre „ultimii
mohicani” mai poate fi văzut prin centrul Clujului astăzi doar Puiu
Paşca, ajuns fără locuinţă tot datorită prietenilor de pahar, un „Paganini”
al jocurilor de noroc, dar şi un mare numismat, ale cărui degete îşi
păstrează chiar şi-n zilele de azi fineţea celor ale unui chirurg.
De fapt, în cazul acestor „nebuni frumoşi”, prin traiectoria scrisă
cu cerneală simpatică, doar la „căldura” morţii lor ajungi să citeşti, cu
claritate mesajul pe care au vrut să-l transmită până la urmă lumii. Cineva
spunea: „dacă vrei să cunoşti spiritul unui oraş, vizitează-l începând de
la periferie”. Aşa şi cu oamenii: nu-i poţi cunoaşte pe cei „mari” dacă
nu-i ştii pe de rost pe cei „mici”. Iar tentativa noastră de a scrie despre
cei „mici”, atât cât sunt încă în viaţă, constituie, vorba cronicarului, un
„leac” împotriva uitării.

Flaviu, cel mai vechi „ecologist” al oraşului

Pe Flaviu îl ştiu din perioada copilăriei mele. Pe atunci era un
bărbat impozant şi bine clădit. Şoca prin ţinuta total inadecvată pentru
acele vremuri oarecum puritane: era mereu dezbrăcat la bustul gol în
timp ce purta un cărucior veşnic plin cu cartoane, pe care le valorifica la
DAC. Avea în permanenţă o sticlă de alcool din care trăgea în răstimpuri
câte o duşcă. Poate fi considerat, practic, cel mai vechi boschetar al
Clujului, datând dintr-o perioadă când boschetarii constituiau o raritate.
Persoană paşnică, nu l-am văzut niciodată vorbind cu cineva, în afară
de dialogul uzual cu vânzătorii, prin magazine, când îşi cumpăra
de mâncare. În schimb miliţienii aveau ce aveau cu el: îl băteau tot
timpul, din te miri ce motiv, iar uneori îl mai şi ridicau de pe stradă şi-l
transportau la „mititica”. Omul îndura cu stoicism loviturile, strângea
din dinţi şi-şi vedea de treabă mai departe. După lunile de şedere în
puşcărie se întorcea la cartoanele sale, de data aceasta ras în cap şi cu o
vagă alură de sfânt. După mai multe ridicări şi reveniri ajunsese atât de
închis în sine, încât nu mai vorbea absolut cu nimeni, decât atunci când

15
 SORIN GRECU

era strict necesar. Oare închiderea aceea în sine să se fi declanşat odată cu

bătăile primite? Nimeni nu poate şti... De multe ori, vara, putea fi văzut
făcând baie în fântânile arteziene ale oraşului. Zona sa de acţiune era
Piaţa Cipariu, cartierul Gheorgheni şi fosta stradă Pata.
Acum, la 74 de ani, Flaviu a ajuns o umbră. Îşi târăşte cu greu
căruciorul mereu doldora de cartoane. Se aşază lângă atelaj, pe o bordură
din Piaţa Cipariu, în faţa unui magazin alimentar. Locul său preferat de
cerşit. Contemplă mulţimea. Câte un trecător îi mai dă un sandvici sau
nişte bănuţi. Primeşte totul cu o înclinare de cap după care recade în
apatie. Mă priveşte ca un animal care îşi simte sfârşitul aproape, însă
nu poate transmite nimănui acest lucru. Îl abordez, dar fără prea mult
succes. Răspunde la întrebările mele, monosilabic, nu înainte de a mă
întreba dacă sunt de la „Sfat”. Îi răspund că nu, lucru care-i provoacă
vizibil dezamăgire.
Îl întreb unde locuieşte. Îmi spune, arătând cu degetul: „Acolo, pe
Nămoloasa numărul 10, la Centru”. Mă întreabă din nou, în speranţa că
ar fi rost de vreun ajutor, dacă m-a trimis părintele? Şi arată cu mâna către
Catedrala Greco-catolică din vecini. Pentru că răspunsul meu negativ îl
nemulţumeşte, consideră că discuţia noastră a luat sfârşit. Aşa că se ridică,
îşi ia în primire căruciorul şi o ia şontâc-şontâc spre centru.
Câteva minute mai târziu, Florin Isac, diacul catedralei Greco-
catolice îmi confirmă ceea ce constatasem şi eu: nimeni n-a reuşit
vreodată să dialogheze cu Flaviu altceva decât pe teme strict uzuale.
Mai spune că până nu demult bătrânul mai venea pe la biserică după de-ale
gurii sau ceva mărunţiş, dar de-o bună bucată de vreme, fiind foarte
slăbit, n-a mai ajuns la el.

Domnuţă, „nababul” cartoanelor

Mă îndrept spre Piaţa Mihai Viteazu, unde întâlnesc un alt
celebru reciclator de cartoane al Clujului, Horaţiu Domnuţă, poreclit
„nababul”. Cară după el un cărucior supraîncărcat de cartoane, pe care

16
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

le duce spre vânzare la un centru din vecini. Am auzit despre el că ar fi

făcut avere doar din vânzarea cartoanelor.
Ştie că sunt jurnalist, însă refuză cu încăpăţânare orice tentativă a
mea de a-i face vreo fotografie sau de a-l filma. Ar accepta acest lucru şi
şi-ar povesti chiar şi viaţa, cu lux de amănunte, dar numai dacă i-aş oferi
pe loc suma de cinci sute de euro. Mă ameninţă în schimb cu tribunalul,
în caz că-l imortalizez împotriva dorinţei lui. Apoi, ca să reflectez la
propunerea lui, mă incită scoţând de sub bluză diploma de absolvent al
Politehnicii clujene, prinsă în ţiplă. Îmi strigă, batjocoritor: „Vezi, sunt
de profesie inginer, şi-am mai făcut şi un an de Ştiinţe Economice. Şi tu
chiar vrei să-ţi dau pe gratis povestea vieţii mele?”.
Îl las în plata Domnului. E limpede, omul e chitit numai pe bani.
În timpul dialogului nostru, apare Eugen Vereş, şeful unei importante
firme de salubritate din oraş. Mă trage deoparte şi-mi oblojeşte amorul
propriu. Îmi spune să-l las în pace, fiindcă Horaţiu Domnuţă e foarte
sucit, dar în schimb îmi va povesti el câte ceva despre acesta. Îşi aminteşte
că Horaţiu a fost, la vremea lui, cel mai bun student la matematică din
facultate, avea un viitor frumos în faţă, dar brusc, după absolvire s-a
întâmplat ceva cu el şi omul nu şi-a mai urmat vocaţia. „Cert e că la
această oră trăieşte numai din vânzarea cartoanelor, suntem într-un fel
prieteni, îl ajut mereu. Le-am spus angajaţilor de la firmă să-l anunţe
când găsesc mai multe cartoane în acelaşi loc, ca să poată să trăiască şi
el. Ce m-a şocat mai tare a fost însă răspunsul pe care mi l-a dat el într-o
zi când m-am oferit să-l angajez la mine, la rampa de gunoaie de la
Pata-Rât. M-a întrebat cu obrăznicie ce salariu pot să-i dau. I-am spus,
în glumă, că treizeci de milioane. El mi-a replicat atunci, lăsându-mă
perplex, că e prea puţin, fiindcă face pe lună cel puţin cincizeci.”

Ilie şi Loţi, doi fraţi boschetari

Întâmplarea a făcut ca în urmă cu mai bine de zece ani să întâlnesc,
în satul Moara de Pădure din comuna Băişoara, un personaj ciudat. Se

17
 SORIN GRECU

numeşte Ilie şi este considerat de toată lumea „nebunul satului”, pentru

că vorbeşte mai mult prin citate şi umblă desculţ de peste douăzeci de
ani, indiferent de anotimp. Însă omul pare nebun de legat doar la prima
vedere, căci după o analiză mai atentă reiese clar că este o victimă a
miliţiei ceauşiste.
Povestea lui o s-o relatăm, pe larg, ceva mai târziu, însă un lucru
pe care l-am aflat abia recent este că Ilie e fratele unui alt renumit
boschetar al Clujului, Loţi. Un personaj care, lucru rar, a supravieţuit
şi el vremurilor vechi fără a se fi „erodat” fizic prea mult. Acest Loţi,
spre deosebire de Ilie, nu poate fi abordat în niciun fel şi frapează prin
faptul că umblă perpetuu încotoşmănat cu vreo trei-patru paltoane şi
perechi de pantaloni. Chiar şi vara îl vezi în această ţinută, cu o mulţime
de boccele asupra lui. E exact opusul fratelui său de la Muntele Băişorii.
Dacă încerci cumva să vorbeşti cu el, te înjură sau te scuipă – iar dacă
insişti, te poţi trezi şi cu un bolovan în cap.

„Oracolul” Ilie
Descindem în cătunul Moara de Pădure şi întrebăm primul localnic
unde-l putem găsi pe Ilie. Suntem trimişi la verişoara lui, Paraschiva
Irimie, cea care are grijă de bărbat. Ajunşi la gospodăria acesteia, ne
întâmpină chiar personajul nostru. Mult mai bine îmbrăcat decât data
trecută, dar tot desculţ, deşi afară sunt zero grade. Mai fusesem, în urmă
cu 10 ani în sat, atras de neobişnuita lui aptitudine, dar atunci n-am
putut vorbi prea multe cu omul, fiindcă minţile lui erau rătăcite, vorbea
total incoerent. Cu toate acestea, în momentul când m-a zărit mi-a spus
imediat pe nume şi mi-a amintit un lucru pe care nu-l reţinusem: data
exactă a vizitei precedente.
Apare şi Paraschiva, o femeie uscăţivă, pe care o rugăm să ne
povestească despre Ilie. Începe ea: „Băiatul ăsta o-nvăţat bine la şcoală,
o făcut şapte clase până când i-o murit amândoi părinţii, altfel poate că
ar fi terminat şcoala. După ce şi-o pierdut părinţii, i-o murit şi-un frate,

18
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

da’mai are unu’, la Cluj, pe care nu l-a văzut nimeni, de mult timp. Şi
de ăla ştiu că-i tot bolnav la cap, nu ştiu ce are, doar că nu-i bine cu el.
Eu – cu Ilie – m-am străduit să-i fac pensie şi am umblat împreună pe la
Cluj, la clinici, astfel că până la urmă am reuşit. Acum stă acolo, în casa
părintească”. Şi femeia arată cu degetul către o casă veche, cu o troiţă
ruginită în faţa porţii.
Intervine în discuţie Ilie, schimbat în bine şi mult mai înfloritor
decât în urmă cu 10 ani: „N-am învăţat chiar aşa de mult cum aş fi vrut,
dar de-mi dădeam mai bine interesul ajungeam cel mai mare de pe tot
muntele ăsta.”
Apoi deviază de la subiect şi începe să delireze: „Cel mai bun
la învăţătură o fost un rus, Ulianov, care o absolvit universitatea cu
medalie de aur.” Îmi înşiră apoi de-a valma diverse date din istorie,
muzică şi geografie, desprinse parcă din manualele şcolare. Apoi, îmi
spune, parcă iluminat: „Cunosc pe de rost filosofia lui Hitler, cel mai rău
om de pe această lume. Himmler a lăsat să se înţeleagă că a participat la
construcţia nazismului numai ca să rămână în viaţă. Hitler ăsta o fost un
bărbat cu inima de fier, aşa cum o fost şi Stalin.”

„Adevărul zace îngropat în adâncuri...”

Apoi îmi arată, supărat, o clădire aflată în paragină: „Staţia asta
de asfalt o fost făcută în 1980, dar li s-o terminat materialele şi n-o
mai lucrat. Ăla care o stat aici o avut femeie jidovancă şi-o plecat în
Palestina. Aici trebuia făcut un popas pentru turişti cu dormitor şi
magazin, dar nimănui nu-i pasă de asta. Apăi domnule dragă, cine să
vină cu idei? Ştii ce o zis Stalin? De nu ştii, te învăţăm, de nu poţi, te
ajutăm, de nu vrei, te obligăm. Aşa ar trebui făcut în România, acum,
ca-n Rusia lui Stalin.”
Îmi arată câmpurile nelucrate, de la marginea satului: „Pe parte
s-o deşteptat lumea, domnule, şi pe-o parte s-o prostit. Ştii din ce
cauză? O rămas locurile nelucrate şi neadministrate. Înainte semănam

19
 SORIN GRECU

grâu, cucuruz, tot ce trebuie, iar din magazin cumpăram doar poprică,
oloi, sare şi oţet. Nu ca amu’ când oamenii trăiesc numai din magazine
şi banul n-are valoare… Înainte banul avea valoare. Şi nu erau oamenii
prăpădiţi, domnule”.
Îl întrebăm în ce mod i s-a declanşat boala psihică de care suferă.
Îmi spune: „Am fost bătut de miliţie de trei ori, ca hoţii de cai. M-au
bătut prima dată cu un băţ ca degetul, după aia m-o bătut cu bulanul ăla
de gumă. O dat peste tot: peste picioare, peste cap, peste mânuri şi de
atunci m-am stricat un pic de cap.”
Vreau să aflu de ce umblă numai desculţ, indiferent de anotimp.
Răspunde: „Amu-s vreo douăzeci şi doi de ani de când umblu numai
desculţ – şi nu mi-e nici frig la picioare. Nu suport papucii şi trebuie
să-i scot imediat. Aşa, desculţ, am fost de şapte ori la Cluj, ca să-mi fac
pensie – şi am văzut multă lume cum râdea de mine. Dar nu-i înţeleg
deloc de ce fac asta. Nişte oameni prăpădiţi, fără cap”, remarcă bărbatul,
dând din mână cu lehamite.
Încheie Ilie apoteotic: „Deja îs prea mulţi oameni pe această lume,
trebuie să se termine odată cu noi. Democrit, cel mai mare filosof al
antichităţii a clamat: «Nu cunoaştem nimic sigur. Adevărul este îngropat
în adâncuri…»”.
Cu citatul din Democrit în memorie, părăsim cătunul Moara
de Pădure, gândindu-ne că Ilie nu e chiar atât de nebun după cum se
spune. Şi încercăm să ne imaginăm cum ar fi arătat viaţa lui dacă n-ar fi
fost distrusă de soartă şi de comunism...

20
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Clujul real: trei povestiri „crepusculare”

Vasile Ţurlea

Mihaly, un personaj desprins parcă din romanele lui Marquez,

îşi face veacul prin zona centrală a Clujului. E poreclit „tatăl
porumbeilor”, fiindcă păsările îl ascultă şi-l asaltează, de parcă le-ar
vorbi pe limba lor. Vasile Ţurlea e un bărbat de 80 de ani care s-a
îmbolnăvit grav din cauza şicanelor vecinilor, care au durat opt ani de
zile. Asta pentru că iubeşte în exces trandafirii, pe care-i cultivă în
faţa blocului. Cel de-al treilea personaj, Ovidiu Ursache este un celebru
„lotru” care, până când s-a pocăit, fura de la bogaţi şi-şi împărţea
„prada” cu cei săraci.

21
 SORIN GRECU

Mihaly, omul care se înţelege cu păsările

Călătoresc spre centrul Clujului într-un troleibuz supraîncărcat.
La un moment dat, simt lângă mine o prezenţă oarecum familiară.
Remarc instantaneu un personaj celebru al Clujului, pe Mihaly, „tatăl
porumbeilor”, cel ce hrăneşte zilnic sutele de porumbei din zona
„zero” a municipiului. E îmbrăcat în aceleaşi straie pe care le poartă de
când îl ştim, lucioase de atâta purtat – dar totuşi curate. În spate poartă
un rucsac arhaic şi-ntr-o mână ţine o cârjă. La prima vedere pare un
boschetar – precum atâţia alţii care-şi fac veacul prin centrul oraşului –
însă, după o examinare mai atentă, mi-am dat seama că omul e altceva
decât pare. În mod inexplicabil pentru mine – pentru că nu schimbaserăm
vreo vorbă până atunci – îşi dă jos cu dificultate rucsacul, îl deschide
şi-mi arată o pungă cu grăunţe. „Astea-s pentru bieţii porumbei,” îmi
mărturiseşte el. Ajungem amândoi la destinaţia noastră, staţia de la
magazinul „Sora”. Coborâm din troleibuz. Afară plouă urât, insistent,
ploaia durează de vreo trei zile şi oraşul e destul de pustiu în această
dimineaţă. Îmi face un semn să-l ascult. Priveşte tot timpul în sus, către
cerul de plumb. La un moment dat îmi spune: „M-au şi filat deja. Uite-i
cum vin către mine...” Într-adevăr, chiar deasupra capului nostru, pe o
streaşină se aşează vreo trei porumbei. Stau din profil, iar ochii le joacă în
cap ca nişte mărgele. Alţii vin în goană, dinspre catedrala Sfântul Mihai,
rotindu-se la câţiva metri de capetele noastre. Fluieră spre ei într-un mod
ciudat, gutural, după care scoate doi-trei pumni de grăunţe din pungă
şi-i aruncă pe trotuar, în spatele unui chioşc de ziare. Porumbeii se
reped pe grăunţe. Îmi explică el: „M-au aşteptat, îmi cunosc traseul pe
care vin în centru în fiecare dimineaţă. Sunt flămânzi, fiindcă e vremea
grea – şi pe ploaie nu prea găsesc de mâncare. Nici oamenii nu găsesc de
mâncare în ziua de azi, d-apoi ei, săracii.” Fascinat, îl întreb, în timp ce
mă îndrept împreună cu el spre catedrală, dacă poate să-i diferenţieze.
Răspunsul lui e de-a dreptul surprinzător: „Îl ştiu pe fiecare dintre ei şi
trebuie să ştiţi că au temperamente diferite unul de altul, exact ca noi,

22
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

oamenii. Unii sunt mai şovăielnici, în funcţie de ce au păţit în viaţă, alţii

mai duri şi mai nesimţitori.” Ajungem în spatele catedralei şi observ că
în jurul său se iscă panică. Zeci de porumbei năvălesc flămânzi spre noi,
din toate părţile. Îmi semnalează o turturică, retrasă de grup care nu
mănâncă nimic: „Asta-i sălbatică, e nouă aici şi trebuie să-i dau personal
de mâncare.” Scoate un pumn de grăunţe şi se îndreaptă încet către ea,
după care-i aruncă, uşor în apropiere, grăunţele. Pasărea capătă puţin
curaj şi, în sfârşit, ciuguleşte din ele.
Incitat de personaj, îl întreb câteva lucruri, din ce trăieşte, cine
e şi dacă a avut vreodată serviciu. Brusc, observ că se închide în el,
suspicios. Constat, aşadar, că dialogul cu oamenii nu-i prea prieşte. Îmi
spune în treacăt că n-are „decât” două meserii, după care mă ignoră total.
E limpede, am depăşit bariera peste care mi-a permis, la un moment
dat, s-o trec. Aşa că, uşor jenat, mă retrag şi îl las să se desfăşoare mai
departe în „imperiul” său atât de ciudat, unde e cu adevărat rege...

Ţurlea, „santinela” trandafirilor

Sun la interfonul familiei Ţurlea situat la parterul blocului de
pe Aleea Borsec din cartierul Gheorgheni. Trec pe lângă uriaşele tufe
de trandafiri „căţărători”, de un roşu intens, care formează o boltă la
fiecare din cele patru scări ale imobilului. Nu pot să nu remarc şi grădina
superbă de flori din aceeaşi specie, care tronează în faţa blocului. Peste
tot persistă în aer un miros îmbătător de trandafiri. Îmi deschide un
bărbat în vârstă de 80 de ani, cu ochelari, sprijinit într-un baston. Se
mişcă extrem de greu şi fiecare pas îi este însoţit de o grimasă de durere.
Mă pofteşte într-o locuinţă întunecoasă, bătrânească, iar pe masa din
sufragerie domină o vază cu trandafiri... de plastic, asta pentru că Ţurlea
nu se îndură să-i sacrifice pe cei naturali, de afară. Omul face parte, fără
nicio îndoială din specia inocenţilor şi în orice epocă sau regim s-ar fi
născut ar fi fost, fără îndoială, sortit să trăiască în postură de victimă.
Îmi mărturiseşte din start că soţia lui a decedat în urmă cu trei ani, după

23
 SORIN GRECU

mai bine de cincizeci de ani de căsnicie, şi că de atunci trăieşte singur.

Îşi începe acesta relatarea: „Băiatul meu s-a mutat împreună cu familia
lui chiar în vecini, în blocul «Interservisan». Aşa că ne-am vândut şi
noi, în 1992, casa de pe strada Fierului şi ne-am mutat aici. La vechea
locuinţă am avut o mică grădină, unde am cultivat de toate: de la ceapă,
pătrunjel şi tot ce era nevoie într-o gospodărie până la viţă-de-vie şi
flori. Soţia s-a îmbolnăvit de cancer la vârsta de 31 de ani însă, din
fericire, un renumit medic din Cluj a vindecat-o. Iar ca să uite de boală,
obişnuia să cultive cu mult drag, alături de mine, grădina. Pe deasupra,
în vremurile acelea de criză alimentară ţineam şi câte doi porci pe an,
pe care-i sacrificam atunci când era nevoie.” Despre Iuliana mai spune
că a fost de meserie dactilografă, însă pentru că nu a vrut să devină
membră de partid a fost repartizată la munca „de jos” la Întreprinderea
„Someşul” Gherla, unde fabrica spiţe de bicicletă. Până la urmă s-a
pensionat pe motive medicale, după 18 ani de muncă.
Ţurlaş a fost la viaţa lui impiegat de mişcare în mai multe staţii
CFR din Ardeal precum: Stana, Gherla, Teiuş, Aghireşu, Oradea. De
fiecare dată, după cum i-o cerea slujba, s-a mutat în localitatea respectivă
împreună cu soţia, copilul şi, pe deasupra, şi soacra! „Ne-am înţeles
extraordinar cu soacra, contrar a ce se spune despre soacre”, adaugă
el, zâmbind cu nostalgie. După decenii de trambalări, povesteşte că
ultimii 17 ani de activitate şi i-a petrecut la Regionala CFR Cluj, unde
s-a ocupat de dirijarea şi repartizarea locurilor din tren către fiecare
staţie în parte. A avut un total de 44 de ani şi jumătate de muncă, numai
în prima grupă de clasificare, ca dovadă viaţa lui n-a fost prea uşoară.
Spune că după mutarea în blocul de pe aleea Borsec, a crezut că va
avea parte de bătrâneţi liniştite. Însă până la urmă s-a dovedit contrariul.
Obişnuit cu viaţa de la casă, Ţurlea s-a apucat să facă benevol toate muncile
necesare din jurul blocului: cositul ierbii, tunderea gardului viu şi îngrijirea
celor trei butuci de trandafiri, rămaşi acolo din vremuri primordiale.

24
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Probabil că vecinii au luat bunătatea mea ca pe-un semn de

prostie”, exclamă revoltat Ţurlea. Apoi continuă: „Pe lângă cei trei
butuci pe care i-am găsit în faţa blocului am mai cumpărat câţiva şi am
reuşit, în scurt timp să încropesc o grădină frumoasă şi atrăgătoare.
Am investit şi în diverse scule, tocmai pentru ca să avem – eu şi soţia
mea – o ocupaţie la pensie. Dar tocmai din cauza grădinii liniştea mea a
dispărut. Într-o zi surprind un poliţist că rupe de zor trandafirii pe care
i-am crescut cu atâta devotament. Îi strig: «Domnule, lasă trandafirii, că
nu te-ai înţepat în ei ca să-i creşti.» Mi-a răspuns în batjocură: «Mă înţep
acuma...» Şi a continuat să-i rupă, fără să-i pese de mine.”

„Am pierdut războiul nervilor...”

Spune că, în scurt timp, au început să-l tracaseze şi copiii din zonă,
care i-au prins slăbiciunea şi şi-au dus acţiunile până dincolo de limite.
„A început un război al nervilor care a durat circa opt ani. Au ajuns să
vină şi să-mi distrugă grădina copii din întreg cartierul, pentru că mă
considerau un subiect predilect de distracţie,” continuă el. Îmi arată
un album cu poze în care apăreau „barbarii” surprinşi în acţiune, dar
şi grădina care fusese devastată, într-o noapte, de un „comando”. „Au
făcut asta ca să se distreze de mine şi, pe lângă faptul că mi-au distrus
toţi trandafirii, mi-au aruncat în mijlocul grădinii şi un bolţar de 12
kilograme,” adaugă bărbatul. Ţurlea îi înregistra, fotografia şi chiar filma
pe „terorişti” ca să arate imaginile – nu poliţiei, fiindcă nu intenţiona să
le facă rău, ci părinţilor acestora. În anul următor, la a doua „recoltă”
de trandafiri, acesta ajunsese să lege cu fire subţiri de bobină fiecare fir
de trandafir în parte – şi pe toate la o alarmă de bicicletă. Pregătit astfel,
de parcă ar fi participat la o acţiune militară, Ţurlea aştepta căderea
nopţii şi apariţia „duşmanului”. Povesteşte bărbatul, ieşind brusc din
apatia în care zăcuse până atunci şi scoţând alarma despre care vorbea
dintr-un sertar: „Într-o noapte, pe la zece-unsprezece, vine unul ca să
rupă trandafiri. Pune mâna pe fir şi începe alarma să sune. Când aude

25
 SORIN GRECU

sunetul asurzitor, şocat, hoţul sare peste gardul viu, iar ceilalţi patru,
care-l aşteptau în părculeţul din vecini au strigat doar atât: «Ne-au prins!».
Eu am fost imediat pe ei şi, în loc să-i lovesc sau să le fac ceva, i-am
întrebat doar atât: «De ce sunteţi atât de răi şi încercaţi să distrugeţi
trandafirii?», Lupta aceasta inegală, de opt ani – spune Ţurlea – a dus
până la urmă la un rezultat crunt: soţia i-a murit, de necaz, iar el a
suferit o semiparalizie. Constată bărbatul, cu tristeţe: „De trei ani de
zile genunchii-mi sunt praf şi obosesc tot timpul. Ideea e că m-am
îmbolnăvit din cauză că am iubit prea mult aceste flori, înfruntând
răutăţile oamenilor. Am colecţionat până acum unsprezece mingi de
fotbal, le am pe toate în pivniţă. Mi-au spart de nenumărate ori geamurile
şi mi-au distrus grădina, aşa că le-am confiscat mingile şi nu le-am mai
înapoiat niciodată proprietarilor. Măcar atât să fac şi eu.” Îmi spune în
continuare că a vrut de câteva ori să vândă apartamentul, ca să scape
din infern, dar de fiecare dată a avut ghinion: „Odată, chiar înainte să
semnez contractul cu o familie care mi-a oferit un preţ incredibil de
bun – avea copii cu bani mulţi în America –, dar vecinii de la etaj, numai
de-al dracului, au început un vacarm de nedescris. Atunci oamenii şi-au
cerut scuze şi mi-au spus că tocmai de zgomotele vecinilor de la cealaltă
locuinţă au fugit, sperând că aici îşi vor găsi liniştea. Şi duşi au fost.” Îl
complimentez pe Ţurlea spunându-i că totuşi, locul îmi pare o oază de
liniştite, iar grădinile din faţa blocului reprezintă, în opinia mea, nişte
puncte de referinţă pentru cartier. Explică el, nu fără să se împăuneze
puţin: „Desigur, eforturile mele au dat până la urmă roade şi oamenii de
la celelalte scări, vrând-nevrând au început să mă imite. Dar vă rog să mă
credeţi, preţul a fost prea mare pentru mine şi familia mea. Trandafirii
au însemnat pentru noi mai ales un mod de a îndepărta ideea de boală
şi de a fi tot timpul cu gândul la altceva. Acum am rămas singur, doar
cu muzica simfonică şi restul de grădină în care se mai află doar câţiva
trandafiri. Pe care mi i-a ciupit şi ploaia cu grindină de alaltăieri”. Apoi
adaugă, recăpătându-şi repede postura de damnat, care i s-a potrivit, se

26
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

pare, ca o mănuşă de-a lungul vieţii: „Spre deosebire de alte dăţi, nu mai
reacţionez, orice s-ar întâmpla, ca să nu mă îmbolnăvesc mai rău. Chiar
ieri am surprins o proprietară de la scara vecină cum a tăiat câteva fire
de trandafiri de la mine, ca să şi-i pună în vază. Nu i-am zis nimic, deşi
puteam să-i atrag atenţia că şi la scara ei sunt destui trandafiri frumoşi
şi putea să-i rupă de acolo...”.

Ovidiu Ursache, un „Robin Hood” al Clujului

Deşi relativ tânăr – are doar 45 de ani – Ovidiu Ursache e un
personaj legendar al urbei. Îl întâlnesc recent şi mă frapează ţinuta lui
extrem de îngrijită. E îmbrăcat bine, are dinţii puşi şi o faţă proaspătă,
semn că l-a abandonat pe zeul său preferat, Bachus. Îl întreb cărui fapt
i se datorează transformarea, fiindcă la o întâlnire anterioară, după
externarea de la Sanatoriul de tuberculoşi de la Săvădisla arăta de-a
dreptul deplorabil. Îl mai întâlnisem o dată şi la penitenciarul Gherla,
când am realizat reportaje legate de viaţa celor întemniţaţi acolo. Am
fost şocat atunci la vederea lui, era o umbră a bărbatului cuceritor de
odinioară, escrocul care fermecase nenumărate femei şi le luase apoi
economiile sau bijuteriile pentru a le împărţi, cu dărnicie, la te miri ce
nevoiaşi – sau pe la golanii din centru. Îmi răspunde, uşor stânjenit,
că de o bună bucată de timp şi-a dedicat viaţa lui Cristos, încercând
să-şi uite faptele din trecut. Mai mult, lucrează la o mare firmă
transnaţională şi, ca să elimine orice urmă de ispită, participă frecvent
şi la şedinţele Alcoolicilor Anonimi. Sunt şocat de această transformare
spectaculoasă şi-l invit la o cafenea ca să povestim puţin despre trecutul
său tumultuos. Acceptă cu bucurie, de parc-ar vrea să scape de o povară
de pe suflet şi, cu un ceai în faţă, îşi începe confesiunea: „Ştii şi tu
bine, eram poreclit ba Robin Hood, ba OVIDEO, de la video-urile pe
care nu le mai returnam niciodată posesorilor. Le împrumutam – vorba
vine! – pentru o noapte. Pe vremea lui Ceauşescu, un video valora cât
o jumătate de Dacie şi se făceau mulţi bani din proiecţiile clandestine

27
 SORIN GRECU

care se organizau pe la diverse apartamente. Eu împrumutam video-ul

de la oameni – vezi Doamne pentru proiecţii, dar a doua zi îl şi vindeam
cu şaizeci la sută din preţ.” Ţin minte că Ovidiu avea atâta „vrăjeală” în
el încât odată a reuşit să-l zăpăcească de trei ori pe un amic, fentându-l
şi luându-i video-ul de fiecare dată când avea chef. „Aveam un calcul
clar în minte, mă bazam pe faptul că tuturor le era frică să meargă
la miliţie – şi lucrul acesta nu dădea greş niciodată”, explică bărbatul.
Paradoxal, acesta era opusul infractorului clasic. Copil de bani gata, cu
tatăl director comercial la „Centrofarm” şi vilă pe strada Republicii,
Ovidiu fura sau escroca doar din plictiseală. Mărturiseşte acesta, cu o
sinceritate debordantă: „Aveam acasă tot ce-mi trebuie. Dacă la şcoală
ceilalţi colegi primeau un leu-doi ca să aibă de îngheţată, eu nu aveam
niciodată la mine mai puţin de douăzeci. Toate prostiile le-am făcut de
dragul aventurii, eram un boem, iar banii de pe «ţepe» îi cheltuiam dând
tuturor de băut la «Pescarul» sau la «Pelişor». De asemenea, îi ajutam
mult cu bani şi ţigări pe studenţii săraci de la căminele Avram Iancu.”
Ovidiu a absolvit treapta întâi la Liceul „Nicolae Bălcescu”,
la secţia sportivă, fiind coleg cu elevi care au ajuns între timp
personalităţi de prim rang ale Clujului de astăzi. Renumită în epocă
e şi fuga lui cu o colegă de clasă, pe când era în ultimul an la Liceul
„George Coşbuc”, evadare care l-a costat exmatricularea. Zâmbeşte
Ovidiu: „Am fugit cu o fată de la secţia germană până la Ocoliş,
localitate aflată în drumul spre Câmpeni, şi am stat ascuns împreună
cu ea o săptămână la cabana Buru. După ce ni s-au terminat banii,
ne-am întors la Cluj şi am suportat împreună consecinţele.”

Prieten cu golanii şi prostituatele

Împăciuitor, tatăl său l-a iertat până la urmă, astfel că Ovidiu a fost
în stare să-şi continue nestingherit năstruşniciile prin centrul oraşului.
„Tata era un suflet mare şi îi sponsoriza permanent pe cei mai renumiţi
golani ai Clujului, pe Mono, veteranul puşcăriilor şi pe Papazu, fostul

28
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

coleg de celulă al fostului antrenor al naţionalei de fotbal a României,

Piţurcă, după ce acesta fusese condamnat pentru că jucase barbut,” se
laudă Ovidiu. Despre Papazu, renumitul golan care-şi făcea veacul prin
centrul Clujului, asasinat în urmă cu câţiva ani, povesteşte următoarele:
„Am fost coleg de puşcărie cu Titi, ucigaşul lui, şi acesta mi-a povestit
că l-a tăiat cu lama în vreo trei-patru locuri pentru că Papazu a vrut să-i
fure din picioare, pe când dormea, o pereche de bocanci noi.”
Îmi pomeneşte o altă figură din centru, Mitică, unul dintre cei
mai puternici bătăuşi ai vremii, detronat intempestiv, după decenii de
dominaţie, cu o lovitură de picior, de către Mişu „Kaizer”, practicant de
kung-fu. Scena s-a petrecut în fostul restaurant-grădină de vară „Boema”,
astăzi aflat în ruină. Apoi oftează, ca şi cum ar fi nemulţumit de nedreptăţile
lumii în care trăim: „Mulţi dintre golanii din centru de pe vremea lui
Ceauşescu şi-au schimbat după revoluţie imaginea – şi au devenit patroni
şi oameni de afaceri cu acte în regulă”. Ţine să-mi amintească şi de una
din marile lui iubiri, celebra Ildi „Blonda”, prostituata oficială a Clujului
de pe vremea comuniştilor dar şi de Nuşi, cea cu viaţă dublă – care
peste zi lucra ca asistentă medicală la un spital, iar noaptea se prostitua
împreună cu Ildi la Hotelul „Napoca”. Despre Nuşi spune că, asemeni
multor fete de teapa ei, la această oră e nevasta unui şeic din Dubai, cu
care are doi copii. Despre Ildi îmi spune următoarele: „Era prostituată
de lux pentru arabi şi italieni şi-şi câştiga «biletul de voie» prestând
pe sub masă la «Portocală», recepţionerul, şi la diferiţi băieţi cu «ochi
albaştri». Pentru că eram drăguţel şi «dotat» Ildi îmi pusese gând rău
încă de când abia împlinisem 19 ani, aşa că nu am avut cum să-i scap.
E o femeie deşteaptă, are şi un an de «Poli» şi cunoaşte vreo şapte
limbi străine, încă de pe vremea lui Ceauşescu, iar în poşetă deţinea în
permanenţă un adevărat arsenal de instrumente erotice. Pentru mulţi
bărbaţi ai vremii, ea a însemnat un adevărat «paradis». Actualmente e
stabilită în Danemarca, unde s-a măritat cu un patron de hotel, care nu-i
ştie trecutul. În 2008 m-a vizitat într-un Ferrari roşu, iar anul trecut într-un

29
 SORIN GRECU

Bentley. Eram internat la Sanatoriul de la Săvădisla. Să fi văzut cum

se uitau bolnavii când a apărut, mai frumoasă decât oricând, în ciuda
celor 51 de ani ai săi. Spunea că şi în anul acesta se întoarce, prin luna
octombrie...” Îl întreb cum a avut „norocul” să se îmbolnăvească de
TBC. Îmi răspunde că a avut o iubită vietnameză care i-a transmis TBC
ganglionar şi cerebral, aşa a ajuns la Săvădisla, „locul de unde nu ieşi
decât cu picioarele înainte”. Se consideră o excepţie fericită, datorită
faptului că Dumnezeu l-a ajutat să se lase de băut şi de golănii. Şi tot
datorită acestui fapt s-a vindecat complet şi de TBC. Despre puşcăriile
lui, îmi mărturiseşte că, paradoxal, deşi a comis atâtea delicte pe vremea
lui Ceauşescu, nu are la activ decât două condamnări: una ispăşită în
anul 2001 pentru înşelăciune şi o alta în 2003, după ce vânduse o maşină
care nu era a lui.
Mă despart de Ovidiu cu convingerea că fondul acestui om este
curat, însă datorită sensibilităţii sale, lumea atât de „pestriţă” din centrul
Clujului a ajuns cu timpul să-l vicieze. Şi, ca să mă convingă cât de
mult s-a schimbat în bine, scoate dintr-o pungă o Biblie, pe care mi-o
arată. „O studiez împreună cu colegii din grup, la sediul «Alcoolicilor
Anonimi»”, spune el după care dispare în mulţime.

30
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Ultimii iluzionişti ai Clujului:

Belloni şi Ernesto

Maestrul Belloni

La cei 61 de ani ai săi, Belloni este singurul iluzionist activ al

Clujului. Ernesto a împlinit deja 78 şi, din cauza sănătăţii şubrede, şi-a
încetat, de ceva vreme, activitatea. Belloni visează show-uri mai numeroase,
din ce în ce mai reuşite, cu un public entuziast, care să rămână cu gura
căscată la numerele lui. În schimb, visul lui Ernesto este să-şi înfiinţeze o
şcoală de iluzionism, pentru ca meseria pe care a practicat-o timp de 60
de ani să nu treacă în uitare. Cei doi spun însă, la unison, că magicianul
este un actor care – pe scena improvizată şi decorată aproape întotdeauna
cu propria recuzită – trebuie să-şi joace rolul până la capăt…

31
 SORIN GRECU

Responsabil cu „agitaţia vizuală” la „Armătura”

Bella Ledniczky sau, mai bine zis, maestrul Belloni nu este iluzionist
dintotdeauna. Pe vremea comunismului se ocupa cu tot ce era legat de
„agitaţia vizuală”, la întreprinderea clujeană „Armătura”. Absolvent al
Şcolii Populare de Artă şi grafician pe cartea de muncă, el avea ca obligaţie
de serviciu confecţionarea de lozinci, machete, panouri sau standuri
expoziţionale, folosite când era vorba de prezentarea fabricii la diferite
evenimente. Cel mai mare succes l-a repurtat cu lozinca principală a
tribunei oficiale, cu ocazia vizitelor lui Ceauşescu, pentru că „tovarăşii”
de la partid nu acceptau pe altcineva să o confecţioneze decât pe cei
de la „Armătura”. Adică, practic, pe el. Povesteşte, zâmbind, maestrul:
„Atunci, în preajma sosirii «şefului» era o agitaţie de nedescris, pentru
că literele lozincii trebuiau terminate în două-trei zile. Mi se punea tot
ce-mi doream la dispoziţie, iar o armată de ingineri lucra sub comanda
mea. Trebuie să ştiţi că munca nu era deloc uşoară: fraza trebuia să aibă
o lungime de 20-30 de metri iar fiecare literă depăşea înălţimea de un
metru. Şi eu trebuia să le potrivesc în aşa fel încât să arate bine şi din
punct de vedere estetic. Se vede că făceam lucrurile cum trebuie, fiindcă
eram mereu solicitat pentru confecţionarea lozincilor.”
Îşi continuă relatarea explicându-mi cum, după revoluţie, fabricile
au început să fie desfiinţate, iar oamenii au început să fie disponibilizaţi,
rând pe rând. Aşa că a încercat şi el să se orienteze. Prin 1987 fusese
într-o vizită la Budapesta, împreună cu fiul lui pe atunci în vârstă
de zece-unsprezece ani. Amândoi au fost, pur şi simplu, seduşi de
iluzionism, în momentul când au intrat într-un magazin de specialitate.
„Eu de atunci nu i-am mai cumpărat băiatului jucării, ci numai recuzită şi
numere de magie”, adaugă el. Precizează acesta imediat, observându-mi
mirarea: „Da, şi numerele de iluzionism sunt pe bani, fiindcă nimeni
nu-ţi dă secretele meseriei gratis”. La Budapesta, Belloni a tot căutat
o şcoală de iluzionişti dar nu a găsit-o decât pe cea a lui Rodolfo, un
scamator în vogă pe atunci, care avea vreo şase-şapte elevi. Însă n-a

32
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

apucat să frecventeze nici măcar un curs de-al său pentru că maestrul a

murit la scurt timp după aceea. În schimb, mărturiseşte Belloni, a învăţat
pe de rost multe din cărţile lui, iar cel mai interesant truc îl considera cel
cu mâncatul lamelor de ras: „La Budapesta numeroşi iluzionişti făceau
acest număr, dar cu lame false. Eu mi-am dorit să-l execut numai cu lame
adevărate. Până am învăţat acest truc am pilit mereu tăişul lamelor, ca să
nu mă tai. Şi totuşi, de câteva ori n-am scăpat fără diferite răni la gingii.”

„Om întreg” pentru iluzionism

Maestrul Belloni este şi un artist plastic de talent, iar întreaga
lui locuinţă e ticsită de sculpturi şi tablouri. A avut, până acum, trei
expoziţii personale şi câteva prezenţe la expoziţii internaţionale de
grup. Zăresc peste tot o mulţime de valize pline cu obiecte de recuzită.
„De când am început mai serios cu iluzionismul am renunţat la pictură,
pentru că iluzionismul solicită un «om întreg», adică devotat în totalitate
pasiunii sale. Eu am norocul că, fiind meseriaş, pot să-mi confecţionez
şi singur recuzita. Uite, valiza aceea e de fapt o măsuţă de lemn sculptat,
care, în timpul reprezentaţiei se ridică în aer şi pluteşte, la comanda
mea. Numărul acesta îl fac numai magicienii de la Las Vegas. Recent,
doi iluzionişti de la Bucureşti, veniţi să mă coopteze în Asociaţia
Magicienilor din România, au văzut numărul cu masa şi-au rămas «afiş».
Tot aşa, la un spectacol pe care l-am avut de curând la Muzeul de Artă
din Cluj, în momentul când masa plutea în aer, o japoneză din public
s-a ridicat de pe scaun şi a început să caute firele care o susţineau. N-a
găsit nimic, spre marea ei mirare, în hohotul de râs al audienţei.” Îmi mai
spune că tot el a confecţionat recuzita pentru un număr pe care doar
David Copperfield îl mai face: transformă, pe scenă, în faţa tuturor,
un porumbel într-un cocoş. Apoi hipnotizează cocoşul, îl culcă într-o
cutie, iar acesta doarme până când maestrul îl trezeşte. Însă Belloni are
şi multe alte trucuri originale, de pildă cel cu robinetul instalat în capul
unui copil. Povesteşte, amuzat, scamatorul: „Aleg un băiat din audienţă,

33
 SORIN GRECU

îi pun pe cap un colier la care e instalat un robinet. Deschid robinetul şi

pun un pahar dedesubt. Văd că apa nu curge din capul copilului. Apoi
iau sabia şi o «înfig» în capul voluntarului, aflat în stare de hipnoză, ca
să fac un orificiu. Răsucesc din nou robinetul şi, în sfârşit, apa începe să
umple paharul. În tot acest timp eu mimez cu cealaltă mână că aş folosi
o pompă. Din cauza efortului pantalonii îmi cad, lăsând la vedere nişte
chiloţi lungi, de clovn, iar publicul se distrează copios.” Belloni crede
că acesta e viitorul iluzionismului. În opinia lui vor avea viaţă lungă
numai numerele interactive, în care publicul participă la momentele
care se desfăşoară pe scenă. „Oamenii vor astăzi să vadă numere de
levitaţie, lucruri zburând prin aer, vor vizualizare,” continuă el. Adaugă
că a colaborat şi cu importanţi regizori ai scenei româneşti, printre ei
numărându-se Tompa Gabor, Vlad Mugur, Victor Ion Frunză şi mulţi
alţii. „De pildă, în spectacolul «Mantaua», regizat de Mona Chirilă am
realizat un truc unic: actorul principal juca îmbrăcat într-o manta şi
avea un joben în cap. La un moment dat, acesta se întoarce cu spatele
la public şi mantaua începe să crească, înălţându-se cu circa un metru.
După care, încet, încet revine la dimensiunea iniţială, iar actorul îşi reia
jocul. Un asemenea număr nu s-a mai făcut în România niciodată.”

Sclav în Japonia
Belloni a avut spectacole peste tot în ţară, dar şi în Italia, Germania
sau Israel. De pildă, povesteşte el, în Germania a făcut furori cu trei
spectacole, la baza militară americană de la Ramstein. Recent, a încântat
comunitatea românească din Tel Aviv, la invitaţia prietenului său Erwin
Ditroi, omul care, în perioada comunistă, a înfiinţat Muzeul de artă din
Cluj. Acesta s-a stabilit în Israel din 1984 şi a împlinit venerabila vârstă
de 92 de ani pe data de 19 iunie. „Zi ce coincide cu ziua de naştere a
mea şi a mamei mele”, adaugă acesta. Însă, explică el, cu aceeaşi plăcere
onorează şi invitaţiile clujenilor care organizează o petrecere la care
merg şi câteva numere de iluzionism. Necazul său este însă că invitaţiile
sunt din ce în ce mai rare, din cauza crizei economice.

34
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Îşi continuă Belloni istorisirea: „Cel mai greu mi-a fost între
anii 2001 şi 2002, când am avut un contract de şase luni, în Japonia.
Acolo am fost tratat, pur şi simplu, ca un sclav. Deşi în contract erau
stipulate doar două spectacole pe seară, ajunsesem să susţin între patru
şi opt, toate incluse în salariul meu de o mie de dolari pe lună. A fost o
perioadă cruntă, pentru că japonezii, cu mici excepţii, nu mă considerau
un artist – ci un angajat care trebuie să le aducă profit. În cele şase luni
de şedere nu am avut nicio zi liberă – şi la finalul fiecărui lună îmi
furau, practic din salariu costul meselor, astfel că rămâneam cu doar
750 de dolari. Sumă infimă, pe care fetele de companie din restaurant
o câştigau în doar câteva zile, fără să facă prea mare efort. Şi când te
gândeşti că puneam la bătaie întreg talentul meu şi recuzita pe care
mi-o confecţionasem singur. Uneori mai primeam – lucru mare pentru
japonezi – câte un ciubuc de 1.000 de yeni, costul efectiv a cinci-şase
sticle de bere. Din fericire, norocul meu a fost că mai făceam şi portrete
la clienţi. Aşa m-am „lipit” de un şef de restaurant, care, entuziasmat de
lucrările mele, ajunsese după o vreme să-mi aducă personal mâncarea
la cameră. Am fost atât de epuizat după întoarcerea din Japonia, încât,
după patru zile de călătorie, m-am prăbuşit într-un leşin care a durat
minute îndelungate. Fiul meu era lângă mine şi nu mai ştia cum să mă
salveze. Culmea, cel mai greu mi-a fost să parcurg – cu recuzită, bagaje
şi cadouri – distanţa dintre Aeroportul Otopeni şi Gara de Nord, fără
să pic victimă bandiţilor care pândeau şi abia aşteptau să mă jefuiască.
De pildă, fiindcă nu aveam tren spre Cluj, am fost nevoit să petrec o
noapte întreagă stând în picioare, în faţa gării. În loc să-mi închiriez o
cameră de hotel, unde aş fi fost extrem de vulnerabil la tâlharii pe care-i
vedeam în jurul meu şi-mi dădeau târcoale. Tupeu suprem, ajunseseră
să mă întrebe direct de unde vin şi câţi bani am.” Ne despărţim de
Belloni, nu înainte ca acesta să arunce o „bombă”: „În opinia mea,
preoţii din antichitate erau nişte magicieni, de fapt. Am descifrat enigma
«statuii vorbitoare», căreia credincioşii îi aduceau ofrande: de fapt era
o instalaţie dotată cu nişte tuburi, iar preoţii, aflaţi la o distanţă relativ
mare, comunicau prin ele cu cei ce se închinau la statuie. Sau povestea
35
 SORIN GRECU

toiagului din Biblie care devine, brusc, un şarpe. Acum ştim că există
specii de şerpi care, dacă-i apeşi pe cap, intră în catalepsie, arată ca un
băţ – şi când îi relaxezi, revin la mobilitatea anterioară.”

Ernesto, iluzionist „autorizat” din 1956

Ne despărţim de maestrul Belloni şi ne îndreptăm spre locuinţa
lui Ernesto. Ehrenwerth Ernest, cel mai vechi iluzionist din România,
locuieşte într-un apartament situat exact în clădirea din spatele
Prefecturii, lipită practic de ea. Suntem uimiţi, pentru că apartamentul
trebuie să valoreze o avere, dar Ernesto ne „linişteşte” din prima clipă
că nu e al lui, ci al unei doamne de la Bucureşti, care-l tolerează încă
vreo câteva luni, după care îl va arunca în stradă. „Am pierdut două
apartamente la divorţul din 1993, însă sper să-mi mai recuperez de la
fosta soţie două camere dintr-unul dintre ele, altfel, din 3 martie 2010,
când am termenul limită să părăsesc această locuinţă, sunt terminat,”
îmi mărturiseşte încă de la început bătrânul magician. Ne aşezăm
pe o dormeză veche, adâncită de atâta folosinţă. În cameră lucrurile
sunt aşezate claie peste grămadă, într-o dezordine „creatoare” greu
de imaginat. Aici este spaţiul ambiental al maestrului. Un câine uriaş,
negru, mârâie permanent la noi şi-şi arată colţii. Ernesto ne calmează,
însă: „Nu vă faceţi probleme, e blând ca un mieluşel, el în felul acesta
arată că vă iubeşte”.
Intrăm direct în subiect şi-l rugăm pe iluzionist să ne vorbească
despre el. Ernesto se ridică de pe canapea cu greutate, nu înainte de
a remarca cu umor: „Vedeţi cât de mare m-am făcut? Asta pentru că
am râs mult la viaţa mea – şi, după cum ştiţi, râsul îngraşă…” Aduce o
pungă de plastic în care zac de-a valma nenumărate acte. Ne flutură sub
ochi o autorizaţie de liber profesionist, membru de cooperaţie, datând
din 1956: „Vedeţi, acesta-i certificatul libertăţii mele. O viaţă întreagă,
de la 18 ani am făcut iluzionism şi am fost şi artist plastic în acelaşi
timp. Practic, de atunci am început să-mi verific tehnica mai mult prin
şcoli, pentru că întotdeauna copiii sunt cei mai vigilenţi spectatori şi-ţi

36
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

observă imediat greşelile.” Ne mai povesteşte că în tinereţe fusese angajat

pentru o perioadă la Institutul Agronomic, unde confecţiona fructe din
plastic, mulaje de animale sau diverse părţi anatomice care se îmbinau
unele în altele, destinate uzului profesorilor şi studenţilor. Toate din acelaşi
material. „Aveam tehnica mea de prelucrare, secretă – şi reuşeam să redau
fructelor până şi mirosul lor natural,” mărturiseşte cu mândrie Ernesto.
Ne spune că pe atunci poseda şi un atelier situat pe Tăietura Turcului,
cu 13-14 angajaţi. Dă din mână, cu lehamite: „Totul s-a dus pe râpă,
inclusiv apartamentul, pentru că mi-a fost luat, prin tertipuri, de către
fosta soţie. Acolo, pe Tăietura Turcului, mă ocupam de întreg procesul
tehnologic, eu primeam comanda, eu supravegheam muncitorii şi tot eu
livram marfa. Uite, de acolo, de la serviciul acela, şi nu din iluzionism,
m-am ales cu o pensie de 400 de lei.”
Despre viaţa lui, Ernesto spune că a fost „o dată sus, o dată jos” şi
că în tinereţe era un aventurier, mereu plecat în turnee. Efectua numere
de scamatorie, iluzionism şi înghiţea, uneori, flăcări. Totuşi, deşi era
înconjurat numai de femei frumoase, dansatoare, cântăreţe şi actriţe
de circ, mărturiseşte că în cei douăzeci şi patru de ani de căsătorie nu
şi-a înşelat soţia niciodată. În schimb ea… Sare indignat maestrul: „Am
scăpat de această femeie abia într-un târziu şi tot ea s-a supărat că n-am
mai luat-o parteneră la spectacolele mele. Cât despre actuala soţie, e
asistenta mea de peste nouăsprezece ani.”

„Cine-i David Copperfield?”

Începe să-mi povestească despre zilele dificile pe care le trăieşte
acum, precum şi despre visele care i s-au năruit, unul după altul: „Am
nişte programe pe care nu le poate face nimeni în lume, dar îmi trebuie
recuzită serioasă, nu cea pe care o vedeţi aici, aflată într-o singură valiză.
Visul meu este fac un număr cu un brad care creşte, în numai câteva
minute, la o înălţime de trei metri, după ce l-am însămânţat într-un ghiveci.
Culmea, în final trebuie să-i apară pe crengi nenumărate beculeţe şi
globuri. Ştiu perfect cum se face acest număr, dar, din cauza condiţiilor

37
 SORIN GRECU

vitrege în care am trăit, nu l-am putut face niciodată. Cât despre David
Copperfield, cine-i David Copperfield ăsta? El nu e iluzionist, e un om
cu joc de scenă care e susţinut doar de tehnică… Cât despre Statuia
Libertăţii, pe care a făcut-o să dispară, pentru mine e o joacă de copil, aş
putea să o fac să dispară la orice oră…” Începe apoi să-mi relateze despre
numărul său telepatic: „Mi l-am îmbunătăţit considerabil în ultimii ani.
Soţia mea poate să fie în Bucureşti, iar eu să-i dictez, telepatic, orice
cod numeric personal de pe o carte de identitate. Fiţi sigur că ea vi-l va
spune exact. Eu cred că nimeni în lume nu poate face numărul acesta.”
Îmi vorbeşte, de asemenea, despre spectacolul pe care l-a avut în urmă
cu câţiva ani la Teatrul Naţional din Cluj, în care punctul culminant
a fost adormirea unui cocoş. Dar cea mai mare ispravă a sa a fost un
număr de hipnoză în masă, când, din şase sute de spectatori a reuşit să
adoarmă vreo două sute. Se umflă în pene: „Oricum, anii trecuţi am
fost declarat magicianul numărul unu al Ungariei, titlu greu de obţinut,
având în vedere că în această ţară sunt vreo cinci mii de iluzionişti”. Însă,
în opinia lui Ernesto, cel mai important lucru pentru un iluzionist este
prezenţa scenică. „Eu, după numai zece minute ştiu cu ce public am de-a
face şi ştiu cum să-l îmblânzesc şi să-l captivez. Odată, în tinereţe, când
nu aveam experienţă, un secretar de partid a păzit un spectacol de-al meu
din «secuime» cu pistolul în mână, pentru că îmbrâncisem un beţiv care
a urcat pe scenă şi mă deranja. Acum, n-aş mai avea probleme de felul
acesta, fiindcă aş avea tactul necesar să-l duc «cu zăhărelul» şi să-l liniştesc.
Cât despre şcoala de iluzionism pe care-mi doresc s-o înfiinţez, n-am putut
deocamdată s-o deschid, fiindcă oamenii n-au bani şi nimeni nu a răspuns
la apelul meu. În ultima vreme mi-am descoperit şi capacitatea de a repera,
prin bioenergie, locurile unde pot fi forate puţuri pentru fântâni. Am şi
demonstrat asta unui vecin, care a construit o fântână grozavă, cu apă rece
ca gheaţa, chiar în locul pe care i l-am arătat. Însă datorită bolii de care sufăr,
am ajuns deja să fiu fericit când reuşesc să ajung până la colţ, la farmacie,
fără să obosesc. Visez să nu ajung în stradă, anul viitor. În rest, tot ce mi-a
mai rămas pe această lume sunt amintirile pe care le păstrez în memorie
după şaizeci de ani de meserie şi spectacole…”
38
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Belloni despre Ernesto:

„Din păcate, Ernesto e bolnav şi nu mai face spectacole, dar când
le făcea nu era rău deloc. Când l-am rugat să mă înveţe nişte trucuri,
mi-a cerut maşina în schimbul lor. Eu, în schimb, i-am arătat foarte
multe scamatorii pe care nu le ştia. Punctul lui forte este telepatia, dar
aceasta în epoca electronică nu mai are trecere: oamenii vor să vadă
lucrurile zburând prin aer, nu vor să audă numere comunicate la sute
de kilometri distanţă. De asemenea, de mai mulţi ani îl tot provoacă la
întrecere pe David Copperfield, dar acesta nici n-a auzit vreodată de
el… ”

Ernesto despre Belloni:

„Nu zic de Belloni c-ar fi un iluzionist rău – dar, în opinia mea
îi lipseşte experienţa de scenă. Mai are mult de învăţat până când va
susţine un spectacol de trei ore într-un teatru, aşa cum am avut eu.
Belloni cumpără trucurile, eu nu. Am luat câteva pe bani, în tinereţe,
dar în rest mai mult le-am «furat». M-am dus la iluzionistul cu pricina
şi l-am rugat să-mi facă demonstraţia. Datorită spiritului de observaţie,
m-am prins imediat ce şi cum face şi am inclus numărul în repertoriul
meu”.

39
SORIN GRECU

Prof. Liviu Rus

40
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Profesorul clujean Liviu Rus,

un personaj desprins din filmul „Avatar”
„Lumina m-a urmărit peste tot în ascensiunile mele pe munte –
şi nu numai. În 1989, în noaptea Învierii, eram la mănăstirea Nicula,
în pădure şi la un moment dat o lumină în formă de inimă a ţâşnit din
pământ şi a persistat, lângă mine, până la încheierea slujbei religioase.
Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1990 am suferit un atac de cord,
deci practic apariţia fusese premonitorie. Cât despre obiectele ciudate,
plasmatice, din fotografiile mele nu le-am observat când le-am făcut, mi-au
apărut după ce-am developat pozele – şi chiar şi acum, când le revăd,
mă cuprind fiori…”

Bat la uşa profesorului Liviu Rus, împreună cu Emeric Imre,

cunoscutul cantautor, fost elev al distinsului dascăl ajuns la vârsta de
85 de ani. Reprezintă garanţia morală şi „biletul” meu de intrare la cel
mai interesant „paranormal” pe care l-am cunoscut vreodată. Singur,
fără o recomandare din partea vreunui apropiat al profesorului, n-aş fi
avut nici cea mai mică şansă să realizez reportajul, acesta fiind foarte
reticent la tot ce înseamnă popularizare, „vulgarizare”. Îl cunoscusem
cu doi ani în urmă când aflasem, tot de la Emeric, despre faptul că
există un asemenea om şi am vrut să-i dedic un reportaj televizat, dar
eforturile mele de atunci, de-a dreptul supraomeneşti, s-au soldat cu un
eşec. Profesorul m-a refuzat politicos, dar ferm: „Nu-mi place să intre
cineva în universul meu interior. Când sunt popularizat am senzaţia
că se rupe ceva în mine”. Iată-mă din nou năvălind „cu bocancii” în
universul atât de fragil şi hieratic al profesorului, hotărât cu orice preţ să
prezint cititorilor o poveste reală, dar totuşi desprinsă parcă dintr-un film
science-fiction. Ştiam dinainte că profesorul face parte dintr-o familie

41
 SORIN GRECU

importantă a Clujului, tatăl său, Ioan Rus fiind odinioară, cu decenii

în urmă, proprietarul hotelulului Continental (pe atunci New York),
precum şi a întregii zone unde este amplasat azi campusul studenţesc
Haşdeu. Gurile rele spun că bătrânul Rus ar fi pierdut într-o singură
noapte hotelul, la cărţi, dar fiul mă temperează spunându-mi că pierderea
hotelului se datorează crizei economice din 1929. „De fapt totul e ciclic
şi repetabil în această lume, după cum lesne se poate observa”, adaugă
el, zâmbind misterios. Ne pofteşte în încăperea largă, tapetată cu tablouri
aparţinând unor maeştri, rămase probabil de la sora sa, profesoară de
desen, trecută în nefiinţă în urmă cu câţiva ani. Am senzaţia, când le văd,
că o întreagă secţie a Muzeului Naţional de Artă s-a mutat în casa lui.
Îmi arată una dintre lucrările sale preferate, un portret pe care marele
artist Ciucurencu i l-a făcut, cu multe decenii în urmă. Îl chestionez cu
privire la trecutul său, însă profesorul e teribil de circumspect şi-mi spune
doar atât: „Până să intru în învăţământ, am avut între 1954-1964 funcţii
mari de tot la o instituţie din Bucureşti, numită Asociaţia de Prietenie
Româno-Rusă. Practic, această «asociaţie» urmărea tot ce se întâmplă în
ţară, iar informaţiile mergeau la Moscova. Noi hotăram ce capete urmau
să cadă, cine să se ridice, practic eram un «creuzet» care «topea» totul
şi scotea «aurul»”. Liviu Rus se opreşte brusc din vorbit, considerând
probabil că şi aşa mi-a spus prea multe despre acest subiect.

Protagonist a două „teleportări”

L-am prins totuşi într-o dispoziţie excelentă, aşa că ne povesteşte
câte-n lună şi-n stele. Ne şochează spunând că evenimentele din Haiti
sunt de fapt o continuare a „Experimentului Philadelphia” şi că teribilul
cutremur a fost, probabil, provocat de către americani. Mai spune că
bănuiala sa este că aparatul de produs cutremure (de fapt un generator
de impulsuri electromagnetice) a fost cumpărat de la sovietici, pe
vremuri, apoi perfecţionat şi pus în funcţiune pentru a studia cum se
comportă populaţiile în caz de catastrofă. Ne face şi un scenariu, încâlcit,
referitor la viitorul Basarabiei, pe care o vede, în viitorul apropiat,

42
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

redată României. De asemenea, crede totodată că recenta modernizare

a Salinei Turda este destinată construcţiei unui adăpost antiatomic
şi a unei baze secrete americane. Însă ceea ce ne interesează cel mai
tare este fenomenul de teleportare pe care profesorul l-a trăit în două
rânduri. Şi, de asemenea, îl rugăm să ne arate diapozitivele cu apariţii
plasmatice, de tip O.Z.N., făcute cu prilejul unor căţărări pe munte,
între care se distinge şi cea a unei sfere plasmatice uriaşe, surprinse în
spatele hotelului Belvedere din Cluj, în anul 1970. Începe Rus: „Sunt
legat sufleteşte de locurile sacre, precum mănăstirile Râmeţ şi Nicula.
Merg des, mai ales la Nicula, pentru că bunica mea, Maricica, a fost soră
cu cardinalul Iuliu Hossu, şi m-a dus în copilărie de mai multe ori, acolo.
În 1989, când mă aflam la Nicula, în pădure, am trăit cel de-al doilea
eveniment paranormal (primul fusese în copilărie când, după ce m-am
urcat într-un copac, în secundele următoare m-am trezit în pat, acasă, la
o distanţă de un kilometru şi jumătate). Aşadar, mă aflam în pădure, iar
liturghia se auzea extrem de clar. Aprind şapte lumânări, pe care le pun
în formă de semicerc şi încep să mă rog. La un moment dat, din pământ
a ţâşnit o lumină în formă de inimă, care pluteşte în aer minute în şir, pe
toată perioada slujbei. I-am povestit stareţului mănăstirii despre acest
eveniment, însă acesta nu m-a luat în seamă. La scurt timp, după câteva
luni, am suferit un infarct. Am stat două zile la terapie intensivă, în
comă, la Institutul Inimii din Cluj, iar apoi am fost operat. De atunci
încolo am considerat că apariţia din pădure a fost premonitorie, Cel de
Sus mă avertizase să am grijă de inima mea. De altfel, o lumină ciudată
m-a însoţit nu o dată în ascensiunile mele singuratice prin munţi. Cea
de-a doua teleportare s-a petrecut în Cheile Râmeţului, într-o zi de Paşti,
când, vârându-mă în cortul meu, am intrat, de fapt, pentru 48 de ore,
într-o altă dimensiune. M-am trezit păşind pe un câmp uriaş, presărat
cu ochiuri de apă de un albastru ireal, iar totul era scăldat într-o lumină
magică. Practic, după acest eveniment n-am putut nicicum «deconta»
cele 48 de ore petrecute în Cheile Râmeţului şi nici azi nu pot să-mi
explic fenomenul.”

43
 SORIN GRECU

Energii ciudate îi străbat dispozitivele

Îl rugăm pe profesor să ne proiecteze pe ecranul – pe care ştiu
că-l deţine – câteva din diapozitivele sale, în speranţa că vom da peste
apariţiile plasmatice, pe care le văzusem cu prilejul vizitei anterioare. Şi,
într-adevăr, după ce instalează ecranul şi-şi scoate dintr-un dulap arhaicul
său aparat de proiecţie, avem într-un timp destul de scurt, noroc: dăm
peste apariţiile plasmatice mult dorite. Le fotografiem, deşi nu sunt de
o claritate excepţională, diapozitivele fiind relativ depreciate, datorită
vechimii lor mai mari de 30-40 de ani. Cele mai remarcabile îmi par
apariţia sferică din parcul de lângă hotelul Belvedere şi „focul” misterios
din munţi. Însă, alt lucru curios, numeroase diapozitive ale sale sunt
brăzdate de misterioase „brâuri” de lumină, sau de „aurore boreale”.
„Paradoxal – eu nu le-am văzut în timp ce am făcut fotografiile, acestea
au apărut abia după ce-am developat filmul”, spune intrigat profesorul.
Apoi, parcă îngrozit de imaginile pe care ni le-a arătat, spune, ca pentru
el însuşi: „La dracu`, şi acum când le văd sunt înfiorat, de parcă m-ar
urmări cineva…” Şi profesorul se închide în sine pentru câteva zeci
de secunde. Apoi, brusc înviorat, ne arată câteva zeci de diapozitive
care îl reprezintă pe el, tânăr, în munţi, în diferite perioade ale anului.
Ne povesteşte că odată, de Revelion, a coborât de la cabana Omul pe
Valea Cerbului şi, la un moment dat, a văzut în spatele său o mulţime
de luminiţe, sticlind. Erau ochii unei haite de lupi, aşa că şi-a pornit
lanterna şi a ţinut-o la spate, ca să-i sperie, până a reuşit să ajungă în
siguranţă, la destinaţie, în Poiana Coştilei. Continuă acesta, zâmbind:
„Întotdeauna când m-am întâlnit pe traseu cu câinii ciobanilor, nu m-au
muşcat niciodată, nici chiar măcar cei mai răi dintre ei. Am avut la un
moment dat şi un câine deosebit, Rex, un tecker sârmos, care apare în
multe diapozitive de-ale mele. Dar singurele animale de care îmi era cu
adevărat frică erau enoţii, câinii sălbatici din Deltă, de care mă feream
ca de dracu` atunci când mergeam cu lotca la Chilia Veche.” Povesteşte
mai departe profesorul: „În acea expediţie, după ce-am scăpat de lupi,

44
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

m-am aşezat pe un trunchi de brad şi am stat acolo ore în şir. Totul

părea ca-n basme, era lună plină şi zăpada iriza pe cetinile brazilor. Deşi
eram încălzit, am rămas acolo până la ziuă fiindcă atmosfera aceea mă
atrăgea ca un magnet şi nu puteam s-o părăsesc. Altădată, în iarna lui
1982, urcam pe Pietrosul Rodnei, spre staţia meteorologică. Între timp,
unul din colţari a cedat şi n-am mai putut coborî pereţii verticali, aşa
că am luat-o înapoi, noaptea, peste nişte cascade îngheţate. Când am
ajuns la Gura Repede, la cantonul silvic, primul lucru pe care l-am făcut
a fost să îmbrăţişez un brad şi să-i mulţumesc naturii pentru că m-a
ajutat să ajung până acolo. Nutresc, într-adevăr, un adevărat cult pentru
brazi…”
Diapozitivele rulează unul după altul, care de care mai
spectaculoase, timp în care bătrânul ne mărturiseşte că a pierdut, de-a
lungul anilor foarte multe dintre ele: ori i-au fost furate, ori a fost
escrocat de către diverşi inşi care i-au promis că i le expun. Adaugă
el: „Pe vremea lui Ceauşescu obişnuiam să escaladez diverse vârfuri
împreună cu nişte R.D.G.-işti şi le-am oferit numeroase diapozitive, ca
să-mi deschidă o expoziţie itinerantă în ţara lor. Din păcate, nu le-am
mai primit niciodată înapoi, pentru că între timp a avut loc reunificarea
Germaniei şi dărâmarea Zidului Berlinului, astfel că proiectul nostru
nu s-a mai finalizat. Să vă spun cum făceam fotografiile: întotdeauna
aşteptam – uneori ore întregi – ca să prind un apus, un răsărit de soare,
sau o capră neagră. În general porneam singur în expediţii, nu din
egoism, ci pentru că nu doream nici să incomodez pe alţii, dar nici ca
alţii să mă incomodeze pe mine. Practic, în munţi eram ca-ntr-un altar,
primeam vibraţiile cosmice şi eram plin de energie, chiar dacă mâncam
doar o dată pe zi”. Despre vremurile „noi”, profesorul spune că e din
ce în ce mai dezamăgit: „Lumea de astăzi nu-i o lume favorabilă mie, e
prea pervertită. Există multă alterare în gândire, se manipulează. Sunt
mijloace subliminare, pe care mai bine să nu le povestim, le cunosc
foarte bine. Până în anul de graţie 2000, eu, de fapt, mă duceam în cel

45
 SORIN GRECU

mai urât pustiu şi dormeam sub cerul liber. Şi totuşi trăiam o senzaţie
incredibilă de plenitudine. Acum mi-e frică pur şi simplu să ies până şi-n
stradă. Această teamă ancestrală cred că e întreţinută de cineva, nu-mi
dau seama de cine.” Îmi arată din nou stivele de cutii cu diapozitive şi dă
din mână cu regret. Spune că-i pare rău că atâtea piese valoroase ajung
să i se degradeze încet dar sigur, însă recondiţionarea lor l-ar costa o
avere.
Ne despărţim cu greu de profesor. Mă uit cu un gest reflex la ceas
şi observ că au trecut deja patru ore, chiar dacă am senzaţia că n-am
povestit decât cinci minute. Îl lăsăm pe octogenar în lumea lui, departe
de prezent, cu sentimentul că am cunoscut un om cu totul excepţional,
rătăcit nu se ştie cum în săracele noastre vremuri.

Ing. Ciprian Oltean, cercetător fenomene

paranormale, din echipa profesorului Adrian Pătruţ:
„Cazul în speţă este interesant, dar în acelaşi timp se circumscrie
multitudinii de observaţii care s-au înregistrat de-a lungul anilor, atât
în zona Clujului, cu precădere în pădurea Hoia-Baciu, cât şi în alte
locuri din ţară. Imaginile surprinse de domnul profesor Liviu Rus au
un grad mare de stranietate şi au toate elementele specifice pozelor
care surprind manifestări paranormale. Un caz asemănător, studiat de
Societatea Română de Parapsihologie a fost cel al lui Geza Bukaresti,
care obţinea fotografii asemănătoare într-un anumit loc din pădurea
Hoia-Baciu, fotografii care arată ca şi cum ar fi nişte supraexpuneri
fotografice multiple.
Din colecţia de diapozitive ciudate ale domnului profesor mi
s-au părut mai deosebite cea cu apariţia bioplasmatică din munţi şi cea
realizată în parcul din spatele hotelului Belvedere. Studiind întreaga
rolă de film, s-a înlăturat posibilitatea ca imaginile să fie rezultatul unor
expuneri multiple, din greşeală. Colecţia profesorului conţine multe
alte imagini «exotice», de tip «brâuri energetice» şi «aurore boreale»,

46
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

precum şi apariţii bioplasmatice de tip ufologic, dar care în condiţiile

publicării într-un ziar nu ar fi vizibile. SRP-ul consideră că la baza
apariţiilor ufologice se află elemente informaţional-energetice din
realitatea informaţional-energetică, chemate la manifestare temporară
în realitatea fizică prin întrunirea unor factori oferiţi de interacţiuni
cu elemente din inconştientul unor persoane, grupuri de persoane
sau colectivităţi. Acestea sunt înveşmântate în simboluri arhetipuri
sau bioprograme ce se concretizează (condensează) în lumea fizică
sub aparenţa de apariţii ufologice. Sunt oglinzi exterioare ale noastre,
care răsfrâng imagini interioare ce ne reflectă mai mult sau mai puţin
distorsionat dorinţele, năzuinţele, traumele, visele sau coşmarurile şi,
sub masca ufonauţilor, poate chiar propriile chipuri. Aşa cum navele nu
sunt realizări tehnologice ci doar «condensări» în veşminte amăgitoare,
iar ufonauţii nu sunt extratereştri mesianici, ci un fel de manechine
animate, nici măcar conştiente, ce se comportă asemeni unor scenarii
extrase din mintea noastră. OZN-uri tari şi moi prin jocul gradului de
condensare a materiei bioplasmatice. Fenomenul numit de cercetătorii
din domeniul paranormal «teleportare» este studiat în ultimii ani şi de
cercetătorii S.R.P. din Cluj, cu precădere din zona Hoia-Baciu, unde
chiar personal mi s-a întâmplat un eveniment de genul «timp în plus».
O posibilă explicaţie ştiinţifică pentru fotografiile de acest gen este
existenţa unei «materii» numită bioplasmă. Bioplasma este componenta
cu aspect de substrat al subdomeniului bioplasmatic al realităţii
fizice. Sistemele vii se caracterizează prin capacitatea de organizare
a unui sistem bioplasmatic calitativ, acelaşi la toate organismele vii,
fundamental pentru existenţa vieţii, responsabil pentru starea de sănătate
şi vitalitate. În timpul vieţii, organismele sunt într-un proces continuu
de formare bioplasmă – eliberare bioplasmă. Există bioplasmă în stare
liberă. Consistenţa bioplasmei se măsoară în grade de condensare.
Fenomenele paranormale sunt fenomene care implică la interfaţa
subdomeniului bioplasmatic – subdomeniul fizic interacţiuni între

47
 SORIN GRECU

elemente informaţional-energetice ale subconştientului unui subiect

sau grupuri de subiecţi umani. Conţinutul continuumului material al
realităţii fizice este: Plan fizic – Plan bioplasmatic – Plan informaţional-
energetic.
Am trăit şi eu întâmplări asemănătoare cu teleportarea profesorului:
într-o vară, împreună cu un prieten, mergeam spre Poiana Rotundă, iar
la aproximativ doi km am văzut, deasupra localităţii Floreşti, un front
de furtună, care venea spre Cluj, la mică altitudine. Ne-am grăbit spre
poiană sa facem câteva poze. Involuntar, m-am uitat la ceas. Era 12.01
şi fără vreun motiv anume îi spun prietenului meu cât este ceasul. După
aproximativ 10 minute, înainte cu câteva sute de metri de poiană, ne-a
lovit frontul de furtună, un vânt extrem de puternic şi ne-a făcut să ne
întoarcem. Am fost plouaţi cum n-am mai fost vreodată şi la ieşirea din
pădure, în jurul reperului de nivel din capătul străzii Uliului ne-am oprit
să ne stoarcem hainele. În momentul în care îmi dau jos ceasul, văd că e
ora 12.01. Cu menţiunea că ceasul nu a fost niciodată stricat – nici până
atunci şi nici de atunci încolo.
În vara trecută, domnul profesor Adrian Pătruţ împreună cu
prietenul meu vor să verifice cât durează parcurgerea unui astfel de
traseu şi fac o ieşire în zona Poienii Rotunde. La întoarcere, pe un
drum de câţiva kilometri, pe teren accidentat, cu urcuşuri şi pante
relativ abrupte, fac 15 minute. De altfel, există numeroase relatări ale
unor persoane care au ieşit la iarbă verde acolo şi au sesizat anomalii
temporale pe care nu şi le-au putut explica.”

Prof. Adrian Pătruţ,

preşedintele Societăţii Române de Parapsihologie:
„Aceste imagini prezintă aşa numite «anomalii», adică ceva
structurat sau nestructurat, care n-a fost observat cu ochiul liber în
momentul fotografierii. Asemenea imagini se pot obţine foarte rar,
oriunde şi oricând, dar mult mai frecvent în asociere cu anumite

48
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

persoane şi/sau anumite locuri. Probabil că este vorba de o intersectare

specială între subiectul care a realizat fotografia, subiecţii eventuali
prezenţi în apropiere şi suportul fotografic (pe sistemul digital apare
mai rar). Este foarte puţin probabil ca asemenea imagini obţinute în
mod repetat să se datoreze unor artefacte fotografice sau falsificări.
Acest gen de imagini poate fi obţinut de orice tip de persoană care
prezintă o anumită capacitate de-a interacţiona extrasenzorimotor cu
mediul ambiant, indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate sau nivel de
pregătire intelectuală.”

Emeric Imre, cantautor:

„Profesorul Liviu Rus mi-a fost învăţător din clasa întâi până
într-a patra, deşi era profesor de biologie. Pentru mine acest om a
contat foarte mult în viaţă. Învăţătorul se substituie lui Iisus Cristos.
Omul acesta ştia cum să se facă iubit, avea o severitate amestecată cu
ceva de neînţeles, care te mobiliza clar la competiţie şi te determina să-ţi
fie drag să înveţi, ceea ce, din păcate dispare încet-încet din peisajul
pedagogic. O întâmplare de neuitat a fost când am vizitat cu şcoala
Cheile Turzii şi, pe o punte periculoasă, domnul învăţător împreună
cu tatăl meu ne-au trecut puntea, luându-ne sub braţ ca pe nişte miei.
În «misiunea» asta, tatăl meu şi-a pierdut ciorapii din picioare. Oricum,
profesorul mi-a marcat definitiv existenţa – şi revin întotdeauna cu drag
la el – şi cu gânduri curate.”

49
 SORIN GRECU

Alexandru Cristea

50
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Revelaţia”
sau povestea „nebunului satului”, ajuns scriitor
Motto: Nu caut lucruri în noroi / Sau vorbe goale de la lume /
În suflet vă păstrez pe voi / Credinţa mi-e-ntr-un singur Nume. //
Nu vreau aur sau briliante / Sau vorbe mari de înălţare / În viaţă
sunt toate uitate / Când sunt smerit mă uit la soare. // Nu mă
gândesc la putrezire / Sau că voi deveni un sfânt / În tot ce fac, caut
iubire, / Eu am făcut un legământ. // Nu am făcut nimic în viaţă /
Dacă mă cred făr’ de păcat / Aştept o altă dimineaţă / Pe Dumnezeu
nu-l dau uitat.”
Alexandru Cristea

Bobâlna, localitate celebră prin Răscoala ţărănească din 1437.

Culmea, urmaşii răsculaţilor de atunci şi-au păstrat ceva din spiritul
contestatar al predecesorilor. Emană perpetuu un aer sever, de haiduci
neîmblânziţi. Printre ei, întâlnesc un personaj straniu, hieratic. O
combinaţie ciudată de Rain Man şi Forrest Gump. Înalt, dezarticulat,
cu mişcări mecanice – însă cu o privire extrem de pătrunzătoare. Uşor
bâlbâit, dar cu atât mai mult tinzând spre coerenţă şi exactitate. Numele
lui este Alexandru Cristea. Mi-a fost prezentat cu circa zece ani în urmă
de către un asistent medical pensionar, Grigore Popovici, originar şi
el din Bobâlna, cu ocazia lansării celei de-a doua ediţii a romanului
autobiografic al lui Cristea, Revelaţia. Un volum editat în primă fază în
condiţii jalnice, pe o hârtie de ziar, cu nenumărate greşeli de corectură
– însă considerat de multă lume drept primul best-seller sătesc din
România, fiindcă se epuizase imediat după prima editare. Deşi cartea
avusese o distribuţie doar prin satele din jurul Dejului, aceasta a avut
efectul unui adevărat „tsunami” la nivelul conştiinţelor sătenilor. Cea

51
 SORIN GRECU

de-a doua ediţie era mult îmbunătăţită, pe o hârtie de calitate – însoţită

şi de un elegant volum de poezii, semnat de autor.

„Nebunul satului”
Toţi spuneau despre Revelaţia că este corespondentul românesc al
romanului lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, fiind conceput,
într-o primă variantă, la Clinica de Psihiatrie din Cluj. Locul unde Cristea
a stat internat, luni la rând, în cămaşă de forţă, în stare de „legumă”,
în pavilionul bolnavilor izolaţi. Câţiva ani mai târziu, odată cu lansarea
cărţii, am aflat de povestea incredibilă a lui Alexandru şi, mai mult, în
anii care au urmat, am avut privilegiul să fiu martorul unei (hai să-i
zicem) însănătoşiri şi evoluţii extraordinare a personajului. Pentru că –
e limpede (după modul cum îl priveau cei din jur) – în momentul când
l-am cunoscut, Alexandru era considerat de către majoritatea drept
„nebunul satului”, iar volumele sale, doar un capriciu al sponsorilor săi,
Grigore Popovici şi o fundaţie umanitară din Olanda. Dar, iată povestea
vieţii sale, relatată chiar de către acesta, într-o dimineaţă de martie 2006,
în Olpret (numele vechi al Bobâlnei).
„Încă de mic copil eram o fiinţă mai sensibilă” – îşi începe
Cristea povestirea, după care continuă: „Îmi plăcea tot ce era mai
frumos, peisajele mă fascinau: locurile mele natale, dealul din faţa casei
mele, pe care-l botezasem Meloman, unde ascultam la radio emisiunea
«Săptămâna unui meloman». Mai târziu, pentru că eram împotriva
mârşăviilor primarului din Bobâlna şi a nedreptăţilor din ţară de pe
vremea aceea, mi-au luat carnetul de UTC-ist şi m-au dat afară din
organizaţie. Apoi a venit vremea să merg în armată. Am făcut şcoala de
gradaţi, iar pe urmă m-au trimis la munci grele, la Porţile de Fier II. Cu
greu am scăpat într-o permisie, acasă.” Intervine mama lui Alexandru:
„Mi-o venit de acolo bolnav. Io l-am trimis sănătos, bine, el s-o-ntors
nenorocit. Io acasă l-am ferit de foc şi de apă. Ceauşescu i-o băgat la
munci grele şi-o trebuit să asculte. Până o căzut jos nu l-o crezut nime’.

52
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

O cărat cărbune la o centrală. O ţinut-o cu foc zi şi noapte. Mi-o trimis

o carte: mămucă, să ştii că-s în spital, cu capul”.

„Am simţit o chemare, nelămurită”

„Am fost dus la Dej, pe urmă la Cluj, la Spitalul Militar, pe
urmă la Clinica de Psihiatrie”, continuă Alexandru. „Aici am venit cu
o ambulanţă, îmbrăcat doar într-o pijama şi internat la secţia închisă.
Nu mă simţeam bine. Îmi administrau tot timpul şocuri electrice. Sub
influenţa medicamentelor şi a şocurilor aveam nişte viziuni ciudate
despre lumea din jur. După câteva zile, când eram deja mutat într-un
alt pavilion, mai liber, am simţit o chemare, nelămurită. Şi-am ieşit în
curtea din spate, acolo erau nişte paturi de fier. M-am urcat pe ele, pe
urmă de pe ele m-am urcat pe paratrăsnet. Simţeam, aşa, o chemare.
Apoi m-am urcat pe firul de la paratrăsnet, am ajuns în vârful clădirii.
Mi-am întins mâinile spre cer. Şi-n acel moment extraordinar, când mă
simţeam contopit cu universul, aud un brancardier cum ţipă către mine:
Ce faci, bă, acolo? Şi-atunci, cu regret, am coborât pe acelaşi fir de
paratrăsnet. Când am ajuns jos s-au repezit toţi la mine, m-au imobilizat
şi m-au târât înapoi în pavilionul închişilor. Apoi mi-au pus cămaşa de
forţă. Eu mă uitam la ei, aşa, şi-mi spuneam: ce rău am făcut, că doar
simţisem acea chemare, acolo sus. Doamne Iisuse Hristoase, fereşte-mă
de rău şi de necaz.”

Iubirea
„Apoi, după zile nesfârşite, după ce m-au scos de la secţia închişi
– continuă Alexandru – pe banca din faţa pavilionului pentru femei
am cunoscut iubirea vieţii mele, pe Cristina. Vă daţi seama, după o
perioadă îndelungată petrecută acolo, în lumea aceea ciudată şi diferită
faţă de lumea reală, iată că a dat bunul Dumnezeu să ies şi eu afară,
să văd cerul şi să admir tot ce-i în jurul acestei clinici. Pe o bancă se
afla o fiinţă deosebită, la prima vedere, pentru mine. Îmbrăcată într-un

53
 SORIN GRECU

capot roşu părea că se gândea la ceva. Am urmărit-o cu privirea şi am

văzut că-şi scoate un pachet cu ţigări, marca «Snagov». Îmi zic: uite,
acum e cazul să acţionez. Alerg repede spre ea cu o cutie de chibrituri:
doriţi un foc? Şi ea mi-a zis: da, sunteţi foarte amabil. Şi-a aprins o
ţigară, mi-am aprins şi eu una şi-am început să discutăm. Mi-a povestit
cum a ajuns ea în clinică. A avut un incident stupid, şi-a tăiat venele
în urma unei tentative de viol comisă asupra sa. Mi-a relatat cu lux de
amănunte întâmplarea. Apoi mi-a spus: Uite, aşa am ajuns eu în Clinica
Psihiatrică. Acum eram doi pacienţi. Eu i-am povestit, la rândul meu,
despre mine, după care i-am mărturisit: Cristina, să ştii că eu am avut
o revelaţie. Şi-atunci, mi-a zis: Mă primeşti şi pe mine în revelaţia ta?
Da, i-am zis. Este loc suficient pentru toată lumea. Ne-am iubit apoi,
săptămâni în şir, în grădina japoneză din Grădina Botanică. Şi tot acolo
am citit, împreună, cartea Zbor deasupra unui cuib de cuci. Şi ea a observat
ce mult seamănă această carte cu viaţa mea. Atunci am început să scriu
romanul pe care l-am intitulat (cum altfel?) Revelaţia. Oricum, Cristina a
însemnat cea mai frumoasă iubire din viaţa mea şi, probabil, nu va mai
exista vreodată alta de intensitatea ei”.

Alexandru, văzut de ceilalţi

Grigore Popovici, prietenul lui Alexandru: „Romanul Revelaţia
reprezintă o revelaţie religioasă, avută în timpul stagiului militar, dar în
carte sunt surprinse şi nedreptăţile de pe vremea regimului Ceauşescu.
Revelaţia de atunci l-a costat circa douăzeci de ani de tratamente
medicale şi batjocură publică. Însă Alexandru le-a îndurat cu stoicism,
a scris cu îndârjire şi, într-un final, s-a lepădat de medicamente,
arătându-şi adevărata sa faţă: cea de creator şi de om sensibil. La câte
medicamente a ingurgitat acest om e de mirare că şi-a putut reveni,
fiindcă puteau înnebuni şi un elefant. Şi acest lucru e, din punctul meu
de vedere, un miracol. Dar, până la urmă, lansarea cărţilor sale a fost
o adevărată terapie prin artă, care i-a dat încredere în forţele proprii.

54
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Alexandru a devenit, din „nebunul satului”, consilier local, directorul

căminului cultural şi preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Animale şi
al Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din Bobâlna. Aşadar, dezvăluirile
din cartea scrisă în perioada „nebuniei” sale au influenţat decisiv sătenii
din localităţile arondate comunei, ajungând să fie ales consilier local.
Acum scrie volumul următor din Revelaţia şi sunt curios cum va fi
receptat, fiind vorba de satul Bobâlna de după Revoluţie. Sunt sigur
că nici această carte nu va fi comodă pentru oficialităţile de după 1990
ale comunei. Viitorul lui Alexandru îl întrevăd tot prin arta scrisului, a
realismului, a credinţei şi bunătăţii lui.”
Ovidiu Bote, secretarul Primăriei Bobâlna‫„ ׃‬Alexandru Cristea a
fost ales consilier local în anul 2004. De la data alegerii sale s-a implicat
mult în problemele comunităţii. E singurul care a avut curajul şi
răbdarea să înfiinţeze cele două asociaţii, fapt care a dus la nenumărate
beneficii pentru membrii lor. În Consiliul local este secretarul comisiei
pentru cultură, învăţământ şi sănătate, deci este unul dintre cei mai
activi consilieri locali. Mai mult, prin relaţiile pe care şi le-a dobândit în
calitate de scriitor, a creat numeroase contacte cu diverse instituţii din
ţară şi străinătate.”
Înlăcrimată, mama lui Alexandru îndrăzneşte să îngâne şi ea ceva:
„Mă mândresc pentru că, deşi toată lumea l-a crezut bolund, eu nu l-am
crezut. Şi, uite, a ajuns consilier, e cuminte, face mult bine şi toată lumea
îl respectă.”

În loc de încheiere
În urmă cu doar câteva zile (pe 28 octombrie 2008), Alexandru
Cristea şi-a lansat, la Dej, în cadrul Cenaclului literar „Radu Săplăcan”,
volumul doi din Revelaţia. Prins de treburi acasă, la Cluj, n-am putut
să-i onorez invitaţia de a participa la eveniment. Am aflat, în schimb,
că au fost prezente peste două sute de persoane. Am mai aflat şi că
reacţiile tuturor celor prezenţi la eveniment au fost extrem de favorabile.

55
 SORIN GRECU

Dincolo însă de aceste lucruri, o frază din mărturisirea lui Alexandru

Cristea mă obsedează: „Am avut un vis care apare în romanul Revelaţia.
Mă aflam în zona dealului Bobâlna, în stare de levitaţie. Atunci când mă
îndreptam spre sat, oamenii se uitau spre mine. Încercau să mă atingă,
dar nu puteau. Întindeau mâinile, dar eu mă ridicam tot mai sus.”

P.S. La această oră, în anul 2010, Alexandru Cristea a recăzut în

dizgraţia autorităţilor. Pe baza unei legi absurde, i s-a luat pensia de care
beneficia, a fost scos din funcţia de consilier şi a ajuns, ca odinioară, să
fie considerat – de o mare parte din membrii comunităţii, ghidaţi de
principiul turmei, – „nebunul” satului.

56
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Omul de care fuge moartea

Vasile Leva

Motto: „La marginea coastei abrupte / Am zărit într-un han

un străin. / Era trist şi-avea hainele rupte /Şi pe masă o sticlă cu vin.
// Nu te opreşte nici ploaie, nici vânt. / Nicăieri nu ai loc de popas.
/ Om nebun ce-nconjoară Pământul / Lângă mine opreşte, opreşte un
ceas.// Mi-amintesc de o vară-nsorită, / De-o grădină cu muguri pe
ram, / De prietenii mei, de iubită / Şi de-o casă cu mama la geam.”
„Străinul” – Vasile Leva

57
 SORIN GRECU

Numele lui e Vasile Leva şi trăieşte în Maramureş. Abia trecut de

50 de ani, este autorul unei piese folk celebre, „Străinul”, care poate fi
ascultată peste tot în România, fără ca vreun interpret sau ascultător să-i
poată indica autorul. Cei care-o cântă, în special studenţii, pe la chefurile
din cămine, în vacanţe, cred că piesa e o producţie a formaţiei Phoenix
sau a cine ştie cărei alte trupe de renume. Îl interpretează şi cercetaşii
României la întâlnirile lor, sub titlul „Râpa”. De fapt piesa îi aparţine lui
Vasile Leva, un umil zilier din Maramureş, al cărui destin e celebru prin
altceva decât prin această piesă: a încercat, în urmă cu cincisprezece-
douăzeci de ani, în câteva rânduri, să treacă „dincolo”, prin cele mai
felurite metode. Fireşte, totul din cauza Marianei, iubita lui de-atunci,
care, pe lângă că nu-l iubea, după fiecare tentativă nereuşită îl incita şi
mai mult s-o repete, doar-doar o scăpa de el.
Mă întâlnesc cu Vasile Leva la Baia-Mare, într-un noiembrie
splendid şi facem câţiva paşi prin centrul istoric al municipiului. Mic
de înălţime, firav la trup, îmbrăcat ca un cântăreţ de muzică country
(blugi, cizme şi scurtă de blană) şochează încă din prima clipă prin
ochii săi de un albastru deschis, ireal. „Am pătimit foarte mult pe plan
sentimental” – începe el, intuindu-mi parcă nerăbdarea şi curiozitatea.
Apoi continuă: „Am încercat toate modalităţile de sinucidere: de la
otrăvire, de vreo patru-cinci ori – până la ştreang, gazare şi, în final,
salt în gol de la etajul patru. Însă toate au fost inutile. În primul rând,
cu otrăvirile: am luat de fiecare dată cantităţi imense de medicamente –
însă se pare că Dumnezeu m-a înzestrat cu un stomac atât de rezistent
încât medicamentele nu-şi prea făceau efectul. Ţin minte, când mă
aflam la cea de-a treia tentativă şi fusesem transportat la Cluj, la secţia
de reanimare a Clinicii de Urgenţă, era acolo un profesor, înconjurat de
studenţi, care, după ce m-a folosit ca material didactic mi-a spus: mă,
băiatule, nu mai încerca să te sinucizi. Nu vezi că moartea fuge de tine?
De-atunci mi-a rămas porecla «Omul de care fuge moartea». Altă dată,

58
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

tot după ce-mi făcuse iubita figuri, m-am închis în casă şi am dat drumul
la aragaz. Mi-am băgat chiar şi capul în cuptor, să-şi facă mai repede
gazul efectul. Când, ce să vezi? Mă trezesc, naiba ştie cum, cu soră-mea
lângă mine, după ce-a spart uşa. Şi nu vorbisem împreună de vreo doi-
trei ani, fiindcă eram certaţi. Altă dată am încercat să mă spânzur cu
cablul de la fierul de călcat. Mă atârnasem de-o ţeavă, în baie, când, pur
şi simplu, cablul s-a rupt, lăsându-mă năuc pe podea. (Nota autorului:
mai târziu i-am vizitat şi sora, care mi-a confirmat cele spuse de Vasile.
Mi-a mărturisit doar atât: «Vasile e o persoană sensibilă, mai delicată, cu
aptitudini spre muzică şi poezie iar gesturile sale se datorează labilităţii
psihice a vârstei – dar şi sentimentelor faţă de o don’şoara, căreia i-a
scris caiete întregi de poezii.»)”

Saltul în gol
„Dar cea mai «tare» tentativă rămâne tot săritura în gol, de la
etajul patru” – continuă Leva şi insistă să facem câţiva paşi până la
„locul faptei”, ca să-mi poată descrie, cu lux de amănunte, întâmplarea.
„Aicea am locuit, pe strada Vlad Ţepeş, în acest bloc, la etajul patru,
apartamentul 61, unde am trăit şi bune şi rele cu fosta mea prietenă,
Mariana. În faţa blocului nu erau cei trei copaci pe care-i vedeţi acum.
Era doar o maşină cu număr de Argeş, parcată. Şi tocmai pe ea am
aterizat, la o fracţiune de secundă după ce m-am aruncat de la etajul
patru. M-am ridicat, m-am pipăit peste tot, am văzut ca n-am nici măcar
o zgârietură (în schimb capota maşinii şi parbrizul din faţă erau praf) şi
m-am întors în bloc să mă cert mai departe cu Mariana. După aceea, alt
spectacol: m-am trezit că-mi bate la uşă proprietarul maşinii, însoţit de
un miliţian. Cică i-am stricat maşina. Eu i-am replicat ca nu-s de vină,
fiindcă sub fereastra mea nu-i parcare. Şi-atunci miliţianul a spus că
am dreptate, aşa că până la urmă, a rămas să plătească altcineva. Cine
anume nu ştiu nici acuma.”

59
 SORIN GRECU

„Eu l-am vindecat”

Mă roagă să mai parcurgem câteva zeci de metri, s-o cunoaştem
şi pe soţia lui. Ajungem la un club de jocuri mecanice, unde aceasta
e angajată. Mi-o prezintă. Micuţă şi ea de statură, puţin bârnace, o
femeie extrem de hotărâtă. „Ne cunoaştem de 16 ani – îşi începe ea
confesiunea – şi m-am îndrăgostit de el după ce mi-a cântat la chitară.
Suferea groaznic după o iubire eşuată. Mi-a povestit că a vrut să-şi ia
de nouă ori viaţa, dar nu l-am crezut. Am aflat că nu minţise doar mai
târziu, când a trebuit să-i scot dosarul medical de la „circă”. Acum,
slavă Domnului, după atâta timp, e vindecat complet. Sunt mândră că,
într-un fel, eu l-am salvat. Avem două fete împreună: una de 14 şi alta
de 5 ani şi suntem, pot spune, foarte fericiţi.”

„Moartea nu mă ajunge”
Mi-a mai povestit multe lucruri Vasile Leva. Mi-a relatat şi
povestea tentativei lui de asasinare a lui Ceauşescu, în anul 1988, cu
ocazia unei vizite a dictatorului în Maramureş. Îşi confecţionase în
atelierul mecanic al uzinei o arbaletă artizanală, pe care a camuflat-o
într-o pancartă. O verificase, îi făcuse rodajul, aceasta funcţiona perfect
– însă cineva l-a turnat la Securitate. Preţul plătit: trei luni de internare
la Sighet (Spitalul de Psihiatrie din zonă). „Acum sunt mulţumit – îşi
încheie povestea Vasile Leva. Am o familie frumoasă, copii reuşiţi, cu
serviciul ar mai încăpea. Oricum, cred că într-o viaţă anterioară am fost
pisică. Asta pentru că am nouă vieţi. Oricum, nu ştiu de ce, dar am
senzaţia că de atunci, de la acele evenimente, moartea nu mă mai poate
ajunge.”

60
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea neromanţată
a unui manipulator de cadavre
Anno Domini 2003. Victor Balogh. Profesia: manipulator de
cadavre în Cimitirul Central, Hazsongard, cum îl numesc, de peste un
secol, clujenii. Vârsta: 46 de ani. Starea civilă: căsătorit cu Virginia,
femeie focoasă, mai tânără cu 15 ani decât el. Cei doi locuiesc în
localitatea Vâlcele şi au împreună un băieţel, pe Alexandru. Însă
viaţa lui Balogh, Victoraş cum îl răsfaţă prietenii, a ajuns de câţiva ani
un calvar. Nevasta obişnuieşte să plece cu „colindul” cam zece luni pe
an, însoţind diferiţi bărbaţi: şoferi, constructori sau simpli săpători de
şanţuri. Are propriile sale criterii de selecţie. Îl lasă mereu pe Victoraş
singur cu Alexandru. Se întoarce acasă doar de Crăciun sau de Paşte,
când bărbatul taie porcul sau mielul. Desigur, Victoraş o primeşte cu
bucurie. O iartă, pentru că o iubeşte. Apoi, după câteva zile de vrajă,
însoţite de lacrimi de împăcare şi jurăminte, năbădăioasa Virginia
dispare din nou.

61
 SORIN GRECU

Victoraş, în disperare de cauză, cu gândul la Alexandru, recurge

la un tertip. Află că şi Soucup, fostul său director, şi-a luat concediu de
paternitate şi se hotărăşte să încerce şi el aceeaşi stratagemă. Timp de doi
ani Victoraş funcţionează ca o adevărată dădacă, se dedică în totalitate
educaţiei fiului său. Însă cei doi ani de concediu trec năucitor de repede,
asemeni unei ninsori cu flori de prun dintr-o stampă japoneză. Iată că
Victoraş e nevoit să revină la slujbă. Însă, la întoarcerea la cimitir, Victor
se trezeşte cu postul ocupat. Şefii – reţinuţi, colegii – şi ei distanţi. S-a
tot zbătut ca să fie reprimit în muncă, a fost în audienţă pe la şefii cei
mai mari, însă rezultatul – nul. Acum Victoraş e sigur că şefii au ceva cu
el, mai ales că între timp s-a îmbolnăvit şi de ulcer, de la stresul provocat
de absenţele Virginicăi şi de grijile zilnice. „Am stat peste o sută de zile
în spital”, îmi mărturiseşte el, arătându-mi un certificat boţit. „Acum
sunt numai piele şi os. Mai ales că şi şeful cimitirului îmi tot spune o
poveste: cică s-au dat nişte directive referitoare la «profilul moral» al
manipulatorului de cadavre – şi ele nu se potrivesc nicidecum cu al meu.
Mi s-au amintit iarăşi toate «bubele» din cap, adunate de-a lungul anilor:
cum că întârziam prea des la serviciu, din cauza ceţei sau a zăpezii de
pe Feleac, sau că mă încurcam prea des prin birturi, de rămâneau morţii
neîmbălsămaţi.” Curat profil moral. Însă, până la urmă şefii, miloşi, i-au
dat o alternativă lui Victoraş: l-au mutat la pepiniera Regiei. Victoraş
n-a avut ce face şi, mustăcind, a acceptat. Aici, înconjurat numai de
femei, brăduleţi şi flori, bărbatul se scurge în pământ de plictiseală.
Unde-i pălinca pe care o bea în vestiarul cimitirului, unde-s brioşele de
la pomeni, unde-s creiţarii pe care-i primea de la aparţinători?
Plânge cu lacrimi uriaşe, asemeni unui copil. Zice printre suspine:
„O viaţă întreagă am cărat morţi, sunt manipulator de zece ani, un lucru
rar pentru meseria noastră, pentru că aici mulţi clachează după numai
câteva luni. Pe când eu am reuşit să rezist până acum. Ba, pe deasupra,
moartea mă pasionează, am ajuns să-mi placă să studiez cadavrele şi să
încerc să le ghicesc taina. De altfel, toată lumea îmi spunea că ştiu cel

62
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

mai bine cum să îi îngrijesc, să-i spăl, să-i bărbieresc. Tot Clujul mă ştie
de manipulator – şi mă respectă. Numa’ şeful zice că pentru mine în
Cimitir nu mai este loc.”
Anno Domini 2006. Terasa Croco. Aşezat pe balustradă îmi beau
cafeaua, fiindcă la mese nu mai e niciun loc liber. Tocmai mă despărţisem
de Puiu Paşca, celebrul pocherist, cel care, prin anii ‘80 juca, fără
exagerare, sute de mii de lei, în partide organizate chiar de „tovarăşi” de
rang înalt. Stăteam aşa, adâncit în gânduri şi furat de spectacolul străzii,
când deodată îl văd pe Victoraş, manipulatorul de cadavre. De mână cu
fiul său Alexandru, deja mărişor. Neschimbat, cu aceleaşi riduri adânci
care-i brăzdează faţa, Victoraş s-a apropiat de mine şi, luminat parcă,
începe să-mi povestească: „Vreau să ştiţi că, în ultimul timp, toată viaţa
mi s-a schimbat în bine. Cu Virginia nu mai am probleme, s-a cuminţit,
a devenit femeie de casă. Am plecat de la Regie la scurt timp de la ultima
noastră întâlnire şi m-am mutat cu serviciul în Vâlcele. Lucrez numai
cu piatra, cioplesc monumente funerare şi câştig excelent.” Îmi arată
mâinile bătătorite, uriaşe cât nişte lopeţi. Apoi continuă: „Am speranţe
mari, de asemenea, să mă angajez la un englez care face afaceri, aici,
în comuna Feleac. Sper să fie totul bine. În schimb am probleme cu
Alexandru, trebuie să-l duc până la „Contagioase” fiindcă a contactat
vara asta ceva şi se simte foarte rău. Are ameţeli şi leşinuri. Cred că
totul i se trage după ce-a făcut baie într-o baltă din vecini, poluată de
o firmă care-şi scurge reziduurile tocmai în locul unde se scaldă copiii.
N-aveţi ceva relaţii la Sanepid, să-i prindem în ofsaid? Am luat deja o
mostră şi trebuie să-i fac analizele.” Mi-o arată cu un aer conspirativ,
după ce o scoate dintr-o pungă. O pune apoi, cu grijă, înapoi şi o vâră în
buzunar. Îşi ia, scurt, la revedere de la mine spunându-mi că se grăbeşte
să ajungă la „Contagioase”. Urcă grăbit într-un taxi parcat în preajmă,
cu Alexandru care se împiedică în picioarele lui. Copilul are aceeaşi faţă
lividă ca Victoraş. Aceeaşi conformaţie fizică. Îi lipsesc deocamdată
ridurile dar, fără îndoială, o să apară şi ele în curând.

63
SORIN GRECU

Mihai Racu

64
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Înţelept, ascet ori bolnav psihic?

„YETI” de România
sau povestea unui miracol al lumii medicale
moderne
Fenomenul despre care vorbeşte toată suflarea din Maramureş are
un nume: Mihai Racu. Un bătrân trecut de 80 de ani. Trăieşte de peste
15 ani intr-un ţarc semi-descoperit, tocmai pe vârful Pleştioare, la zece
km de municipiul Baia-Mare. A lucrat ca vagonetar la Exploatarea
Minieră Săsar, de unde s-a pensionat în urma cu vreo treizeci de ani.
Gurile rele spun că s-a retras din lume ca să se autopedepsească pentru
un delict numai de el ştiut. Alţii, pentru ca s-ar fi săturat de răutăţile
lumii şi de mizeria din oraş.

Urcăm cu mare greutate prin zăpada afânată, în luna ianuarie

2005, pe un ger de crapă pietrele, avându-l drept ghid pe jurnalistul
Alec Portase, vechi om de munte.
După peste trei ore de drum, în care suntem pe cale, datorită
lipsei de antrenament, să ne dăm pur şi simplu „duhul”, ajungem la
coliba pustnicului. Temători, pentru că vara trecută, când nişte oameni
de televiziune au venit să-l filmeze, Racu a scos toporul şi le-a ordonat
acestora scurt să facă drumul înapoi. Aşadar, ne semnalăm prezenţa încă
de la vreo 50 de metri de ţarc. Urlăm, ca să ne-audă: „Turişti primiţi?”
Spre surprinderea noastră, răspunsul lui Racu vine prompt, înainte să-l
putem zări: „Primesc”. Îi fac un semn colegului să ţină camera de luat
vederi deschisă în permanenţă, gata să şi ripostez în eventualitatea unui
atac al „fiarei”. Abia mă mai ţin pe picioare după drumul istovitor, însă
sunt hotărât să fac reportajul cu orice preţ, chiar dacă ar trebui să-i sar

65
 SORIN GRECU

bătrânului la beregată. Ajungem la ţarcul semi-acoperit şi, când colo, în

loc să dăm de-o brută aşa cum ne imaginam, vedem că avem de-a face
cu un bătrânel longilin, cu bărbuţă albă, care ne zâmbeşte cu o gură în
care tronează un singur dinţişor. Zace, vorba poetului, pe un pat de
ramuri şi e îmbrăcat, în plină iarnă, cu straie uşoare, de primăvară. Spre
marea noastră uimire, are lângă el un teanc de ziare vechi, îngălbenite.
Ne studiază cu atenţie din spatele trunchiurilor rare din care sunt lucraţi
pereţii „casei” sale.

„Am făcut umbră pământului degeaba…”

Îl întreb ce l-a determinat să vină tocmai aici, în vârf de munte,
alături de fiarele pădurii. Îmi răspunde: „A fost lucrul cel mai la
îndemână, poate mintea mea slabă m-a obligat să vin aici.” Replica mea
vine instantaneu: „De ce slabă?”. „Pentru că nu e grasă.” Râde cu poftă.
Apoi, văzând stupefacţia noastră, revine: „Pentru că orice om care
are judecata destul de dreaptă, spune: «Mă, ăsta nu poate fi normal!»
Aşa judecă oamenii. Câtă dreptate au, câtă nu, eu le-o dau pe toată,
fiindcă formează majoritatea.” „Şi ce căutaţi, totuşi, aici, singur cuc, în
natură?” insist eu. „Cu natura mă împac bine, fiindcă de la natură vin în
general lucrurile bune, pe când de la om – toate relele. Am ieşit în afara
societăţii şi pot să spun că sunt un apatrid. Nu am nimic nici cu patria,
nici cu patrioţii. Eu sunt cu ale mele. Ale mele sunt nimicurile pe care le
vedeţi, şi natura. Aia e a mea. Aia o revendic eu. Ia uite, eu n-am nevoie
de artificii, de pomi de Crăciun. Am lângă mine o pădure întreagă.”
Uite un Pan modern, îmi zic eu. Răsărit tocmai pe un vârf de munte,
lângă Baia Mare. Parcă intuindu-mi gândurile, bătrânul continuă: „Mă
simt ca un animal preistoric, aşa, ca veriga aceea între maimuţă şi om.
De aceea vin unii să mă vadă. Zâmbeşte din nou: Să vadă «trogloditul».
Ca într-un vers de Topârceanu. Din care, fiind poetul meu iubit, am
reţinut: «Nefericit şi singur, ca primul troglodit». Acum, de-o vreme,
am luat teza patriarhului, aia cu lepra: «gol am venit pe lume, gol mă voi

66
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

întoarce în pământ». Nimic n-am rodit pe lumea asta. Am făcut niţică

umbră – nefastă, ce-i drept – şi cu atât m-am ales. Nu-i nimic, societatea
n-a pierdut nimic. Puteam eu să fiu un geniu, că geniile au fost şi sunt
cu miile, şi tot n-au contat. Cu atât mai puţin contează un om simplu, ca
mine. Aşa ajungem la vorba lui Coşbuc, cu ramura din codru.”

„Nu mă spăl. Unde-aţi văzut mistreţi bărbieriţi?”

Hait! Am dat de-un tip extrem de abil, inteligent şi cult, care-şi
bate joc în mod elegant de mine. Trec imediat la întrebarea care m-a
chinuit, încă de la bun început: „Şi cum rezistaţi la frigurile astea de
minus douăzeci de grade, îmbrăcat atât de subţire, fără să faceţi măcar
foc?”. Îmi răspunde: „De foc n-am nevoie niciodată, îl mai aprind doar
când vreau să-mi fac ceva de mâncare. În rest, n-am nevoie de el. Nu
mi-e frig niciodată. Asta e o calitate a organismului meu. Obişnuiesc
să stau culcat, îmi acopăr doar puţin căile nazale şi pic parcă într-o
transă. Dorm ca un buştean. Pur şi simplu nu simt că trăiesc.” Gândul
îmi zboară, instantaneu, la performanţele şamanilor sau ale călugărilor
tibetani, care pot intra în transă pe perioade nedeterminate. Să fie şi
Mihai Racu un asemenea individ? Apoi continuă: „Am un obicei, mi
l-a dat Dumnezeu sau poate cel mai întunecat decât El: nu port pizmă
la nimeni. Nu mă simt afectat de gânduri, de nimic. Alţii, de-ar fi aici
în locul meu ar ajunge filosofi. Eu nu gândesc niciodată: trăiesc fără
gânduri, fără dureri, fără nimic. Am locuit pe o stradă mizeră şi apoi
mi-a venit ideea, aşa tam-nisam, nu că aş avea vreun beneficiu, să mă
mut în pădure. Eu am lăsat civilizaţia, puţină cât am avut-o, în oraş.
Câtă a fost, n-am adus-o cu mine. Mă vizitează uneori, vara, foşti colegi
de la mina Săsar şi mă întreabă: De ce nu te bărbiereşti, mă, sălbaticule?
Le răspund, de fiecare dată: Asta-i moda în natură. Unde-ai văzut urs
sau mistreţ bărbierit? Acuma pe-aici nici măcar cu fiarele pădurii nu mă
mai întâlnesc. Cu ani în urma veneau urşi, pe-aici, prin tufe, mârâiau la
mine – dar îmi dădeau pace. Acum, de-o vreme, de vreo doi ani, vin
foarte puţine jivine, vara, cele sălbatice au dispărut aproape complet”.

67
 SORIN GRECU

„Eu, după acte nici nu exist…”

Discutăm de vreo oră şi Mihai Racu n-a ieşit încă din ţarcul lui.
Reuşim, după lungi negocieri să-l scoatem din ţarc, după ce-l implorăm
să ne facă totuşi un pic de foc. Vrem să ne încălzim, pentru că suntem
rebegiţi cu totul de gerul de-afară. Iese cu greu din vizuina sa, după
ce înlătură doi brăduţi, care-i servesc drept poartă. Abia acum reuşim
să-i evaluăm adevărata statură. Înalt de aproape doi metri şi zvelt.
Dispune încă de multă energie. Îl servim cu un ceai de fructe, adus de
Alec Portase într-un termos. Îl bea, după care îşi plescăie buzele, cu
satisfacţie. „Poftim, se spune că nu-i bine să stai izolat. În oraş nu-ţi
dă nimeni nimic, dar aici toată lumea care mă vizitează îmi aduce câte
ceva. Acum doi ani, a venit la mine un om care se vedea pe el de la o
poştă că-i credincios, era din Baia-Sprie. Se ruga, săracul în faţa colibei
mele, de mama focului. (Îşi stăpâneşte cu greu râsul) A crezut c-oi fi
vreun sfânt, dar cu mine a greşit profund. De altfel, asta-i percepţia
generală: când întâlneşti un pustnic, automat îl asociezi cu credinţa.
Cât despre mine, eu pentru societate nu exist. Am avut o garsonieră
de-aia urâtă şi blocul a ieşit din uz. Apoi, cum sunt eu un om cu mintea
«subţire», am aruncat şi contractul. Fără acte am rămas, de asemenea,
când acestea mi s-au furat dintr-o prăvălie. De la 1 iulie 2000 nu m-am
dus la poliţie, să le spun că nu le mai posed. Am noroc cu doamnele de
la poştă, mă cunosc de vreo 30 de ani şi-mi dau, fără probleme, pensia.
Deci eu, practic exist doar ca persoană, dar, după acte, nu exist. Oricum,
nu-mi fac probleme. Pentru mine treacă azi, vie mâine – n-am nimic de
pierdut sau de câştigat.”

Povestim cu „Yeti” câte-n lună şi-n stele. Acum nu mai are el chef
să ne lase să plecăm. Dar motivele reale ale stabilirii sale în pădure nu ni
le-a împărtăşit, sub nicio formă, oricât l-am fi chestionat. Îşi ia, până la
urmă, rămas bun de la noi, spunându-ne: „Ca bun creştin, mulţumesc
pentru vizită. Mai veniţi pe aici sa vedeţi ce mai face «fiara apocaliptică»!
Să trăiţi, la mulţi ani.”

68
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Părerea unui specialist

Prof. univ. dr. Nicolae Coman predă genetica evoluţiei la Facul-
tatea de Biologie-Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
Explorator, autor a 15 cărţi de specialitate şi două de călătorie. „E un
caz extraordinar, pentru că există puţine populaţii în lume care să fie
adaptate la frig. Ceva asemănător sunt, de pildă, berberii în Sahara
sau eschimoşii, la Polul Nord. Dar nici ei la acest nivel, precum acest
Mihai Racu din Maramureş. Este un caz absolut ieşit din comun,
nemaîntâlnit.”

69
SORIN GRECU

70
VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

MIZA PE O SINGURĂ CARTE

(ANTICOMUNIŞTII)

71
SORIN GRECU

Ioan Mahala

72
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Puşcărie pentru „maica” Rusia

Clujeanul Ioan Mahala credea că U.R.S.S. este ţara adevărului
absolut şi a tuturor posibilităţilor... Dar această naivitate l-a costat
câţiva ani de privare de libertate.

„Născut pentru a trece frontiera”

La cei aproximativ 70 de ani ai săi, Ioan Mahala are o figură de
bonom, aducând mai degrabă cu un contabil. Dacă însă porţi o discuţie
mai îndelungată cu el, descoperi că este cu totul altceva în realitate – un
personaj cu o viaţă desprinsă parcă din filmele de aventuri. Nimeni n-ar
crede că omul acesta este singurul român care are la activ ani grei de
puşcărie politică pentru trecerea frontierei tocmai în... U.R.S.S.?!? Acest
lucru mi l-a explicat chiar Ioan Mahala – la început într-o cârciumă
din cartierul clujean Mărăşti, iar apoi, pe îndelete, în locuinţa sa din
comuna Apahida, acolo unde s-a autoexilat de mai mulţi ani. Îşi începe
bărbatul povestirea: „Tatăl meu a fost de origine slovacă şi prin 1916
a ajuns în zona localităţii Huedin, unde s-a angajat slugă la un bogătaş.
Fiind prea des batjocorit, a fugit de la stăpân, s-a urcat într-un tren
de marfă şi a ajuns cu el într-o localitate vecină, la Bologa. Acolo s-a
angajat la un alt moşier, căruia tocmai îi murise o slugă. La Huedin a
cunoscut-o pe mama, care lucra ca bucătăreasă – şi, iată, aşa m-am
născut eu. Datorită faptului că după Unirea Transilvaniei cu România
stăpânul îl împroprietărise pe tata cu un teren, ne-am făcut la Bologa
casă. Odată cu cedarea Ardealului, în 1940, ne-am refugiat la Mediaş,
trecând graniţa pe ascuns, noaptea, pe la Săcuieu. Aşa că, mai în glumă,
mai în serios, am fost predestinat să trec frontiera încă de la vârsta
de 5 ani. După război ne-am întors la Bologa şi de mic aveam să
cunosc nedreptăţile sociale: deşi tatăl meu ridicase împreună cu încă un

73
 SORIN GRECU

consătean biserica din sat, nici măcar n-a fost trecut în cartea de onoare
a bisericii – iar eu, deşi la şcoală eram cel mai bun la învăţătură (sau cel
puţin aşa credeam eu), ieşeam veşnic pe locul doi”. Îmi povesteşte că, la
un moment dat, la serbarea de sfârşit de an a clasei a patra s-a revoltat
pentru locul secund pe care-l ocupase şi a spus cu voce tare, ca să-l audă
toată lumea: „Eu de-aia n-am luat locul întâi, că nu i-am dus smântână
directorului.” A fost straşnic pedepsit, dar mărturiseşte că era totuşi
fericit fiindcă îşi eliberase în sfârşit sufletul. După ce absolvă cele opt
clase în sat, Mahala ajunge până la urmă la Cluj, unde urmează cursurile
Şcolii Medii Tehnice de Laboranţi şi Biologi, în sfârşit. „Am intrat în
serviciu, însă aspiraţiile mele nu se opreau aici. Am făcut şi şcoala de
planorism de la Sălişte-Sibiu, iar apoi cea de pilotaj-zbor cu motor de
la Strejnic, lângă Ploieşti. Apoi Comitetul Judeţean U.T.M. m-a trimis
ca brigadier pe Şantierul Naţional de la Năvodari, unde se construia
Uzina de acid fosforic şi hiperfosfaţi. După aceea (nu mai ţin minte
anul, pentru că după atâta puşcărie am rămas cu un defect: nu mai reţin
anii şi numele de persoane) am fost trimis ca felcer la Săimeni, unde am
şi înfiinţat dispensarul din localitate”, adaugă acesta.

Evadarea spre „paradisul” sovietic

Se opreşte o clipă din povestit, trage aer adânc în piept, apoi
continuă: „Acolo m-am izbit pentru prima dată de un lucru rău: am
făcut, fără să vreau, o delapidare destul de mare, de care de altfel n-a
beneficiat nimeni. Iată cum m-am încurcat: primeam de la farmacie
medicamente în două feluri – gratuit şi pe bani. Deşi mi s-a atras atenţia
că unele din ele sunt pe bani eu mă încăpăţânam să le dau tot «moca» la
populaţie, fiind adeptul principiului că asistenţa medicală e gratuită, la
noi, aşa cum se trâmbiţa peste tot. Dar pentru că «tovarăşii» nu ştiau de
glumă şi voiau să mă condamne, în mintea mea a încolţit ideea evadării
în U.R.S.S.. Eram dopat cu ideea că ţara adevărului absolut şi a tuturor
posibilităţilor e U.R.S.S. şi că aş putea obţine acolo asistenţă juridică

74
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

pentru a-mi dovedi nevinovăţia. Asta se întâmpla prin anul 1957. Am

început să-mi pregătesc evadarea. După câteva zile am pornit la drum.
Am încercat să trec frontiera pe la Periprava, prin Deltă – dar n-am
avut curajul – pentru că era foarte multă miliţie din cauza lagărelor
de muncă din zonă, unde erau încarceraţi deţinuţii politici.” Până la
urmă, Mahala trece prin Bucovina şi ajunge exact la fâşie, unde vede un
grănicer. Se apropie de el cu îndrăzneală şi îi spune că s-a rătăcit după
ce a plecat la cules de zmeură. Omul îl pofteşte la postul de grăniceri,
unde îl găzduieşte peste noapte, iar dimineaţă, când îi arată drumul de
întoarcere, face o imprudenţă: îl pune în faţa hărţii în relief a zonei.
„Or eu, care făcusem pilotaj, m-am orientat imediat – şi-n loc să mă
întorc în ţară, am luat-o pe-o altă vale şi-am pornit spre frontieră. N-o
să uit niciodată: era vară, toată lumea era pe câmp şi la aproximativ
doi kilometri de frontieră era un grănicer sovietic. M-am dus la el,
l-am salutat în ruseşte şi am trecut nestingherit, neavând nici măcar
bagaje. Am tot mers, până nu m-au mai ţinut picioarele. La un moment
dat m-am agăţat, în mers, de un camion care transporta buşteni. Am
adormit acolo. M-am trezit seara, într-un sat. Le-am spus oamenilor că
vin din România şi vreau să mă prezint la Comitetul Raional. În cea mai
curată limbă română mi-au spus că am depăşit raionul şi să mă întorc
la Putila. Am ajuns seara acolo. Am intrat într-o crâşmă, unde m-am
împrietenit cu un miliţian. Am băut împreună: eu ceai, iar el «moldovski
ciornîi vinograd» (n.n.: vin negru moldovenesc). Peste noapte m-am
culcat într-un cinematograf, iar dimineaţă m-am prezentat la Comitetul
Raional Putila, la tovarăşul secretar”, povesteşte acesta.

Arestarea şi încarcerarea
„Cei de la Comitetul Raional Putila s-au uitat cruciş când au dat
ochii cu mine” – relatează în continuare Ioan Mahala. „Nu le venea
să creadă, au dat un telefon şi m-au dus apoi cu maşina la un grup
de tovarăşi. M-au întrebat în româneşte cum am ajuns acolo. Le-am
explicat tot. Au vrut să ştie, de asemenea, dacă doresc azil politic în

75
 SORIN GRECU

U.R.S.S. Le-am spus că azil politic nu cer, pentru că noi, românii, facem
cam aceeaşi politică cu ei. De-acolo s-a rupt «filmul» şi m-au condus
la arest, într-o cameră întunecoasă. Culmea, cel care a asigurat tradu-
cerea a fost chiar miliţianul cu care băusem în seara precedentă. Mi-a
spus că mă confundase cu un nepot al soţiei şi m-a rugat să nu dezvălui
întâmplarea noastră, că-l nenorocesc. Bineînţeles că l-am menajat pe
om”. Apoi l-au trimis pe român la Suceava, de acolo la Iaşi, unde
l-au condamnat la 5 ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a
frontierei. Ca un amănunt de culoare, în penitenciarul Iaşi întâlneşte
mulţi ţărani care făceau parte din lotul „Şoimii Libertăţii” de la Huşi.
Erau aruncaţi acolo, în temniţă, de-a valma, familii întregi: tată, fiu,
ginere, toţi arestaţi pentru vina de a fi „complotat împotriva orânduirii
comuniste”. Mă priveşte o clipă, după care continuă: „Am ajuns după
o vreme şi la Jilava, unde am învăţat limba engleză dând cu săpun pe
geam şi scrijelind cu unghia cuvinte, ca pe tablă. De-acolo am ajuns la
Gherla, unde am prins o revoltă soldată cu morţi şi răniţi (oamenii se
răsculaseră pentru că, pur şi simplu, datorită supraaglomerării, nu aveau
aer) şi m-am procopsit cu o fractură la picior, după ce am încasat de la
un gardian o lovitură cu o bucată de lemn. Chiar şi acum, după atâţia
ani, mai sufăr din cauza acelei lovituri. După revolta de la Gherla am
fost adus aici, la Cluj, la Securitate, unde nu am fost, fizic, bătut. Am
fost însă anchetat, înfometat, lipsit de somn, izolat – toate tertipurile
de atunci ale Securităţii. În 1964 a fost dată amnistia tuturor deţinuţilor
politici şi am fost eliberat şi eu. Am plecat imediat după aceea la Bologa,
acasă, pentru refacere.”

O nouă viaţă?
După o lună de şedere acasă, Mahala este înrolat în armată şi dus
la Turnu, lângă Arad. Dar acea locaţie fiind zonă de frontieră şi bărbatul
având dosar de deţinut politic este mutat fără întârziere la Alba-Iulia.
Imediat după efectuarea serviciului militar, acesta şi-a început serviciul

76
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

de felcer prin mai multe cabinete. Continuă înnegurându-se Mahala:

„M-am căsătorit, au apărut copiii, iar apoi a urmat divorţul. Din păcate,
luasem o femeie care se căsătorise cu mine doar pentru a-i demonstra
altuia ceva – şi au fost incompatibilităţi enorme între noi. Am ajuns cu
serviciul la Institutul Oncologic din Cluj. A trebuit să-mi găsesc şi o
locuinţă în Cluj – dar, datorită trecutului meu, sau poate fiindcă eram
prea gras – n-am încăput în Cluj. Aşa că tot printr-o intervenţie a unui
activist de partid am primit locuinţa în care locuiesc şi acum, în fostul
cartier «Dallas» din Apahida, pe care am refăcut-o din temelii. Am scris
şi un roman istoric, în care descriam instalarea puterii româneşti în zona
Huedinului, după Marea Unire de la 1918. L-am prezentat regretatului
Alexandru Căprariu, directorul Editurii Dacia – însă acesta mi-a spus
următoarele: «Pune-l în sertar, pentru că deocamdată nu poate fi
publicat. E prea naţionalist.» Am rămas stupefiat. Eu, naţionalist? Eu
sunt de origine slovacă şi mi s-a părut că tratez cu obiectivitate problema
naţională. Aşa că m-am enervat şi l-am pus «bine». Adică taman pe foc.
Acum, la pensie, am ajuns să-l rescriu, însă cu note moderne, ca să-l
fac să aibă toate atributele unui best seller. Trebuie să existe în el tot
arsenalul: sex, violenţă, acţiune. Aşa că mi-am deschis un site pe internet
în care am postat nişte fotografii de «macho», zicând că-s ale mele.
Primesc sute de mesaje de la doamne şi domnişoare, astfel că învăţ şi eu
să pătrund în mintea oamenilor – fireşte, totul în interesul romanului la
care lucrez. Dată fiind specialitatea mea, de asistent medical, am ajuns
între timp să ofer, gratuit, asistenţă medicală consătenilor mei. Chiar
astăzi plec, pentru câteva săptămâni, la Tulcea, pentru a îngriji benevol
pe cineva. În rest, fac numai ce vreau, fiindcă sunt pensionar. Citesc,
scriu, mă plimb şi navighez pe internet. Încerc să-mi cicatrizez, cu orice
preţ, rănile trecutului – care încă mă mai dor”.

77
 SORIN GRECU

Ion Şerdeanu şi soţia lui, Monica

78
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Trecutul continuu.
Povestea profesorului Ion Şerdeanu
Motto:
„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă
Ca şi iedera de-un arbor de-o idee i se leagă.”

„Scrisoarea I”, M. Eminescu

În comunism, Ion Şerdeanu comenta la clasă, uitând de autorităţi,

pasaje delicate din opera lui Eminescu, Blaga, Eliade sau Noica. Fost
student al lui Dimitrie Popovici, acesta „naviga” de asemenea ore
întregi prin creaţia poetică eminesciană, spre deliciul celor ce-l ascultau.
Era modul în care-şi demonstra rezistenţa prin cultură, fiindcă despre
trecutul său de puşcărie politică nu putea vorbi. La insistenţele noastre,
profesorul, care a atins între timp vârsta de 80 de ani, ne-a făcut, în
fine, dezvăluirile pe care le aşteptam „doar” de trei decenii.

Păşesc, cu picioarele „tăiate” de emoţie în apartamentul lui Ion

Şerdeanu, situat pe strada Horea, profesorul care a iniţiat de-a lungul
timpului multe mii de liceeni în tainele literaturii române şi, în special,
a poeziei eminesciene. Îmi deschide uşa chiar el şi în scurt timp îşi face
apariţia şi „îngerul” său păzitor de-o viaţă, Monica. Deşi e un om încă
viguros pentru vârsta pe care o are, de la ultima întâlnire a noastră, avută în
urmă cu aproximativ zece ani, timpul şi-a lăsat puternic amprenta asupra
sa. Se mişcă greu, sprijinit strâns de către Monica. Cât despre soţia lui,
aceasta pare a beneficia de o robusteţe neobişnuită – datorată probabil
constituţiei sale de maramureşancă din zona Ieudului. Profesorul poartă

79
 SORIN GRECU

ochelari cu dioptrii uriaşe, pe care e nevoit să-i folosească în urma unei

operaţii de cataractă suferită înainte de revoluţie. Ne aşezăm toţi trei la
masa masivă din sufragerie, iar doamna Monica dispare pentru câteva
minute în bucătărie, de unde se întoarce cu un „fresh” de portocale.
Aştept cu nerăbdare povestea vieţii profesorului, pe care nu am putut-o
afla în perioada comunistă, chiar dacă aveam relaţii oarecum privilegiate
cu el, fiindcă mă pregătea pentru admiterea la „Filo”. Acum, după atâţia
ani cu rănile (aparent) cicatrizate, profesorul e dispus să mi-o relateze
în cele mai mici amănunte, fiindcă nu-i mai poate face nimeni rău, ca
odinioară.
Începe abrupt profesorul: „M-am născut în localitatea Jucu de
Sus din judeţul Cluj. După o perioadă, când tata era plecat la Bucureşti,
mama s-a mutat cu mine şi cu sora mea în satul vecin, Coasta. Am
copilărit acolo, iar primele amintiri le am din anul 1938, când tata a
fost mobilizat pe graniţa de vest a ţării. De asemenea, ţin minte că în
1940, când s-a cedat Ardealul, am plâns în hohote, iar bunica a venit pe
prispă la mine şi m-a mângâiat. Curând au venit horthyştii şi la noi în
sat, ne-au făcut tuturor percheziţie, fapt care ne-a umplut de teamă...”
Îmi relatează apoi că toţi sătenii care deţineau cărţi româneşti sau efecte
militare au fost obligaţi să le ducă la primărie: cărţile pentru a fi arse,
iar efectele, rechiziţionate. Tot atunci a fost martor al unui eveniment
care-l va marca pentru tot restul vieţii.

Martor la execuţia unui student

Povesteşte, cutremurat, Şerdeanu: „Printre oamenii care au fost
duşi la comandament se afla şi un student care venise în sat ca să-şi
ia logodnica şi să treacă împreună graniţa în România. L-au arestat,
l-au dus la comandamentul instalat în şcoala generală, iar noi, copiii,
am pândit printr-un gard ce se întâmpla. La un moment dat i-au pus
trei arme de vânătoare în spate, iar o patrulă alcătuită din şase soldaţi
l-a dus spre pădurea Bărăiului. Noi ne jucam «de-a caii» şi am pornit

80
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

după ei, până când soldaţii, care nu voiau să vedem ce se întâmplă, au

tras cartuşe în aer şi ne-au împrăştiat.” A urmat o adevărată grozăvie.
La scurt timp s-au auzit mai multe urlete de durere, iar apoi rafale de
împuşcături. Deznodământul l-au aflat de la pădurarul din comună:
după ce l-au schingiuit pe tânăr, horthyştii l-au executat. Studentul, în
timp ce-şi dădea duhul, a strigat doar atât: „Transilvania”. Continuă
profesorul: „I-au adus cadavrul în sat, într-un car cu boi. Acolo Pantea,
cel care urma să fie socrul studentului, a chemat toată lumea să-l vadă
pe tânăr, strigând: «Veniţi să vedeţi ce-au făcut criminalii!» Apoi, am
trecut cu toţii, pe rând, prin faţa sicriului. Femeile, când îl vedeau pe
mort începeau să bocească. Am ajuns şi eu, dar tata a încercat să mă
împiedice să-l văd mai bine. Atâta-mi amintesc, am zărit o panglică
vineţie spânzurându-i din ochi şi locul unde odinioară îi fusese urechea,
fiindcă i-o tăiaseră.” Un alt eveniment care l-a marcat pe profesor a
fost moartea tatălui. Relatează acesta: „În 1941 cade vestea, precum un
trăznet, că tatăl meu a murit lovit de tren în gara Gherla. Cumpărase un
purcel de la târg şi a vrut să i-l arate, pe peron, unui consătean, când porcul
a sărit din sac, între şine. Atunci tata a vrut să-l apuce, s-a aplecat, fără
să calculeze distanţa dintre treptele vagonului trenului aflat în mişcare şi
capul său. Acestea l-au lovit în cap, omorându-l pe loc.” După această
tragedie, mama lui Şerdeanu a stat ce a stat pentru o perioadă singură,
apoi s-a recăsătorit cu un bărbat dintr-o localitate învecinată, Mureşenii
de Câmpie. Şerdeanu a refuzat să se mute în Mureşenii de Câmpie, dar
până la urmă a cedat rugăminţii rudelor şi s-a dus să locuiască alături
de mamă, soră şi de tatăl vitreg. Aici a aflat că hortyştii uciseseră alţi
unsprezece români din sat, de fapt familia preotului Andrei Bujor.
Profesorul mai mărturiseşte că tot în acea perioadă a fost martorul
unor scene de război, la care a asistat cu o inconştienţă care şi astăzi
îi provoacă fiori de groază. Povesteşte el: „Eram deja după 23 August
1944 şi mă aflam pe câmp cu două vite. În apropiere se dădeau lupte,
de 3-4 zile, între armata română şi cea maghiară. Moartea era deja un

81
 SORIN GRECU

lucru atât de firesc pentru mine încât urmăream cu ochiul liber cum se
împuşcă militarii unii pe alţii. Atunci am rămas blocat pe câmp, pentru
că frontul trecea chiar pe drumul dintre păşune şi sat. La un moment
dat am văzut cum nemţii au intrat într-o gospodărie mai izolată şi au
luat un porc, să-l taie. Eu m-am adăpostit într-o casă din vecini şi după
încă o zi şi o noapte de aşteptare am aflat cu certitudine că se apropie
de noi ostaşii români. I-am auzit şi văzut, în scurt timp, pe cei aflaţi în
avangardă şi am fugit repede spre ei, împreună cu câţiva săteni. După ce
iniţial ne-au somat să ne prezentăm, militarii români ne-au strâns mâinile,
bucuroşi, după care au intrat în sat cântând «Deşteaptă-te române.» Au
urmat câteva zile de sărbătoare şi triumf, în care fiecare gospodar îi cinstea
pe ostaşi cu ce avea mai bun de-ale gurii.”

Premiul doi pe ţară, după Nicolae Labiş

Imediat după război, profesorul Şerdeanu intenţionează să
urmeze Liceul Militar din Târgu-Mureş, însă renunţă la idee pentru că
află că se dau burse la o şcoală din Gherla. Aşa că urmează Şcoala
Normală Greco-Catolică de băieţi, pentru că, în situaţia dificilă în care
se afla, o bursă însemna o mană cerească. În primii trei ani de studiu
a îndurat numeroase privaţiuni pentru că n-a beneficiat de bursă, însă
profesorii au fost înţelegători şi i-au permis să lucreze la ferma şcolii,
de unde mai scotea un ban şi pentru el. Era un elev de excepţie, însă
din cauza sărăciei putea fi văzut umblând mai tot timpul desculţ pe
stradă. În scurt timp se petrece un eveniment pe care tânărul Şerdeanu
nu-l ia în seamă, dar care peste câţiva ani îi va schimba total destinul.
Povesteşte acesta: „Am fost abordat de un tânăr care m-a recrutat într-o
organizaţie subversivă intitulată «Partizanii regelui Mihai». Întâmplarea
s-a desfăşurat astfel: respectivul m-a întrebat dacă vreau să fie mai bine
în lume. Eu i-am răspus, fireşte, că da. Am aflat ce-am făcut abia în
anul l954, după şase ani, când întreaga organizaţie a fost deconspirată şi
omul m-a trecut şi pe mine printre camarazii săi.”

82
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Până în anul fatidic 1954, viaţa lui Ion Şerdeanu a curs în mod
firesc, urmând şcoala, cu rezultate excepţionale. De pildă, participând la
Bucureşti la concursul naţional de literatură a obţinut premiul doi, după
marele poet Nicolae Labiş. Ca urmare a câştigării acestui important
premiu, Şerdeanu a obţinut permisiunea să se înscrie la orice facultate
din ţară, fără examen, indiferent de profilul ei. Adaugă, zâmbind amar,
profesorul: „Vărul meu mi-a spus să las filologia şi să urmez medicina,
fiindcă e o meserie de viitor şi mult mai profitabilă. Dar eu am rămas
credincios primei mele vocaţii, limba şi literatura română. În 1951
am venit la Facultatea de Filologie din Cluj, unde mi-am luat toate
examenele, în cei patru ani, numai cu „foarte bine”. Singura excepţie
a constituit-o limba rusă, la care am obţinut doar calificativul „bine”.
Aşadar, la facultate am obţinut o bursă republicană, în virtutea faptului
că eram foarte bun la şcoală şi eram, de asemenea, şi orfan de tată.
Numai datorită bursei am reuşit să-mi cumpăr haine şi să mă şi întreţin
în acelaşi timp. Pe soţia mea, Monica, am întâlnit-o în anul 1952 când
eu eram în anul doi – iar ea în anul întâi.” Intervine în discuţie doamna
Monica, zâmbind: „Ne-am cunoscut la o şedinţă a studenţilor, în care
cei de anul doi îi învăţau pe cei de anul întâi cum să-şi întocmească fişe
de studiu. Atunci ne-am văzut prima dată şi de atunci am rămas, pe
veci, împreună...”

Arestat şi condamnat
Continuă povestirea Monica Şerdean, înnegurându-se brusc:
„La sfârşitul anului doi, când eram încă în faza «platonică», Ion a fost
arestat”. Revine profesorul: „Eram la Mureşeni, la mama, în anul 1954
– şi-ntr-o după-amiază a apărut o dubă în care se aflau patru bărbaţi în
uniformă. M-au dus mai întâi la Gherla, la securitate. Culmea ironiei,
chiar în clădirea care a slujit liceului drept internat şi unde am locuit
vreo doi ani de zile. Acolo, în mod reflex, mi-am aruncat conţinutul
buzunarelor în WC, pentru ca nu cumva să-mi găsească ăia ceva

83
 SORIN GRECU

incriminator. Apoi, seara, am pornit sub escortă spre Cluj cu maşina,

nu înainte de a fi avertizat să nu încerc să evadez. Înainte de a intra în
oraş ne-am oprit la Someşeni, unde ne-am dat jos din maşină ca să ne
facem necesităţile. Atunci am crezut c-or să mă împuşte, dar din fericire
nu a fost aşa. Am ajuns repede la securitate, pe strada Republicii, unde
mi s-au luat şireturile şi cureaua, ca să nu mă spânzur, după care m-au
închis într-o celulă. A urmat ancheta, cu tot tacâmul: ochelarii negri,
adresarea cu «banditule», întrebări de genul «cine a mai făcut parte din
organizaţie?». Eram torturat cu o lampă care se aprindea şi se stingea
exact în faţa ochilor. Cel care mă ancheta se numea Gruia, dar de fapt
numele lui real era Grumberg.” Acolo Şerdeanu îl cunoaşte şi pe Simion
Haţieganu, fratele marelui medic Iuliu Haţieganu, care, la un moment
dat, i-a spus – lui şi încă unui arestat care se afla alături de ei: „Măi copii,
acum nu-i momentul să vă jertfiţi pentru patrie. Dimpotrivă, trebuie
să supravieţuiţi pentru patrie.” De asemenea, l-a îndemnat ca, după ce
va ieşi din puşcărie, să meargă la tatăl său şi să-i ceară ajutorul. Un alt
deţinut, Bob, mare medic O.R.L.-ist l-a chiar certat, ulterior, zicându-i:
„Măi, Şerdene, ai fost un ţăran care n-ai ştiut să-ţi cultivi relaţiile şi ai
pierdut mult că nu l-ai căutat pe Haţieganu!” Altădată, în momentul
ieşirii profesorului din puşcărie, văzându-l, acelaşi Bob a început să
urle din toţi bojocii, din fereastra celulei cu vedere la stradă: „Uitaţi
ce-aţi făcut cu Şerdeanu, cât de slab a ajuns săracul!” Revine profesorul
Şerdeanu: „Cel care m-a denunţat, Mărgineanu, era student la medicină
şi după ce-a ieşit din puşcărie şi-a continuat studiile, ajungând medic la
Turda. Despre el ştiu că şi-a băgat şi tatăl în puşcărie, pentru că dăduse
de mâncare la nişte fugari.” Intervine în discuţie şi Monica Şerdeanu:
„Înainte de revoluţie ne-am întâlnit pe stradă cu Mărgineanu – şi acesta
ne-a zis că ar vrea să ne facem puţin timp ca să vorbim. I-am spus că
am vorbit destul până acum şi nu mai e cazul.”
La proces, profesorul a fost condamnat la doi ani şi jumătate, dar
acesta, nemulţumit, a făcut recurs. În episodul contestaţiei verdictului
un rol important l-a avut Monica. Spune aceasta: „Eu eram studentă, iar

84
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

avocatul lui din oficiu m-a căutat şi mi-a zis să-i fac rost de la profesorii
lui de referinţe din care să rezulte lucrul, binecunoscut de toată lumea,
că Ion e un student excepţional. Culmea, aceştia, de teamă să nu li se
întâmple ceva, au refuzat aproape toţi. Singurul care ne-a dat o referinţă
favorabilă a fost până la urmă profesorul Iosif Pervain. Aşa că am dus
hârtia la avocat şi poate datorită şi acestei depoziţii, instanţa i-a redus
pedeapsa la numai un an. Totuşi, şi un an a fost cam mult, având în
vedere că soţul meu n-a făcut absolut nimic...”

Reabilitat, la clase de „recuperaţi mental”

La ieşirea din închisoare, lui Şerdeanu i se cere să semneze un
angajament, fapt pe care acesta, înfruntând orice consecinţe, îl refuză.
Pe urmă a urmat calvarul reînscrierii la facultate. Face dese drumuri
la Bucureşti, la Minister, dar fără prea mult succes. „Unul de la cadre
se numea Sută, iar când a auzit ce vreau, m-a dat afară direct, fără să
mă mai asculte ce vreau să spun”, îmi spune, zâmbind amar Şerdeanu.
Până la urmă obţine aprobarea să se reîntoarcă în facultate de la însuşi
ministrul de atunci al învăţământului, academicianul – chimist Ilie
Murgulescu. Povesteşte în continuare profesorul: „Când am rămas
doar noi doi în încăpere, m-a întrebat doar atât: a fost rău «acolo»? Iar
eu am dat din cap, afirmativ. A fost un om deosebit, mi-a dat hârtie ca
să pot să mă înscriu la facultate şi să capăt şi bursă. Aşa că am venit
la Cluj prin decembrie, însă îmi mai trebuia o aprobare pe plan local,
de la academicianul Raluca Ripan, rectorul de atunci al Universităţii.
Am avut un noroc imens cu o secretară care mă simpatiza, doamna
Teodorescu. Aceasta a strecurat hârtia mea printre alte documente
ce trebuiau semnate urgent de academician şi Raluca Ripan şi-a pus
iscălitura fără să o mai citească.”
În anul 1956 profesorul Şerdeanu este numit suplinitor la Liceul
„George Coşbuc” din Cluj şi abia după 1960 titularizat. De la acest
liceu, după o carieră prodigioasă de 34 de ani se şi pensionează în anul

85
 SORIN GRECU

1990. Ar mai fi dus-o mult cu profesia, dar s-a oprit din cauza operaţiilor
la ochi, fiindcă vederea nu-l mai ajuta. Tot după 1960, anul reabilitării
sale, profesorului i se dă din nou dreptul să semneze în revistele literare.
Adaugă de data aceasta doamna Şerdeanu: „Emoţiile noastre, oricum,
nu se terminaseră, fiindcă la începutul fiecărui an şcolar, timp de 34 de
ani, Ion nu a fost sigur că va avea catedră. Şi, deşi era apreciat de toată
lumea, nu a primit nici măcar o oră la clasele de elită, cele cu predare
în limba germană, ba dimpotrivă, a luat în primire cele două clase de
«recuperaţi mental». Desigur, a predat, pe lângă literatura română şi
literatură universală, la multe clase bune, formând zeci, sute de viitori
profesori de limba română, dar nu a fost apreciat la nivelul la care se
ridica el, de fapt.” „Ţin minte că de multe ori copiii de la aceste clase de
«recuperaţi mental» se plictiseau de ora de limba şi literatura română şi,
în ciuda faptului că le spuneam tot felul de poveşti, insistau să meargă
la film sau în oraş şi eu trebuia să fac un efort uriaş de diplomaţie ca
să nu iasă din şcoală şi să facă Dumnezeu ştie ce năzbâtii,” adaugă, la
rândul său, profesorul.

„Trecutul continuu...”
Despre sine, Ion Şerdeanu spune că a fost toată viaţa un profesor
drept, pentru care nu a contat niciodată cine erau părinţii unui elev sau ai
altuia. „La mine elevii aveau voie să-şi spună pe larg părerea în privinţa
textului literar, îi ascultam şi le dădeam dreptate sau nu, însă memorarea
de versuri era sfântă, fiindcă doar aşa putea fi interpretat textul”, mai
spune acesta. De-a lungul vieţii, profesorul a publicat, împreună cu
soţia, mai multe culegeri de texte comentate dar şi singur aproximativ o
sută de articole de specialitate, în reviste precum: „Tribuna”, „Steaua”,
„Revista de limbă şi literatură română”, „Pro memoria”, „Naţiunea”,
„Vatra românească” etc. Revine din nou Monica, profund dezamăgită:
„Închipuiţi-vă, ar avea dreptul – după o carieră atât de îndelungată –
să beneficieze şi el de diploma de excelenţă şi, mai ales, de drepturile

86
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

materiale ce decurg din acest lucru. În urmă cu doi ani am depus cererea
la liceul unde a funcţionat atâta timp – şi Popescu, actualul director de
la „Colegiul Naţional George Coşbuc” a spus, culmea obrăzniciei, că
n-a auzit niciodată de el. Până la urmă soţul meu a primit diploma de
excelenţă pentru întreaga sa activitate, dar i s-a comunicat că, din cauza
crizei economice, drepturile băneşti pe care le va primi sunt de... 11
lei. Asta când alţi profesori, aflaţi în situaţii asemănătoare, au primit
peste treizeci de milioane de lei vechi! Iar la Cluj, la Inspectorat, ni s-a
comunicat că singura soluţie pentru a remedia situaţia este să-i dăm în
judecată”. La rândul său, prestigiosul dascăl adaugă, cu glasul gâtuit, că
toată această bătaie de joc la adresa lui i-a provocat un gust amar.
Cel care „naviga” odinioară cu dezinvoltură prin universul
conceptelor filosofice ale „Luceafărului”, stârnind atât admiraţia
eminescologilor vremii cât şi a elevilor săi pare la această oră un om
învins – pentru a câta oară? – de sistem. Concluzionează profesorul,
cu o lucire de speranţă în ochi: „Am trăit într-o epocă de convulsii
şi m-au decepţionat profund politicienii noştri, care în loc să fie cu
adevărat patrioţi, precum înaintaşii, nu fac altceva decât politicianism.
Până nu demult eram cu ruşii, acum suntem cu americanii. Va dura încă
mult timp până când vom deveni «noi înşine»! Cu toate acestea, cred în
puterea de regenerare a poporului român şi în viitorul acestei ţări.”

87
 SORIN GRECU

Badea Todor „Fugarul”

88
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Fugarul” pe care Securitatea

nu l-a prins niciodată
Badea Todor Georgiu din Huta, poreclit „Fugarul”, a stat prin
păduri 15 ani, fără să fie prins de către comunişti. S-a predat singur
autorităţilor în 1965, la un an după ce a auzit de amnistierea deţinuţilor
politici. Acum locuieşte în satul Huta, aparţinător de comuna clujeană
Chiuieşti, un loc mirific, care aminteşte de basmele româneşti. Numai
că, spre deosebire de poveşti, pentru a ajunge în sat trebuie să traversezi
un pârâu, nu de şapte, ci de unsprezece ori. Drumul e atât de prost,
încât fiecare metru parcurs cu maşina constituie o adevărată aventură.

Huta e printre cele mai izolate sate din judeţ, aflându-se exact
la graniţa Clujului cu Bistriţa-Năsăud şi Maramureş. Ajungem după
aproximativ trei ore de mers de la Cluj-Napoca şi lăsăm maşina într-un
loc apropiat de gospodăria lui badea Todor, zis „Fugarul”. Apoi urcăm
un deal abrupt, de aproximativ 50 de metri, până la casa lui. Îl găsim
într-o stare de sănătate jalnică, în contrast cu poveştile senzaţionale care
circulă despre el şi care îl cataloghează drept un adevărat descendent
al faimosului haiduc Pintea, care a hălăduit prin acele locuri cu multe
decenii în urmă.
A împlinit de curând 83 de ani şi, de la o vreme, suferă de o boală
incurabilă. Tocmai de aceea ne bucurăm că putem sta de vorbă cu o
legendă vie, conştienţi că fiecare cuvânt al său reprezintă un valoros
document pentru posteritate.
Soţia lui, Maria, a fost alături de Todor în toţi cei 15 ani de viaţă
grea în care acesta a stat ascuns pe dealuri şi prin munţi. „A luat drumul
pribegiei încă de când era militar. Securitatea îl căuta şi cu câte treizeci
de soldaţi şi primeam de fiecare dată câte o bătaie soră cu moartea

89
 SORIN GRECU

pentru că nu le spuneam unde se ascunde bărbatu-meu. Eu chiar nu

ştiam pe unde se ascunde, pentru că venea acasă doar pentru câteva
ore, se schimba de haine şi o lua din nou spre pădure”, îşi aminteşte
femeia.
După vreo zece ani de haiducie a bărbatului, a fost nevoită să
divorţeze de el, ca să fie în sfârşit lăsată în pace de autorităţi. Asta pentru
că în clipele de teroare maximă femeia a fost mereu ameninţată că-i vor
lua copilul şi-l vor duce la un orfelinat, iar ea va ajunge la Canal.
În replică, de fiecare dată le-a spus securiştilor că pot să o ducă
oriunde, chiar şi la Canal, numai să nu mai vină să o ancheteze, fiindcă
nu mai rezistă. Dar în acel timp cei doi soţi tot se întâlneau, în ciuda
vicisitudinilor, în pădure.

A scăpat de câteva ori de sub nasul Securităţii

Vârsta înaintată nu a şters amintirile lui badea Todor despre anii
de pribegie. Pe vremea când era ascuns la Cireşoaia, lângă Dej, deghizat
şi permanent cu pistolul la el, lucra pe la oameni cu ziua spunându-le
tuturor că are familie grea şi că are nevoie de lucru. „Într-o zi mi s-a
făcut poftă de cireşe şi m-am dus în livadă, însă imediat am fost prins
de către inginerul fermei şi un paznic. Au vrut să mă legitimeze, dar eu
n-am vrut să le prezint nimic. M-au condus apoi către miliţie. La un
moment dat, când am considerat eu, am scos pistolul şi le-am spus:
orice mişcare vă costă viaţa! Au rămas înmărmuriţi. I-am întors cu faţa
la cireş, obligându-i să rămână aşa câteva minute, după care am fugit”,
rememorează bătrânul.
Câţiva ani mai târziu, Todor a fost înconjurat de trupele de
securitate în Valea Hutii. Practic, nu mai avea nicio scăpare, însă l-a
salvat o idee care i-a venit instantaneu în minte. „Am aruncat în mij-
locul securiştilor traista în care aveam înfăşurate opincile. Securiştii au
crezut că-i o grenadă şi s-au culcat toţi la pământ. În secunda următoare,
profitând de deruta lor, am dispărut în pădure”.

90
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Cu alte cuvinte, Todor a trecut printr-o nouă încercare în zona

Lăpuşului, unde a dat nas în nas cu trupele de securitate. Cum aceştia îl
văzuseră deja şi nu mai era cale de întoarcere, s-a dus direct spre ei şi i-a
salutat. Nu l-au recunoscut, însă i-a auzit înjurându-l şi blestemându-l
pentru că îi poartă pe coclauri de zile întregi. „M-au întrebat dacă l-am
văzut cumva pe badea Todor, zis Fugarul. Le-am spus că, într-adevăr,
l-am văzut, dar asta a fost cu o zi înainte. M-au rugat atunci să-i ajut
să scoată din noroi o maşină împotmolită. M-am conformat, apoi i-am
salutat şi-am plecat mai departe”, descrie bătrânul savuroasa scenă. Era
deja 1965, la un an după ce autorităţile comuniste îi graţiaseră pe deţinuţii
politici. Todor frecventa mănăstirea Rohia şi pe Iustinian, actualmente
episcopul Maramureşului, duhovnicul aşezământului. Acesta l-a sfătuit
să se predea, fiindcă trecuse deja mai bine de un an de când se dăduse
amnistia tuturor deţinuţilor politici.
„M-a sfătuit să nu mă predau la Dej, ci să mă duc direct la Cluj, la
«regiunea» de partid. Cei de la Dej erau prea îndârjiţi împotriva mea – şi
ar fi zis, dacă mă prezentam la ei, că tot ei m-au capturat. Aşa că n-am
vrut să le dau această satisfacţie. După ce am intrat în clădirea partidului
comunist, am aşteptat până m-a primit primul-secretar, căruia i-am spus
că sunt fugit de 15 ani, din armată, iar motivul dezertării mele a fost
acela că cei de acolo au vrut să facem ceva ce nu trebuia făcut. Atunci
primul-secretar a chemat miliţianul de la poartă şi i-a spus să mă ducă
la sediul miliţiei şi să-mi facă buletin de identitate. Mi-a mai spus că
de-acum sunt liber şi să-mi văd de treaba, că n-o să mă mai hăituiască
nimeni”, încheie badea Todor şirul rememorărilor sale.
Plecăm, într-un târziu, din casa „Fugarului” şi suntem convinşi
că din cauza stării lui precare de sănătate, la o viitoare întoarcere la Huta
o să găsim satul văduvit de prezenţa lui.
P.S. Acest lucru s-a petrecut curând, aşa cum anticipasem.
Bărbatul a trecut la „cei drepţi” la începutul lui 2010.

91
 SORIN GRECU

Dr. Emil Gherman

92
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea vieţii medicului

Emil Gherman
Pensionat forţat la 36 de ani, în 1967, ajuns ziler la o fermă
pomicolă şi reabilitat moral de Colegiul Medicilor abia în 2002!
Aceasta e, pe scurt, povestea vieţii medicului Emil Gherman. Pare
desprinsă dintr-un film destinat gulagului românesc, dacă s-ar fi turnat
vreodată un asemenea film la noi. Suferinţele îndurate de acest om şi
familia lui pe timpul comunismului (morale în special, fiindcă fizice, în
mod direct, nu au existat) pot părea, astăzi, de-a dreptul incredibile
pentru cei care n-au trăit perioada de dinainte de 1989.

Intru cu oarecare sfială în gospodăria medicului şi sunt întâmpinat

de acesta în cerdacul casei sale părinteşti, construită în stil brâncovenesc.
Mă pofteşte înăuntru, într-o locuinţă înaltă, compusă din două camere.
Austeră, exact ca şi proprietarul său. Mobilată sumar, iar singurul element
care-mi atrage atenţia este biblioteca din lemn masiv, ticsită de cărţi,
care domină încăperea. Iau loc la o masă şi sunt îmbiat cu o cafea tare,
îndulcită cu miere, singura licoare de care medicul este dependent, alături
de muzică, filosofie, rebus, şah şi trandafiri.
Începe abrupt: „Sunt născut în ziua de 9 mai, 1931, Ziua
Europei – cum avea să fie denumită mai târziu. Pe vremea mea era Ziua
Independenţei României. Născut, deci, într-o zi mare, fără să ştiu câte
voi pătimi mai târziu. Copilăria şi şcoala primară mi le-am petrecut la
Cluj, apoi a urmat refugiul, în 1940, la Turda. Acolo s-a petrecut un fapt
cumplit, care mi-a modificat pe veci psihologia de copil: am stat, alături
de familie, într-un beci, timp de 6 săptămâni, perioadă în care n-am ieşit
de acolo, de frica bombardamentelor. Tatăl meu natural a fost capturat în
anul 1944 de unguri şi dus în lagărul de la Veszprem, în Ungaria. Acolo,
datorită condiţiilor grele ale încarcerării a căzut la pat şi tragedia s-a

93
 SORIN GRECU

petrecut într-o noapte când americanii au bombardat clădirea spitalului

în care se afla şi el. Nimeni n-a scăpat cu viaţă dintre cei aflaţi acolo, deci
printre morţi s-a numărat şi tatăl meu. Apoi, pe baza mărturiilor a doi
martori din lagăr, care au supravieţuit, mama a fost decretată văduvă de
război. În anul 1952, ea s-a recăsătorit cu Gheorghe Pop, sublocotenent
de aviaţie, unul dintre cei mai străluciţi aviatori militari ai României. Acesta
a luptat pe frontul de Est şi Vest, fiind decorat cu cele mai înalte distincţii
militare: «Virtutea Aeronautică», «Crucea de Aur» şi, în 1985, după ieşirea
din puşcăriile comuniste, odată cu reabilitarea sa, cu medalia «Virtutea
Ostăşească», clasa a treia.”

Ziler la ferma pomicolă

Soarbe, cu vădită plăcere, o înghiţitură din cafeaua îndulcită cu
miere, după care continuă: „Imediat după 23 August 1944, tatăl vitreg a
fost închis pentru «crima de uneltire împotriva societăţii comuniste» şi a
ispăşit, într-o primă tranşă, doi ani. A fost arestat şi mai târziu, în câteva
rânduri, ajungând, în final, la un total de şapte ani de şedere în puşcărie. Însă
percheziţiile din casă, pe care ni le-a făcut securitatea şi arestările în serie ale
tatălui meu m-au marcat profund în tinereţe. Am reuşit să termin cu brio,
totuşi, Liceul «Gh. Bariţiu», în anul 1950, după care am intrat la Medicină.
Am absolvit facultatea în anul 1956, având nişte profesori eminenţi, care
au rămas modelele mele pentru toată viaţa: Haţieganu, Goia, Preda, Duma,
Mircioiu. Oameni cum nu se mai nasc astăzi în România – şi nici nu se vor
mai naşte... Mi-am făcut apoi stagiul în mediul rural, în domeniul TBC-ului
osos, în comuna Vasile Roaită (azi Eforie Sud) după care am fost numit
director la preventoriul TBC din comuna Câţcău. În 1960 am dat examen
la IMF, unde am intrat ca preparator la catedra de fiziologie a profesorului
Baciu. Academician, un om remarcabil. Am lucrat acolo până în anul 1967,
când am fost pensionat forţat de către organizaţia de bază PCR, după
o săpuneală îndurată fără vreun motiv. Securitatea dorea să mă scoată şi
pe mine din joc, la fel ca pe tatăl vitreg. Recunosc, nici eu nu dădeam un
randament extraordinar la serviciu – dar cum să faci când toată noaptea ai

94
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

percheziţie acasă – şi a doua zi trebuie să fii «fresh» la serviciu? Cum poţi să

fii competitiv când ai deasupra capului «sabia lui Damocles»?
Şi, în plus, mai făcusem o boacănă: am cunoscut la Câţcău (cu ocazia
vizitei unei delegaţii internaţionale la preventoriu) o scriitoare din Grecia,
stabilită în Anglia, care lucra, pe deasupra şi la BBC. Corespondam susţinut
cu ea, în ciuda interdicţiilor – şi acest lucru a contribuit hotărâtor la darea
mea afară din serviciu. Curând m-au internat pentru o perioadă de opt
săptămâni şi într-o clinică psihiatrică – însă n-am reacţionat în niciun fel,
am răbdat totul cu stoicism. Apoi m-am angajat, împreună cu tatăl meu
adoptiv, ca ziler, la fermele pomicole «Steluţa» şi «Palocsay». N-o să mă
credeţi, dar aceea a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa
mea. Lucram cot la cot cu tata, ca sortator, iar colegii noştri erau oameni
simpli, fără şcoală, care ne conveneau pentru că nu ne puteau face surprize
neplăcute. Şi-n plus, lucram în aer liber, ajungând la o condiţie fizică de
invidiat! Totodată, în paralel cu munca de la fermă am urmat, începând cu
anul 1978, cursurile de limbă engleză şi germană, la Universitatea Populară,
aşa că mi-am luat şi diplomele de traducător autorizat în cele două limbi.
Pe baza lor am putut să lucrez ca traducător la Facultatea de Stomatologie,
mai mult la «negru» – şi asta a durat până în anul 2005. În toţi aceşti ani
am contribuit prin traducerile mele la o mulţime de lucrări de specialitate
ale unor medici, am scris şi licenţe sau lucrări de doctorat, în domeniul
proteticii dentare. N-aş fi putut supravieţui fără această îndeletnicire (acum
am certificat de traducător pentru cinci limbi) şi o consolare mi-a venit în
anul 2002, când Colegiul Medicilor din România mi-a decernat o diplomă
de excelenţă pentru «merite deosebite în ocrotirea sănătăţii din România».
La pensia existentă mi-au fost însă adăugaţi doar cei şase ani de facultate –
şi am ajuns şi eu, la aproape 80 de ani, să beneficiez în total de 12 milioane
de lei vechi pe lună.”

„Aşa a fost să fie...”

Doctorul Gherman se opreşte pentru o clipă din povestit şi mă
fixează cu ochii săi albaştri, senini. Mai soarbe o gură de cafea, apoi

95
 SORIN GRECU

continuă: „Weltanschauung – armonia prestabilită. Acesta este crezul

meu de viaţă, împrumutat de la filosoful Leibnitz, iar anticiparea unor
evenimente viitoare sub auspiciul Divinităţii este crezul suprem al vieţii
mele. Eu cred în predestinare – şi această predestinare se manifestă
prin apariţia unor oameni de seamă, care au creat istoria. Eu n-am avut
această şansă, însă nu mă consider victimă, în ciuda suferinţelor îndurate
pe parcursul întregii mele vieţi. De altfel, cred că am suferit mai degrabă
pentru că am refuzat să fiu omul securităţii şi să-i informez ce doreau ei
în legătură cu scriitoarea de la BBC. Ei doreau să mă folosească în acest
sens – dar când au văzut că am ieşit «pe linie moartă» m-au lăsat în pace,
iar soarta mea şi-a urmat cursul. Am fost totuşi frustrat de idealul meu
de-a ajunge «om între oameni» (mama îmi spunea în copilărie tot timpul:
«măi copile, fii om la locul tău!»). Asta pentru că nu m-am căsătorit
niciodată, datorită situaţiei de «paria» în care am fost întreaga viaţă. Dar
încă n-am abandonat acest ideal – şi limbile străine sunt dovada că am
vrut tot timpul să fiu alături de oameni, să comunic cu ei. Am avut şi
o relaţie nereuşită cu Nina, nepoata academicianului Pora. Însă aceasta
nu m-a urmat la Câţcău, atunci când am fost repartizat acolo, a rămas
la Cluj, iar apoi s-a măritat cu altcineva.”
Îmi face semn să ieşim puţin în grădină. Îl urmez. Se apropie de
tufele de trandafiri pe care le cultivă el însuşi, de ani de zile. Deasupra
noastră trece, la mică înălţime, un avion superb. Se pregăteşte să aterizeze,
casa medicului fiind relativ apropiată de aeroport. Fluieră admirativ şi-l
petrece cu ochii până dispare din raza privirii sale. „Vezi, asta-i casa şi
grădina pe care le-a creat tatăl meu natural, în 1939 – dar n-a avut norocul
să se bucure de ele nici măcar un an. Eu, la această oră, în puţinii ani care
mi-au mai rămas de trăit, mă ocup de şah (deţin şi categoria I), compun
rebusuri şi public frecvent în cele mai prestigioase reviste ale genului. De
asemenea, mă mai ţin în viaţă lecturile din Rebreanu, Eminescu, Victor
Hugo şi muzica din creaţia lui Enescu, Ravel şi De Falla. Iar cea mai mare
consolare sunt pentru mine, totuşi, în ciuda vieţii grele pe care am dus-o,
amintirile, atât cât au fost ele frumoase”.

96
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Ioan Inocenţiu Glodeanu – un supravieţuitor

al „fenomenului Piteşti”

Ioan Inocenţiu Glodeanu

„Totul a fost ceva nebunesc şi scapă oricărui tip de înţelegere

raţională, pentru că nicio minte sănătoasă nu poate concepe aşa ceva.
Bătăile torţionarilor – de fapt ale colegilor noştri de celulă – erau continue,
se petreceau zi şi noapte, fără întrerupere. Eram puşi să stăm într-un
picior, cu mâinile sus, obligaţi să facem genuflexiuni până la epuizare sau
bătuţi în tălpi până leşinam. Trebuia să ne stâlcim în bătaie prietenul cel
mai bun ori să ne mâncăm fecalele. Aşa credeau ei că pot să ne determine
să ne pierdem încrederea în noi înşine şi în semeni…”

97
 SORIN GRECU

Ioan Inocenţiu Glodeanu are 81 de ani, însă nu-şi trădează deloc

vârsta. Îmi deschide poarta spaţioasei sale gospodării din cartierul
„Andrei Mureşanu.” Îmi observă uimirea întipărită pe faţă şi-mi
explică, deşi mă vede pentru prima oară în viaţă: „Această casă am
cumpărat-o foarte târziu, împreună cu tatăl meu, la mulţi ani după ce-am
ieşit din puşcărie. Asta se petrecea chiar în perioada când se făceau
demolările în zonă, pentru a se ridica blocuri. Toată lumea îmi spunea
că sunt nebun să fac o asemenea investiţie – dar eu am fost sigur că
se va termina curând şi cu comunismul, aşa că am riscat.” După ce
intrăm în casă, sunt poftit în sufragerie. Îmi sar în ochi din prima clipă
câteva tablouri semnate de pictorii „Şcolii de la Baia-Mare” şi de către
regretatul Florin Ţonea. Alte două pânze îi înfăţişează pe străbunicul
şi stră-stră-bunicul soţiei. Mai zăresc, în salonul de alături, o fotografie
a fratelui gazdei, compozitorul Liviu Glodeanu, fost preşedinte al
Uniunii Compozitorilor din România, mort în anul 1978, la numai 39
de ani. „Am fost iniţial cinci copii: însă doi fraţi mi-au murit, de copii,
iar actualmente mai trăieşte o soră mai mică decât mine cu şase ani”,
precizează Glodeanu.
După ce mă serveşte cu ceai, îşi sprijină cotul pe dosarul său de
urmărire, întocmit odinioară de securitate şi recuperat de la Consiliul
Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Trage adânc aer în piept,
după care îşi începe relatarea poveştii vieţii sale: „M-am născut la
Şoimuş, judeţul Mureş dar am copilărit la Dârja, lângă Panticeu, unde
tata era preot greco-catolic. Acolo am făcut şi şcoala primară, până a
venit cedarea Ardealului din 1940. Expulzarea noastră s-a făcut chiar în
noaptea de Crăciun. Tata, ştiind ce urmează, îşi împărţise deja pe la săteni
cele 25 de vite şi peste o sută de oi, ca să nu ajungă în mâinile ocupanţilor.
Era limpede că trebuia să plecăm şi noi din sat fiindcă, înainte cu un
an a intentat, în numele sătenilor, un proces împotriva grofilor Teleky
şi Josef Myklosy care jefuiseră pădurile aparţinând comunei. Verdictul
se anunţa favorabil pentru săteni şi urma să fie pronunţat chiar în ziua
– care s-a dovedit apoi fatidică – cedării Ardealului de Nord. Comisia

98
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

împărţise deja pădurile la săteni, şcoală şi biserică, dar după nefericitul

eveniment decizia s-a inversat: procesul a fost câştigat de grofi. Pentru
că ştia că nu mai poate rămâne în localitate, tata a făcut un schimb de
posturi cu preotul dintr-o comună sălăjeană, Săuca. Însă necazul ne-a
lovit şi acolo, pentru că maghiarii n-au permis să locuim în fostul conac
al unui poet ungur, i-am uitat numele, care locuise acolo. Aşa că singura
noastră şansă a fost să ne refugiem în România, la Ciumeghi, localitate
aflată la graniţa Bihorului cu Aradul. Între timp, spre ciuda tatii, ungurii
confiscaseră de la ţărani toate animalele noastre şi le-au tăiat pentru a
asigura hrana armatei care a invadat Ardealul”.

„Urinam în propria cămaşă…”

La Arad, tânărul Ioan Inocenţiu a fost cazat la internat, iar familia
a primit adăpost într-un demisol. Însă, după ocuparea Basarabiei şi
Bucovinei de către armatele germano-române, părintele a fost transferat
la Cernăuţi, unde erau mulţi refugiaţi români. Aici familia Glodeanu a
rămas până la căderea Stalingradului, după care s-a retras, împreună
cu armata noastră, până la Turda. După 23 August 1944, când armata
maghiară şi germană au intrat în Turda, părinţii lui s-au refugiat pe Valea
Arieşului, iar el a fost trimis la bunici, în satul Giungi din judeţul Satu-
Mare. Continuă acesta: „Într-o zi m-am trezit cu tata, care m-a luat cu
el la Turda şi ne-am mutat într-o casă în care fuseseră cazaţi ocupanţii.”
Îşi continuă studiile liceale la „Regele Ferdinand”, după care, în 1945,
odată cu mutarea familiei la Cluj, este transferat la Liceul „Inocenţiu
Micu-Klein”. Absolvă liceul, după care dă admitere la Facultatea de
Drept. Este arestat în anul 1949 (culmea ironiei, chiar de 23 August)
când se afla în anul doi de studiu şi închis, împreună cu alţi colegi, la
sediul Securităţii de pe strada Republicii, sub acuzaţia de „aderare la
organizaţia subversivă legionară şi de tip fascist «Alecu Cantacuzino.»”
Pe atunci Ioan Inocenţiu era un gimnast de mare perspectivă, fiind chiar
selecţionat în lotul lărgit al României, pentru cel restrâns nemaiapucând
să concureze vreodată. În celulele din subsolul Securităţii Cluj a încasat

99
 SORIN GRECU

bătăi cumplite. Aici, spune el, s-a mai confruntat cu o problemă

crucială: „Pentru că ne luau băncuţele noaptea şi dormeam pe ciment,
răcisem la rinichi. Astfel că urinam foarte des, iar securiştii nu ne lăsau
la toaletă decât o singură dată pe zi. Aşa că am ajuns să-mi fac nevoile
în propria cămaşă, pe care o storceam când ne lăsau la toaletă, iar apoi o
îmbrăcam din nou. Alţi camarazi făceau pur şi simplu pe jos – iar când
intrau gardienii în celulă, aceştia călcau pe un strat de urină care ajungea
până la pragul uşii. Ce să mai spun, fiecare s-a descurcat cum l-a dus
capul…” Îşi pune mâna la şoldul stâng. Se plânge că şi astăzi trebuie să
ia o mulţime de medicamente din pricina chinurilor pe care le îndură
după nopţile când era silit, prin puşcării, să doarmă direct pe ciment.

La penitenciarul Jilava, la „Şerpărie”

Mă priveşte o clipă cu ochii săi albaştri, profunzi. Are un aer
leonin, de luptător. Apoi continuă, zâmbind cu amărăciune: „Dar
acesta a fost numai «aperitivul». Am fost condamnat la opt ani de
închisoare de către Tribunalul Militar Cluj, împreună cu un lot de alţi
24 de studenţi de la «drept». Preşedintele completului de judecată era
colonelul Vlas, care fusese făcut – aşa cum se petrece, de altfel, şi azi
– profesor universitar peste noapte. La Tribunalul Militar din Cluj se
condamna pe bandă rulantă, prin două complete: al lui Barbu şi al lui
Vlas. Aşa că am fost depuşi, grămadă, la închisoarea Tribunalului.” Îmi
relatează apoi drumul până la gară, de unde urma să fie transportat cu
trenul la închisoare: „În primăvara lui 1950 s-a făcut o coloană cu noi –
erau încă la început şi nu aveau atâtea dube – şi ne-au dus pe jos până la
gară. Părinţii noştri aflaseră şi ne-am trezit «gardaţi», pe tot drumul – şi
de părinţi şi de securiştii – care făceau zid în jurul nostru. Mama şi tatăl
meu se aflau într-o birjă şi ne transmiteau fel de fel de încurajări, prin
strigăte şi prin semne. Ajunşi în gară, am fost împărţiţi în două loturi:
primul a fost trimis spre Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar celălalt spre
penitenciarele Văcăreşti, Jilava şi Piteşti.” La Văcăreşti, tânărul deţinut

100
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

a poposit puţin, doar două zile, după care a ajunge la Fortul 43 Jilava, la
„Şerpărie”. Ce era, de fapt, „Şerpăria”? „Depozitele de material uman”
cum numeau, ironic, gardienii celulele – aveau circa zece metri lungime,
dar lăţimea unui prici. Prici însemnând o scândură pusă pe patru picioare,
care semăna cu un pat, în care dormeau înghesuiţi precum sardelele câte
doi-trei inşi. Glodeanu râde din nou, cu poftă – şi brusc am senzaţia
că tocmai umorul său extrem de dezvoltat l-a ajutat să depăşească mai
uşor, de-a lungul vieţii, situaţiile cele mai dificile. Explică, gesticulând:
„De aia se numea «Şerpăria», pentru că într-un spaţiu infim intrau
aproape o sută de oameni. Aer primeam numai printr-un singur geam,
cu oblon, iar lângă uşă erau postate două ciubere: unul cu apă de băut
şi celălalt pentru fecale. Nu aveai dreptul să te mişti din locul tău decât
ca să bei apă sau să-ţi faci necesităţile. Noi, lotul nou-venit am avut voie
să ne instalăm doar jos, pe ciment, sub priciurile supraetajate – şi-n cele
două luni câte am stat acolo n-am ieşit din «Şerpărie», la aer, decât o
dată sau de două ori.”

În ghearele odiosului Ţurcanu

De acolo, în vara lui 1950, întregul lot de studenţi a fost
transportat la etajul întâi al Penitenciarului Piteşti, într-o cameră mare,
cu priciuri neetajate – dar cu o izolaţie fonică atât de performantă, încât
nu răzbătea de afară nici măcar un sunet. După o perioadă a sosit în
celulă un nou lot de studenţi, în care se afla şi un fost coleg de facultate
de-al lui Glodeanu, Constantin Jubereanu. Acest lucru l-a bucurat mult
pe tânărul deţinut. Între mai-vechii încarceraţi şi noii veniţi s-au legat
în curând prietenii – până când, după mai multe săptămâni, a început
să circule zvonul că în Penitenciarul Piteşti s-a format un „comitet de
reeducare”. Au fost întrebaţi şi mai vechii deţinuţi dacă sunt de acord
cu un asemenea comitet, iar răspunsul lor a fost, în mod firesc, negativ.
Printre membrii „re-educatorilor” se afla şi Jubereanu, prietenul lui
Glodeanu. Povesteşte mai departe bătrânul: „Întrucât noi am refuzat să

101
 SORIN GRECU

facem parte din acest comitet de reeducare, într-o noapte ne-am trezit
că tocmai colegii noştri de celulă, oameni pe care-i credeam prieteni, au
năvălit peste noi, înarmaţi cu ciomege şi curele. Am căpătat o bătaie soră
cu moartea, credeam că se dărâmă zidurile peste noi. În timp ce ăştia
erau cu ciomegele pe noi, a apărut şi Eugen Ţurcanu, marele criminal-
torţionar, dar noi nu ştiam atunci cine-i el, de fapt. Ne-a spus doar
atât: «Din acest moment nu mai mişcă nimeni. Ca să faceţi reeducarea,
mai întâi veţi face demascarea – interioară şi exterioară. Şi veţi declara
tot ce nu aţi declarat până acum la securitate.» Cine era, de fapt, acest
Ţurcanu? Absolvise o şcoală comunistă de diplomaţie şi avea perspective
măreţe de a promova într-o funcţie importantă – însă cineva l-a turnat
că desfăşurase cândva activitate legionară în cadrul «frăţiilor de cruce»,
la Suceava. Aşa că a fost vârât imediat în puşcărie, pentru patru ani,
împreună cu mulţi alţii. Acum, aflat în puşcăria Piteşti, singurul său vis
era să se reabiliteze – iar pentru a-şi atinge scopul era dispus să facă
orice, inclusiv moarte de om. Ceea ce s-a şi petrecut, până în momentul
când s-a aflat în Occident despre atrocităţile pe care le comitea împreună
cu asociaţii săi. Aşa că securiştii şi comuniştii, în «buna» lor tradiţie, l-au
sacrificat pe Ţurcanu şi i-au organizat, prin 1953, un proces în care au
şters urmele crimelor ordonate de ei, condamnându-l la moarte prin
împuşcare. Acelaşi sfârşit l-au avut şi ciracii lui Ţurcanu, printre care şi
Constantin Jubereanu.”

„Eram puşi să ne mâncăm fecalele…”

Dar până când s-a aflat „afară” de atrocităţile petrecute la
Piteşti, Ţurcanu şi oamenii lui şi-au făcut de cap, având mână liberă
de la autorităţi. Fiecare deţinut care trebuia „reeducat” avea pe cap alţi
doi sau trei torţionari, organizaţi pe schimburi, care îl supravegheau
zi şi noapte. Glodeanu mă priveşte din nou, parcă răvăşit şi acum, la
60 de ani de la petrecerea evenimentelor, apoi continuă: „Noaptea nu
aveai voie să dormi decât cu mâinile deasupra păturii, ca nu cumva să

102
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

încerci să te sinucizi. Bătăile ajunseseră continue, eram puşi să stăm

într-un picior, cu mâinile în sus, ori obligaţi să facem genuflexiuni până
la epuizare. Eram bătuţi la tălpi şi, ca să nu ni se umfl e picioarele, eram
forţaţi să jucăm pe cârpe ude. După săptămâni de bătăi, am fost „dresaţi”
într-un fel să dăm în colegii noştri, iar cine refuza s-o facă devenea
automat victima celui care trebuia să ia bătaia. Aşa că ajungeam să le
facem semne celor care erau obligaţi să ne bată, să dea cât mai tare,
ca să scăpăm cu toţii mai ieftin. Pe feţele şi trupurile noastre puteau
fi văzute vânătăi, într-o multitudine incredibilă de culori, pentru că
nimeni nu-şi poate imagina ce culori poate lua, de pildă, faţa omului,
când eşti lovit la diverse intervale de timp sau de la diferite distanţe. Au
fost printre torţionari şi inşi care ne-au spus, sincer, să ne supunem,
pentru că nu există scăpare – iar eu am trăit şi situaţia în care Jubereanu
mai dădea şi pe lângă mine, ca să mă menajeze. Trebuia de asemenea să
ne facem, pe un săpun sau pe tăbliţe de lemn «cerate», «notiţele» cu care
să ne prezentăm la camera 4 Spital, unde se afla «cartierul general» al lui
Ţurcanu. Acolo urmau anchetele pentru fiecare dintre noi, în care eram
zdrobiţi în bătăi. Trebuia să dăm declaraţii pe următoarele teme sau
capitole: organizaţii anticomuniste, deţinere de arme, sabotaj, deţinători
de valută, cocoşei de aur, favorizatori ai deţinuţilor din penitenciar,
tentative de evadare.” Brusc, Glodeanu începe să râdă din nou şi-mi
povesteşte că s-a trezit turnat de către colegi şi pentru că, în timp ce
se afla în arest la penitenciarul Cluj, văzuse un zid relativ scund, pe
care el, ca gimnast, l-ar fi putut escalada fără nicio problemă. Şi făcuse
gafa să le spună şi lor acest lucru. Scăparea sa a fost că, prevăzător, se
„autodenunţase” deja în această privinţă, iar securiştii nu mai aveau,
practic, ce-i face. „După ce m-am eliberat din puşcării am chiar trecut
pe lângă zidul cu pricina, care se vede chiar şi acum din stradă şi am
remarcat că autorităţile, la «sugestia» mea şi a celorlalţi deţinuţi care
m-au turnat, înălţaseră zidul cu vreo doi metri,” adaugă Glodeanu,
râzând în continuare copios.

103
 SORIN GRECU

Ţurcanu, demascat la rândul lui

Apoi se întunecă brusc şi-şi continuă relatarea cu glas stins:
„Ţurcanu şi ai lui au omorât zeci de tineri în acea perioadă. Ca să scapi
cu viaţă trebuia neapărat să faci ce-ţi spunea el. Expresia lui preferată
era: «Am să desfiinţez mişcarea legionară şi o să fac în aşa fel încât să
vă scârbiţi de persoana voastră.» Pentru treaba asta unii dintre noi au
fost puşi să-şi mănânce fecalele sau băgaţi cu capul în tinete – dar şi să-i
scuipe în gură pe ceilalţi. Culmea blasfemiei, de Paşte eram obligaţi să
oficiem serviciul religios în bătaie de joc, făcând în loc de cruce un penis
de lemn pe care trebuia să-l sărutăm cu toţii. De asemenea, ajunsesem
să-i facem criminali chiar şi pe propriii noştri părinţi. Doreau, practic,
să distrugă tot ce-i mai curat şi sfânt în noi şi să ne determine, astfel, să
ne pierdem încrederea în noi şi-n aproapele nostru. Se poate scrie orice
despre Piteşti, dar pe niciunul care a scăpat de acolo nu-l poate acuza
cineva. Totul a fost un lucru nebunesc, scapă de sub înţelegere şi nicio
minte sănătoasă nu poate concepe aşa ceva.”
În anul 1952 s-a desfiinţat Piteştiul, pentru că M.A.I.-ul avea nevoie
de forţă de muncă, aşa că deţinuţii au fost împărţiţi din nou în două
loturi: o parte a plecat la Canal, iar cealaltă la Gherla, sub supravegherea
aceluiaşi Ţurcanu. Acolo a ajuns şi Glodeanu. La Gherla demascarea şi
„reeducarea” funcţionau din plin, aplicate tot de oamenii vechi ai lui
Ţurcanu, aşa că s-au format două tabere: cea existentă deja în Gherla şi
cea nouă, a lui Ţurcanu şi a oamenilor lui. Glodeanu oftează profund,
apoi continuă: „La Gherla, grozăviile au fost mai mari decât la Piteşti şi
se desfăşurau în camerele 99 – 101, aflate la etajul trei al penitenciarului.
Dar eu am avut un noroc uriaş: am fost considerat «reeducat», şi ca
urmare, lăsat în pace. Lucram doar în schimbul de noapte la Fabrica de
Mobilă şi ceilalţi deţinuţi se fereau de mine, considerându-mă turnător,
fără să ştie că de fapt turnătorii reali erau alţii, cei mărunţi, care intrau
în fiecare clipă în viaţa lor.” Ca rezultat al turelor de noapte, Glodeanu
se îmbolnăveşte de hemoptizie (vărsături de sânge) şi este internat la
secţia TBC a penitenciarului Aiud. În acelaşi timp se sparge „buba” şi

104
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Ţurcanu şi ai lui sunt duşi la Bucureşti pentru a fi judecaţi şi executaţi.

Glodeanu mai rămâne la Aiud timp de trei ani, până la eliberarea din
penitenciar, care are loc la data de 12 mai 1956.

Reprimit în facultate datorită lui Ceauşescu

Ajuns în gara Cluj, Glodeanu ia o birjă şi-şi caută părinţii. Îmi
spune din nou, zâmbind, că banii câştigaţi în anii de muncă de la
puşcărie i-au ajuns doar pentru plata birjei până în cartierul Gheorgheni
şi o spălătură bronhică pe care a făcut-o după câteva zile, la un medic.
Curând, însă pentru o scurtă perioadă, viaţa i se înseninează: un prieten
din Turda, ajuns la Ministerul Învăţământului îi rezolvă reprimirea în
facultate, la secţia fără frecvenţă. Se încadrează pe post de strungar, la
„Armătura”. Îşi dă, în doar două semestre, diferenţa de examene pe
cei trei ani efectuaţi, dar decanul nu-l lasă să îşi ia şi examenele din anul
trei în acelaşi an, ca să nu bată la ochi. Curând, prin anul patru, începe
„să miroasă a praf de puşcă” pentru foştii deţinuţi politici (pentru că
situaţia internă era o oglindă fidelă a celei internaţionale) aşa că, de
teamă să nu fie exmatriculat, Glodeanu cere întreruperea anului pe
motive de sănătate. Dar, după ce i se aprobă acest lucru, primeşte brusc
înştiinţarea că este exmatriculat. Ce se întâmplase? Explică Glodeanu:
„Am citit recent în dosarul pe care mi l-am recuperat de la C.N.S.A.S.
că un coleg m-a pârât la securitate că am întrerupt anul tocmai pentru
ca să nu fiu exmatriculat, iar această instituţie a hotărât următorul lucru:
«Se va urmări şi se vor lua măsuri.» Am tot mers după aceea pe la
Bucureşti, dar nu m-a mai ajutat nimeni, pentru că fuseseră ameninţaţi
şi se temeau. Aşa că singura soluţie era să ajung la Ceauşescu. Între
timp, deşi eu eram numai un simplu strungar, m-am căsătorit cu
Petronela, inginer constructor. Prin 1968 apare Ceauşescu într-o vizită
oficială la Cluj, bucurându-se de glorie după atitudinea curajoasă pe
care a avut-o în timpul invadării Cehoslovaciei de către ruşi. I-am dat
soţiei un exemplar din cererea mea de reprimire în facultate. Iau şi

105
 SORIN GRECU

eu unul, să vedem care din noi are mai mult noroc şi poate ajunge la
preşedinte. Apoi pornim spre universitate, unde Ceauşescu ţinea un
discurs.” Acolo, lui Glodeanu îi surâde şansa: reuşeşte să sară în faţa
maşinii prezidenţiale, iar şeful statului, aflat în toane bune, acceptă
plicul. Astfel că, peste 45 de zile, Glodeanu este informat în mod
oficial că este reprimit la Facultatea de Drept, pe care o abandonase cu
aproape două decenii în urmă. Apoi susţine peste 20 de examene într-
un an, reuşind să termine facultatea şi să-şi ia şi licenţa. Mă priveşte din
nou cu ochii lui tulburător de albaştri şi continuă: „Făcusem de toate,
aveam şi diplomă de macaragiu, fusesem şi şofer, contabil, practic «om
de toate» la Construcţii Căi Ferate Cluj. Pot însă să spun că am dat
acolo peste nişte oameni extraordinari. Am ajuns, la aceeaşi instituţie,
şeful serviciului de aprovizionare şi apoi şeful sectorului economic. Tot
umblând pe la C.N.S.A.S. am găsit declaraţiile directorului de atunci,
Emil Grebănişan, şi ale şefei de cadre Călina Vasile care, cu un curaj
extraordinar, m-au susţinut când securitatea le-a cerut referinţe despre
mine. Spre marea mea bucurie pot să spun acum că am avut colegi de
strung de o corectitudine nemaiîntâlnită, care au înfruntat securitatea
când li s-a cerut să raporteze ce-am vorbit la adresa partidului, dar sunt
mâhnit că au fost şi ingineri sau alţi colegi, intelectuali în special, care
m-au turnat fără să şovăie.” Şi-mi arată numeroasele dosare care zac,
în stivă, pe birou. Apoi concluzionează: „Nu mi-am încheiat cariera ca
jurist la vreo întreprindere, pentru că am refuzat colaborarea cu C.I.-ul
Armatei, care ar fi reprezentat atunci preţul intrării mele în branşă. Dar
în final pot să spun că, până la urmă, sunt un om mulţumit şi realizat.
Am o familie fericită: soţie, două fete, una medic stomatolog, stabilită
în Germania şi cealaltă asistent universitar la Academia de Muzică şi la
Filarmonica din Cluj, care mi-au dăruit doi nepoţei, un băiat şi o fată.
În rest, m-am călăuzit în viaţă după un singur principiu: «Să nu uiţi
niciodată ce ţi-ai dorit în tinereţe. Atunci ai pornit cu gândurile cele
mai curate şi cu idealurile tale – şi dacă te vei gândi întotdeauna la asta,
precis nu vei greşi…»”

106
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Născută în penitenciar

Prof. Mihaela Jecan

„Prin hotărârea nr. 756 din 27.02.1991 CADL a stabilit

că, potrivit actelor prezentate comisiei, Jecan Mihaela din Cluj-Napoca
a efectuat 6 luni de detenţie politică la Văcăreşti”. Aşa apare, laconic,
în „Cartea albă a rezistenţei anticomuniste din zona Clujului” despre
Mihaela Jecan, profesoară de matematici. Puţini ştiu însă că femeia,
astăzi în vârstă de 56 de ani, a apărut pe lume într-un penitenciar,
în timp ce mama ei era condamnată pentru „activitate duşmănoasă
la adresa noii orânduiri sociale.” De fapt refuzase să-şi toarne la
Securitate fratele, luptător anticomunist în zona Munţilor Făgăraş.

107
 SORIN GRECU

„Stâncă” de Făgăraş
Despre existenţa Mihaelei Jecan am aflat pe când vizitam, cu o
problemă reportericească, sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici
din Cluj, de pe strada Republicii. Clădirea unde după 1950 a funcţionat
înspăimântătoarea Securitate şi în care ulterior a fost înfiinţată Casa
pionierilor a găzduit, conform mărturiilor supravieţuitorilor, torturi şi
chiar execuţii comise de către membrii securităţii din acei ani. După
evenimentele din decembrie 1989, clădirea a primit denumirea generică
de Palatul Copiilor. Fotografia femeii, precum şi o istorie succintă a
vieţii acesteia pot fi zărite pe un panou, în sediul foştilor deţinuţi politici,
unde profesoara din Cluj figurează alături de alte câteva zeci de luptători
anticomunişti. Doctorul Traian Neamţu, preşedintele A.F.D.P.R. Cluj
mă lămureşte cu promptitudine că doamna Jecan lucrează la Liceul
„Mihai Eminescu”, aşa că pornesc în grabă spre liceul mai sus amintit,
ca să o întâlnesc. La vederea mea, femeia se sperie puţin, crezând că-s
cine ştie ce „autoritate” care ar mai putea să-i facă vreun rău, aşa cum
i-au făcut odinioară, comuniştii. Se linişteşte însă imediat când află că
vin din partea colegilor săi, foştii deţinuţi politici. La rândul meu sunt
uimit şi fascinat de robusteţea fizică a acestei femei de 56 de ani, care
nu-şi trădează nicidecum vârsta: ceva din soliditatea Munţilor Făgăraş,
zona sa de baştină, răzbate în atitudinea şi prezenţa ei. După ce-i câştig,
cât de cât, încrederea, mă invită la domiciliul ei peste două zile, ca să
purtăm o discuţie mai amplă despre viaţa şi avatarurile sale.
La data stabilită, urc cu destulă dificultate cele şase etaje ale
blocului de pe strada Bucureşti, până la apartamentul pe care Mihaela
Jecan îl împarte cu soţul şi fiica cea mai mică. După câteva schimburi
de amabilităţi, profesoara îşi începe, fără să aştepte prea multe
îndemnuri, povestirea: „Mama a fost contabilă în oraşul Făgăraş. Era
fiica renumitului profesor de matematici Mihaiu Novacu. Cel care,
după o vizită în America, îmbrăcat în haine sport şi însoţit de câţiva
prieteni, a hotărât să înfiinţeze, imediat după Marea Unire de la 1918,

108
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Liceul Negru-Vodă din localitate, primul liceu românesc din zonă. În

America reuşise să se dumirească despre modul cum funcţionează
societatea capitalistă, iar scopul mărturisit al vizitei sale fusese chiar
acesta, în speranţa că va putea implementa modul de viaţă american în
societatea autohtonă, renăscută după Marea Unire. Era un tip extrem
de educat, vorbea şapte limbi străine – însă singurul şi marele său
defect era exigenţa ieşită din comun, dusă până la manie, fapt care a şi
generat tragedia familiei mele. A ajuns celebru în epocă prin faptul că
a demonstrat, matematic, într-o lucrare a sa, că Paralela 45 trece exact
prin curtea liceului pe care-l ctitorise.” În continuarea discuţiei noastre,
Mihaela Jecan mi-a mai relatat că profesorul Mihaiu s-a căsătorit cu
bunica sa destul de târziu, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, aceasta
fiind, la rândul său învăţătoare în satul Mărgineni.

Gelu Novacu, trădat de marele

„luptător anticomunist” Gavrilă Ogoranu?
Profesoara de matematici adaugă că, în urma acestei căsătorii s-a
născut mama sa, Gema şi unchiul, Gelu Novacu. Continuă Mihaela
Jecan: „Însă, după cum vă spuneam, severitatea bunicului a iscat o
dramă: unchiul Gelu era extrem de persecutat de bunicul, care-i era
şi profesor la liceu. Deşi Gelu era cel mai bun elev din şcoală, bunicul
îl lăsase corigent într-unul din ani. Acest lucru şi multe alte gesturi ale
bunicului l-au determinat pe Gelu ca la vârsta de şaptesprezece ani
să ia calea Munţilor Făgăraş şi să formeze acolo, alături de luptătorii
anticomunişti, mişcarea de rezistenţă din zonă. Printre ei se afla şi
cunoscutul Ion Gavrilă Ogoranu.” Mihaela Jecan îmi mai spune că
unchiul ei stătuse vreo patru ani în munţi până să vină să-şi vadă pentru
prima oară familia. Venise prin grădina din spatele casei, urcase în pod
şi de acolo coborâse o scară care ajungea în bucătărie. Când s-a întâlnit
cu tatăl său, profesorul Mihaiu Novacu, a vorbit cu el minute în şir
numai în engleză – însă acesta nu l-a recunoscut decât într-un târziu,

109
 SORIN GRECU

când, exasperat, Gelu i-a strigat în faţă: „Nu mă recunoşti, tată, sunt
eu, fiul tău!” A mai venit în vreo două-trei rânduri la casa părintească,
dar se plângea de fiecare dată că grupul în care se afla împreună cu Ion
Gavrilă Ogoranu e tot mai vânat de securişti. Practic, simţea că cercul
începea să se strângă. Cu acea ocazie, Gelu i-a spus mamei: „Păstrez
întotdeauna trei gloanţe în buzunar: două pentru cei ce vor încerca să
mă prindă şi ultimul pentru mine, fiindcă nu vreau ca din cauza mea
să ajungă la puşcărie cei ce m-au ajutat, cu hrană şi găzduire.” Fraza
s-a dovedit a fi pentru el premonitorie. La un moment dat Gelu n-a
mai apărut acasă, dar mama lui nu s-a pierdut cu firea: unii luptători
anticomunişti au reuşit să spargă încercuirea şi să fugă în Occident,
aşa cum s-a întâmplat cu un camarad de-al lui, Victor Roşca, fugit în
Jugoslavia şi apoi peste Ocean, în Canada. Totuşi, se pare că până la
urmă întreg grupul a fost fie prins, fie ucis. La un moment dat, după
vreo zece ani, odată cu amnistierea tuturor deţinuţilor politici dată de
către comunişti în anul 1964, a venit la ei acasă un bătrânel, căruia toţi
îi spuneau moş Pătru. Tocmai se eliberase din penitenciar şi a ţinut să-i
spună mamei lui Gelu: „Nu-l mai aştepta, şi-a tras un glonţ în cap când
a fost încercuit de securişti şi a realizat că nu mai avea scăpare. Am
văzut fotografia cu el mort, mi-au arătat-o la anchetă…” Răbufneşte
profesoara de matematici: „Cât despre celebrul anticomunist Ogoranu,
am aflat acest lucru abia după 2005, de la un supravieţuitor din grupul
său, că omul care i-a trădat pe toţi a fost chiar el, marele «erou». După
ce a comis actul de trădare a fost salvat de securitate şi dus într-un loc
sigur din Munţii Apuseni, de unde a fost scos de ăştia de la «naftalină»,
şi făcut celebru, imediat după 1989. Însă în zona Făgăraşului se ştiu
faptele sale şi oamenii nu l-au mai suportat deloc pe Ogoranu. La un
moment dat chiar am participat la o manifestare închinată lui, la Cluj şi
de-aş fi ştiut atunci cine e el de fapt, l-aş fi demascat imediat, în public.
Cât despre unchiul meu nici la această oră nimeni nu ştie cu exactitate
cum a murit el şi unde îi sunt îngropate oasele.”

110
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Arestarea şi detenţia
Cu ocazia celor câteva vizite făcute acasă, mama Mihaelei Jecan
se tot ruga de Gelu s-o ia împreună cu el, în munţi. De fiecare dată însă
acesta se împotrivea, ştiind probabil că şi-ar duce sora la moarte sigură.
Însă, nu se ştie cum, securitatea afla imediat că Gelu îşi văzuse rudele
chiar la domiciliul lor şi manifesta tot mai multă insistenţă în a-l captura.
Gema fusese mereu chemată la interogatorii, ca să-l denunţe pe fratele
său, însă întotdeauna aceasta îl lua pe „nu” în braţe. Pe data de 29 mai
1953 însă, când Gema era însărcinată în luna a treia, aceştia nu i-au mai
tolerat atitudinea şi au arestat-o, împreună cu soţul său. Tot atunci a fost
arestat şi tatăl ei, profesorul Mihaiu Novacu, aceasta ispăşind ulterior
doi ani de detenţie la Canal. Continuă profesoara: „Până să o bage pe
mama la închisoare au tot anchetat-o, timp de două luni şi la fel se
întâmpla şi cu tata. Interogatoriul se desfăşura încrucişat, fără ca unul
să ştie ce zice celălalt, iar anchetatorii puneau astfel întrebările pentru
ca răspunsurile să fie diferite şi cei doi să fie consideraţi mincinoşi. Tata
şi-a dat seama imediat de acest lucru şi a refuzat să dea vreo declaraţie
în scris. Le-a spus: «Eu nu sunt atât de inteligent ca soţia mea, dar
semnez tot ce spune ea.». Tatei i-au dat drumul repede, însă pe mama
au condamnat-o, în ciuda faptului că era însărcinată cu mine. Practic,
a fost ridicată în luna mai 1953 şi a fost eliberată în luna ianuarie 1954,
când eu aveam deja 6 luni. Acolo, în timpul anchetei se plângea tatălui
meu că suferea cumplit de dureri la spate, din cauza frigului îndurat – şi
nu e exclus ca atunci să fi contactat scleroza în plăci. Boală cumplită,
care a luat-o dintre noi la vârsta de patruzeci şi doi de ani”. Despre acea
perioadă pe care nu are cum să şi-o amintească, Mihaela Jecan spune că
mama i-a povestit câte ceva, dar cu mare zgârcenie. Dorea să o menajeze
în acea perioadă grea, când orice vorbă ajunsă la o ureche nepotrivită te
putea arunca după gratii. I-a spus doar că au salvat-o de la îngheţ nişte
nemţoaice aflate şi ele în penitenciarul Văcăreşti. Acestea au desprins
nişte somiere de la paturi şi au făcut din ele andrele. Apoi au deşirat nişte

111
 SORIN GRECU

cuverturi şi i-au tricotat un lăibăraş şi alte hăinuţe călduroase, articole

de îmbrăcăminte care i-au salvat, practic, viaţa. Profesoara adaugă că le
mai păstrează şi astăzi, cu adâncă evlavie, într-un sac aflat în casa veche
din Făgăraş. Aceasta îşi continuă relatarea: „În ciuda evenimentului,
oamenii din Făgăraş ne tratau cu mult respect, asta şi pentru că existau
în oraş o mulţime de cazuri similare cu al nostru. Pe urmă, în 1955 s-a
născut fratele meu Gelu (botezat după numele unchiului dispărut) şi, la
un an după naşterea lui, mama a început să dea primele semne de boală.
Până la moartea ei din 1969, a zăcut la pat timp de 13 ani, perioadă care
pentru noi, familia, a însemnat un coşmar.”

Chiriaşi în propria casă

Când Gema şi micuţa Mihaela s-au întors din penitenciar s-au
trezit cu casa ocupată de oamenii securităţii: un colonel beţiv, de armată,
o preoteasă, văduvă cu patru copii şi un pensionar de miliţie împreună
cu soţia. Erau deci mulţi care-i supravegheau! Nimeni n-a fost de acord
să-i primească în „spaţiul” lor, doar preoteasa a făcut gestul, probabil la
ordin, să-i lase să locuiască în bucătărie. Povesteşte Mihaela Jecan: „Am
stat câţiva ani în bucătăria aceea a gospodăriei noastre, până când tata
a reuşit să obţină o cameră în spatele casei. Bunicul, după cei doi ani
de Canal, reuşise să se mute în beciul casei, rămas nefolosit de ceilalţi.
De-a lungul anilor, însă, tata nu s-a lăsat şi a reuşit până la urmă să-i
alunge pe toţi aceşti oaspeţi nepoftiţi. De pildă, odată beţivul acela de
ofiţer, Antonescu, a încercat să intre în bucătăria noastră, peste mama.
Aceasta era numai cu noi în casă, dar din fericire tata se afla în grădină.
Şansa mamei a fost că exact în momentul în care ofiţerul a vrut să
pătrundă în încăpere a venit tata, înarmat cu o furcă. I-a pus-o în frunte
şi l-a întrebat, apăsat: „Ce cauţi la noi în casă?”. Intrusul n-a putut
să-i răspundă la această întrebare, dar imediat a început să urle că este
agresat. A fost şi un proces pe care, deşi tata a dovedit că nu l-a rănit, tot
l-a pierdut şi a fost condamnat la locul de muncă. Atunci ne-a fost mai

112
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

greu decât oricând, fiindcă tata a trebuit să renunţe la un post mai bine
remunerat, de la Braşov, pentru unul foarte modest, la combinatul din
Făgăraş. Hotărâtoare a fost mărturia mincinoasă a preotesei, care până
la urmă, pentru păcatele ei a fost bătută de Dumnezeu, împreună cu
întreaga familie.” Au urmat, ceva mai târziu, exproprierea şi dărâmarea
casei pentru a face loc noilor blocuri din Făgăraş. Pentru acea clădire
nici până în ziua de astăzi familia Mihaelei Jecan n-a fost despăgubită.
Când au cerut socoteală, cei de la Bucureşti le-au transmis că programul
de pe calculator se sortează foarte încet. „După calculele familiei, vom
fi despăgubiţi cam într-o sută de ani”, remarcă plină de resemnare
profesoara.
Mai departe Mihaela, conform tradiţiei familiei, a urmat şcoala
tot la Liceul „Radu Negru”, iar în anul 1972 a venit la Cluj ca să dea
admitere la Facultatea de Matematică. După absolvire a lucrat, pe
perioada stagiului, la Buzău, după care a fost repartizată la Cluj, unde
funcţionează şi acum. Din anul 1983 predă matematica în acelaşi loc de
muncă, Liceul „Mihai Eminescu”, unde se consideră deja o „veterană”.
E căsătorită, are două fete, una de 31 de ani, care i-a dăruit deja un
nepoţel şi alta de 24, informatician de profesie, care locuieşte împreună
cu ea. Îşi încheie Mihaela Jecan mărturisirea: „Totuşi, în ciuda copilăriei
mele atât de frustrate, anii facultăţii au fost fără probleme pentru mine.
Nu am fost deloc persecutată nici mai târziu, poate că mi-au pierdut
între timp dosarul”…
Ies din apartamentul familiei Jecan parcă năucit de tulburătoarea
povestire a Mihaelei. Şi-mi amintesc dictonul care tronează pe peretele
Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj, care i se potriveşte atât de
mult acestei femei „de stâncă”: „Brazii se frâng, dar nu se înclină…”.

113
SORIN GRECU

Nicolae Matei

114
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Nicolae Matei – din „frontierist”,

ambasador cultural al României
Nicu Matei s-a născut şi a crescut în Clujul anilor `60,
respirând din plin îmbâcsita atmosferă a vremii. Spune el: „Revolta a
urmat mai târziu, dar a fost tăcută şi ne-am manifestat-o aproape toţi
prin fugă. Este atât de ciudat să vezi cum aproape o întreagă generaţie
lipseşte din oraşul Cluj. Mare parte dintre noi suntem împrăştiaţi prin
toate oraşele lumii.”

Mă întâlnesc în faţa Teatrului Naţional cu Nicolae Matei, clujeanul

despre care ştiu că face minuni pentru cultura română, în Danemarca.
L-am cunoscut în urmă cu nouă ani, după ce socrul şi asociatul său de la
editură, profesorul Vasile Puni m-a căutat la redacţie. Acesta mi-a spus
verde-n faţă: „V-am ales să participaţi la un curs de două săptămâni care
va avea loc în Danemarca, dedicat iniţierii în democraţie. Acceptaţi?”.
Deşi luat prin surprindere, am acceptat pe loc – şi astfel, după doar
câteva zile mă aflam în autocarul care mă ducea, împreună cu alţi 25
de jurnalişti şi scriitori clujeni spre Aarhus, locul desfăşurării cursului.
Aşa am avut prilejul să-l cunosc mai bine, în „ambientul” său, pe Nicu
Matei, cel care alături de soţia lui, Liliana, a fost amfitrionul nostru pe
toată perioada şederii în Danemarca. Oricum, ce a urmat a fost pro-
babil cel mai frumos sejur din viaţa mea, prilej cu care am aflat că Matei
are un trecut cu totul ieşit din comun, acela de opozant acerb al fostului
regim comunist, „răsplătit” cu luni grele de puşcărie.
Îl rog, în ajunul Crăciunului mirific al lui 2009, să-mi relateze
mai multe amănunte despre viaţa sa, lucru pe care acesta îl acceptă
imediat. Începe să-mi povestească, plimbându-ne încet, printre nămeţii
proaspăt aşternuţi, în faţa statuilor lui Blaga şi Eminescu: „Mi-am trăit

115
 SORIN GRECU

adolescenţa sub influenţa „visului american”, şi-am fost influenţat în

acest sens de bunicul meu dinspre mamă, care a trăit între războaie în
America. Aşa că, după absolvirea liceului, m-am decis să plec în „Lumea
nouă”. Eram îndrăgostit de tot ce era occidental şi comunismul mă
exaspera cumplit. Pentru noi, cei născuţi în anii `60, mişcarea rock a
fost teribil de importantă. Prezentată profesionist de Cornel Chiriac,
la emisiunile de la Radio „Europa Liberă,” a avut o influenţă colosală
asupra noastră. Muzica rock autohtonă era reprezentată de grupurile
Phoenix şi Sfinx. Generaţia noastră nu a cunoscut însă fenomenul
protestatar al mişcării rock. Muzica era doar un pretext pentru a ne
strânge în grupuri, de a discuta politică, literatură, însă, inevitabil,
această muzică provenită din America ne alimenta iluzia unei lumi pe
care o visam permanent. Revolta a urmat mai târziu, dar a fost tăcută
şi ne-am manifestat-o aproape toţi prin fugă. Este atât de ciudat să vezi
cum aproape o întreagă generaţie lipseşte din oraşul Cluj. Mare parte
dintre noi suntem împrăştiaţi prin toate colţurile lumii”.

„Târâş spre Vest”

Însă o fugă din ţară în perioada aceea era foarte complicată,
iar informaţiile cu privire la configuraţia graniţei de vest erau foarte
vagi şi dificil de obţinut.” După mari eforturi, Nicu Matei a intrat în
legătură cu un fost grănicer la Naidăş, judeţul Caraş-Severin, care i-a
dat informaţii – puţine dar foarte folositoare – despre cum să ajungă
la graniţă şi cum s-o treacă, la sârbi. După ce şi-a pus la punct planul
evadării, a pornit spre graniţă împreună cu un prieten de-al lui. Ce i-a
părut valoros lui Nicu Matei, referitor la planul lor de evadare, era faptul
că porneau din interiorul ţării, de la Reşiţa-Anina, ca să ajungă la Naidăş
şi spre deosebire de ceilalţi candidaţi la libertate, nu porneau din zona
Oraviţa-Timişoara, care era foarte bine controlată de autorităţi. Au
ajuns la graniţă după cinci zile de mers prin pădure, cu dificultăţi uriaşe
datorate faptului că erau orăşeni neobişnuiţi cu mersul îndelungat pe

116
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

jos, dar până la urmă au avut impresia că au reuşit. Din păcate s-au
înşelat amarnic: erau foarte aproape de graniţă, la numai câţiva metri de
libertate, neştiind că, pe lângă gardul de sârmă ghimpată despre care le
povestise fostul grănicer, între timp se mai construise unul. „Săriserăm
acel gard noaptea trecută şi ne credeam deja în siguranţă, pe fâşie, dar
a fost o greşeală, fiindcă ne-am trezit cu o rafală de automat la urechi şi
imediat ne-am aruncat la pământ şi ne-am predat,” constată cu mâhnire
scriitorul. Cei doi fugari au fost reţinuţi şi duşi la pichetul de grăniceri,
unde au fost bătuţi crunt de către grăniceri, fiindcă aşa erau trataţi pe
atunci „frontieriştii”. Au fost judecaţi în regim de urgenţă la Tribunalul
din Oraviţa, după care au fost transportaţi, sub escortă la Cluj. Aici
au fost ţinuţi în arestul miliţiei şi apoi au fost trimişi la penitenciarul
Gherla. Continuă Nicu: „Ne-am eliberat după şase luni, dar am rămas
singur pentru că tovarăşul meu mi-a spus că nu mai vrea să pornească
într-o nouă aventură.”

Prins din nou, în acelaşi loc

Continuă acesta: „Eu, în schimb, eram hotărât să încerc să trec
din nou graniţa – şi încă prin acelaşi loc, pentru că deja ştiam ca-n
palmă zona. Mi-am găsit un alt camarad, pentru că era foarte greu să
porneşti la un aşa drum de unul singur. Am pornit exact pe aceeaşi
rută, dar, spre marele nostru ghinion, am fost prinşi din nou. Culmea,
de către acelaşi şef de pichet, care m-a recunoscut imediat. Am fost
legaţi la mâini şi la ochi, să nu recunoaştem zona în caz că vom dori
să fugim din nou din ţară, apoi depuşi la pichetul grăniceresc. Am
fost judecaţi în procedură de urgenţă. Cu o singură deosebire: de data
asta, fiind recidivist, mi s-a dat maximum de pedeapsă, adică un an şi
jumătate de puşcărie.” Nicu a fost încarcerat în puşcăria „Popa Şapcă”
din Timişoara, unde regimul era foarte dur iar deţinuţii erau, în marea
lor majoritate, „frontierişti”. „Toată lumea era dură cu noi: miliţienii,
angajaţii civili, deoarece eram consideraţi infractori, trădători de ţară

117
 SORIN GRECU

– şi pe deasupra încercau să ne facă şi educaţie politică, după o zi

întreagă de muncă pe şantierele Timişoarei”, completează acesta. Însă
nici Nicu şi nici camarazii săi nu erau ţinuţi prea mult împreună, pentru
că autorităţile îi considerau extrem de periculoşi, aşa că erau mereu
„rotiţi” pe la diverse penitenciare. Nicu a ajuns la penitenciarul Rahova,
după care, curând, a fost pus din nou pe cursă şi trimis la puşcăria de la
Poarta Albă. De acolo s-a şi eliberat, după un an şi şase luni executaţi
până la ultimul minut. Nicu mă priveşte cu o undă de tristeţe în ochi,
după care îşi continuă povestirea: „N-am avut nicio legătură cu mama
mea decât la sfârşitul pedepsei, când au lăsat o carte poştală să ajungă la
ea (pentru că restul erau făcute pierdute), în care o informam unde mă
aflu. A venit repede la mine la penitenciar, era de-a dreptul disperată,
distrusă şi a considerat că fapta mea echivalează cu o sinucidere. Îi era
greu singură acasă, pentru că toată lumea o condamna – ca şi pe mine,
de altfel – pentru ce făcusem.”
Proaspăt ieşit din puşcărie, deşi demolat fizic şi psihic, Nicu
Matei nu a renunţat la ideea plecării din ţară. Aşa că a recurs la un
nou gest disperat: s-a deplasat la Serviciul Paşapoarte de la Miliţia
Cluj, unde a cerut să i se elibereze paşaport în vederea părăsirii ţării.
„Auzi, să pretinzi paşaport tocmai în acele vremuri atât de grele, fără
vreun sprijin din străinătate era o adevărată nebunie”, remarcă Nicu.
Şi totuşi, imposibilul s-a produs: după doi ani de luptă cu autorităţile şi
renunţarea de bunăvoie la cetăţenia română, Nicu a primit aprobarea
de a părăsi ţara. Astfel, în luna decembrie a anului 1985, clujeanul se
stabilea definitiv în Danemarca, la Aarhus.

„Adoptat” de scriitorul Victor Frunză

Ajuns acolo, Nicu Matei a luat legătura cu scriitorul Victor
Frunză, cunoscut disident român stabilit în Danemarca. Frunză avea o
editură a lui, intitulată „Nord” şi publica şi o revistă trimestrială numită
„Alergătorul de la Maraton”. În ţară, Matei cochetase tot timpul cu

118
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

scrisul, însă n-a reuşit să publice niciodată, nimic. I-a arătat lui Victor
Frunză câteva nuvele, toate referitoare la universul „frontieristului”.
Marele scriitor a fost atât de încântat de nuvelele lui Nicu, încât l-a ajutat
pe tânărul exilat să le „topească” într-un roman, intitulat „Târâş spre
Vest”, pe care l-a publicat, în anul 1995, la editura lui. Volumul a fost
lansat chiar la Cluj. Matei a continuat să scrie şi, după revoluţie, Victor
Frunză şi-a mutat editura la Bucureşti, lăsându-l pe Nicu să preia ştafeta
de la el: „În 1995 am deschis o editură în Danemarca şi în 1997 m-am
hotărât să deschid o sucursală a ei şi la Cluj. L-am numit responsabil
cu această treabă pe socrul meu, profesorul Vasile Puni”, completează
Nicu. Intră în discuţie şi profesorul Vasile Puni: „În 1993, prin ianuarie,
l-am văzut de trei ori pe Nicu Matei. Şi, după ce l-am văzut a treia oară,
a venit şi mi-a cerut fata de nevastă. Mare curaj a avut. Eu, la fel, am
avut mare curaj să i-o dau, fiindcă Liana avea numai 20 de ani. I-am spus
fiicei mele că dacă se duce în Danemarca şi-i norocoasă, acolo norocu-i
mai bun. Dacă-i nenorocoasă, atunci îi mai rău decât nenorocul de aici.
Ea a ales plecarea în Danemarca. Mi-a plăcut din prima clipă curajul lui
Nicu, ca numai la două săptămâni după ce-a cunoscut-o să o ceară de
soţie.” Explică în continuare autorul Nicu: „La început, în perioadele de
singurătate din Danemarca, scrisul m-a ajutat să trec peste momentele
grele ale exilului. Eu, când am plecat definitiv din ţară, nu mi-am
închipuit niciodată că voi mai ajunge vreodată înapoi în România, şi
mai ales, în Clujul meu iubit. Acum sunt membru al Uniunii Scriitorilor
din România şi Danemarca, am publicat deja peste zece cărţi. Tematica
lor se repetă: e cea a imigrantului, a străinului, în special problemele
celor care-şi părăsesc ţara şi se integrează într-o lume nouă. Am scris
atât în româneşte, cât şi în limba daneză, iar o carte recentă se numeşte
„Eu iubesc Danemarca”. Datorită ei am primit o bursă de lucru din
partea Ministerului Culturii din Danemarca. Prin această carte am dorit
să opresc procesul de discreditare a Danemarcei după conflictele care
au apărut în anul 2008 în lumea musulmană, din cauza nefericitelor
caricaturi apărute într-un ziar danez.”

119
 SORIN GRECU

Slujitor al limbii române

Revine din nou profesorul Vasile Puni: „Când am aflat că el scrie,
m-am entuziasmat şi i-am spus că îi acord tot sprijinul. I-am lansat
prima carte la Cluj, după care au urmat mai multe. Acum avem o
editură româno-daneză, «Eksperimental Forlag», la care am publicat
peste o sută de titluri de cărţi ale unor scriitori români şi danezi, printre
care şi o antologie a participanţilor, toţi din Cluj-Napoca, la cursurile
de democraţie organizate în Danemarca de către Nicu Matei împreună
cu Ministerul Culturii din această ţară, în anul 2000. Au mai fost şi în
anii ulteriori încă patru grupuri de câte 25 de participanţi, din diverse
domenii ale vieţii sociale clujene, şi foarte mulţi au progresat după
«absolvirea» acestor cursuri de democratizare.”
Adaugă Nicu Matei: „Lucrez acum, şi suntem în stadiul final, la
un dicţionar explicativ româno-danez, care cuprinde 35.000 de cuvinte.
Acesta va putea fi folosit de către orice român care vrea să înveţe
daneza – sau dimpotrivă, de orice danez care doreşte să înveţe româna.
De asemenea, lucrez la un proiect extrem de îndrăzneţ, finanţat tot de
Ministerul Culturii din Danemarca: traducerea integrală a povestirilor
lui Hans Christian Andersen. E o muncă dificilă, pentru că, până acum,
aceste povestiri au fost traduse în româneşte doar din limbile franceză şi
engleză, nu din daneză. Citind multele traduceri, mai vechi sau mai noi
din Andersen, am observat că toate sunt departe de varianta originală.
Ori, eu încerc să aduc în aceste traduceri însuşi specificul limbii, precum
şi subtilităţi culturale, care în traducerile din franceză şi engleză se pierd.”
Intuiesc faptul că e momentul să ne luăm rămas bun, pentru că ne
aflăm în ajunul Crăciunului şi Nicu are planificate nenumărate întâlniri.
Îl întreb cum îi pare Clujul acestor zile. Îmi răspunde: „Clujul, din multe
privinţe, mi se pare neschimbat, dar totuşi afectat de acest capitalism
brusc. Am remarcat multe lucruri pozitive, cu toate că globalizarea a
adus o englezo-română în limbajul pe care-l aud, mai ales printre tineri,
şi mi se pare trist să aud cum s-a stricat limba noastră. Atmosfera de

120
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

iarnă a Clujului e însă aceeaşi, de neuitat, cu locurile atât de dragi mie:

Parcul municipal sau Cetăţuia, de unde «îmbrăţişez» întotdeauna oraşul.
Când am plecat definitiv în Occident, în 1985, mi-am luat rămas bun de
la oraş urcând pe Cetăţuie şi, la fel, întotdeauna când mă întorc în Cluj,
îl «îmbrăţişez» de bun găsit.”

121
SORIN GRECU

Nicolae Trifoiu

122
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea unui sfânt, pe numele său Nicolae

Scriitorul şi istoricul Nicolae Trifoiu, la cei 88 de ani – pe care-i
împlineşte chiar pe data de 6 decembrie 2009, de Sfântul Nicolae – este
deţinătorul unui record de nimeni invidiat: a fost deţinut politic, în timpul
regimului mareşalului Antonescu şi apoi în timpul comunismului, pe
o perioadă care totalizează 19 ani. „Din viaţă am rămas fără avere,
dar cu o puternică dorinţă de a fi alături de Dumnezeu, în slujba celui
drept, ca şi Sfântul Nicolae”, şopteşte acesta de pe patul de suferinţă.

Trifoiu: un personaj apărut din istorie

Pe Nicolae Trifoiu l-am cunoscut în urmă cu peste patruzeci de ani.
Am locuit în acelaşi bloc, situat pe strada Băiţa din cartierul Gheorgheni.
Mai târziu, în perioada ceauşistă, l-am întâlnit prin cenaclurile literare
clujene şi, mărturisesc, mă cam feream de el pentru insistenţa oarecum
„dubioasă” cu care acesta propaga tema principală de cercetare a vieţii
sale: Eminescu pe plaiurile năsăudene. Acest subiect îl consideram pe
atunci minor – iar faţă de Trifoiu nutream sentimente contradictorii.
Poate pentru că pe atunci omul îşi ţinea ascuns, din motive lesne de
înţeles, trecutul de fost „greu” deţinut politic. Cât despre pofta de viaţă
şi energia lui, surprinzătoare pentru un om în vârstă, acestea îmi păreau
total deplasate şi juvenile. Abia după revoluţie am aflat câte ceva despre
adevărata şi tulburătoarea sa poveste. Brusc, am început să-l privesc
pe Nicolae Trifoiu cu alţi ochi şi mi-am dat seama că, de fapt, omul
încearcă să recupereze anii pierduţi. Din 1990 şi până astăzi l-am mai
zărit de câteva ori prin preajma blocului, mai întotdeauna cu ochelarii
în mână, încălţat cu papucii de casă şi înfofolit într-un halat. Hălăduia
în jurul chioşcului de ziare, în căutare de „hrană” spirituală. Dar de o
bună bucată de vreme nu l-am mai întâlnit deloc. Am aflat ulterior că

123
 SORIN GRECU

bătrânul e atât de slăbit, încât nu mai iese deloc afară, iar cu el s-a mutat
o familie de tineri intelectuali, care s-a angajat să-l îngrijească până la
moarte. Simt că e, pe undeva, datoria mea să nu las să pradă uitării acest
personaj cu totul excepţional.
Aşa că mă înfiinţez la uşa lui şi sun la sonerie. Îmi deschide o
tânără zâmbitoare, care se scuză că soţul ei nu e acasă şi doar el cunoaşte
amănuntele referitoare la viaţa scriitorului. Mă pofteşte totuşi în casă şi
mă lasă câteva minute în intimitatea lui Trifoiu. Acesta, extrem de lucid,
îşi aminteşte de mine şi se bucură de revedere. Acceptă bucuros să scriu
despre viaţa lui. Apoi ne programăm să mă întorc după-amiază, când
îl voi cunoaşte şi pe soţul femeii care îl îngrijeşte, de fapt chiar editorul
celor opt cărţi publicate până acum de bătrânul scriitor.
Mă întorc la ora convenită şi sunt întâmpinat cu amabilitate de
către Virgil Dinu, omul care îl îngrijeşte pe Trifoiu şi care, de-a lungul
anilor, s-a aplecat cu infinită răbdare asupra operei octogenarului.

Periplu prin puşcăriile mareşalului Antonescu

Îl surprind pe bătrânel în postura obişnuită din ultima perioadă,
întins pe pat. Învelit cu o plapumă roşie. E slab, iar ochelarii de pe nas
par disproporţionat de mari în comparaţie cu faţa subţiată de boală.
Citeşte ceva dintr-o cărţulie şi îşi întocmeşte o fişă. Se întrerupe din
îndeletnicirea lui şi-mi răspunde prompt la primele întrebări pe care
i le pun. Are o memorie excelentă pentru vârsta lui şi „derapează”
doar uneori, în special atunci când e vorba de anumite date, repede
corectate de către „îngerul păzitor” Dinu Virgil, care le ştie pe de rost
deja din relatările bătrânului. Trifoiu începe să-mi povestească viaţa
lui, cu glas şoptit şi piţigăiat: „M-am născut acum 88 de ani, chiar de
Sfântul Nicolae, în localitatea Rebrişoara, judeţul Bistriţa-Năsăud, însă
mama m-a înregistrat la Sfat numai pe 26 decembrie. Din copilăria mea
primară reţin doar faptul că, pe la trei ani, am văzut cum năvăleşte în
sat o viitură, iscată în munţi de pe urma unei ruperi de nori. Am văzut
cu această ocazie cu ochii mei cum blocuri de piatră din munte vin,

124
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

împreună cu şuvoaiele, şi mătură casele sătenilor ca pe nişte castele

construite din cărţi de joc. Noi am avut noroc, fiindcă eram într-o
poziţie mai ferită, însă această întâmplare n-am s-o uit niciodată”.
Studiile primare şi le-a făcut – o parte în satul natal, o parte la
Roman. După ce-a început clasa a IV-a la Roman, la fratele său, s-a întors
după câteva luni acasă. Pentru ca, foarte curând, soarta să-l poarte din nou
la Roman, unde absolvă şcoala primară şi, după aceea, liceul. Înainte de
a da admitere la facultate lucrează ca pedagog la Năsăud. Se înscrie apoi
la Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti, însă nu apucă să
facă decât un an de facultate, fiind arestat în anul 1942, pentru activitate
în cadrul „frăţiilor de cruce” legionare. Este condamnat la patru ani de
închisoare, fiind singurul student dintr-un lot de 32 de elevi din Piatra
Neamţ. A parcurs un întreg circuit de penitenciare, călătorind săptămâni
întregi cu trenul, pe care l-a denumit ulterior „închisoarea pe roate”.
Aceste închisori sunt: Văcăreşti, Iaşi, Cernăuţi, Ploieşti, Sibiu. Punctul
terminus a fost funestul Aiud. Aici a fost închis timp de patru ani,
din vara lui 1942, până în 6 martie 1946. Povesteşte Trifoiu: „După 23
August, odată cu apropierea frontului, am fost evacuaţi pe jos la Alba-
Iulia, unde am rămas câteva săptămâni, până când pericolul a trecut.
Pe toată durata războiului am lucrat la un proprietar de vie, care făcuse
convenţie cu penitenciarul şi a fost destul de bine pentru noi, pentru că
am avut, cu această ocazie, o hrană mai bună decât în penitenciar. Asta
probabil că ne-a salvat, căci altfel cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu noi”.

Patru plus alţi cincisprezece ani

Continuă acesta: „În cei patru ani petrecuţi la Aiud am cunoscut
mulţi oameni de seamă, printre care şi pe cel poreclit «Sfântul închisorilor
din România», Valeriu Gafencu, fiul marelui om politic Vasile Gafencu.
Ocazie cu care am fost şi martor la o faptă incredibilă de-a sa. În
spiritul creştinismului, acesta s-a sacrificat, cedându-i unui alt deţinut
un medicament contra TBC-ului, lui Richard Wurmbrand, salvându-i
viaţa – dar în schimb pierzând-o pe a sa. Wurmbrand a ajuns mai târziu

125
 SORIN GRECU

în America şi a scris cărţi celebre, şi într-una din ele îl elogiază pe acest

mare creştin. Acolo i-am cunoscut şi pe Ion Ianolide, care fusese student
la Drept, arestat în 1941 şi rămas în închisoare până în 1946. Cărţile sale
au rămas în manuscris şi au văzut lumina tiparului abia târziu, după
revoluţie. Am fost de asemenea alături de Traian Trifan, fostul prefect
de Braşov şi Traian Marian, fostul primar al Braşovului, personalităţi
excepţionale ale vremii respective.”
După eliberarea de la Aiud, îşi continuă studiile şi, în acelaşi timp,
lucrează pe post de economist al Fondurilor Grănicereşti din Năsăud.
În noaptea de 14-15 mai 1948 are loc o tentativă de arestare a sa, din
partea securităţii, însă Trifoiu este avertizat de un binevoitor şi se face
nevăzut. Primeşte, în lipsă, o condamnare la 15 ani de muncă silnică.
„M-au condamnat pe baza declaraţiilor unor studenţi că participasem
alături de ei, la manifestaţiile anticomuniste studenţeşti din 1946 – 1947
de la Bucureşti”, precizează el. Fuge la Azuga, unde se angajează la o
fabrică de sticlă, ajutat de un camarad, Gheorghescu, la rândul său fugar.
Trifoiu este angajat pe post de ajutor de magazioner, iar Gheorghescu
obţine funcţia de magazioner-şef. La un moment dat, fiind dibuit de
securitate, Gheorghescu fuge la Râşnov împreună cu soţia şi copilul
său. La rândul lui, ca să-şi piardă urma, Trifoiu se transferă pe post
de contabil la sanatoriul particular TBC de pe Valea Râşnoavei. De
acolo este ridicat, în noaptea de 4 martie 1949 şi transportat la sediul
securităţii din Ploieşti. La scurt timp după aceea este transferat la sediul
securităţii din Cluj, unde îndură o anchetă istovitoare care durează patru
luni. Este judecat şi condamnat la şapte ani de închisoare, iar ulterior
judecătorul îi mai reduce doi din sentinţă. Din luna iulie 1949 şi până
în mai 1952 bărbatul se află încarcerat la Aiud. Acolo şade singur sau
cu mai mulţi deţinuţi în celulă. În acea perioadă multe personalităţi ale
neamului îşi găsesc sfârşitul în temuta temniţă: generali şi miniştri de-ai
lui Carol al II-lea, avocaţi de prestigiu, medici şi, printre ei, şi scriitorul
Constantin Gane. Completează, sarcastic, Trifoiu: „Colac peste pupăză,
la un moment dat mi-au descoperit şi condamnarea de 15 ani de la

126
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Bucureşti, pe care o aveam pentru participarea la mitingurile studenţeşti.

Sunt trimis pe tot timpul desfăşurării procesului la Jilava. Dar am iarăşi
ghinion: deşi procurorul ceruse circumstanţe atenuante pentru mine,
nu le obţin din cauza unei situaţii provocate la Berna, în Elveţia, de un
grup considerat legionar. Tot atunci, legat de acelaşi eveniment, la Jilava
se stârneşte urgia: într-una din zile am fost scoşi cu toţii din celule, în
pielea goală. Am fost ţinuţi, aşa, pe coridoare, ore în şir, ca să ne chinuim.
Alături de mine era monseniorul Vladimir Ghyka, preot catolic şi nepot
de domn, o altă mare personalitate a neamului românesc.”

Calvarul de după puşcărie

Şirul puşcăriilor pare nesfârşit pentru Nicolae Trifoiu: în anul
1956 este dus din nou la Aiud. Însă în 1957 deţinuţii se revoltă din
cauza condiţiilor inumane de acolo. Adaugă bătrânelul: „În final
circa o sută de răzvrătiţi, printre care mă aflam şi eu, am fost trimişi
la Penitenciarul Gherla, ca să se liniştească apele. Acolo l-am întâlnit
pe fiorosul torţionar Eugen Ţurcanu, cel care fusese instruit în mod
special ca să ne tortureze şi să ne facă viaţa un infern. Acesta a fost adus
tocmai de la Piteşti, unde făcuse teribile grozăvii, apoi a fost transferat
la Aiud şi, în sfârşit la Gherla. Până la urmă a fost condamnat la moarte,
împreună cu alţi câţiva torţionari, chiar de către cei care l-au pregătit,
după ce i-au fost date în vileag faptele, la protestul opiniei publice
internaţionale.” După un an de şedere la Gherla, Trifoiu revine la Aiud,
unde îşi ispăşeşte până la ultimul minut restul de pedeapsă, eliberându-se
la data de 4 martie 1964. Cu alte cuvinte, un total de cincisprezece ani
de puşcărie ispăşite în perioada comunistă, după ce în cea antonesciană
mai făcuse patru.
Continuă Trifoiu: „După ieşirea din puşcărie, ce să fac? Mă duc
la sora mea mai mare, stabilită la Timişoara şi mă angajez pe post de
funcţionar la o întreprindere de stat. Acolo îmi cunosc viitoarea soţie,
pe Elisabeta Creţan din Putna şi ne căsătorim în luna august 1946. Ne
hotărâm să ne întoarcem în Cluj, ca să începem o viaţă nouă şi din

127
 SORIN GRECU

noiembrie 1964 încep să muncesc, pe post de economist, la «Vitadulci»,

întreprindere care coordona activitatea tuturor cofetăriilor din
municipiu. Acolo stau până în 1971, când sunt transferat la Fabrica de
produse zaharoase «Feleacul». Însă nici aici nu rămân prea mult, numai
până-n 1973, pentru că autorităţile îmi dezgroapă din nou dosarul şi mă
retrogradează pe postul de muncitor necalificat. Îmi caut iarăşi de lucru
– fiindcă trebuia, nu-i aşa, să trăim şi noi… Ajung la Întreprinderea de
Prospecţiuni Geologice, unde în calitate de însoţitor de geolog, fac dese
drumuri prin munţi. Reuşesc în sfârşit, să mă mai înseninez şi eu puţin.
Dar nu stau mult nici la prospecţiuni. Sunt transferat din nou şi numit
muncitor necalificat la Întreprinderea de Cazane Mici şi Arzătoare din
Cluj. Rămân acolo alţi şase ani, până în anul 1979. În ultimii ani de
muncă, şi asta a fost până la pensionarea mea din 1983, am activat pe
postul de economist principal la Combinatul de Utilaj Greu din Cluj.”

Cu doctoratul furat
Ambiţios, Nicolae Trifoiu face, între 1972 – 1976 şi cea de-a doua
facultate, cea de Istorie. Ca un element ieşit din comun, la vârsta de 78
de ani se înscrie la examenul de doctorat cu lucrarea „Istoria financiar-
bancară. Studii asupra băncilor româneşti din Transilvania (1867
-1918)”. Şi-o depune la Cluj, însă un profesor universitar din Oradea
– fost deputat în 1990 – care i-o tipărise cu ani în urmă la editura sa,
i-o subtilizează, după care îşi dă el însuşi doctoratul prezentând-o drept
propria sa lucrare.
Virgil Dinu, prietenul lui Trifoiu cotrobăieşte în bibliotecă şi
scoate la un moment dat lucrarea cu pricina. Mi-o arată. „Pentru că
scrisesem în colaborare cu el un capitol despre «Institutul de Credit
Economul», acest profesor din Oradea s-a trecut automat autorul
principal, eliminându-mă pe mine”, intervine supărat Trifoiu. Între
timp, acesta scrie sute, mii de articole prin ziare şi reviste din Cluj, în
special despre legăturile lui Eminescu cu Transilvania şi reface traseul
marelui poet de la Cernăuţi la Blaj. Precizează bătrânul: „M-a interesat

128
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

acest subiect pentru că Eminescu a avut un prieten ardelean, pe Ioan

Neamţu, care a murit de tânăr. A fost chiar prezent la înmormântarea
lui, la Feldru, în Bistriţa-Năsăud şi a scris şi o poezie intitulată «La
moartea lui Ioan Neamţu».”
Oftează şi dă senzaţia că până şi lacrimile i-au secat după atâta
suferinţă. Adaugă că pe parcursul întregii sale existenţe a fost salvat
întotdeauna de credinţa în Dumnezeu, care pentru el a însemnat totul:
„În viaţa de închisoare, fiind ataşat de oameni care erau credincioşi şi se
manifestau ca atare, am fost influenţat şi eu. Astfel, cu soţia am avut 26
de ani binecuvântaţi de căsătorie, până la moartea ei. La Sfântul Nicolae
am ţinut şi ţin pentru că mi-a ales naşul de botez, Nicolae Jarda. Am citit
despre viaţa sfântului şi m-a impresionat în mod deosebit şi faptul că a
participat la primul Conciliu Ecumenic de la Efes din anul 225 şi a avut
o atitudine hotărâtă împotriva lui Arie, cel care susţinea că Isus e numai
om şi nu Dumnezeu.” Îmi vorbeşte despre un alt Nicolae, la care a ţinut
mult: călugărul şi filosoful Nicolae Steinhardt de la Rohia. „Mă leagă
o teribilă amintire legată de dânsul”- spune Trifoiu. „Într-o zi simt un
impuls, o chemare nelămurită să merg să-l vizitez la mănăstirea Rohia.
Urc în prima maşină de ocazie şi ajungând acolo, aflu că Steinhardt s-a
stins din viaţă în urmă cu doar câteva ore. Aşa că, în loc să am bucuria
întâlnirii cu prietenul meu, am fost nevoit să rămân la înmormântarea
lui. Un vechi coleg, azi în vârstă de 94 de ani, Mircea Nicolau de la
Bucureşti este cel care mi l-a prezentat. În rest, să vă spun într-o simplă
frază ce-am desprins dintr-o viaţă petrecută în suferinţă: am rămas fără
avere, dar cu o puternică dorinţă de-a fi alături de Dumnezeu, în slujba
celui drept, ca şi Sfântul Nicolae”…

P.S. Nicolae Trifoiu a murit la câteva luni după discuţia noastră, la

începutul lui 2010. Discret, aşa cum şi-a trăit întreaga viaţă...

129
SORIN GRECU

Petru Godiac

130
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Petru Godiac – povestea unui erou

Petru Godiac a făcut parte din celebrul „lot Ilie Ilaşcu” şi a stat
doi ani într-o puşcărie transnistreană, în cele mai crunte condiţii, pentru
„vinovăţia” de a fi român. Statul moldovean l-a onorat pentru suferinţele
îndurate cu două-trei medalii, iar în rest cu dispreţ şi nepăsare. Din
1994, Petru Godiac este clujean de-al nostru, şi-a întemeiat o familie,
are doi copii reuşiţi, însă calvarul lui continuă, de parcă ar fi urmărit
de un teribil blestem.

Românismul – zestrea cea mai de preţ

Petru Godiac e o persoană greu de găsit acasă, în sânul familiei,
pentru că lucrează non-stop, în cele mai diferite locuri: ba la pădure, la
ţapină, ba pe la diverse ateliere din întreaga ţară, unde repară camioane
ruseşti Kamaz sau macarale vechi. Asta pentru că s-a născut lângă ele,
a trăit printre ele – şi este unul dintre puţinii meseriaşi de la noi care
le ştie hibele şi le poate repara. Aşa că l-am găsit acasă într-o vineri
după-amiază, după ce omul, după munca grea de peste săptămână
luase un „deţ” de pălincă şi, nici că se poate lucru mai nimerit, avea
chef de vorbă. Când am intrat la el, locuinţa era învăluită în muzica
simplă şi profundă a lui Pavel Stratan. Dialogul nostru s-a înfiripat
direct şi fără niciun fel de farfasâcuri, fiindcă ne cunoşteam din anul
1994, când subsemnatul a pus şi el umărul, printr-un articol de ziar,
la reuşita stabilirii lui la Cluj şi a obţinerii cetăţeniei române. Pentru
început, mi-a mărturisit că de mic a luat viaţa în piept: s-a născut în
1967 în satul Talmaz de pe malul drept al Nistrului, într-o familie de
ţărani simpli care au păstrat românismul ca pe zestrea de cel mai mare
preţ, înfruntând dispreţul slavilor atotstăpânitori, din jurul lor. A urmat
şcoala medie în sat. Stagiul militar şi l-a efectuat în armata sovietică, la

131
 SORIN GRECU

două mii de kilometri de casă, tocmai în Kazahstan, la trupele speciale,

timp de doi ani şi trei luni, unde a îndurat greutăţi greu de imaginat. Dar
după „liberare” a lucrat în satul său ca mecanic, iar pentru că singura
perspectivă de a-şi câştiga o pâine mai bună era doar munca la oraş, a
plecat la Tiraspol, unde s-a angajat ca şofer la o autobază.

Arestat pentru „vinovăţia” de a fi român

În anul 1989, anul marilor schimbări din întreaga Europă, Petru se
afla la Tiraspol. Mărturiseşte acesta: „Nu că m-a adus cineva în direcţia
politicii, dar a venit de la sine gestul de a frecventa mai mulţi membri ai
Partidului Popular, însă fără să ajung să am vreo atribuţie în partid sau
să particip la vreo şedinţă de-a lor. Însă chemarea a pornit din suflet,
fiindcă mi se întâmpla de multe ori ca în troleibuz sau pe stradă, când
vorbeam româneşte cu cineva, aşa stricat cum ştiam, câte un individ de
etnie rusă să vină şi să-mi spună: vorbeşte normal, corect, nu păsăreasca
aia. O dată, de două ori am suportat – dar a treia oară l-am pocnit rău
pe un tip care-mi făcuse o asemenea observaţie. Plus că n-am vrut să
particip la nicio zi de luptă în Transnistria, în războiul din 1991-1992
cu moldovenii, fapt care le-a determinat pe autorităţi să mă catalogheze
imediat drept «român».” Aşa că Petru Godiac a fost ridicat într-o zi,
direct de pe stradă, de către forţele speciale din Transnistria, „mai precis
de către K.G.B.-ul rusesc,” ţine să sublinieze Godiac. Continuă el: „Mă
aflam în cabina camionului şi, de acolo, am fost dus direct în subsolul
Miliţiei din Tiraspol, unde am fost reţinut, fără nicio învinuire oficială,
timp de trei zile. După această perioadă, la un moment dat, s-a deschis
uşa şi şi-a băgat capul securistul întreprinderii noastre, care i-a spus
doar atât unui miliţian: «El e!», şi apoi a plecat. Atunci mi-am dat seama
că de la omul ăsta a început totul: el era cel care dădea condamnările
în unitate, de la sancţiuni salariale până la ani de puşcărie. Tot el a fost
şi cel care m-a auzit protestând pentru că noaptea, după câte o zi grea
de muncă eram aduşi cu camioanele pe străzi, să transportăm bolovani

132
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

pentru baricade. «Ce baricade să facem împotriva românilor – întrebam

eu – cum să vină românii, călare pe cai, pe tanc sau cum?» Şi le-am
spus celor din conducere să se hotărască odată: ori muncim, ori facem
altceva. Atunci politrucii mi-au aruncat pentru prima oară, în faţă,
termenul de «român».”

Ancheta: „trei bătăi pe zi şi patru pe noapte”

Ancheta lui Godiac s-a desfăşurat într-o sală specială, cu scaune
şi o masă de fier turnate în pardoseală. Practic, totul era de fier în
încăpere şi într-un colţ al camerei se aflau patru-cinci miliţieni înarmaţi cu
bastoane, gata să intervină la un semn al anchetatorului. „Dacă nu-i plăcea
anchetatorului ce-i spuneam îi chema pe haidamaci şi, în cel mai bun caz,
căpătam două-trei bastoane peste spinare – iar în cel mai rău, eram bătut
până rămâneam lat”, remarcă Petru, cu sarcasm. „Nu aveai nicio scăpare,
nimic: mâna stângă şi piciorul stâng erau încadrate în cătuşe, iar ei te puteau
bate cât voiau, fără să poţi riposta”, adaugă el. După patru luni de anchetă
în subsolul Miliţiei din Tiraspol, Godiac a fost transferat în comenduirea
Armatei a XIV-a, alături de alţi patrioţi moldoveni, Andrei Ivanţoc,
Alexandru Leşco, Tudor Petrov Popa, Valeriu Garbuz (care s-a dovedit
ulterior, conform spuselor lui Godiac drept omul autorităţilor, infiltrat în
rândul lor) şi cel mai cunoscut dintre ei, Ilie Ilaşcu. Tot autorităţile au fost
acelea care au început să acrediteze ideea de „grup infracţional”, deşi Petru
nu avusese legături strânse cu Ilaşcu. Relatează Godiac: „Ne-au pus faţă
în faţă, ne întrebau dacă ne-am cunoscut mai înainte iar la interogatoriu
asistau martori mincinoşi. Toată curtea comendaturii era plină de forţele
speciale din Tadjikistan, conduse de generalul Alexandr Lebed, fostul
comandant al Armatei a XIV-a.” Ancheta a decurs timp de patru luni
fără bătăi, însă cu hotărârea autorităţilor să rezulte că reţinuţii formează
un „grup terorist.” Au fost duşi înapoi în subsolul Miliţiei din Tiraspol,
unde au început din nou „maltratările de rigoare”, de trei ori pe zi
şi de patru ori pe noapte. Totul a culminat cu scoaterea lui Godiac

133
 SORIN GRECU

din închisoare, noaptea. A fost dus pe malul Nistrului, unde i s-a pus
pistolul la tâmplă şi miliţienii au simulat execuţia, trăgând un glonţ în aer.
„Atunci, am leşinat şi mi-am revenit abia în camion, când mă aduceau
înapoi în arest”, mărturiseşte răsuflând parcă uşurat, Godiac.

Doi ani la izolare, singur cu Dumnezeu

Deschid o carte aflată pe masa la care stăm, lângă un vraf de
fotografii şi medalii. Se intitulează Dialoguri de sânge, scrisă de scriitorul
Mihai Prepeliţă. Iată cum descrie Godiac în discuţia avută cu Prepeliţă,
subsolul Miliţiei din Tiraspol: „Puşcărie… Zidurile de acolo, la
construcţie, un procent de beton amestecat cu trei procente de sare, ca
să fie tot timpul umezeală. Cât au durat cercetările, eu am stat închis la
Tiraspol, regim aspru de puşcărie, celulă cu paturi, care peste ziuă se
închid, dispar în perete… La noi, pe parcursul judecăţii nu se închideau
paturile, aveam posibilitate la întoarcere, după o zi de proces, să ne
revenim în fire, în poziţie orizontală. În celula lui Ilaşcu n-am fost, dar
ţin minte prea bine cum arăta celula mea: patru paturi, o măsuţă de
20 pe 80 cm, prinsă în beton, WC-ul şi apa. La Ilie Ilaşcu, din vorbele
gardienilor, au fost tot patru paturi – două suprapuse, care au fost tăiate.
Înăuntru, pe lângă pereţii umezi de beton, mai sunt şi gratii. Lumina
zilei nu se vede niciodată…” În fine, după ce-au trecut opt luni de
zile de anchetă, cei din „grupul Ilaşcu” au fost cazaţi la puşcărie, unde
au primit vizita avocaţilor desemnaţi de la Chişinău. Concluzionează
Godiac: „Am încercat din răsputeri să contrazicem acuzarea, care o
tot dădea înainte cu «grup», însă după opt luni a fost tot cum au vrut
ei: Ilaşcu a primit pedeapsa capitală, pe urmă Ivanţoc şi Tudor Petrov
Popa au primit câte 15 ani, Alexandru Leşco 12 şi eu, mezinul grupului,
doi ani. De atunci nu ne-am mai văzut între noi pentru că ne-au tot
mutat şi sucit dintr-o închisoare în alta.”
Godiac a fost transportat rapid la puşcăria de maximă siguranţă
de la Glinaia, o regiune din partea stângă a Nistrului. A stat, timp de doi
ani, numai la carceră. Completează acesta, plastic: „Singur în celulă, fără

134
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

colegi, fără mâncare, fără apă, fără zare.” Şi totuşi a reuşit să ia legătura
cu camarazii săi, printr-o metodă clasică: a găurit zidul cu o lingură,
până s-a făcut o gaură de grosimea unui deget, ca să aibă legătură cu
vecinul. Acesta comunica, la rândul său cu celălalt deţinut – şi aşa, din
aproape în aproape, ajungea să afle tot ce voia despre camarazii săi.
Godiac spune că supravieţuirea lui a fost un miracol care s-a datorat
credinţei în Dumnezeu. „Nu ştie omul cât poate duce, însă eu m-am
descurcat numai şi numai graţie puterii lui Dumnezeu, care m-a ocrotit
peste tot pe unde am fost”, spune el, făcându-şi cruce.

În sfârşit, român
După eliberarea din închisoare, care s-a petrecut în anul 1994,
Godiac s-a hotărât să se mute definitiv în România. Locuia la Chişinău
şi a făcut cerere să i se instaleze un post telefonic, dar autorităţile
moldoveneşti i-au răspuns, oficial, că nu poate beneficia de telefon decât
în cazul în care ar fi murit sau ar fi rămas cu urme fizice de pe urma
maltratărilor din puşcărie. Îşi ridică ochii spre mine, plin de indignare:
„M-am adresat preşedintelui grupului Helsinki de la Chişinău, Ştefan
Urâtu. Am primit din partea lui un răspuns în scris cum că nu mi se
poate instala un telefon deoarece eu nu am dreptul acesta, nefăcând
parte din persoanele care beneficiază de înlesniri.” Şi-mi arată scârbit
medaliile primite de la Comitetul Republican al Uniunii Participanţilor la
Conflictul militar din 1991-1992 din Transnistria: „Tăblărie, cui dracu’ îi
trebe aşa ceva, când nu-ţi dă nimeni niciun drept? Că-i tricolorul acolo,
pe medalie, mă mândresc, dar tăblărie îmi trebuia mie, când mor pur
şi simplu de foame?” Aşa că imediat a luat legătura cu „un om mare,
şi la propriu şi la figurat”, Alexei Mare de la Cluj, care l-a ajutat să vină
în România şi i-a găsit şi serviciu, la hotelul-restaurant Melody. „Acolo,
la Chişinău mă degradam fizic şi psihic între ruşi, nu-mi găseam deloc
serviciu, aşa că întâlnirea cu Alexei Mare o consider providenţială”,
adaugă el. Ceva mai târziu tot aici, la Cluj, şi-a întâlnit şi soţia, cu care

135
 SORIN GRECU

are doi copii reuşiţi: o fetiţă aflată în clasa a V-a şi un băiat de cinci
ani, cu care se mândreşte enorm. Îmi mărturiseşte greutăţile pe care
le întâmpină la noul său domiciliu: a primit o locuinţă de la Primărie,
cu chirie, pe care nu poate nicicum să o cumpere, datorită unor „legi
strâmbe”: „La ora actuală sunt în plop şi plopu-n aer. Chiria mi-e plătită
la zi iar cumpărarea mi-a fost sistată de fostul primar, nu se ştie până
când. Copiii mei cresc şi eu stau şi mă tot întreb: oare pentru care
ţară am luptat şi am îndurat atâtea chinuri? Pentru România, pentru
Moldova sau pentru cine?”

Interzis acasă
Îmi spune că munceşte enorm ca să-şi poată întreţine soţia şi cei
doi copii, însă se află în culmea disperării: siguranţa zilei de mâine îi e
sacrificată de autorităţile româneşti, insensibile, la rândul lor la suferinţa
familiei sale. Spune Godiac: „Nu pot să mă întorc nici măcar în vizită
la Talmuz, satul meu natal din Transnistria, ca să-mi văd rudele, fiindcă
mi s-a transmis că am fost judecat în lipsă şi condamnat la o pedeapsă
suplimentară de 12 ani de puşcărie. N-am mai fost acasă din 1995, şi
n-am încredere în guvernele de acolo – cum n-am încredere nici în
Snegur, Lucinski, Voronin şi-n întreaga şandrama comunistă care există
acum în Moldova.” Se calmează puţin când aude un fragment de refren
din Pavel Stratan, care răzbate până la noi. Apoi continuă: „Nu regret
nimic din tot ce s-a întâmplat cu viaţa mea, începând din 1989 şi până
acum, cât am suferit şi prin ce chinuri am trecut. Nu regret pentru că
sunt, am fost şi voi rămâne român. La fel şi copiii mei. Nu mă interesează
deloc părerile comuniştilor din Moldova – şi vă rog să mă credeţi, acolo
sunt mulţi comunişti – dar mă doare să văd balamucul de acolo, că altfel
nu pot să-l numesc. Încerc să trec cu vederea ce-mi transmit aceştia, pe
diverse căi, eu ştiu un singur lucru: cei de la Chişinău care au făcut circul
de lunile trecute, când au murit oameni nevinovaţi, gâtuind democraţia
cu ocazia alegerilor, nu sunt altceva decât nişte ticăloşi şi vânduţi.”

136
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Pitty Vintilă,
din lagărul de la Rubla în „Jazz Paradise”

Dr. Pitty Vintilă

Medicul legist Pitty Vintilă este o legendă vie a jazz-ului românesc

şi a medicinii legale, iar biografia lui pare desprinsă dintr-un roman de
aventuri. A fost încarcerat de către comunişti în 1959, pentru expunerea
într-o „personală” a picturii intitulată „Mama lui Lenin la menopauză”
şi pentru că a sărbătorit ziua Unirii călare pe statuia lui Matei Corvin.
Reabilitat abia în 1968, după ani grei de puşcărie, a profesat până la
pensionare medicina, însă în toţi acei ani a luptat pe faţă pentru jazz,
genul muzical „imperialist” urât de moarte de către comunişti.

137
 SORIN GRECU

Pitty Vintilă mă întâmpină la poartă încercând să zâmbească, deşi

ştiu că, în ultimul timp, are mari şi ireversibile probleme de sănătate.
După ce luăm loc la o masă din salonul principal al spaţioasei sale case,
îmi spune cu francheţe: „Mă bucur că ai venit. Până acum am fost
destul de închis în ceea ce priveşte viaţa mea, dar cred că e timpul să-mi
deschid biografia, pentru că, practic, nu ştiu ce mi se va întâmpla mâine
sau într-un interval neprecizabil de timp. Sunt foarte puţini care ştiu
câte vieţi, câte feluri de vieţi am trăit. Oricum, acest lucru e foarte greu
de spus, dar azi sunt dispus să spun extrem de multe lucruri, în multe
domenii...” Arunc o privire pe pereţi. Sunt ticsiţi cu tablouri aparţinând
unor maeştri ai picturii româneşti. Pe peretele de onoare tronează
portretul tatălui său, fost ginecolog de renume al Clujului. Pe cel opus
observ şi lucrarea lui Pitty Vintilă, „Mama lui Lenin la menopauză”, din
pricina căreia autorul său fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.
Începe să-mi povestească fragmente din viaţa sa, însă, fiind un om de
modă veche, face o introducere cu iz aforistic: „Este foarte trist ca un
om în viaţă să nu aibă o profesie, o meserie şi o conduită. Dar e mult
mai trist pentru cei care au această meserie, conduită şi profesie să nu
aibă un hobby. În absenţa hobby-ului omul devine un simplu robot, în
care viaţa se scurge între serviciu, nutriţie şi odihnă. Pentru mine, din
fericire, muzica a devenit hobby-ul vieţii mele...”

O uriaşă dilemă: medic sau muzician?

Mediul familial în care a crescut tânărul Pitty a fost unul extrem
de propice artei: bunica Elena fusese o pianistă de renume, care
susţinuse numeroase concerte la Paris. La rândul ei, mama doctorului
fusese prim-balerină a Operei Române din Cluj iar tatăl avea o pasiune
mistuitoare pentru vioară. La vârsta de 5-6 ani, aflat în refugiu cu
familia la Sebeş, Pitty locuieşte în palatul fostului grof Maroni Geza.
Mărturiseşte acesta: „Şi acum îmi amintesc atmosfera aceea splendidă a
palatului, unde am învăţat pianul şi unde exersam ore în şir. Dar pentru

138
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

că tata a refuzat să se înscrie în partid, în anul 1948 am fost expulzaţi de

către comunişti la Cluj şi mutaţi într-o căsuţă modestă de pe strada Baba
Novac. Culmea ironiei, asta după ce, la rândul lor, în 1940 autorităţile
maghiare ne expulzaseră din Cluj, printr-o înştiinţare scrisă, tata fiind
un patriot indezirabil pentru ei...” În adolescenţă Pitty, studiază pianul
cu profesoara Ecaterina Fotino, fosta elevă a marelui profesor parizian
Alfred Corteau, iar coleg îl are pe Emil Simon, cel care va deveni, peste
ani, dirijor de renume. Tot atunci are şi primele tentative de a investiga
armoniile moderne, alături de un bun coleg şi prieten pe nume Jancsy
Korossy, cel care va deveni ulterior, cum îl caracterizează Pitty, cea mai
mare personalitate jazzistică românească din toate timpurile. Continuă
acesta, înnegurându-se brusc: „Din cauza dilemei între ce urma să devin
– medic sau muzician – a intervenit chiar divorţul părinţilor, pentru că
mama dorea să ajung muzician, iar tata medic şi de aici a pornit o ceartă
care n-a mai putut fi stăpânită. Oricum, eu aş fi optat din tot sufletul
pentru a doua variantă şi, de când am fost obligat să fac medicina, am
regretat toată viaţa că n-am continuat cu muzica...”. Pitty aprofundează
în continuare muzica şi armonia contemporană, elemente care vor
constitui primul pas spre descoperirea jazz-ului. Paralel cu ultimele clase
de liceu şi primii doi ani de facultate, tânărul Vintilă urmează Şcoala de
Muzică din Cluj.

Ani de avangardă
Jazz-ul începuse să cadă în dizgraţie în anii comunismului. În ciuda
acestui fapt, Pitty şi Jancsy continuă să-l studieze şi, ce-i mai important,
să-l practice. Îmi explică medicul-muzician: „El era mai avansat decât
mine, făcea parte din grupa de elevi ai Eugeniei Ciolan dar, la un
moment dat, profesoarele noastre au acceptat aceste – nu diversiuni –
ci diversificări de interpretare spontană a muzicii, în manieră jazzistică.”
Ulterior, pe la începutul anilor `50, tânărul reuşeşte să obţină, de la
Celestin Cherebeţiu, profesor la Conservator, partituri de armonie şi

139
 SORIN GRECU

contrapunct ale curentului modern dodecafonic, la mare vogă pe atunci

în Occident. Practic, intrase în lumea jazz-ului clujean încă de la vârsta
de 16 ani. La vremea aceea în domeniu activau personalităţi de mare
anvergură, precum: pianistul Otto Schleininger, bateristul Richard Szoke,
saxofonistul alto Ştefan Dako – „Pişti”, saxofonistul tenor Iulian Reit,
pianiştii Jancsi Korossy, Ludovic Dizzi – „Lajos”, Zeno Milea, Radu
Odeşteanu şi Eugen Ciceu, copilul-minune al Clujului acelor vremuri.
Adaugă Pitty: „Eugen Ciceu este cel care a devenit ulterior imensul
Cicero, unul dintre cei mai importanţi pianişti ai Germaniei. S-a sinucis
în urmă cu 13 ani, în Elveţia, în plină glorie, din cauza unor probleme
familiale, pe când era căsătorit a doua oară cu o contesă. Aceasta avea
patru copii dintr-o căsătorie anterioară şi mai avea unul cu Ciceu.” În
1848, în urma recrutărilor periodice de talente pe care profesorii din
Cluj le făceau în rândul tinerilor, în oraş au sosit trei adolescenţi extrem
de promiţători. Aceştia sunt: Johnny Răducanu, muzician originar din
Câmpulung Moldovenesc, provenind dintr-o familie de ţigani lăutari
care cântau în restaurantul „Continental” din localitate; Eva Maksay, o
copiliţă de 16 ani care ulterior a devenit una dintre primele balerine ale
ţării şi Ioan Şildan, viitor tenor de renume al Operei Române.

Suflet-pereche al lui Johnny Răducanu

„Toţi au făcut conservatorul la Cluj şi s-au format aici, inclusiv
marele meu prieten Johnny, care a urmat secţia de contrabas iar pianul,
cel care l-a consacrat era pe atunci instrumentul său secundar”, explică
Pitty. Cu Johnny Răducanu, Pitty se împrieteneşte la toartă şi frecventează
împreună cluburile clujene, unde cei doi cântă cu prilejul seratelor de
sâmbăta seara, făcând parte din diferite trupe. Continuă muzicianul:
„El locuia pe atunci în gazdă, la Bobo Lucaciu, pe strada Fierului nr.
34, cu 150 de lei pe lună, suportaţi de către stat. Prestam, alternativ, pe
la cele patru cluburi ale Clujului: «Arta», «Lemnari», «Pielari» şi «C.F.R.»
După o vreme au rămas doar primele trei, pentru că la «Clubul C.F.R.»,

140
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

am luat într-o noapte bătaie pentru că am refuzat să cânt a zecea oară

nu ştiu ce piesă pe care mi-o ceruseră oamenii lui Bibo Janko, golanul
care stăpânea zona şi era celebru pentru că distrugea burlanele caselor
cu capul...”. În 1956 legătura lor se rupe, după ce Johnny se transferă la
Bucureşti, la Ansamblul M.A.I. Peste un an îi pierde şi pe Jancsi Korossy
şi pe Eugen Ciceu, cei doi urmând aceeaşi „rută”, spre Capitală, ca şi
Johnny. Peste ani, Jancsi va emigra în S.U.A., stabilindu-se la Atlanta.
Acolo îşi va continua activitatea muzicală cu atâta succes încât va ajunge
pe locul nouă în lume în clasamentul celor mai buni pianişti, conform
prestigioasei reviste americane „Downbeat”. „Este, fără îndoială, cea
mai bună clasare într-un top mondial pe care a obţinut-o vreodată un
jazzman român”, nuanţează Pitty.
În ciuda despărţirii, îl vizitează însă, în continuare pe Johnny,
la Câmpulung, cu ocazia pregătirilor fizice pe care Pitty le făcea pe
Muntele Rarău, în calitate de membru al lotului universitar de schi al
Clujului. Adaugă medicul: „Îmi amintesc întâlnirile noastre muzicale
de la restaurantul «Continental» din Câmpulung Moldovenesc, în
care tatăl lui era baterist, un frate pianist, un văr clarinetist şi Johnny
contrabasist. Încă de atunci Johnny era extrem de dezinvolt, avea un
imens talent improvizator şi era considerat, pe bună dreptate, cel mai
autentic reprezentant al curentului «swing» în România. După plecarea
la Bucureşti ne întâlneam mai rar – dar şi azi când Johnny onorează
Clujul cu prezenţa sa artistică, nu uită să mă viziteze şi să ne delectăm
«de-a nostalgia.»”

Deţinut politic pentru cinci ani

Pe măsură ce se crea o nouă muzică uşoară, în care arta cu
tendinţă şi nu arta pentru artă era tot mai prezentă, muzica de jazz a
„căzut” foarte mult şi a fost înlocuită la „distracţiile tinereşti” de muzica
uşoară românească, scrisă de autori sub nume românesc dar de alte
naţionalităţi. Aşadar jazz-ul a fost treptat înlocuit şi curând au apărut

141
 SORIN GRECU

noile generaţii cu muzica lor. Încet-încet, Clujul a fost depopulat de

jazzmani, toţi au plecat la Bucureşti – iar Pitty la puşcărie. A fost arestat
în special pentru gura prea „largă” şi pentru două dintre isprăvile sale
care au făcut senzaţie în epoca. Talent polivalent fiind, în 1958 deschide
o expoziţie personală în care expune tabloul cu titlul buclucaş la adresa
mamei lui Lenin şi apoi, pe data de 24 Ianuarie 1959 urcă, împreună
cu zeci de colegi, pe statuia lui Matei Corvin, sărbătorind cu slogane
româneşti şi anti-comuniste evenimentul. „Acesta a fost primul 24
Ianuarie pe care autorităţile pro-moscovite ne lăsaseră să-l sărbătorim,
astfel că entuziasmul popular a fost mare,” îşi explică medicul-muzician
„ieşirea”. Reţinerea lui se face la Păltiniş-Sibiu, pe 9 februarie a aceluiaşi
an de către securiştii din Sibiu, după ce tânărul îşi trădează ascunzătoarea,
printr-un telefon dat acasă, părinţilor. Pitty e condamnat la 15 ani de
muncă silnică de către Tribunalul Militar din Cluj şi îşi petrece primii
doi ani la Penitenciarul Gherla, între anii 1959 şi 1961. Povesteşte un
eveniment care l-a marcat profund în viaţă şi care, de asemenea, i-a
distrus, psihic, mama: „Un securist, Nagy era numele lui, a venit la noi
acasă şi i-a adus mamei geanta pe care o aveam la mine când fusesem
arestat la Păltiniş, refuzând să-i spună ceva despre situaţia în care mă
aflam. Mama a suferit un şoc, crezând că am murit. După un timp, în
care habar nu avea ce se întâmplă cu mine, aceasta a comandat chiar şi
o placă de marmură, pe care a depus-o în biserica unde ne rugam noi.
Pe ea a gravat un text de rămas bun şi numele meu, ca să poată să mă
salute cei care m-au cunoscut.”

Poveste de dragoste în lagăr

În anul 1961 este transferat în lagărul de muncă de la Rubla,
localitate situată pe malul Dunării, acolo unde-şi ispăşeau condamnările
Corneliu Coposu, fraţii Brătianu, Ion Diaconescu, alături de peste cinci
sute de condamnaţi politic. Acolo, în lagărul de la Rubla trăieşte o tristă
poveste de dragoste cu Sonia, o localnică în vârstă de 16 ani. În acea

142
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

perioadă el avea aproximativ 25. Explică Pitty, profund afectat, chiar

şi după o jumătate de secol de la petrecerea evenimentului: „Eram
tractorist în lagăr şi obligaţia mea era să transport roadele câmpului
spre Dunăre, unde erau cherhanalele. Aşa am dat de Sonia. Am văzut-o
împreună cu bunicul ei, pe un bac şi n-am mai putut să mi-o şterg din
memorie. Nu m-am lăsat până nu am întâlnit-o, după care am cerut-o
de la bătrân. Acesta mi-a dat-o, pentru că şi fata dorea acelaşi lucru,
însă cu condiţia să mă port frumos cu ea”. Aşa că nu a durat mult
şi Sonia s-a mutat în baraca din lagăr a lui Pitty, cu voia autorităţilor,
care n-au avut nimic împotriva acestui lucru. Curând a venit pe lume
un băiat frumos şi sănătos, rodul iubirii celor doi. Însă tragedia s-a
produs în momentul când copilul a împlinit un an şi patru luni. S-a
îmbolnăvit de bronhopneumonie şi „cerberii” lui Pitty n-au făcut nimic
pentru a-i procura medicamentele necesare şi a-i salva viaţa micuţului.
Exclamă medicul, răvăşit: „Am ieşit cu trupul copilului muribund în
braţe. Imploram, zadarnic, să i se ofere medicamente. În momentul în
care fiul meu şi-a dat sufletul am urlat cumplit, vărsându-mi veninul
împotriva comunismului care-mi distrusese încă o dată viaţa.” Despre
Sonia spune că, după eliberarea lui, petrecută în 1964, odată cu graţierea
tuturor deţinuţilor politici, aceasta a rămas definitiv în sat: „A murit,
săraca de ea, în urmă cu doi ani şi a rămas în sufletul meu una dintre
cele mai pure iubiri pe care le-am avut vreodată.”

Medic şi jazzman de succes

Întors acasă, în 1964, intentează un proces statului român pentru
a i se recunoaşte studiile şi pentru a fi repus în drepturile civile. Este
reabilitat abia după patru ani, în 1968. Declară sentenţios medicul, iar
în ochi îi lucesc lacrimile, semn că în continuare e puternic marcat de
amintirile sale: „Asta-i, de fapt, esenţa vieţii pe care am dus-o: după
atâta suferinţă am ales să practic medicina legală pentru ca semnătura
mea să ducă la restabilirea adevărului juridic.”

143
 SORIN GRECU

Timp de câteva decenii, lucrează ca medic legist în judeţul Sălaj

şi apoi la Institutul de Medicină Legală din Cluj, până la pensionarea sa
care a avut loc imediat după anul 2000. În toată perioada scursă de la
eliberarea din puşcărie şi până azi, Pitty Vintilă a fost prezent la toate
cele patruzeci de ediţii ale Festivalului de Jazz de la Sibiu şi la multe alte
manifestări de gen care au avut loc în Cluj sau în întreaga lume. În urmă
cu unsprezece ani, vizitează, în sfârşit, patria jazz-ului, Statele Unite ale
Americii, la trei ani după ce fiica lui cea mare se stabilise acolo. Detaliază
Pitty cum a decurs întâlnirea sa cu Lumea Nouă: „La New Orleans am
vizitat o bună parte din cluburile de jazz, iar la New-York, din cele 220
câte sunt acolo, am vizitat cam patruzeci. În Atlanta l-am întâlnit şi pe
vechiul meu amic Jancsy Korossy. Acesta însă s-a întors recent în ţară,
stabilindu-se la Bucureşti, pentru că are o proprietate în Capitală. De
asemenea, spre marea mea bucurie, Clujul l-a făcut, în urmă cu trei ani,
la propunerea subsemnatului, cetăţean de onoare al oraşului.” Adaugă
că datorită prestigiului internaţional de care se bucură şi relaţiilor sale
din lumea jazz-ului este chemat permanent să facă parte din juriile unor
festivaluri internaţionale, aşa cum s-a întâmplat la Monterey, Atlanta,
San Francisco şi Woodstock. Adaugă el, cu mândrie: „Am fost chiar
preşedintele juriului la două dintre ele, cel din Atlanta şi de la Monterey
iar anul acesta, la Sibiu am fost tot preşedinte, avându-i alături pe Derius
Brubeck, fiul lui David, cel mai important pianist al lumii şi pe Mike
Rosy din Africa de Sud, saxofonist de renume mondial”. Deschide
două dulapuri în care văd stivuite într-o ordine desăvârşită sute, mii de
casete audio, video, CD-uri şi DVD-uri. Îmi spune, cu mândrie: „Deţin
cea mai complexă şi mai vastă fono-videotecă din România, inclusiv
cu piese originale, care n-au fost niciodată publicate sub formă de
disc sau bandă magnetică, CD sau DVD. De asemenea, sunt singurul
din România şi din această parte a Europei care face parte din «Jazz
Paradise», cea mai elevată asociaţie jazzistică din lume, care conţine
doar 47 de membri pe tot globul...”

144
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Virgil Mihaiu, critic de jazz:

„Pitty Vintilă a mai reuşit o performanţă de vârf a underground-ului
transilvan: în primăvara lui 1958 cânta cu formaţia sa la seratele dansante
ale studenţimii clujene, propunând o formulă muzicală de avangardă
în consonanţă cu estetica muzicală promovată de Eduard Pamfil. Nu
există înregistrări ale acelor seri (iată o situaţie în care putem regreta
că persecutorii securişti nu dispuneau de aparatură adecvată), dar am
întâlnit martori precum Emil V. Mocan care mi-a confirmat că muzica
era nemaiauzită până atunci pe scenele noastre.”

145
SORIN GRECU

Gabriel Sătmar

146
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Istoria necunoscută a României:

clujeanul care i-a salvat viaţa lui Iuliu Maniu
În primăvara lui 1946, liderul ţărănist Iuliu Maniu trebuia să
treacă Someşul pe un pod plutitor aflat la Dej, în drum spre Cluj, iar
securiştii îi organizaseră asasinatul. Un tânăr, Gabriel Sătmar, a prins
din pură întâmplare de ştire despre acest plan diabolic şi, alături de câţiva
prieteni, l-a salvat de la moarte pe fostul prim ministru al României. Cum
a reuşit acest lucru veţi afla din rândurile următoare.

Gabriel Sătmar a împlinit recent 84 de ani. Trăieşte de mai mulţi

ani în Cluj-Napoca, fiind pensionat din anul 1985, ca fost revizor contabil
la Uzina de Automobile Piteşti. Bătrânelul îşi omoară, cât e ziua de lungă,
timpul cu lecturile şi cu dresajul porumbeilor de rasă. Acum încearcă să-şi
rescrie jurnalul, pentru că notele vechi i-au fost înghiţite de ape, în casa
părintească din Dej, la una din inundaţiile care au avut loc prin anii ‘70.
Ne pofteşte cu amabilitate în locuinţa sa din zona Pieţei Mihai Viteazu.
E pregătit să ne relateze cu lux de amănunte o tentativă de asasinat, din
fericire zădărnicită chiar de el, care, dacă ar fi reuşit, ar fi influenţat într-un
mod greu de definit cursul istoriei postbelice. Este vorba de încercarea de
asasinat a lui Iuliu Maniu, din primăvara lui 1946, petrecută cu câteva luni
înainte de alegerile „libere” din toamna aceluiaşi an.
Iată evenimentele: Maniu se îndrepta cu maşina spre Cluj şi era
nevoit să treacă peste un pod plutitor, ca să intre în Dej. Gabriel Sătmar,
pe atunci tânăr economist în cadrul cooperaţiei, se afla, alături de alţi
patru colegi, la restaurantul „Elisabeta” din Dej, unde juca popice.
În curtea de alături a remarcat, printr-un geam, o trupă de securişti şi
acoliţi de-ai lor, confecţionându-şi, de zor, bâte şi ciomege. Cel care-i
coordona era însuşi Nicolae Briceag, şeful securităţii din judeţ, pe care îl
cunoştea bine din perioada când fusese coleg cu acesta, la o croitorie.
147
 SORIN GRECU

După ce a ajuns şeful Securităţii, Briceag a încercat să-l racoleze

în mai multe rânduri, dar Sătmar a refuzat de fiecare dată cu toată
hotărârea. În acele momente, la restaurantul „Elisabeta”, Sătmar a
surprins frânturi de discuţii din care reieşea că Iuliu Maniu va trece prin
Dej, iar gaşca securistă intenţiona să-l asasineze, aruncându-l în Someş,
cu maşină şi suită cu tot, după ce va ajunge pe bacul care traversa râul.
Tânărul Sătmar le-a spus atunci prietenilor săi: „Ăştia nu ştiu ce-a
făcut Maniu pentru neamul nostru şi faptul că datorită lui Ardealul e al
nostru? Hai să nu-i lăsăm să-l înece!”. Au căzut repede de acord asupra
acestui lucru şi au luat-o cu toţii la fugă spre podul aflat în apropiere.
Pe drum au întâlnit alţi trei colegi, care li s-au alăturat şi ei. Între timp a
apărut şi gaşca securistă, care număra douăzeci şi unu de persoane, mult
mai numeroasă decât cea a lui Sătmar, care era compusă numai din opt.
După circa o jumătate de oră a apărut şi maşina lui Maniu, pe
ţărmul celălalt. În maşină se aflau, în partea din faţă şoferul şi un colonel
de armată. În spate, lângă marele om politic, se afla Gheorghe Pop, fost
ministru în guvernul Maniu. În secunda când podarul a desfăcut podul
ca să se apropie de maşină, securiştii au încercat să urce pe pod. Sătmar
şi oamenii săi nu i-au lăsat şi-a urmat o încăierare ca-n filme. Au reuşit
până la urmă să-i biruie pe atentatori, nu fără să-şi „procure” câteva
vânătăi serioase, însă i-au asigurat astfel lui Maniu trecerea liberă, fără
alte incidente, peste râul Someş.

Salvarea lui Maniu,

pata neagră din dosarul de cadre
În aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, Securitatea i-a arestat pe toţi
cei care participaseră la salvarea lui Maniu, inclusiv pe Gabriel Sătmar.
La operaţiune a participat Briceag în persoană, care a coordonat totul,
precum şi Iulius, ajutorul său. Sătmar îşi aminteşte cu o undă de dispreţ
pe chip: „Trebuie să vă spun că Iulius ăsta era un derbedeu din Dej
care a participat la Revoluţia din Spania, pe timpul lui Franco. Când

148
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Revoluţia a fost înăbuşită, acesta – împreună cu ceilalţi ciraci: Teohari

Georgescu, Ana Pauker şi Vasile Luca – a fugit la Moscova. Iulius s-a
întors în ţară împreună cu armatele sovietice. Purta uniformă militară,
deşi nu făcea parte din nicio unitate. Briceag l-a luat imediat după aceea
ca ajutor al său la Securitate”.
De atunci Sătmar a fost mereu arestat şi ţinut pentru câteva zile la
Securitate, după care, înainte de a fi eliberat, era tuns la zero. Cu greu a
reuşit acesta, după ani de zile de eforturi şi trudă, să ajungă contabil-şef
la Fabrica de Lapte din Dej.
Întâmplarea de la podul plutitor a cântărit însă greu de tot în dosarul
lui, până la un eveniment petrecut târziu, prin 1980, când era deja revizor
contabil la Uzina de Automobile Piteşti. Într-o zi l-a rugat pe directorul
fabricii, care ţinea mult la el, să-l lase să-şi vadă dosarul de cadre.
„Norocul meu a fost că mi-a permis să sustrag vreo trei declaraţii-
delaţiune ale unor foşti colegi de la Dej care scriau acolo, printre altele,
că am simpatizat cu Partidul Naţional Ţărănesc şi menţionau că am fost
arestat. Abia atunci, chiar înainte de pensie, dosarul meu a devenit „alb”
şi-au început să curgă şi promovările şi aprecierile. Până atunci, parcă
fusesem un ciumat”, povesteşte bătrânelul.

Podul de la Dej, locul în care securiştii

au împuşcat 12 ţărani
Podul plutitor de la Dej a fost însă, peste numai câteva luni, în
toamna lui 1946, imediat după alegerile trucate de către comunişti, scena
unei tragedii cumplite, ca atâtea altele pe care a trebuit să le suporte
poporul român. Nici acum, la atâţia ani după eveniment, nu se vorbeşte
mai nimic despre execuţia a doisprezece ţărani de către Securitate, iar
supravieţuitorii evenimentului susţin că e vorba de un număr mult mai
mare de victime. În acea perioadă, Sătmar era deja militar la unitatea
de artilerie de la Floreşti, dar a aflat despre tragedie abia după ce s-a
eliberat din armată.

149
 SORIN GRECU

„Una din victime fusese o rudenie de-a mea, Vasile Botca din
Chiuieşti, împuşcat atunci şi mort după două săptămâni de chinuri
groaznice. La podul Someşului s-au prezentat, ca să treacă Someşul
spre Dej, sute de ţărani din satele Chiuieşti, Rugăşeşti şi Căşei. Doreau
să conteste aşa-zisele alegeri libere, câştigate de comunişti, după ce-au
fost schimbate, cu totul, urnele de vot, dar n-au mai apucat să se plângă
nimănui”, îşi aminteşte, în finalul discuţiei noastre, bătrânul.

150
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Manual” de tortură: mărturiile

doctorului Traian Neamţu,
supravieţuitor al „Gulagului” românesc

Dr. Traian Neamţu

Medicul psihiatru Traian Neamţu este cunoscut pentru activitatea

sa anticomunistă şi pentru suferinţele îndurate de-a lungul a circa şase ani
de penitenţă, la Securitatea din Cluj, apoi la penitenciarul Gherla şi într-
un şir de colonii de exterminare din Stoeneşti, Periprava, Grindu, Salcia.
A fost arestat de către Securitate prima oară la vârsta de 18 ani, pentru
„uneltire împotriva noii ordini de stat”. Fusese exmatriculat, în anul
întâi, de la Facultatea de Medicină din Cluj, ca fiu de chiabur şi familiei
i se confiscaseră 80 de hectare de teren agricol, în localitatea Mintiul
Gherlii. Iar pentru că familia Neamţu deţinea şi o casă cu o gospodărie
prosperă, în micul conac a fost instalată miliţia populară. De asemenea,
grajdurile sale au devenit baza C.A.P.-ului din localitate.
151
 SORIN GRECU

În ciuda vârstei înaintate, doctorul îşi păstrează în continuare

nealterată prospeţimea fizică şi consultă, zilnic, zeci de bolnavi psihic
în cadrul Laboratorului de Sănătate Mintală Cluj, pe care l-a condus
timp de 35 de ani, până în 2009. De asemenea, el deţine de ani de zile şi
funcţia de preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj.
Şirul suferinţelor doctorului Neamţu a început la Securitatea
din Cluj, în anul 1958, când a fost reţinut pentru cercetări. Acolo a
fost anchetat de către procurorul Nicolae Rusu, cel care era desemnat
să tatoneze terenul cu cei arestaţi, şi-n funcţie de concluziile lui, din
care ar fi reieşit că unul sau altul din reţinuţi e mai îndârjit împotriva
comunismului, urmau majorările de pedeapsă.
Neamţu a fost anchetat totodată şi de către procurorul Finichi.
Acesta a cerut, nici mai mult, nici mai puţin decât condamnarea la moarte
a lotului în care se afla şi tânărul student medicinist. Iar în momentul în
care a văzut că n-a obţinut decât opt ani de condamnare pentru Neamţu
şi pedepse oarecum similare pentru ceilalţi, s-a exprimat, textual: „Păcat
că nu mai suntem în 1947, că-i împuşcam pe toţi”.
Doctorul Neamţu ţine să-i evoce în special pe cei trei consăteni ai
săi din Mintiul Gherlii, Ionescu şi cei doi membri ai familiei Moldovan,
tată şi fiu, faţă de care spune că are o imensă datorie morală. Explică el:
„Cei trei, pe care-i cunoşteam bine, au fost împuşcaţi de către oamenii
şefului securităţii din zona Dej-Gherla, odiosul Briceag, la marginea
unei păduri, însă înainte de execuţie fuseseră siliţi să-şi sape singuri
groapa. Mormânt care, nici până la această oră n-a fost identificat.”
Când Traian Neamţu a fost arestat, securiştii l-au lăsat cu o singură
pereche de şosete la el. A păstrat-o cu sfinţenie până la eliberare, timp
de şase ani, peticită şi răspeticită, după trecerea prin puşcării şi prin
Balta Brăilei. „Supravieţuisem cu acea pereche de şosete în picioare
umplând-o mereu cu câlţi şi cu cânepă de urzici, luate pe ascuns de pe
câmp. Dacă aş povesti unui tânăr născut după 1989, toate întâmplările
trăite de mine de-a lungul acestor şase ani, acesta ar spune cu siguranţă
că-i vorba de un basm”, conchide doctorul.

152
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

După sentinţă, Neamţu a fost trimis la Penitenciarul Gherla,

unde a fost încarcerat timp de un an şi ceva. „Acolo comandantul
Goiciu era cel care făcea legea – şi unul Istrate, comandantul adjunct.
Aveau în subordinea lor pe temuţii fraţi Şomlea, care băteau şi ei într-un
mod inimaginabil: cu palmele, picioarele, mai ales în camera ofiţerului
de serviciu. Când obosea unul, urma celălalt, cu forţe proaspete.
Culmea, la schingiuiri contribuia cu vădită plăcere însuşi Sin, doctorul
penitenciarului. Scările şi pereţii erau permanent pline de sânge. Au
ajuns să ne bată chiar şi cu ranga, fiindcă scândurile de stejar şi fag se
rupeau de trupul nostru şi nu mai puteau fi folosite. Odată, unul din
fraţii Şomlea chiar a rupt o scândură din asta de fag în timp ce bătea –
şi au rămas o mulţime de aşchii în trupul unui camarad”, îşi aminteşte
tulburat Traian Neamţu.
Acestui grup de bătăuşi i s-a adăugat şi odiosul Ţurcanu, venit
direct de la centrul de „reeducare” Piteşti, omul lui Nicolski, specialistul
în „spălarea creierelor”. Neamţu spune că Ţurcanu a omorât cu mâna
lui peste 30 de deţinuţi, iar doctorul penitenciarului nu avea altceva de
făcut decât să scrie în buletin că bieţii oameni au decedat din cauza unui
infarct.
Psihiatrul mai povesteşte că Ţurcanu îi obliga pe deţinuţi să-şi
mănânce excrementele, să-şi bea urina şi să se bată între ei, în special
dacă erau prieteni, fiind condamnat pentru faptele sale destul de târziu,
abia când Occidentul a cerut pedepsirea lui.

Glonţul, mai scump ca viaţa unui deţinut

A urmat pentru Neamţu şederea în Balta Brăilei, colonia de la
Stoeneşti, unde fiecare deţinut era obligat să sape trei metri cubi, după
care să transporte pământul cu roaba, circa 150 de metri, de la baza
digului, până la vârf. Chiar şi acum, după atâţia ani, doctorul Neamţu
se mândreşte că digurile făcute de el şi colegii săi de suferinţă sunt încă
rezistente şi întreaga zonă, de 25.000 de hectare de terenuri agricole,
n-a fost niciodată inundată de Dunăre.

153
 SORIN GRECU

Doctorul Neamţu îşi mai aminteşte o figură funestă din lagăr, cea
a lui Prisăcaru, care obişnuia să îi bată pe deţinuţi, în palme, cu un bici
cu sârmă cauciucată. Marele noroc al său – mărturiseşte preşedintele
foştilor deţinuţi politici – a fost că regretatul părinte Prunduş, coleg de
suferinţă, l-a tratat cu grijă, ajutându-l să se vindece. „Acolo, la Stoeneşti,
erau oameni care au preferat să moară împuşcaţi, pe când încercau să
treacă prin gardul cu sârmă ghimpată, decât să mai sufere în lagăr. Ne
spunea, în fiecare zi, la raport, comandantul: „Mă, nu vă mai aruncaţi în
sârmă, că un glonţ e scump, 3 lei şi cincizeci, costă mai mult decât viaţa
fiecăruia dintre voi”.
Neamţu ţine să menţioneze şi o minune dumnezeiască petrecută
în viaţa sa în acea perioadă, care i-a întărit substanţial credinţa în
Dumnezeu: „Mă bântuia ideea sinuciderii şi nu credeam că mai am
scăpare. Aşa că m-am gândit să-l încerc pe Dumnezeu şi-am făcut o
novenă, adică nouă zile de rugăciune continuă. După nouă zile, mă
uitam la unul din apusurile acelea extraordinare din Balta Brăilei, când
deodată văd că apare o maşină. Nu mi-a venit să cred: era un căpitan
de Securitate care făcea sortările pentru a-i trimite pe cei bolnavi şi
distrofici în alte părţi. Am avut noroc. Am fost selecţionat, împreună cu
alţi 300 de camarazi, din totalul de 1500 câţi se aflau în lagăr şi am ajuns
la Periprava unde regimul de detenţie a fost mai blând”.
Doctorul Neamţu pomeneşte alte două lagăre pe unde s-a perindat
pe parcursul detenţiei sale: Grindu şi Salcia. La Salcia s-a îmbolnăvit de
febră tifoidă şi dizenterie, ajungând, apoi, la Spitalul din Constanţa. De
acolo a fost trimis într-un târziu iarăşi la Penitenciarul Gherla, de unde
a fost eliberat, după numeroase alte suferinţe, în anul 1964, cu prilejul
amnistiei generale a deţinuţilor politici. „N-o să uit niciodată ce-a zis,
când m-am eliberat, de la Gherla, Tudoran, comandantul Fabricii de
Mobilă, din închisoare: „Ce-mi pare rău în toată treaba asta, e că pleacă
Neamţu acasă – şi nu i-au rămas oasele pe aici”, îşi încheie medicul
tulburătoarea mărturisire.

154
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Victor Răsbici – „Guralivul” şi „Filosoful”

din analele securităţii clujene

Prof. Victor Răsbici

„Numele meu, Răsbici, e predestinat ca să reuşesc, să răzbesc.

Deşi din studenţie am fost înfrânat de către securitate, înfrânt n-am fost
niciodată. Capricorn fiind, am aflat de la ursitoare că voi ajunge asemeni
caprei negre, singur în vârful stâncilor. Şi chiar dacă, din cauza sărăciei,
am fost nevoit să mă mut din Cluj, la Turda (pe Calea Victoriei 128!)
formaţia mea de filosof kantian m-a determinat de-a lungul vieţii să-mi
accept cu seninătate destinul de ascet”.

155
 SORIN GRECU

Îl întâlnesc, pentru a nu ştiu câta oară, în preajma Tribunalului,

pe Victor Răsbici. Bărbatul, ca de obicei, cară cu el o sacoşă plină cu
acte, pe care este dispus să o deşarte şi să demonstreze oricui îi cere că a
fost nedreptăţit într-o mulţime de domenii. Acestea sunt: de la calculul
greşit al pensiei sau luarea de către Primărie a sediului „Ligii Mareşal
Antonescu” până la nerecunoaşterea pe deplin a meritelor sale în lupta
anticomunistă şi a suferinţelor îndurate în confruntarea cu securitatea
română, începând din anul 1961 şi până în 1989. La o primă vedere,
Răsbici pare puţin prea pisălog, iar oamenii se retrag în mod instinctiv
din faţa „impetuozităţii” lui. Însă la o privire mai atentă, Răsbici se
dovedeşte a fi un om de o rară integritate, al cărui comportament
revendicativ este, la urma urmelor, perfect justificat de suferinţele
îndurate. Ne oprim pentru o clipă în faţa statuii lui Eminescu din faţa
Teatrului Naţional. Arată cu mâna către ea şi-mi spune: „Vezi, de la
marele nostru poet mi se trag toate ponoasele pe care le-am îndurat
de-a lungul vieţii. Încă din clasa a VII-a elementară, când mă aflam la
Turnu Severin, am început să scriu versuri în maniera lui – pentru că
Eminescu a fost modelul pe care am dorit dintotdeauna să-l urmez. Tot
atunci, copil fiind, am participat de câteva ori la şedinţe de spiritism, în
care gazda mea îi invoca spiritul. Mai târziu, student la Cluj, am relatat
aceste întâmplări colegilor de an şi ei au ajuns să-mi pună porecla de
«Eminescu». Cât despre poemele pe care le scriam, de genul: «Ce-i
dreptatea, adevărul, libertatea?» – de fapt imitaţii naive şi sincere după
opera marelui poet – acestea au ajuns să mă aducă rapid în vizorul
securităţii… Îl invit să stăm de vorbă la redacţie, mai pe îndelete. Se
conformează şi ajungem curând unde ne propusesem.

Îndrăgostit de Cluj
Îmi spune, din start, cu un verbalism care-i trădează de la o poştă
originea oltenească: „M-am născut în Gogoşu, judeţul Mehedinţi,
localitatea hidrocentralelor Porţile de Fier II, în aval – şi Gogoşu, în

156
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

amonte. De acolo am plecat la Şcoala de Aplicaţii Pedagogice din

Turnu Severin, unde am urmat clasa a VII-a. Am dat examen la Liceul
„Traian”, tot din Turnu Severin, iar în 1952 am mers, pentru un an, la
Şcoala Medie Tehnică de Comerţ din Orşova. Cum am ajuns clujean?
Foarte simplu: cu ocazia unei excursii şcolare prin ţară am văzut pentru
prima oară acest oraş şi m-a cuprins mare dragoste pentru el, încât din
toamna lui 1953 m-am transferat la Şcoala Medie de Comerţ din Cluj,
situată pe strada Moţilor.” Această şcoală este desfiinţată însă în 1954,
după care Răsbici ajunge la Liceul Gheorghe Şincai şi anul următor,
în vecini, la „Racoviţă”. După trei ani de armată, în anul 1959, Răsbici
se angajează ca profesor suplinitor în satul Straja, comuna Iuriu de
Câmpie. Adaugă el: „Am renunţat însă la acest serviciu după numai
patru luni fiindcă autorităţile săteşti mă obligau, în fiecare seară, să trec
pe la ţărani şi să-i conving să adere la «colectivă». Această activitate
îmi consuma timpul şi nu mă lăsa să mă pregătesc pentru facultate.
Aşa că părinţii m-au chemat să învăţ acasă, în speranţa că anul 1960 va
însemna o recoltă bună de miere de albine. Tata era un mare cultivator,
care refuzase să intre în C.A.P. Însă, spre marea noastră mâhnire, am
constatat că stupii nu au rezervă de miere şi, în concluzie, recolta viitoare
nu va fi suficientă ca să ne asigure un trai liniştitor şi îndestulat. Aşa că
tata mi-a spus să mă întorc la Cluj, unde să mă angajez, fiindcă el nu va
putea să mă ţină la facultate.”
Răsbici ajunge, în toamna lui `60, la Trustul Regional de
Construcţii Cluj, ca şef de depozit de materiale, pe Şantierul nr. 8,
unde se construiau căminele studenţeşti Haşdeu. Lucrează acolo până
în octombrie 1961, când reuşeşte la Facultatea de Istorie-Filozofie a
Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Însemnat la securitate cu „numărul Fiarei”: 666

Aici, după câteva luni de şcoală, un coleg de an şi de cameră al
lui Răsbici îi spune acestuia, cu aer conspirativ: „Victore, eşti turnat!”

157
 SORIN GRECU

Continuă Răsbici: „L-am întrebat de unde ştie, iar el mi-a răspuns că

a surprins, pe coridoare, vreo patru colegi vorbind despre mine. Eram
secretar U.T.C. pe an. Din acel moment m-am izolat complet, n-am
mai vorbit cu nimeni despre problemele curente ale studenţilor şi nu
am mai frecventat nici Cenaclul «Asociaţiei scriitorilor». Am aflat că a
făcut valuri mari observaţia mea, făcută unui coleg, Vasile Lupulescu,
care publicase în «Tribuna» o poezie intitulată «Partid». I-am spus, când
ne-a arătat cei 150 de lei primiţi drept plată: «Păi tu pentru bani scrii?»
Acest mic reproş al meu a ajuns urgent la securitate şi am aflat abia în
anul 2003, când mi-am scos dosarul de urmărit de la C.N.S.A.S., că am
fost acuzat de «atitudine duşmănoasă la adresa literaturii de partid».”
Îmi mai spune că un coleg, filolog – astăzi scriitor şi poet – l-a turnat la
securitate. Tună şi fulgeră că C.N.S.A.S.-ul nu vrea în ruptul capului să-l
deconspire, iar de pe lista turnătorilor săi din facultate i l-au dat doar
pe unu`, care la această oră e mort. Explică, plin de obidă: „În 2003 am
primit de la C.N.S.A.S. toate cele 4 dosare, fiecare conţinând 600 de
pagini, împreună cu alte două ale tatălui meu – urmărit şi el împreună cu
mine, pentru că securiştii doreau să ştie cine îmi influenţează atitudinea
şi vorbele. Doi securişti din Cluj s-au deplasat chiar în comuna natală,
Gogoşu, ca să-l determine pe tata să colaboreze cu ei. Dar pentru că tata
a refuzat, l-au băgat într-un dosar de legionari. A ieşit din încurcătură
cu bine, pentru că a dat declaraţii favorabile acestora – iar legionarii,
la rândul lor, l-au menajat pe tata.” Îmi spune că a numărat cu mare
atenţie securiştii care l-au urmărit în perioada cuprinsă între 12 iunie
1960 şi 22 decembrie 1989: „Au fost nici mai mulţi, nici mai puţini de
55, folosindu-se de 25 de turnători, aşa zise «surse», de prin locurile de
muncă pe unde m-am perindat. Şi au fost, credeţi-mă, destule, fiindcă
nu am fost lăsat să mă stabilizez niciunde, din cauza dosarului meu –
căruia i-au pus fatidicul număr «al Fiarei», 666. Iar numele de urmărit pe
care mi l-au dat a fost, la început «Guralivul», schimbându-l apoi, câţiva
ani mai târziu, în «Filosoful».”

158
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Nu prezintă încredere de a face educaţie…”

În timpul facultăţii, Răsbici suportă două percheziţii: una făcută
în secret, în cămin, când i s-au fotografiat zeci de manuscrise – regăsite
acum la C.N.S.A.S. – şi alta, cu el de faţă. După ultima descindere, zilnic
Răsbici a fost ţinut într-un beci, fără mâncare şi apă, timp de mai multe
ore. Şi asta a durat săptămâni întregi. Răsbici îşi descrie astfel calvarul:
„Mă lăsau la cămin numai să dorm, între orele 1 şi 5 dimineaţa, ca să nu
se producă agitaţie în rândul colegilor. Apoi mă întorceam la securitate,
unde chinul continua. Ancheta s-a sfârşit după 25 de zile, în 27 februarie
1965, când am semnat că nu voi mai încălca legile Republicii Populare
Române, în caz contrar riscând să fiu trimis în justiţie. Aceeaşi declaraţie
am dat-o şi-n faţa decanului de atunci, Ştefan Pascu, şi a secretarului de
partid al universităţii, Ioan Aluaş.” Îmi spune, cu tristeţe, că a renunţat
până şi să-şi mai caute o prietenă, care ulterior să-i devină soţie: „Am
descoperit la colega pe care o simpatizam, transferată de la Filologie la
Filozofie în anul III că şi ea era printre cei care m-au turnat la securitate,
ba mai mult, a fost trimisă special pentru mine. I-am spus să mă lase în
pace şi, în final, mi-a mărturisit că a făcut acest lucru pentru bani. Ce m-a
dărâmat definitiv a fost mărturisirea ei că a şi trăit o perioadă de timp
cu doi dintre securiştii care mă anchetau. Am vrut chiar s-o omor pe
Edith – aşa se numea colega – dar mi-am zis s-o las în plata Domnului,
fiindcă miliţienii m-ar fi prins imediat. După acest şoc am renunţat până
şi la ideea de a mai trăi vreodată cu o femeie şi credeţi-mă, azi, la 74 de
ani, pot spune că am dus o viaţă într-o curăţenie trupească absolută, de
ascet convins. Capricorn fiind, ursitoarele mi-au spus că voi trăi toată
viaţa singur, ca şi capra neagră, în vârful stâncii. Acesta e destinul meu,
iar de la filosofi am înţeles ascetismul lor, astfel că în lucrarea de stat,
susţinută la profesorul D. D. Roşca, am abordat tematica filosofiei lui
Kant.” Deschide unul dintre dosarele de la C.N.S.A.S. şi-mi arată cu
degetul o frază: „Uitaţi-vă şi dumneavoastră de unde îmi vine suferinţa,
de la însemnarea făcută de către securişti, pe o notă informativă datând

159
 SORIN GRECU

din 26 oct. 1965: „Răsbici Victor a trimis un material la C.C. al P.C.R.,

care apoi a sosit la Comitetul Regional al P.C.R. Cluj. S-a trimis dosarul
de anchetă organului superior de partid şi, împreună cu conducerea
facultăţii, s-a hotărât să nu fie repartizat în învăţământ, datorită poziţiei
sale duşmănoase şi a faptului că nu prezintă nicio încredere de a face
educaţie tineretului.”

„Am refuzat să fiu turnător…”

Nereuşind să ajungă în învăţământ, aşa cum visase, Răsbici
schimbă locurile de muncă precum mănuşile, fiindcă dosarul de la
„secu” îl urmăreşte: ajunge la Craiova, unde lucrează, între 1966-1967
ca profesor, apoi ca psiholog, tot în Craiova, în cadrul Laboratorului
de Psihologie Auto I.T.A.. Lucrează şi la Deva, pe aceeaşi funcţie,
după care se întoarce la Cluj. Din păcate, datorită „indicaţiilor” venite
de la securitate este mereu respins când cere un post în învăţământ.
Izbucneşte din nou acesta: „Mă tot duceam la inspectorul şcolar şef, dar
omul nu-mi zicea altceva decât să vin şi-n zilele următoare. Aşa că am
optat pentru munci necalificate, de primitor-distribuitor de materiale, pe
la diferite întreprinderi din Cluj, precum «Clujana», «T.C.I.», «T.I.L.I.B.»
Dar şi acolo mi tot desfăcea contractul de muncă din cauza securistului
care răspundea de întreprindere. Ce-am făcut atunci, ca să mă apăr? Am
acţionat la Judecătorie deciziile lor. Însă, din păcate, toate contestaţiile
mi-au fost respinse. Când, în final, l-am dat în judecată pe unul dintre
securişti, l-am întâlnit pe stradă pe profesorul Firoiu, de la Facultatea
de Drept (al cărui student am fost, timp de trei ani, fiindcă am încercat
să fac şi «Dreptul», dar nu mi s-a permis). Acesta m-a trimis, din partea
lui, la şeful securităţii din Cluj, generalul Ioana. I-am urmat sfatul – şi
rezultatul a fost că generalul m-a convocat la el, spunându-mi, după
ce i-am povestit ce mă «doare» următoarele: «N-ai fost judecat şi
condamnat, aşa că nu am cum să te reabilitez. Însă, de azi încolo cine
se mai atinge de tine îşi va pierde scaunul.» Mi-a mai spus că-mi poate

160
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

oferi chiar postul de profesor universitar, dar am refuzat, pentru a nu fi

obligat după aceea drept mulţumire să devin turnător.”
În acelaşi timp, prin 1977 s-a publicat într-un ziar local un anunţ
că este disponibil un post de şef de depozit de materiale pe un şantier
de construcţii. Plin de speranţă, ca-n atâtea alte rânduri, Răsbici se
prezintă la concurs, unde constată că este vorba de Unitatea Militară
02382, situată vis-a-vis de Spitalul Militar. Este admis imediat, datorită
experienţei sale în construcţii şi, de asemenea, priceperii la gestiuni. Nu
în ultimul rând, un argument puternic în câştigarea acestui post a fost
că deţinea locuinţă în Cluj.

Lăsat în plata Domnului până la pensie

Aici, întâmpină din nou eternele probleme: ofiţerul de contra-
informaţii a armatei încearcă să-l scoată din serviciu, pentru că nu
fusese „verificat” personal de el. Aşa că Răsbici dă fuga din nou la
generalul Ioana, şeful securităţii din Cluj, şi se plânge că este terorizat.
Observă că, după un timp, C.I.-stul începe să-l ocolească, speriat. Semn
că generalul l-a muştruluit iar manevra şi-a atins ţinta. După câteva
zile îl abordează pe C.I.-st, rugându-l ca, în caz i se va desface din nou
contractul de muncă, să plece prin transfer, ca să nu aibă probleme la
viitorul loc de muncă. Adaugă el satisfăcut: „Am avut noroc că m-au
lăsat în serviciu – până la pensionarea mea, care a avut loc în data de 1
iulie 1994. În toţi acei ani am muncit din greu prin majoritatea judeţelor
Ardealului, unde se găseau şantiere militare de construcţii.”
Îmi spune că de câţiva ani s-a mutat la Turda – ce stranie
coincidenţă, pe strada Victoriei 128 – Clujul fiind un oraş mult prea
scump pentru el. Şi-a transportat cu mare dificultate cele 5-6.000 mii
de cărţi şi peste trei tone de ziare, colecţionate începând cu anul 1965,
după ce-a scăpat din anchetele securităţii. „Ziarele le-am vândut recent
la un centru de colectare şi am făcut ceva bani pe ele, păstrându-mi
numai vreo 1.600 de exemplare,” adaugă el. Îmi spune că singura lui

161
 SORIN GRECU

preocupare a rămas, pe lângă lupta în tribunale pentru recalcularea

pensiei, valorificarea celor trei volume de scrieri ale sale, intitulate
Versuri arestate, Versuri nearestate şi Pagini de urmărit individual.
Ne despărţim destul de precipitat şi rapid, pentru că Răsbici e
ocupat cu organizarea festivităţii care urmează să aibă loc a doua zi, pe
15 ianuarie, dedicată naşterii „poetului nepereche”, Mihai Eminescu.
Îşi înşfacă sacoşa plină de documente – în care se află de fapt întreaga
lui viaţă risipită – mă salută politicos, îşi pune apoi pălăria pe cap, după
care părăseşte redacţia.

Din versurile lui Răsbici scrise în anul 1954, naive, şcolăreşti, dar
confiscate cu mandat de percheziţie de către securitate şi returnate în
10 IX 2003 de către C.N.S.A.S.:

„Ah, e greu a da glas

Unor cuvinte întrebătoare
Dar cum să fac, să caut, să las
Răspuns la întrebare?
Dar ce-i drept, cinstit şi slobod
Din timpul Ziditorului
Ne-au rămas ca un obod
Nemaifolosindu-i muritorului. (…)
A fost vreodată dreptatea,
V-aţi bucurat cândva de adevăr?
Era slobodă libertatea
Sau aţi putut deveni un revelator.
De-aţi ştiut toate, aţi tăcut
Iar de gândului glas i-aţi dat
Cine v-a auzit şi ce-a făcut?
Nimeni nu v-a auzit! Nimic…
Ce vă durea n-au aflat. (…)

162
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Când nu puteai să mai suporţi

Mizeria, ce se ţinea stemă
Plecai plângându-te, dar tot,
Adevărul ce-ţi credeau?
Minciună!

De-aţi arătat a cui este dreptatea

Din timpul zilelor amare
Sau cândva, de-aţi invocat libertatea
Le primeaţi la închisoare.
Nici azi dreptate nu este
Adevăru-i încă minciună
Iar libertatea – nici poveste
Când eşti legat la gură.”

163
SORIN GRECU

Victor Maghear

164
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea lui Victor Maghear,

erou anticomunist
Ţin în mână o carte substanţială, de peste 400 de pagini,
intitulată „Drumul robilor”, scrisă de Victor Maghear. Am citit-o pe
nerăsuflate, în doar două zile, ca pe un roman de aventuri. Cartea este
absolut uimitoare şi descrie avatarurile autorului începând cu arestarea
sa din anul 1959 şi până la eliberarea din anul 1962.

Personaj de roman
În carte apar descrise cu lux de amănunte suferinţele sale şi ale
camarazilor săi, în puşcăriile şi lagărele comuniste de la: Gherla, Delta
Dunării, Periprava, Grind, Balta Dunării, Stoeneşti, Grădina şi Strâmba.
Sunt pomenite acolo, pe lângă peripeţiile autorului cărţii, şi personaje
de seamă ale istoriei româneşti: scriitori, preoţi, profesori, diplomaţi,
artişti – de fapt, „crema” intelectualităţii noastre, aruncată în puşcării
de către uneltele comunismului de import de la Răsărit.
Parcurg cu nerăbdare şi emoţie, cu cartea în mână, drumul spre
locuinţa fostului luptător anticomunist. Arunc, în fugă, o privire pe
coperta din spate şi observ că Victor Maghear s-a născut pe data de
20 februarie, 1929, în comuna Chendrea, judeţul Sălaj. Intru în panică.
Astăzi este chiar 20 februarie 2008, ziua lui de naştere. Intru într-un
„non-stop” şi cumpăr de-acolo o butelie de vin.
Ajung la domiciliul acestuia şi bat la uşă. Îmi deschide un bătrânel
subţirel dar bine făcut, relativ mic de înălţime şi cu o privire extrem de
pătrunzătoare. Are, ca şi mulţi dintre camarazii săi, privirea aceea uşor
suspicioasă a celor care au trecut prin lagărele şi puşcăriile comuniste.
Ne înţelegem însă rapid, pentru că-i demonstrez că i-am citit cu atenţie
cartea – şi, mai mult, îi cunosc (sau mai bine zis i-am cunoscut) pe

165
 SORIN GRECU

mulţi dintre camarazii săi de suferinţă, pomeniţi în volum. Mă invită în

locuinţa fiicei sale, mai încăpătoare şi mai încălzită decât a sa, după care,
fără vreo introducere propriu-zisă, începe relatarea vieţii sale: „Prima
dată am fost arestat în luna ianuarie, anul 1959, după ce s-au găsit, odată
cu arestarea socrului meu, nişte poezii anticomuniste de-ale mele. Le
scrisesem în anul 1956, cu ocazia revoltei din Ungaria şi le depozitasem
acasă la socrul meu, într-o valiză. În acelaşi timp aveam legături şi cu o
reţea de opozanţi ai regimului, cu care, stupidă iluzie, puneam ţara la cale
în aşteptarea americanilor. M-au arestat direct de la Fabrica de Mucava
din Cluj, unde lucram atunci. Am fost anchetat zile în şir, după care am
fost eliberat, cu intenţia să-i conduc pe urmăritorii mei la presupuşii
lideri ai mişcării anticomuniste. Eu m-am prins imediat că sunt urmărit
şi n-am făcut niciun gest care să bată la ochi. A doua arestare a venit
curând, câteva zile mai târziu, când lucram ca magazioner-şef la Baza
de recepţie a cerealelor. De data aceasta nu m-au mai eliberat şi am
ajuns direct la Gherla, cu o condamnare de 6 ani. În acest timp soţia
şi copilul meu au rămas muritori de foame, alături de familia socrului,
compusă şi ea din 8 persoane. Ca o paranteză, soţia mea a fost ajutată
să intre în seviciu de către Vasile Condu, contabilul şef de la Poşta
Centrală din Cluj – însă n-a apucat să se bucure de slujbă pentru că,
imediat, securitatea a intrat pe fir şi l-a condamnat şi pe binefăcătorul
nostru la 20 de ani de puşcărie pentru sprijinul dat familiei mele. Bietul
om a făcut puşcărie până în 1964, când a fost şi el eliberat, ca toţi
deţinuţii politici din România. A murit la scurt timp după eliberare,
datorită bolilor contactate în lagăre şi puşcării. Disperată, soţia mea a
făcut un memoriu la Gheorghe Gheorghiu-Dej în care arăta că este,
pur şi simplu, muritoare de foame. A primit, după o vreme, funcţia de
muncitor necalificat la Fabrica de Mobilă «Libertatea». Acolo a lucrat
până la eliberarea mea din 1962.”

166
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Alte acţiuni împotriva comunismului

Observ la Victor Maghear o pasiune reală pentru povestire.
Fiecare întâmplare este „împănată” cu zeci de amănunte, care de care
mai savuroase. Continuă acesta: „Una din şansele vieţii mele a fost aceea
că toată viaţa am lucrat munci fizice grele, lucru care m-a ajutat enorm
în lagărele de muncă forţată. Profesia mea de bază este cea de învăţător
şi, prin anii 1949-1950, când lucram în satul Trestia, l-am ajutat cu
alimente şi informaţii pe Vasile Rodina, zis «Calul Bălan», cel mai temut
luptător anticomunist din zona Sălajului, pe care securitatea a reuşit
să-l captureze numai după ani mulţi şi eforturi extraordinare. La Cluj
am lucrat, până în 1956, ca muncitor la secţia de tăbăcărie vegetală a
fabricii de încălţăminte «Clujana». Şi acolo m-am distins ca lider şi vreau
să vă povestesc o întâmplare care s-a petrecut când mă aflam la acest
loc de muncă. Pin anul 1955 am provocat o grevă la secţia unde lucram
pentru că banii oferiţi de conducerea instituţiei nu ne ajungeau nici
măcar de mâncare – iar munca era extrem de grea. Când s-a declanşat
greva, la «Clujana» a venit însuşi Ministrul Industriei Uşoare, Sencovici,
cumnat cu directorul fabricii, Szekely. Când ministrul mi-a întins mâna,
eu i-am spus direct în faţă: «Tovarăşe ministru, poporul vrea pâine,
fiindcă moare de foame – şi nu lozinci». Toţi se aşteptau să fiu arestat pe
loc, însă, spre surprinderea tuturor, ministrul mi-a dat dreptate şi a dat
ordin să fie dublate salariile. După ce-a plecat, trepăduşii directorului,
ca să scape de mine, mi-au oferit o slujbă mult mai uşoară şi mai bine
plătită, în aceeaşi instituţie, pe care m-au lăsat să mi-o aleg chiar eu.
Aşa am ajuns la secţia de croitorie civilă a fabricii «Clujana».” Apoi
adaugă: „Să vă povestesc şi cum am ajuns să lucrez ca miner, tocmai la
Ţebea. Abia intrasem, în anul 1956, ca proaspăt student la Facultatea
de Istorie a Universităţii din Cluj. Atunci, cu ocazia revoltei populare
din Ungaria, au avut loc, în organizaţia U.T.M. din facultate, şedinţe
de înfierare a acestor evenimente. Când m-am ridicat şi eu să-mi spun
părerea am stârnit o adevărată furtună afirmând că «respectiva cauză

167
 SORIN GRECU

a ungurilor e cauza comună a tuturor ţărilor cu democraţie populară

şi ar trebui să cerem ajutorul Apusului şi americanilor să ne ajute în
lupta noastră contra cotropitorului sovietic». Chiar a doua zi a venit
la mine un bărbat în civil, care m-a avertizat că sunt trecut pe lista de
arestări a Securităţii. Ce să fac? Pentru că nu aveam nici măcar un leu,
m-am prezentat imediat la Centrul de Transfuzii şi am donat sânge.
Cu cei 150 de lei căpătaţi am luat autobuzul direct până la Ţebea, unde
m-am angajat ca miner. Aşa am scăpat, însă doar pentru moment, de
puşcărie”.

Puşcăria şi lagărele de exterminare

În lagărul de muncă din Delta Dunării, unde tăia stuf, Maghear
are un camarad pe nume Friedman, evreu din Oradea, supravieţuitor
al lagărelor naziste. Acesta a murit chiar acolo, în patul vecin cu al său,
din cauza lipsurilor şi a condiţiilor de exterminare. I-a mărturisit lui
Maghear, pe patul de moarte, că în lagărele naziste nu s-au petrecut
atâtea atrocităţi ca în cele din România.
După câteva luni petrecute la sinistra închisoare Gherla, unde
se afla şi socrul său, a început cel mai cumplit calvar pentru Victor,
periplul lagărelor de muncă forţată. Cu ocazia penitenţelor sale, are
ocazia să cunoască figuri luminoase ale neamului nostru, precum:
profesorul Chertes, părintele Prunduş, părintele Băliban. La Grădina
stă în acelaşi adăpost cu scriitorul Al. Ivasiuc, cu filosoful Grigore Popa
şi profesorul Vasile Tarţa. Tot acolo se afla şi actualul academician Al.
Zub de la Iaşi, dar şi profesorul Aurelian Popescu. De la aceşti oameni
învaţă foarte multe lucruri – şi consideră, mai târziu că, din punctul
său de vedere, lagărul se transformase într-o adevărată Academie. Se
ţineau aici cursuri la nivel universitar de filosofie, matematică, istorie,
teatru, cinematografie, limbi străine şi, când le ascultau, oamenii uitau
pentru câteva clipe de viaţa lor amară. Adaugă fostul deţinut politic:
„La Grădina am stat cu încă un mare profesor, Mihai Musceleanu, al

168
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

cărui tată fusese profesorul Regelui Mihai. Avea 44 de ani şi când l-am
întrebat de unde ştie atât de multe lucruri mi-a spus că a făcut şcoala cot
la cot cu Regele Mihai, fiindu-i partener inclusiv cu ocazia deplasărilor
în străinătate. Pe lângă şirul securiştilor-criminali pe care i-am întâlnit
de-a lungul puşcăriilor mele (despre care nu o să vorbesc acum, fiindcă
mi-ar lua mult prea mult timp) îmi amintesc de celebrul Ion Dincă
poreclit Teleagă, ministrul ceauşist de tristă amintire. Eu l-am cunoscut
personal între anii 1950-1952, când eram militar la Târgovişte iar el
era sublocotenent. Era secretarul U.T.M.-ului pe regiment, iar eu –
responsabil cu şcoala de alfabetizare a regimentului. Era comunist
convins, un adevărat habotnic – dar, în rest, bun la suflet. Spun asta
pentru că deşi îmi ştia convingerile profund anticomuniste, nu m-a
turnat la superiori. Să revenim la lagăre. Acolo eram cunoscut ca «un
element recalcitrant şi irecuperabil pentru societatea comunistă», un tip
violent pentru că mă răzbunam pe brigadierii şi turnătorii care aduceau
cea mai multă suferinţă camarazilor”.
În toamna anului 1959, Maghear şi camarazii lui se aflau la
Stoeneşti şi venise peste ei o iarnă mult prea timpurie. La un grad sub
zero erau încă îmbrăcaţi în pantaloni scurţi – şi înnebuneau, la propriu,
de frig. Nu lucrau nimic toată ziua, ci numai stăteau spate în spate ca
să se încălzească. Detaliază bătrânul: „Veneau jandarmii, ne băteau –
dar ne adunam din nou la câţiva metri, fără să ne pese de bătaie. La 16
octombrie avem noroc şi apare o echipă de securişti în civil. Ne văd în
halul în care suntem şi ne întreabă cine-i responsabil cu şantierul. Le-am
spus că-i un locontenent major, care nu făcea altceva toată ziua decât să
călărească un splendid cal arab. Civilii l-au chemat şi i-au pus acestuia în
vedere ca în 24 de ore să fim echipaţi cu hainele de iarnă, altminteri îl
vor împuşca pentru crime împotriva umanităţii. Locotenentul major s-a
speriat şi în 24 de ore am avut hainele. Mare noroc, pentru că dacă nu ar
fi venit securiştii ăia cu inimă, mulţi dintre noi ar fi murit”.

169
 SORIN GRECU

Eliberarea şi un nou calvar

În tot timpul detenţiei sale, Maghear n-a avut habar ce se întâmplă
cu soţia şi copilul său. Nici începând cu anul 1961, când s-au introdus
cărţile poştale periodice pentru fruntaşii din producţie, nu este lăsat să
comunice cu familia – pentru simplul fapt că nu accepta să muncească.
Considera, pe drept cuvânt că, fiind vorba de un lagăr de exterminare,
muncind însemna să le facă jocul comuniştilor.
Se înnegurează puţin, apoi îşi continuă povestirea: „Dar cel mai
cumplit duşman al nostru a fost foamea. Oameni în toată firea plângeau
din această cauză şi la împărţirea porţiilor (şi aşa sărăcăcioase) era o
adevărată bătălie pe butoaiele cu mâncare. Astfel, datorită îmbulzelii,
multă mâncare se risipea pe jos iar soldaţii nu reuşeau niciodată să-i
servească pe toţi deţinuţii. Foamea era aşa de cumplită încât, lihniţi,
bărbaţii nu se temeau nici măcar de armele încărcate ale soldaţilor”.
Eliberarea lui Maghear s-a produs pe data de 6 octombrie 1962.
S-a întors acasă şi, cu ceva noroc, s-a reangajat la Fabrica de Mucava,
unde a lucrat timp de 2 ani. Culmea, chiar în prima zi de serviciu îşi
fracturează piciorul şi numai bunăvoinţa şefilor, care-i ştiau situaţia, a
făcut să iasă cu bine din această situaţie, cu pontajul făcut la zi. Lucrează
şi la I.R.A. vreo trei luni, la secţia de demontări – însă, datorită mizeriei
de acolo, renunţă şi se angajează la „Armătura” unde lucrează ca lăcătuş
până prin 1976. Constată din nou, cu amărăciune: „Dar pentru că nici
acolo n-am putut suporta hoţiile şi nedreptăţile m-am transferat la
C.U.G. – unde am start până la pensionarea mea, care a avut loc în
1989. Să vă spun o întâmplare petrecută la C.U.G. Pentru că se ştia
trecutul meu anticomunist, într-o zi vine la mine secretarul de partid
şi-mi spune că pot pleca în S.U.A., dacă doresc acest lucru, fiindcă toţi
doresc să scape o dată de mine. I-am spus, spre marea lui mirare, că-mi
iubesc cu adevărat patria şi nu am de gând să o părăsesc niciodată”. De
fapt Maghear se gândea la cei patru copii ai lui şi la nevastă, cine ar fi
avut grijă de ei? Dacă ar fi ştiut că statul american oferă fiecărui refugiat

170
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

politic suma de 800 de dolari spune că s-ar fi dus singur în America – şi

de acolo şi-ar fi ajutat familia. Dar aşa a fost să fie. Încheie în aceeaşi
notă bărbatul: „Acum am 16 nepoţi, mi-am făcut şi o pepinieră cu pomi
fructiferi. Însă cu pepiniera am probleme mari. Cineva, vecin de locul
unde am puieţii, mi-i distruge frecvent – şi nu e vorba de unu-doi, ci de
mii de puieţi. Vrea să mă scoată pur şi simplu de pe piaţă şi să mă bage
în faliment. M-am plâns la poliţie în nenumărate rânduri– dar nici urmă
de făptaş. Văd că sunt de-a dreptul blestemat: nu mi-au fost de ajuns
anii grei de detenţie şi de suferinţă, ci, iată că şi la bătrâneţe, viaţa mea
a ajuns un coşmar”.

Traian Neamţu, preşedinte Asociaţia Foştilor Deţinuţi

Politici din România, filiala Cluj:
„Am fost împreună cu Victor Maghear, în calitate de deţinut, în
Balta Brăilei, la Stoeneşti şi la Grădina, între anii 1959 şi 1960. Ba mai
mult, am lucrat în aceeaşi colonie, brigadă şi echipă cu el, la construirea
digului de protecţie împotriva inundaţiilor, dig care avea o bază de 40
de metri şi o înălţime de 7. Acolo ne-am mâncat zilele şi au murit,
sub ochii noştri, zeci de oameni. Trebuia tot noi să-i cărăm pe spate,
până la colonie, după ce mureau. Victor era unul dintre deţinuţii care
nu se străduiau să-şi facă norma, pentru că lupta prin orice mijloace
împotriva comunismului. Avea o mare putere de caracter, puteai conta
întotdeauna pe el şi, ţin minte, odată a prins un brigadier că-şi turna
semenii pentru o porţie dublă de mâncare. I-a administrat o bătaie soră
cu moartea, prilej de bucurie pentru noi toţi.”

171
SORIN GRECU

Victor Nicolae

172
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Victor Nicolae, stăpânul „lupilor din colivie”

Un eveniment profund autobiografic mă leagă de romancierul,
actorul şi regizorul Victor Nicolae, stabilit la New-York de mai bine de
zece ani. Copil de trei-patru ani fiind, cotrobăind prin cămara bunicii,
am descoperit într-un portmoneu vechi o fotografie care m-a obsedat ani
de-a rândul: în ea apărea un acrobat, aflat la mare înălţime, făcând
echilibristică pe un cablu. Iar pe verso, scria, cu o caligrafie elegantă,
specifică vremurilor de odinioară: „Admiratoarelor mele, cu drag, din
partea Profesor Alexander.” Târziu, în anul 1988, după ce a apărut
în librării romanul „Gigantica” al lui Victor Nicolae, am aflat că
autorul romanului nu este altul decât fiul Profesorului.

Jurnalist „rău”
Ani de zile l-am tot zărit pe Victor Nicolae pe străzile Clujului,
dar nu am îndrăznit să-l abordez, iar apoi am aflat, cu regret, că emigrase
în Statele Unite ale Americii. Abia recent, prin luna septembrie a acestui
an, am reuşit, printr-o întâmplare fericită, să-l întâlnesc. Spre marea mea
bucurie, Victor auzise la rândul său de mine, aşa că ideea de a-şi aminti
şi a le reaminti clujenilor câte ceva din zbuciumata-i viaţă nu i s-a părut
deplasată şi a acceptat-o pe loc. „Eşti singurul din România care-mi mai
cere un asemenea lucru”, mi-a spus acesta, surprins. Întâlnirea noastră
a avut loc pe o terasă umbrită a Clujului. Se afla la o masă împreună
cu vechii săi prieteni, scriitorii Virgil Bulat şi Ion Istrate. Venise acasă
doar pentru un week-end şi încerca să „înfulece” cât mai mult din
realitatea noastră românească, să recupereze, practic, ceva din ultimii
cinci ani de viaţă petrecuţi „afară”. Pe masă trona „New-York Magazin”
săptămânalul la care Victor ţine mai multe rubrici, publicaţie aflată în
al treisprezecelea an de existenţă. Îmi atrage atenţia, din start, motto-ul

173
 SORIN GRECU

din Benjamin Franklin: „Cine renunţă la libertate pentru securitate, le

pierde pe amândouă.” Apoi citesc, şocat, articolele de pe prima pagină:
ambele se referă la afacerile familiei preşedintelui României. Îmi spune,
parcă ghicindu-mi gândurile: „De la ziarul nostru a pornit prin 2004 şi
scandalul legat de homosexualitatea lui Adrian Năstase, după cum şi,
mai recent, cel al manifestărilor antisemite de la expoziţia de street-art
«Libertate pentru puturoşi», organizată de Institutul Cultural Român
la New York. Atunci un reporter de-al nostru a văzut mârşăvia, a scris
un articol, iar eu l-am prelucrat. Reprezentanţii presei româneşti au ales
dintr-un «sac de bombe», numai un singur «glonţ», cel cu poneiul roz
şi zvastica.” Victor Nicolae consideră că, în acel moment, românii s-au
aflat în pragul unui conflict diplomatic de mari proporţii, pentru că au
fost pângărite ostentativ simbolurile sfinte ale unui popor prieten. Mai
menţionează că în anul 2008, când a izbucnit scandalul, comunitatea
românească din America s-a delimitat net de acest act iresponsabil, însă
el, în schimb, s-a ales cu ameninţări de tot felul. Continuă Victor: „Inte-
lectualii au apărut goi în lumină, ei, noii ştabi, ştaboii, nişte infractori de
presă, nişte hoţi de demnităţi şi salarii uriaşe. Pe banii contribuabilului,
pe miliardele lui adunate cu greu, aşa-zişii diplomaţi culturali ne
sabotează înrăiţi valorile naţionale.” Îmi mai spune că tot el a fost şi cel
care a redactat textele lui Aurel Sergiu Marinescu, unchiul lui Adrian
Năstase, „vinovăţie” pentru care un alt ziar care a preluat tema, „Lumea
liberă”, a fost cumpărat şi apoi, în scurt timp, „mătrăşit”. „Cât despre
săptămânalul nostru, prin redacţia şi editorul său, Grigore L. Culian, s-a
încăpăţânat să rămână independent şi a refuzat de-a lungul anilor orice
înregimentare prin finanţare,” conchide actorul-jurnalist.

Portretul tatălui, Profesor Alexander

Îl rog pe Victor să-mi detalieze subiectul care mă fascinează din
copilărie: tatăl său. Îmi povesteşte că Profesor Alexander şi-a cucerit
o faimă europeană în perioada interbelică, iar spectacolele sale de
acrobaţie şi echilibristică pe un cablu instalat între cele mai înalte clădiri

174
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

ale oraşului, i-au atras porecla de „Rege al aerului”. Explică Victor:

„I-am adunat toate amintirile şi le-am prelucrat într-o carte intitulată
iniţial Profesor Alexander. Din păcate, cenzura comunistă m-a pus să-i
schimbat titlul, în Gigantica, şi aşa a şi apărut, în 1988. În anul 1985 tatăl
meu a apărut pe afişul «vrăjitoarei Cik la... circ», unde semna efectele
speciale ale spectacolului. Îmi amintesc şi din relatările altor scriitori:
la premieră, Dorel Vişan l-a prezentat publicului şi toţi au aflat că
este celebrul acrobat care mersese cu bicicleta pe sârmă, în mai multe
rânduri, şi la Cluj. Numărul său unic în lume era «gigantica», 42 de
«gigantice» în lumina reflectoarelor, când cablul dispărea şi rămânea
doar acrobatul, în costumul lui de atlaz, zburând în noapte.”
În anul 1979, când avea doar 17 ani, subsemnatul a publicat
în revista „Tribuna” un poem stângaci, adolescentin, dedicat chiar
Profesorului. Pe atunci semnatarul acestor rânduri nu ştia că marele
acrobat obişnuia să dea reprezentaţii doar în spaţii largi, la înălţime – şi
niciodată în circuri. Iată, totuşi, poemul:

„Baladă pentru locul unde a fost circul...

Pe locul unde a fost circul răzbate în aer un miros de motorină şi
reziduuri animaliere
De o săptămână încheiată, un copil zilnic poposeşte acolo, ca într-un
templu...
Îl ştiu furnicile, îl ştie şi capul retezat al cocoşului...
Alaltăieri, acesta a găsit o poză mototolită, pe care scria:
„Admiratoarelor mele, cu drag,
din partea Profesor Alexander”...
Stând treaz în noapte copilul se gîndeşte numai la circul acela părărginit
Unde fluierăturile beţivanilor întrerupeau adesea spectacolul,
Unde cuiele ieşite din bănci ciupeau pulpe,
Unde sta scris cu hârtie roşie, desupra intrării:
BINE AŢI VENIT!”

175
 SORIN GRECU

„Am ajuns să locuiesc într-o pagină de ziar...”

Despre Cluj, Victor Nicolae mărturiseşte că în acest oraş şi-a
petrecut cea mai mare parte din viaţă, aşa că se consideră clujean, cum
este şi va rămâne român, indiferent de culoarea paşaportului său. Sperase
că se va stabili definitiv aici, unde s-a văzut şi el om însurat, la casa lui!
Continuă Victor: „Mă îndreptam spre Cluj în noaptea cutremurului din
4 martie 1977 şi, în urma mea, s-au dărâmat cam toate intenţiile de
a-mi schimba domiciliul. M-am dus la statuia lui Mihai Viteazu, să-i
arăt cele trei chei pe care le ţineam împreună de la casele în care încă
mai locuiam prin Ţara Românească, Moldova şi Ardeal. Făcusem şi eu
reîntregirea! Şi Teatrul Naţional, şi Editura Dacia, mai ales cea condusă
magistral de marele meu prieten Virgil Bulat după 1990, mi-au fost
cămine deosebit de primitoare. Le-am iubit din toată inima.” La Editura
Dacia, Victor Nicolae s-a format ca redactor de carte. Teatrul Naţional
rămăsese pentru el un mic refugiu, unde se mai putea respira în voie. Pe
securistul de la „teatru şi operă” nu l-a cunoscut decât atunci când s-a
pomenit cu el acasă, pentru că încălcase directivele şi nu o declarase la
miliţie pe „Erika” – maşina lui de scris. Apoi, pe rând, şi-a pierdut toate
casele. Explică el: „Mi-au fost furate. O injustiţie hoaţă, cu judecători
legaţi la ochi, m-a lovit crâncen. Acum alţi ticăloşi vor să-mi fure şi ţara.
Am ajuns să locuiesc într-o pagină de ziar”.

Noi avataruri
„Drace, locu-i plin de vrăji!” a fost prima sa replică pe o scenă
profesionistă. Intrase cu nota 10 la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică, însă după primul semestru, a vrut să plece de-acolo,
să lase totul baltă. Asta pentru că actoria sa nu se plia deloc pe învăţătura
lor. Pentru că pe Cehov, Gorki, Ibsen... – mari dramaturgi, nu? – îi
considera mărci ideale pentru „somniferele mele din dormitorul teatral
al platitudinilor regizorale.” Victor îşi imagina spectacole spumoase în
spaţii neconvenţionale (şi asta când despre aşa ceva nu putea fi încă

176
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

vorba!) bătea step, făcea salturi mortale, jongla cu farfuriile, alerga pe

pereţi şi... mersese deja cu bicicleta (cum altfel?) pe sârmă. „Îl vedeam
atunci pe Hamlet zburând la trapez şi pe Ceauşescu devorat de hienele
ce le dresa”, se înflăcărează el.
Un element hotărâtor pentru destinul său a fost întâlnirea cu
scriitorul Ovidiu Constantinescu. I-a arătat acestuia câteva încercări
literare, iar verdictul său l-a făcut să renască, aşa că s-a hotărât să ajungă
scriitor. Avea scrise patru piese de teatru şi tocmai încheiase un roman:
Spini în aripile de şindrilă. A mai aşteptat zece ani să-şi vadă volumul
tipărit sub titlul Spărgătorii de vitrine, în 1984, într-un tiraj de 20.000
de exemplare. S-a vândut ca pâinea caldă, într-o singură zi, pentru că
publicul a crezut că-i vorba de un roman poliţist. „Cenzura îmi mutilase
îngrozitor prima corectură, mai bine aş fi retras romanul,” spune Victor
Nicolae, cu obidă. „Mircea Opriţă îmi includea mereu câte un titlu în
planul editorial al «Daciei», iar cenzura mi-l anula, vigilentă,” continuă el.
Chiar şi autorul lor s-ar fi mirat dacă romane precum Căderea imperiului
sau Lupii din colivie ar fi trecut de cenzură. Totuşi consideră ca a avut
parte şi de noroc: directorul de atunci al Naţionalului, Constantin
Cubleşan i-a oferit un statut aparte, privilegiat. Astfel că a putut să se
închidă în casă, unde să rămână doar cu arta lui şi să scrie câte un roman
pe an. Trei dintre ele, povesteşte cu tristeţe autorul, mai zac şi acum pe
undeva, rătăcite.

„Cel mai bun roman din 1989 încoace”...

„Îmi place la Cluj cum stă Catedrala faţă în faţă cu Altarul
păcatelor de la Teatru şi Operă, iar când trec prin piaţă, simt cum se
descătuşează în sufletul meu tot felul de tensiuni contradictorii”, îşi
începe Victor confesiunea despre teatru. Piesa Vrăjitoarea Cik... la Circ
a fost comandată tot de Cubleşan şi a ajuns un mare succes la Teatrul
Naţional din Cluj şi la Ploieşti. Au urmat dramatizări după: Satyricon,
Thyl Ulenspiegel, Tamerlan cel Mare de Marlowe, Străinul lui Camus, Casa

177
 SORIN GRECU

Bernardei Alba. În perioada aceea scria, redacta, tehnoredacta şi tipărea

tot felul de reviste: „Eşafodul”, „Gala”, „Satyricon – Teze şi Antiteze”,
revistă care a avut peste 100 de pagini. O victorie importantă a însemnat
pentru Victor câştigarea Premiului UNITER pentru „Cel mai bun
spectacol al anului 1994” cu „Satyriconul” de la Târgu Mureş, în regia
de excepţie a lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand.
Tot un mare succes a însemnat apariţia a două cărţi, în 2002 şi 2006, la
Editura „Cogito” a romanelor Lupii din colivie şi Raportul Iona, ultimul
scris în colaborare cu Ion Popescu-Brădiceni şi Virgil Bulat.
În toiul discuţiei, pe masa terasei unde stăm, alături de Virgil
Bulat şi Ion Istrate apar, la un moment dat, scoase de Victor dintr-o
taşcă şi cele două cărţi mai sus pomenite. Ion Istrate mă atenţionează
să citesc o postfaţă scrisă de el la „Lupii din colivie”. Iată textul: „Un
roman excepţional, cel mai bun pe care l-am citit din 1989 încoace, pe
care-l recomand cu căldură criticilor, deşi se ştie cât sunt unii dintre ei
de subiectivi (când e vorba de formularea unor judecăţi de valoare),
cât şi publicului larg, încă doritor de-o literatură de calitate. Profund,
autentic, tensionat, Lupii din colivie stă foarte bine între Dimineaţa
pierdută a Gabrielei Adameşteanu şi Ultima noapte de dragoste a lui Camil
Petrescu”. Virgil Bulat ţine şi el să adauge: „Pe lângă faptul că e un
scriitor important, Victor Nicolae a fost şi unul dintre cei mai buni
redactori-asociaţi pe care Editura «Dacia» pe care i-a avut vreodată.”

„Patriot fără casă” în America

În anul 1998, când a plecat în America, în vacanţă, şi-a luat
concediu fără plată. La întoarcere s-a trezit cu contractul de muncă
desfăcut. În lipsă, casa îi fusese jefuită de mai tot ce se afla valoros în
ea. Lovitura de graţie i-a dat-o Justiţia română, susţine Victor Nicolae:
„Mi-a furat şi pereţii, mi-a furat-o de tot, obligându-mă, practic să
mă stabilesc în străinătate.” Apoi conchide: „Era să mă supăr rău pe
România. Şi rău aş fi făcut. Ce vină are ea? Ca şi mine, ţara aceasta a

178
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

mea a fost furată, extorcată, jupuită, defrişată, decopertată, secătuită,

umilită, falimentată”.
În „capitala lumii”, la New York, Victor spune că e grozav să
trăieşti: „Totul trepidează în jur, obligă la acţiune, la regăsirea realei
identităţi. Dacă văd un spectacol la MET, ştiu că am parte de cea mai
bună reprezentaţie posibilă. Toate porţile de pe pământ îmi rămân
deschise.” A călătorit imens. Cu avionul, cu vaporul. Din Caraibe
până-n Hawaii, din Las Vegas până-n Alaska. Europa, mai puţin. „O
vizită la Paris, acum cinci ani, ne-a lecuit pe soţia mea şi pe mine, pentru
totdeauna de Europa cea adormită.”
Ne despărţim cu regret pentru că Victor are avion a doua zi,
devreme, spre New-York. Soţia lui, Luminţa, ne face câteva poze de
grup. Stabilesc cu Victor ca de-acum încolo să luăm legătura prin
Internet – şi ştiu bine că scriitorul este unul dintre primii fani din
România ai acestui gen de comunicare.

Post scriptum la vizita de la Cluj

La doar câteva zile de la plecarea lui Victor din Cluj, primesc de
la el un mesaj: „M-am reîntors extenuat la New-York din România,
în acest septembrie, cu un nod de plâns în gât, chinuitor, ce nu mai
vrea să treacă. Ce deprimantă e normalitatea anormalităţii multilateral
generalizate! La prima mea călătorie newyorkeză în 1996, cum am pus
piciorul pe pământ american, în aeroport, cum toate întrebările mele
încâlcite şi-au căpătat imediat câte un răspuns. Toate nedumeririle mi
s-au limpezit ca prin farmec. Lucrurile de acasă apar cu mai multă
claritate privite de la distanţa aceasta. Mi-am reproşat adesea o anumită
duritate în abordarea editorială a aspectelor specifice nouă. Revenind în
ţară după cinci ani, am remarcat împăcat că nu m-am înşelat deloc în
analizele mele, bazate în primul rând pe ce se spune atât de pestriţ, atât
de nedeontologic, în presa dâmboviţeană. Nu viitorul mă interesează
cel mai tare, ci mereu obsedanta zi de azi, de care mă îngrijoram ieri.

179
 SORIN GRECU

Eu nu prea aparţin acestei lumi americane, care s-a purtat cu mine şi

cu soţia mea aproape incredibil, gata oricând să ne adopte. Ne-a redat
demnitatea, adăpostul, curajul şi încrederea în noi. Întrebarea care ne
stăpâneşte cel mai acut ar fi: cât de real este ceea ce ni se întâmplă?
Acum, în această clipă, abia îmi mai adun gândurile. Sunt la primul
interviu de acest gen şi tare mă mir cum am reuşit să vorbesc atât de
mult despre mine….”

180
VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

MIRAJUL PRĂPASTIEI
(BANDIŢII)

181
 SORIN GRECU

Torok Bogar – „Bogart”

182
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea lui Bogart, „regele” hoţilor

Motto:
„Un cal de curse poate ajunge, cândva, gloabă.
Dar o gloabă, niciodată cal de curse.”
Bogart

Se numeşte Torok Bogar (Gândac – lb. magh.) Francisc. Toată lumea

îi spune, de o viaţă, Bogart, după actorul care l-a întrupat pe eroul din
celebrul film „Casablanca”, cu care aduce puţin la chip. Are 60 de ani. Mic
de statură. Extrem de slab. Dacă s-ar fi născut în Occident ar fi ajuns, precis,
jocheu. Dar fiind pământean de-al nostru s-a făcut hoţ. Şi nu oarecare. A
fost poreclit „regele” hoţilor din România. Asta pentru cei peste 565 de ani
acumulaţi de condamnări, din care 21 petrecuţi efectiv în temniţă.

M-a sunat, precipitat, pe telefonul mobil, dându-mi întâlnire.

Naiba ştie de unde o fi făcut rost de numărul meu de telefon. Ajung
rapid la el acasă, undeva în Cartierul Abator, într-o garsonieră curăţică.
Mă întâmpină împreună cu nevasta lui, o ţigăncuşă între două vârste,
cu chip blajin. Aflu că-i e nevastă legitimă de peste 24 de ani. Refuză
să-mi spună cum a reuşit să-mi afle numărul şi-mi zâmbeşte misterios.
Apoi începe direct şi-mi spune ce-l doare: „Uitaţi ce s-a întâmplat. De
câteva săptămâni am primit somaţie de la Primărie să părăsesc această
locuinţă socială ce mi-a fost atribuită, pentru că e revendicată de foştii
proprietari. Chiar că nu ştiu ce să mă fac. Nevasta mea are toate bolile
din lume şi eu, pe lângă faptul că sufăr cu nervii, abia mai văd. Asta
înseamnă pentru noi cea mai cumplită lovitură – iar dacă vom fi nevoiţi
să ajungem din nou în stradă vom fi terminaţi” – conchide el. Fumează,
nervos, ţigară după ţigară. Apoi continuă: „Mă simt de parcă m-aş
fi întors în timp. Când eram copil, părinţii mei au ajuns alcoolici şi

183
 SORIN GRECU

boschetari, după ce un miliţian fioros din epocă ne-a alungat din casa
de pe strada Răsăritului. Părinţii mei s-au îmbolnăvit, tata a şi murit – şi,
după ani de procese când, în sfârşit, am câştigat procesul cu miliţianul,
de teamă nu ne-am mai întors în casă. Am rămas pe străzi. Apoi a murit
şi mama, iar eu m-am mutat la căminul întreprinderii «Tehnofrig».
Am început să beau şi apoi să fur. Beam şi furam. Aproape niciodată
nu eram treaz. Au fost mii de furturi, care de care mai năstruşnice.
Dar majoritatea sfârşeau cu «happy-end»: Gherla, Poarta-Albă sau
cine ştie ce altă închisoare.” Mă priveşte scrutător prin ochelarii săi cu
lentila groasă şi continuă: „Am fost boschetar începând cu anul 1976.
Dormeam prin tufe, ganguri, scări de bloc şi cine ştie mai pe unde.
Mi-ar trebui o săptămână să vă povestesc pe unde am dormit. Apoi,
suferind şi de o boală psihică, m-am perindat prin ospicii, unde am
cunoscut bolnavi care se credeau regi, prinţese şi preşedinţi de stat.
Am stat internat la: Borşa, Nucet, Zam, Tulgheş. Din toţi acei ani am
rămas cu o singură învăţătură: bogatul din ce mult are nu-ţi oferă nici
măcar un zâmbet, dar boschetarul îşi împarte bucata de pâine găsită în
tomberon până şi cu o pisică.”

Loviturile din „Era Ceauşescu”

Îşi continuă acesta povestirea: „Cele mai tari lovituri le-am dat
în «Era Ceauşescu» şi acestea ar fi jaful de la magazinul «Central»,
soldat cu o pagubă de 240 de mii de lei (echivalentul a patru «Dacii»
pe atunci), furtul casetei cu bijuterii de pe strada Clinicilor, vânzarea
unei case cu teren de pe Cetăţuie, spargerea «Bijuteriei» de pe str. Dr.
Petru Groza şi multe, multe altele. Am să vă povestesc doar vreo două
isprăvi de-ale mele, fiindcă mi-ar lua o lună să vi le descriu pe toate.
Cea mai spectaculoasă lovitură a fost, desigur, cea din 1979, când am
spart, împreună cu nişte tovarăşi, magazinul «Central». Era chiar de 23
August. Fraierii defilau şi oamenii de ordine făceau cordon – adică ne
păzeau pe noi să ne facem bine treaba. Am lucrat fain, am intrat prin

184
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

spate, n-a trebuit decât să deschidem o nenorocită de uşă. Pe care o

ştiam atât de bine – pentru că noi, puşcăriaşii, am ridicat Centralul, ca
nişte cetăţeni harnici şi devotaţi. Am dus-o bine o perioadă, însă am fost
dat «în primire» nu datorită «execuţiei», care a fost perfectă, fără cusur,
ci datorită tovarăşilor care ne-au turnat după ce au fost prinşi de miliţie.
Până ce m-au prins atunci am reuşit să dau cu «triblingul», pe Litoral,
după «cârpele» fraierilor care făceau baie – şi n-am dus-o rău, fiindcă
numai o pereche de blugi costa atunci o sută de lei”. O altă lovitură
celebră în epocă a fost cea cu casa de pe Cetăţuie. Bogart era urmărit şi
se ascundea la iubita lui, slujnică la o familie plecată în străinătate, aflată
singură într-o casă ce fusese scoasă la vânzare, situată pe Cetăţuie. Citea
ziarul cu o gaură în el, ca-n filme – ca să vadă orice mişcare. Deodată,
apare un bărbat de la ţară interesat de casă şi de pământul dimprejur.
Normal, Bogart i-a vândut terenul şi a încasat şi un avans de 20 de mii
de lei. Cu acte în regulă, ştampilate. Când a ajuns în instanţă, după câteva
luni, povesteşte Bogart, păgubaşul a venit cu toporul ascuns sub haină
ca să-i taie capul. Comentează savuros infractorul: „Când l-a scos să
mă lovească, miliţienii de la instanţă l-au evacuat imediat din sală. Iar eu
am scăpat fără să mai fiu condamnat nici măcar cu cinci minute”. „Au
fost multe” – rememorează Bogart – „şi mai mari şi mai mici. Odată
mă dusese dl. Asăvoaie (n.n.: preşedintele Fundaţiei «Prison Fellowship
România») la Preasfinţitul Vasile Someşanul, ca să mă determine să
renunţ la băutură. Când am ajuns sub patrafirul Prea-Înaltului, ce să fac?
Dumnezeu să mă ierte, că eu nu l-am putut ierta pe părinte. I-am luat
doar 50 de mii de lei – avea mult mai mulţi – fiindcă atâta îmi trebuia
ca să mă dreg, după beţie. O altă lovitură frumoasă a fost cea cu caseta
plină de bijuterii de pe strada Clinicilor. Eram împreună cu fratele meu
Banyai Gobi, fost luptător de performanţă (n.n.: mort în urma cu câţiva
ani, de tuberculoză, la Sanatoriul de la Săvădisla. Acest uriaş cu suflet
de copil avea o pasiune neobişnuită, care l-a costat mulţi ani de puşcărie
şi i-a grăbit, totodată, sfârşitul: bătea miliţienii pe oriunde-i prindea,

185
 SORIN GRECU

după care intra, fireşte, în temniţă). La un moment dat, trecând pe-

acolo, am zărit un pekinez cocoţat pe o fereastră, la soare. Ne-am zis:
hai să-l furăm, că poate-l vindem şi bem ceva la o «bombă», pe undeva.
Zis şi făcut. M-am urcat pe spatele lui şi când să prind câinele, văd în
cameră, pe o măsuţă, o casetă. Sar înăuntru şi, după ce o deschid, găsesc
o mulţime de bijuterii. Printre ele o brăţară de 24 de karate, în greutate
de 200 de grame. Nu le-am ştiut valoarea reală şi le-am risipit pe toate
pentru nimic, pe băutură.”

Pocăinţa
Încheie, resemnat, „regele hoţilor”: „Acum sunt bolnav şi bătrân
şi m-am pocăit, pot să spun. Nu mai beau şi nu mai fur, orice ar fi.
Trăim, eu şi soţia mea, din două pensii de handicapaţi, fiecare de un
milion jumătate. Mâncăm la cantina Episcopiei Ortodoxe din Cartierul
Mănăştur şi eu adun toată ziua fier vechi şi deşeuri de hârtie. Şi tocmai
acum, când am ajuns pe calea cea bună, cei de la Primărie ne aruncă
din nou în stradă? Dacă acest lucru se va întâmpla, o să fie o catastrofă
„biblică”, pentru că mă apuc din nou de hoţii. Şi-atunci să-i ferească
Dumnezeu. Dar nu vreau să încep din nou cu infracţiunile. Nu mai
vreau să nenorocesc pe nimeni, fiindcă acum trăiesc din amintiri. Mă
duc mereu la pescuit, pe malul Someşului, dar de fapt acesta este doar
un pretext, ca să mă pot gândi la ce-am făcut bun sau rău în viaţă. Văd
lumea în culori tot mai sumbre, ca printr-o ceaţă deasă, şi puterile mi-au
slăbit. Dar, ascultaţi-mă: un cal de curse poate ajunge, cândva, gloabă,
însă dintr-o gloabă nu poţi face niciodată un cal de curse. Nu-mi doresc
nu ştiu ce. Nu neg, sunt puţin nebun – dar chiar atât de prost nu sunt...
Vreau doar o locuinţă cât de mică, o debara, un veceu chiar, unde să-mi
aşez capul. Atâta nu merit eu, oare?”

P.S. Bogart a murit pe la începutul anului 2009 şi a fost dus la

groapă de către protectorul său, Constantin Asăvoaie, şi de „tovarăşii”
lui de o viaţă.

186
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea lui Harko Jeno – zis „Creierul”

Harko Jeno

Pe Harko Jeno, asul înşelătoriilor din Cluj, îl găsesc întins pe pat,

paralizat – spune el – din cauza bătăii primite de la nişte jefuitori care
au intrat peste el, în casă, anul trecut. A împlinit 55 de ani, dar aproape
jumătate din viaţă şi-a petrecut-o după gratii. Îşi plânge în hohote soarta,
de fiecare dată când cei care-l îngrijesc – Loţi „Jurnalistul” şi „Gabriela
Sabatini” – intră şi-i aduc ba o cafea, ba o napolitană. Îmi spune, printre
suspine: „Eu, la viaţa mea am avut «vrăjeală». Dacă vorbeam cu o uşă
câteva minute, se deschidea singură...”

187
 SORIN GRECU

Harko Jeno ar fi trebuit să devină un muzician de clasă, însă

destinul s-a opus acestui lucru. A urmat şcoala de muzică şi apoi liceul,
specializându-se la vioară. Când avea 15 ani cânta deja la localurile din centrul
Clujului, la chitară, în compania celor mai mari instrumentişti ai vremii: Titi
Weiss, Mişu Moroşanu, Whisky Ali, Gabor Amiraş, Tudor Toderiţă şi Nelu
Păcuraru. Primul „popas” în puşcărie îl face la vârsta de 19 ani – patru luni
şi jumătate pentru încercarea de a vinde nişte inele de aur furate. În 1975
este condamnat pentru jocuri de noroc, execută şase luni, apoi în 1977
intră din nou, pentru înşelătorie, după afaceri nereuşite cu aur fals, iar în
1979 – tot pentru câteva luni – pentru înşelarea unor arabi care i-au vândut
ţigări, băutură şi valută. Apoi, şirul condamnărilor s-a pierdut, intrând de
nenumărate ori la „mititica”, în special pentru acelaşi gen de infracţiuni:
trafic de influenţă, înşelătorie şi uzurpare de calităţi oficiale. Chiar şi acum
are două procese pe rol, la Judecătoria Cluj, ambele pentru înşelătorie… A
fost, de-a lungul „carierei” sale, de toate: patron, medic, până şi comisar-
şef de poliţie. A încercat să vândă maşini, apartamente – însă cel mai des
turme întregi de oi sau de porci, pe care le cumpăra de la „fraieri”, cum
spune el, promiţându-le plata după câteva zile. E renumit incidentul din
2008 când Harko a aruncat pe malul Someşului, lângă Oser, cadavrele a 12
oi care se asfixiaseră în timpul transportului, după o „lovitură” de răsunet.
Povesteşte acesta: „M-au dat pe toate televiziunile după ce-am «cumpărat»
de la un cioban 300 de oi, 400 de miei şi vreo 200 de litri de palincă, desigur
cu plata la şapte zile. Am fost reperat după cip-urile din urechile oilor
moarte, iar ciobanul chestionat de autorităţi le-a spus poliţiştilor cui le-a
dat. Pe atunci eram de profesie «doctor». Rus Herdea, care era comandant
atunci la municipiu s-a prăpădit de râs când i-am spus cum am operat.
Citisem anunţul în «Piaţa»… M-am prezentat drept medic chirurg şi l-am
întrebat de ce le vinde. Ciobanul mi-a spus că trebuie să se opereze: el de
hernie şi nevastă-sa la tiroidă. Aşa că n-a fost decât o joacă să-l duc de nas.”
Zâmbeşte, cu nostalgie şi-mi spune: „Punctul meu forte a fost întotdeauna
afacerile cu animale. De-aş fi fost sănătos, acum aţi fi văzut în cameră, lângă
noi, câteva zeci de miei, că se apropie Paştele…”

188
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Îl rog, pentru început, să-mi povestească mai multe păţanii din

perioada sa de glorie. Nu stă prea mult pe gânduri şi începe: „Imediat
după revoluţie am reuşit să fac bani foarte mulţi, numai din înşelătorii.
Îi «făcusem» pe nişte timişoreni de 200.000 de mărci într-o afacere cu
mărci false. Aveam deja mai multe dosare pe rol şi am primit semnalul
de la un prieten poliţist că trebuie s-o «întind», că mă arestează. Trăiam
pe atunci cu o doctoriţă din Cluj şi cu o cântăreaţă din Târnăveni. Am
luat imediat un taximetru şi, având asupra mea 1,6 milioane de forinţi
şi câteva sute de mii de lei, am fugit în Ungaria, împreună cu iubita mea
Eva Kaly, unde mi-am închiriat un restaurant, ca să fac bani acolo.”
Localul lui Harko, numit „Hagi Sorozo” („Berăria lui Hagi”) i-a atras
ca un magnet pe toţi şuţii români pripăşiţi prin Budapesta: hoţi de
buzunare, de magazine, escroci, ţepari. Îi lăsa noaptea să stea la el, le
dădea şi mâncare (contra a o sută de forinţi pe noapte).

În sânul mafiei ungureşti

Curând a intrat în rândul celei mai dure lumi interlope din
Europa, cunoscându-i pe „Sarga Laba” („Picior Galben”) şi pe Norbert,
celebrul luptător de K1. Continuă Harko: „Într-o seară apare în local
un tip robust care se prezintă drept şeful trupelor de intervenţie ale
poliţiei pe întreaga noastră zonă. Le-am spus băieţilor să-l servească
cu absolut tot ce-şi doreşte. După ce-a mâncat, am făcut cunoştinţă
cu el. Mi-a spus că se numeşte ca şi Piedone, Rizzo. După vreo patru
seri apare, disperat, şi-mi spune că a fost «şmenuit» de un milion şi
jumătate de forinţi. Mă roagă să aflu cine-i făptaşul şi în schimb mi-a
promis protecţie completă dacă-i rezolv problema. Şeful şmenarilor
români din Budapesta, Bebe Constănţeanu` mi-a spus că ştie despre
ce-i vorba, dar autori nu sunt românii lui, ci nişte unguri. Când i-am
dat informaţia lui Rizzo, mi-a mulţumit şi până la urmă a dat singur
de urma făptaşilor… De-atunci mi-a mâncat zahăr din palmă…” Una
dintre cele mai spectaculoase lovituri din Ungaria ale lui Harko a fost
dată tot unor români, mai exact unor baştani din Maramureş. Faptele

189
 SORIN GRECU

s-au desfăşurat astfel: într-una din zile, comisarul Rizzo îi spune că a

văzut o maşină românească în zona gării Nyugati, având număr galben,
de instituţie, în care se aflau doi bărbaţi care aduseseră două femei la
gară, mamă şi fiică pentru a le trimite către Germania. Aceştia umblau
să schimbe o sumă mare de mărci în forinţi, probabil ca să-şi cumpere
una-alta din zonă. L-a asmuţit imediat pe Rizzo asupra lor, ca el să
poată interveni şi să-i „scape”, desigur contra unui „pot” cât mai mare.
Povesteşte Harko, zâmbind pervers: „Mi-au dat 500 de mărci ca să-i
salvez de Rizzo, dar am observat că aveau un fâşic de vreo 40.000 şi,
pe deasupra şi o damigeană de pălincă de cinci kile în portbagaj. Aşa că
i-am dus la secţie, unde le-am spus că ungurii îi arestează şi le confiscă
maşina, fiindcă e de întreprindere. Oamenii s-au speriat teribil şi mi-au
mai dat 4.000 de mărci, ca să fie totul bine dar în schimb m-au rugat
să le pun pe tren pe cele două femei. M-am întors cu prada la Rizzo şi
i-am dat şi lui 2.500 de mărci, partea lui pentru această acţiune. Omul
a rămas şocat de-a binelea când a văzut banii şi mi-a promis, nebun de
fericire, că-mi dă voie de acum să acţionez şi în zona Keleti şi Rakoczi,
cea a curvelor – şi pe deasupra mi-a făcut cadou şi treizeci de perechi
de papuci de sport «Puma», pe care-i confiscase”.

Poreclit „Creierul” şi „Ceauşescu”

Şi se apucă de chefuit la cârciuma lui, împreună cu Rizzo,
până când apare un clujean cu un transport de antichităţi şi tablouri
de patrimoniu. Rizzo s-a oferit de îndată să-l prezinte pe Harko lui
Sava Lajos, poreclit „Sarga Laba” („Picior Galben”), cel care controla
comerţul de acest fel din Budapesta. Şi-au fixat întâlnire pentru a doua
zi, la hotelul „Hilton”.
Însă, până atunci, au dat o fugă până la gara Nyugati, să vadă
ceva pe „sector”, unde, spre marea lor surpriză au dat de femeia din
Baia Mare şi fata ei de 19 ani, pe care le fentaseră cu câteva ore în
urmă. Trenul acestora avea o întârziere de câteva ore, aşa că Harko s-a
gândit să se distreze puţin cu frumoasa băimăreancă. I-a cerut politicos

190
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

permisiunea să închirieze pentru ele două camere la un hotel apropiat

(fireşte, pe cheltuiala lui) unde femeile să se odihnească puţin. L-a trimis
la „plimbare” pe Rizzo şi, după ce-a băut o şampanie cu mămica – în
timp ce fata se odihnea – a convins-o să plece doar a doua zi. Aşa că a
avut parte de o noapte pasională cu băimăreanca, soţie de mare director,
care culmea, se ocupa şi de trafic de maşini de cusut marca „Interlock”.
Râde Harko: „De atunci am trăit cu Silvia până-n luna iunie a aceluiaşi
an, adică timp de trei luni. Când era în drum spre Germania, unde-i
erau părinţii, aceasta venea special pentru mine la Budapesta, şi am şi
«uşurat-o» până la urmă de vreo 200.000 de mărci. Am părăsit-o pentru
că trăiam o poveste de dragoste prea frumoasă cu Eva Kaly, femeia
din Cluj cu care venisem la Budapesta, şi care a devenit mai târziu
soţia mea.” A doua zi s-a prezentat la întâlnirea cu „Picior Galben”,
împreună cu Eva, „Smântână”, un alt bandit din Cluj şi cu Rizzo.
„Picior Galben” era un tip înspăimântător, cu circumferinţa unui braţ
de 59 de centimetri şi spatele lat de aproximativ un metru şi jumătate.
Era îmbrăcat după ultima modă şi avea la gât un kilogram şi jumătate
de bijuterii. După prezentările de rigoare, Harko i-a arătat nişte poze cu
„marfa” pe care doreau clujenii s-o vândă. Până la urmă, a doua zi s-au
înţeles, de faţă cu samsarii de antichităţi şi au bătut palma doar asupra
a două ceasuri cu „greutăţi” (adică pendule) pe care le-a vândut pentru
16.000 de mărci, dintre care 6.000 au ajuns, drept mulţumire, la „Picior
Galben”. Însă din clipa aceea Harko şi „Picior Galben” au devenit la
rândul lor mari prieteni. Îşi făceau unul altuia cadouri costisitoare, astfel
că Harko a ajuns să-i cunoască şi familia. O impresie specială i-a făcut
sora lui „Picior Galben”, care era soţia lui Jaroka Sandor, pe atunci unul
dintre cei mai importanţi violonişti ai Ungariei şi ai Europei. Într-o zi
i-a făcut cadou fiicei lui „Picior Galben” o brăţară de aur de 8 grame
iar, la rândul lui, mafiotul i-a oferit lui Harko un ceas marca „Doxa”.
Într-o seară, cei doi au urcat în Mercedesul de lux al lui „Picior Galben”
şi nu s-au oprit până la „Ocean Bar”, care aparţinea celuilalt magnat
al Budapestei, Norbert, luptătorul de K1. În noaptea aceea a jucat

191
 SORIN GRECU

remi în cazinoul lui Norbert, sub pază cu pistoale automate, unde l-a
uşurat de 5.000 de mărci pe Bimbi Imre, patronul hotelului Hilton şi al
altor baruri din Budapesta. Cu această ocazie s-a ales cu două porecle:
„Creierul” şi „Ceauşescu”.

„Banii prostului, averea deşteptului…”

Un episod de-a dreptul savuros este cel în care Harko şi Rizzo
i-au „făcut” de bani pe doi gardieni de la Penitenciarul Jilava, veniţi în
Budapesta să facă speculă cu ţigări şi mătase chinezească. Începe Harko
povestirea sa: „Pe atunci aveam şi legitimaţie de poliţist, astfel că într-o
duminică îl trimit pe nepotul meu Neluţu în Piaţa Kondorosi, unde cei doi
gardieni, auzindu-l vorbind româneşte l-au întrebat unde pot să schimbe
2.500 de dolari. I-a invitat la mine la «cofetărie» – nu le-a spus că-i bar,
ca să nu-i sperie şi să-i determine să pună «botul» – şi m-a anunţat şi
pe mine, ca să-i putem «executa». Nevasta mea şi nepotul i-au dus pe
gardieni să facă schimbul când, la momentul potrivit, am apărut chiar eu
şi m-am prezentat: «Rendorseg», adică poliţia. I-am dus la secţie şi acolo
ofiţerul de serviciu, care mă cunoştea, s-a înclinat în faţa mea. În maşină,
până să ajungem la poliţie, nepotul i-a uşurat, la rândul său, de vreo 900
de dolari. De asemenea, în sediu, ca să-i scap, gardienii mi-au oferit 2.500
de mărci şi 300.000 de forinţi. I-am scos din poliţie şi i-am lăsat în pace,
după care m-am refugiat la Bimbi, la hotelul Hilton, unde ştiam că nu
poate intra niciun român şi am chefuit până a doua zi, cu muzicanţi,
băuturi şi mâncăruri alese. Gardienii nu s-au mai dus niciodată la poliţie
să se plângă de «ţeapă» pentru că aveau «mortul» (marfa) în maşină şi ar
fi picat ei prost.” Culmea, peste 12 ani, când Harko a fost transportat
de la Penitenciarul Gherla spre Jilava, s-a întâlnit pe maşina de escortă
cu unul dintre gardienii „înţepaţi” de el la Budapesta.
Continuă Harko, parcă transfigurat, în momentul când relatează
acest episod: „Fusesem arestat pentru înşelătorie şi n-am vrut să merg
cu ei, ca să n-o păţesc. M-am prefăcut că mi-e rău şi a venit fostul
locţiitor al comandantului de la Gherla, Chiorean, şi le-a zis să aibă

192
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

grijă de mine, să nu mor pe drum, fiindcă aveam la activ un infarct. Aşa

că m-au lăsat în pace, însă pe tot parcursul mă întrebau la mişto dacă
n-am ceva bani să le schimb. Le-am spus să mă lase în pace, că-i mai
bine aşa pentru ei şi le-am dat un citat din «filosoful» Jean Pierre: «Banii
prostului, averea deşteptului…»”

A vândut şi statuia lui Matei Corvin

O altă ispravă de-a lui Harko este episodul din 1994, când a vândut
unor italieni statuia lui Matei Corvin din centrul Clujului. Povesteşte
acesta: „Aveam o întâlnire cu o gagică mişto la statuia lui Matei Corvin.
Eu, la viaţa mea am avut «vrăjeală»: dacă vorbesc la o uşă câteva minute,
se deschide singură. Nu am fost niciodată un bărbat frumos, dar sunt
un om plăcut şi pot să spun că am avut la viaţa mea femei extraordinare.
La un moment dat văd nişte italieni că se holbează la statuie. Mă apropii
şi le spun că-mi aparţine mie. M-au întrebat cât costă. Le-am zis că mult
– şi dau să plec. Ei mă opresc. Insistă: cât? Am zis că un milion şi două
sute de mii de dolari. Nu au fost defel surprinşi. M-au invitat într-un
restaurant şi până la urmă ne-am înţeles pentru un milion, cu o arvună
de zece la sută din preţ. Mi-au dat 100.000 de dolari, chiar în ziua aceea
şi le-am zis că le mai las o sută de mii dacă îmi aduc şi restul de bani în
aceeaşi săptămână. M-am «evaporat» imediat, şi păgubaşii, deşi au tot
dat şpăgi pe la fraieri să afle unde stau, nu m-au găsit. Italienii aduseseră
până şi scule ca să dezasambleze statuia.” Apoi îmi spune, cu mândrie:
„Eu sunt elevul celor mai mari escroci din România, pe care i-am
cunoscut în puşcării: Mircea Proca din Timişoara şi Pavel Şomotecan.
A venit recent cineva din America şi mi-a povestit că «loviturile» mele
s-au auzit până şi în lumea românilor de acolo…”
La un moment dat uşa încăperii se deschide şi apare Matilda, una din
fostele soţii ale lui Harko Jeno, cu care are o fată, Eva, actualmente în vârstă
de 35 de ani. Se ceartă pentru nişte poze pe care marele escroc nu le mai
găseşte niciunde şi crede că sunt la ea. Matilda i-o taie scurt: „Le-ai distrus
tu pe toate, la despărţire.” Apoi pleacă, supărată. Apare în scurt timp Laci

193
 SORIN GRECU

„Jurnalistul” şi „Gabriela Sabatini”, iubita lui, ambii vânzători volanţi de ziare,

gazdele lui Harko. Gabriela are în mână o ceaşcă de cafea, prilej pentru bandit
de a izbucni din nou în plâns cu lacrimi mari, asemeni unui copil. Intervine în
discuţie Laci: „El, practic, fiind acum bolnav şi pe ultima «sută de metri» vă
povesteşte faptele sale de parcă le-ar mărturisi în faţa lui Dumnezeu. Degeaba
se supără pe mine, trebuie să-i spun un mare adevăr: până a «produs», familia
l-a iubit şi l-a venerat ca pe-un zeu. Acum, că e bolnav, nu se mai uită nimeni
la el, în afară de nepotul lui, Nelu.” Confirmă, printre lacrimi, Harko: „De
patru ori m-au internat şi doar aceşti oameni au făcut totul pentru mine.
Acum, ce să fac, toată lumea l-a uitat pe marele escroc Eugen…” Şi-mi mai
aminteşte una din celebrele sale fapte, comisă de-a lungul anilor: în 2003 a
jefuit un danez stabilit în Cluj, împreună cu doi ciraci, Sandu Lăcătuşu şi
Nicu Pălăceanu, după ce s-a prezentat drept comisar şef de poliţie, folosind
în loc de legitimaţie o banală agendă telefonică. A luat de la danez un laptop,
25 de ceasuri „Seiko” şi „Omega”, 800 de euro, o imprimantă, 5,5 milioane
de lei, 100 de coroane daneze, două telefoane mobile, 10 casete video (care
cuprindeau scene pornografice cu copii, susţine el) şi o pereche de cătuşe.
Pentru această faptă a stat la Gherla până în 2008, când, proaspăt ieşit s-a
apucat, ca de obicei, din nou de treabă. Îmi mărturiseşte apoi, la finalul
discuţiei noastre: „Acum sunt paralizat după o bătaie soră cu moartea primită
anul trecut de la nişte recuperatori, care mi-au luat 95 de milioane de lei şi o
brăţară de aur de la fiica mea. Cred că această operaţiune a fost coordonată
din răzbunare, de-o fostă iubită, Nela, «Regina ţigărilor netimbrate».”

Ce spun victimele
Maria Pintea şi Alexandru Cenan, printre ultimii escrocaţi de
Harko, prezenţi în ziua de 9 martie 2010, în sala Judecătoriei Cluj:
Maria Pintea: „În 2008 a venit la mine acasă vecinul Cenan Alexandru
şi mi-a zis că are un om care-mi poate recupera banii de la jocul de
întrajutorare «Gerald» şi i-am dat lui Harko suma de 40 de milioane.
Erau banii mei de înmormântare. Nu-i nimic de zis, şi pe el l-a escrocat
de 46 de milioane şi 7.500 de euro, pentru că urma să recupereze mult

194
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

mai mulţi bani de la o femeie. L-a prins în mreje pentru că bătrânul

Cenan fusese coleg de armată, pe front, cu tatăl escrocului. Dar acum
eu îmi vreu banii înapoi – şi nu-mi pasă de la cine, de la Cenan sau
de la Harko. Auziţi cum ne-a escrocat: ne-a dus la o cofetărie, unde a
comandat o cafea. Era cu o tipă. Femeia a stat cu mine la cofetărie şi
el a mers cu Cenan la bancă de unde acesta a scos suma. Ajuns înapoi
în cofetărie, cineva l-a sunat la telefon şi şi-a cerut scuze un minut şi a
ieşit. Avea la el banii lui Cenan şi ai mei. De-atunci nu l-am mai văzut,
e declarat mereu bolnav şi ne amână tot timpul.”

Constantin Asăvoaie,
preşedinte Prison Fellowship România:
„Alături de Harko, alţi bandiţi celebri ai Clujului erau George
Spermezan şi Bogart. Pe lângă faptul că Spermezan a speriat
Occidentul după 1989, pe vremea lui Ceauşescu acesta a fost de două
ori condamnat la moarte, pentru că a jefuit clădirea unei poşte şi apoi
un magazin-bijuterie, dar a fost iertat chiar de şeful statului după ce
mama spărgătorului a fost în audienţă la acesta. Bogart, care a murit
anul trecut de cancer, este celebru la rândul său pentru loviturile pe care
le-a dat, având cumulaţi peste 500 de ani de sentinţe şi efectuând peste
douăzeci de ani de puşcărie. Printre ei, Harko se află sigur pe «podium».
Dacă Spermezan avea o inteligenţă sadică (rod al urii faţă de autorităţi
şi stat, după ce în copilărie fusese bătut de către şeful unui magazin
pentru o ciocolată) şi avea milă faţă de persoanele nevoiaşe, Harko nu-şi
pregătea pas cu pas loviturile, precum acesta, ci improviza, intrând în
dese rânduri în clinciuri din care nu mai putea ieşi. În momentul în
care apărea neprevăzutul, ajungea pur şi simplu la pământ, pe când
Spermezan avea «răspuns» şi la situaţii de criză. Deşi infracţiunile lui
Harko erau mici în comparaţie cu cele care i-au adus condamnarea la
moarte a lui Spermezan, acesta nu era un găinar şi prin relaţiile din lumea
interlopă din Ungaria şi-a perfecţionat «meşteşugul» şi pregătirea, fapt
pentru care poate fi inclus în topul escrocilor Clujului. Despre Harko

195
 SORIN GRECU

nu mai pot spune decât un lucru: când i-au plecat toate «vapoarele» în
larg şi a pierdut şi ultima cursă, dezamăgirea devine şi mai mare pentru
cel ce-a făcut mai mult rău decât bine. Cuibul e gol, şansele sunt nule,
zborul e frânt, iar «cântecul de lebădă» e unul trist. Cine a semănat rău
în viaţă, ajunge să-l bată, la final, furtuna…”

Corneliu Chirilă, fost coleg de branşă:

„Am stat 19 ani în puşcărie, în zece tranşe, pentru furturi şi lipsire
de libertate, ca şi recuperator în perioada post-«Caritas». Pe Harko l-am
cunoscut în penitenciar, cu ocazia celor zece condamnări ale mele, era
mereu acolo. Se elibera – şi la un interval scurt se întorcea din nou
după gratii. Extrem de abil, încă din puşcărie îşi pregătea terenul pentru
următoarele lovituri pe care se pregătea să le dea când va fi din nou în
libertate. Avea lipici la oamenii cu bani din puşcărie (directori, patroni,
etc.) iar odată eliberat le dădea întâlniri şi apoi îi «executa». A fost foarte
inteligent pentru că a ales genul de infracţiune unde încadrarea juridică
era cea mai mică (de la şase luni la doi ani) iar profitul mai mare, pentru
că ştia să-şi aleagă victime foarte avute şi influente. Îl ştiu de la prima
lui condamnare, din anii `70 când eram împreună la Gherla – iar în
19 ani doar de două ori m-am întâlnit cu el în libertate, în rest doar în
penitenciar: se întâmpla deseori ca în momentul când intram eu, el ieşea,
iar când ieşeam eu, el intra. După revoluţie a fost şef de organizaţie la
Budapesta şi, pe lângă că era mafiot, lucra şi cu poliţia română. Cu
ajutorul mafiei ungureşti îi aducea pe mulţi infractori de-ai noştri înapoi
în ţară, de unde aceştia erau imediat arestaţi. Era un bărbat «bine», teribil
de convingător, avea o psihologie extraordinară şi forţă de convingere
ieşită din comun. Închipuiţi-vă, reuşea să-i fenteze chiar şi pe prietenii
săi, care-l cunoşteau perfect, şi încă de mai multe ori la rând – încât
aceştia ajungeau să-şi dea pumni în cap, la propriu, cum au putut fi atât
de proşti să aibă încredere în el. După părerea mea, este unul dintre cei
mai deştepţi infractori pe care i-a avut vreodată Clujul…”

196
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea criminalului care a îngrozit Clujul,

adusă la lumină
chiar de procurorul care l-a prins

Romulus Vereş, „Omul cu ciocanul”

Povestea celebrului criminal care a îngrozit Clujul anilor ’70,

Romulus Vereş, cel care a comis trei omoruri şi alte cinci tentative, a
fost scoasă la lumină chiar de procurorul care i-a dovedit vinovăţia. La
cei 85 de ani, fostul procuror clujean Iuliu Andrei se poate lăuda cu o
sănătate şi o vitalitate de invidiat. Şi, înainte de a porni într-o călătorie
către o destinaţie exotică, ne-a relatat detaliat povestirea „Omului cu
ciocanul”.

197
 SORIN GRECU

Dr. Iuliu Andrei este o celebritate în materie, fiind cunoscut,

alături de Dumitru Ceacanica şi de medicul legist Eugen Pop, drept cel
care l-a capturat pe cumplitul „Om cu ciocanul”, temutul criminal în
serie care a cutremurat Clujul între anii 1972 şi 1974, cu nu mai puţin
de 8 acte de criminalitate ieşite din comun.
Dr. Iuliu Andrei a fost procuror din anul 1952, încă din prima zi
când s-a înfiinţat Procuratura Generală a României. În criminalistică
a lucrat din 1955 până în anul 1983, când s-a pensionat. Ca un fapt
divers, renumitul procuror se mândreşte că nu a intrat niciodată în
rândul membrilor de partid, fiind nepot şi strănepot a 7 generaţii de
preoţi, iar tatăl său a lucrat, de asemenea, pe post de consilier la Curtea
de Apel Cluj.
Începe Andrei: „În toamna anului 1972, Clujul a fost zguduit de
o serie de 7 infracţiuni grave, toate îndreptate împotriva unor femei cu
vârste cuprinse între 8 şi 82 de ani: omoruri, tentative de omor, violuri,
incendieri în serie comise de un autor cu identitate necunoscută. Am
lucrat la cazurile care terorizau deja Clujul, împreună cu colonelul Dumitru
Ceacanica, venit special de la Bucureşti, ca «şef al omorurilor» pe toată
ţara, cu medicul legist Pop Eugen şi mulţi alţii. La început eram o echipă
de 300 de oameni, apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce timpul trecea şi
nu puteam soluţiona cazul am rămas doar eu şi cu Ceacanica”.
Fostul procuror descrie modul în care se produceau agresiunile,
astfel: „Criminalul năvălea în locuinţe peste femei, atunci când acestea
îşi încuiau uşa, sau aştepta ca ele să iasă din apartament, după care le
ataca în casa scărilor. Le lovea în cap cu un calapod de pantofar, după
care le viola şi le incendia – şi la fel proceda şi cu locuinţele lor, atunci
când ajungea să intre undeva. A fost, însă, un caz în care o femeie ucisă
şi violată de el a fost aruncată în râul Nadăş. Avea credinţa, aşa cum a
şi scris într-un jurnal găsit ulterior, după arestarea sa din 1974, că focul
şterge totul. Era diabolic. Niciodată n-am găsit un corp delict şi nici
urme, pentru că respectivul nu le lăsa, efectiv, la locul faptei. În demenţa
lui era genial, proceda instinctiv aşa, pentru că, incendiind cadavrele şi
198
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

locuinţele, acesta îşi ştergea, de fapt urmele. Într-un an şi jumătate am

făcut, împreună cu Ceacanica, zeci de volume, cu detalii ale faptelor
sale, şi am angrenat în cercetări 300 de oameni. Marele nostru succes a
rezultat din munca de organizare făcută pentru prinderea lui Romulus
Vereş”, ţine să precizeze Iuliu Andrei.
În privinţa victimelor „Omului cu ciocanul”, fostul procuror
susţine că acesta nu le alegea niciodată, preferând femei care se găseau
singure în locuinţe. Cele 7 fapte s-au petrecut între lunile octombrie şi
decembrie 1972, oprindu-se brusc timp de doi ani, pentru a mai apărea
una, în 1974, culmea, pe strada Arieşului din cartierul Gheorgheni.
Celelalte fuseseră comise numai în zona Gării.
Mai târziu a fost dezlegată şi această enigmă: criminalul locuise
în Piaţa Gării pe parcursul celor 7 crime şi se mutase apoi chiar într-un
bloc cu zece etaje de pe strada Arieşului din cartierul Gheorgheni.
Profesorul Iuliu Andrei susţine că Romulus Vereş a fost prins dintr-o
pură întâmplare: colonelul Ceacanica a vizitat, într-un bloc turn de pe
Arieşului, un colonel de armată cu deviaţii psihice şi sexuale, pe care-l
bănuia că ar fi putut fi criminalul care o ucisese pe femeia de 82 de ani,
Szilagyi Ilona. Aceasta fusese lovită cu calapodul în cap, apoi violată
şi în final criminalul i-a aprins perna de sub creştet. Previziunile nu i
s-au adeverit şi, supărat, colonelul a coborât scările, furios, de la etajul
al zecelea al blocului. Ajuns la etajul şapte, exact în faţa apartamentului
unde locuia Vereş, acesta a întâlnit-o pe femeia de serviciu, pe care
a întrebat-o dacă nu cunoaşte vreun „bolund” în bloc. Aceasta i-a
răspuns, spre marea sa surprindere: „Chiar în spatele dumneavoastră se
află unul”. Şi a arătat cu degetul spre apartamentul lui Romulus Vereş.
Colonelul a reuşit până la urmă, prin diverse tertipuri, să-l
convingă pe locatar să-i deschidă uşa. A văzut cu surprindere, în antreu,
prin crăpătura uşii, în timp ce vorbea cu Romulus Vereş, o mulţime de
cutii de chibrituri. „Aici s-a dovedit geniul lui Ceacanica. Imediat i s-a
aprins «flama» şi, după câteva zile de filaj, a reuşit să-l aresteze. Apoi am
cercetat locul timp de două zile şi două nopţi, până am găsit dovezile

199
 SORIN GRECU

necesare şi am fost siguri, în sfârşit, că el e mult-căutatul criminal. Atunci

am găsit şi jurnalul său, unde povestea că este chinuit de doi «Satani»,
unul rău de tot, numit «Bere», şi altul mai binevoitor, «Puiu». Povestea
acolo cum cei doi îl obligau să intre la diverse persoane şi să comită tot
ce s-a aflat mai târziu”, adaugă profesorul.
Observ pe faţa lui o undă de nostalgie: „În şirul acela cumplit de
agresiuni, o fetiţă de 8 ani a fost violată, lovită în cap şi apoi incendiată,
împreună cu casa, dar a scăpat de moarte ca prin minune. După mai
mulţi ani m-a căutat şi m-a invitat la nunta ei, la Arad. Am fost acolo, cu
mare plăcere şi e una dintre cele mai mari satisfacţii ale mele faptul că
fata aceea trăieşte şi şi-a refăcut viaţa după acel episod de coşmar”.
Îmi arată dosarul „Omului cu ciocanul”, compus din mai multe
volume, toate pline cu poze. Văd victimele şi mă îngrozesc. Privesc şi
pozele celui care a terorizat Clujul acelor ani. Pare un om normal, chiar
fermecător, nimic nu-i trădează demenţa. Deşi la proces toţi îl doreau
condamnat la moarte, Iuliu Andrei şi-a dat seama că omul a fost un
biet bolnav şi a aplicat legea. „Omul cu ciocanul” a murit în urmă cu
aproximativ un deceniu la Sanatoriul de boli psihice de la Borşa, judeţul
Cluj.

200
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

George Spermezan: spărgătorul

cu două condamnări la moarte

George Spermezan

Povestea lui George Spermezan, „cel mai cunoscut infractor

român din toate timpurile”, îi poate părea, oricui, neverosimilă. Însă,
infractorul clujean este „cotat” astfel de către specialiştii în domeniul
penitenciar pentru inteligenţa diabolică, planificarea, până în cele mai
mici detalii, a „loviturilor” sale, dublate de un curaj nebun.

201
 SORIN GRECU

Condamnat la moarte şi graţiat

Alt motiv pentru care a fost caracterizat astfel este şi condamnarea
la moarte, în două rânduri, pe vremea lui Ceauşescu, în urma unor
răsunătoare jafuri din epocă, cea mai „glorioasă” fiind „golirea” unei
dubiţe a Poştei române de suma de 2 milioane de lei. Suma respectivă
însemna, pe atunci – nici mai mult, nici mai puţin – decât echivalentul
a 30 de „Dacii”.
De fiecare dată, însă, Ceauşescu l-a graţiat, după pledoariile
convingătoare ale mamei sale, ajunsă în audienţă la şeful statului. Lui
Ceauşescu îi plăcea să-şi motiveze bunăvoinţa, în cercul său de intimi,
spunând: „L-am graţiat pentru că o mamă, chiar dacă e de criminal,
rămâne totuşi mamă”. La această oră Spermezan, acest adevărat Robin
Hood modern, trăieşte bine-mersi, din anul 2007, în Occident, din
meseria care l-a consacrat – dar până atunci şi-a făcut veacul prin Cluj,
în special pe la Centrul pentru Persoanele Fără Adăpost, de pe strada
Sobarilor, unde a fost mereu găzduit şi hrănit de Constantin Asăvoaie,
şeful centrului. Dar să vedem cum a ajuns acest om – de altfel, religios şi
cu dragoste de semeni, aşa cum mărturiseşte el însuşi – cel mai renumit
infractor al României din toate timpurile, fiind depăşit la numărul de
ani de puşcărie efectuaţi doar de celebrul „Bogart”.
George Spermezan s-a născut în urmă cu 60 de ani în satul Luşca,
jud. Bistriţa-Năsăud, într-o familie extrem de săracă. Copil fiind, acesta
a intrat într-o zi în alimentara sătească, având la el doar bani de suc – nu
însă şi bani de biscuiţi. A îndrăznit totuşi să-i ceară gestionarului să-i
dea, pe datorie, şi câţiva biscuiţi. A primit, în schimb, o bătaie soră cu
moartea. Evenimentul l-a îndârjit teribil şi, ca urmare, Spermezan şi-a
jurat că va fura cât va putea din magazinul cu pricina. Astfel, a apărut
acest mic Jean Valjean care a început să fure atât de des din alimentară,
încât toţi credeau că-i jefuieşte o fantomă sau cineva care părea că trece
prin zid.

202
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea lui Asăvoaie

Constantin Asăvoaie, preşedintele organizaţiei Prison Fellowship
Romania spune că i-a fost milă de Spermezan, care s-a întors în
România, în cărucior de invalid, după o escapadă incredibilă în Grecia.
Începe Asăvoaie: „L-am găzduit, din când în când la noi, ca pe o vedetă,
exact ceea ce era de fapt. Aici a găsit întotdeauna un pat curat şi o
masă caldă. Venea noaptea, pe la orele 1-2, stătea puţin la noi, după
care pornea în periplu prin ţară, în căutare de bani pentru a-şi vindeca
infirmitatea. I-am cumpărat mereu medicamente. În ciuda stării lui de
sănătate, ochii îi erau de o vioiciune extraordinară, aveai impresia că-ţi
vorbeau. Ne povestea tot timpul că visul său e să ajungă în Occident
şi, după aceea, tocmai în Noua Zeelandă. De asemenea, am rămas
trăsnit când am văzut ce relaţii sus-puse are. De pildă, la Gică Hagi şi la
George Becali a fost de nenumărate ori, după bani – şi niciodată nu s-a
înapoiat cu mâna goală. Dar să vă povestesc vreo două-trei «lovituri»
ale lui Spermezan. Revoluţia l-a prins pe Spermezan aproape terminat
de sedativele luate prin penitenciare, iar puterea de concentrare şi cea
fizică îi scăzuseră. Însă rămăsese cu o himeră: Elada, Elada. Până la
urmă visul i s-a împlinit: a ajuns, nu se ştie cum, în Grecia. Acolo i s-a
dezvăluit paradisul: la magazinele de bijuterii de acolo nu existau, până
la venirea lui, camere de supraveghere, pentru că nu erau nici infractori
care să le jefuiască. Ei bine, Spermezan a deschis această industrie,
pentru că, în scurt timp de la venirea lui, au început să dispară kilograme
de bijuterii din magazine. Făcuse legătura cu mafiile ruseşti şi ucrainene
şi dădea, în colaborare cu ei, lovitură peste lovitură. Din cauza lui s-au
şi înfiinţat, la scurt timp, şi camerele de supraveghere. Însă autorităţile
se confruntau cu o problemă: Spermezan învăţase să le anihileze, aşa
că se luptau cu o umbră. De asemenea, se specializase în electronică,
ştia acum să reducă la tăcere şi cele mai sofisticate sisteme de alarmă,
fără să-l vadă nimeni. De altfel, puţini sunt cei care se pot lăuda că
deţin vreo fotografie a lui Spermezan – desigur, în afară de autorităţile
româneşti, care l-au încarcerat în repetate rânduri. Aşa că omul nostru

203
 SORIN GRECU

poate fi considerat, cu adevărat, «omul fără chip». De altfel, am căutat

poza lui Spermezan printre mii de alte fotografii ale centrului – şi n-am
reuşit să găsesc niciuna. Se pare că, de fiecare dată când ne fotografiam
pe-aici, pe la diferite ocazii, ştia cum să evite obiectivul aparatului de
fotografiat.”

Târât de tren 100 de metri

Dl. Asăvoaie se opreşte o clipă din povestit. Încearcă să-şi
amintească alte păţanii ale lui Spermezan. Se luminează într-o clipită,
apoi continuă: „Dar decăderea lui a venit tot în Grecia, pe când se
afla în culmea fericirii. Era în gara din Atena, pregătindu-se să ia un
intercity, dar se afla într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Neatent, pentru că intraseră în gară nişte poliţişti, un alt tren care
venea din direcţia opusă l-a «agăţat», târându-l vreo o sută de metri.
Ca printr-o minune, acesta n-a murit – dar a fost grav rănit. Avea la
el un card, încărcat cu suma de 300.000 de mărci, aşa că medicii de la
Salvare, crezându-l om bogat, l-au transportat la o clinică de lux. Acolo
a rămas vreo câteva luni, pentru refacere, însă sistemul medical din
Grecia i-a tocat toţi banii. Când n-a mai avut bani, Spermezan a fost
evacuat din spital, direct pe stradă. Şi atunci a început calvarul său: s-a
întors în România, unde, ca să nu moară de foame, l-am ajutat şi eu, şi
alţii, fiecare cum am putut. Mi-a spus, la un moment dat, Spermezan:
«E finalul meritat al vieţii mele. N-a fost altceva decât să culeg ce-am
semănat toată viaţa.» Dar până la urmă a căzut din nou în picioare,
acum se află în Portugalia. Mi-a trimis recent o scrisoare, pe care v-o
dau s-o reproduceţi. Dar până atunci nu pot să nu vă mai relatez o
ispravă de-a maestrului, de data asta de pe vremea lui Ceauşescu. Într-o
zi, prin anii '80, Spermezan anunţă oficial miliţia că va da o lovitură
la magazinul Central, în ciuda oricăror masuri ce se vor lua. Vă daţi
seama, ce panică în rândul lor. S-a organizat pază dublă, poliţişti în civil
patrulând peste tot în magazin, alertă maximă. La un moment dat, apare
în control un ofiţer de securitate, îmbrăcat în uniformă. Era Spermezan,

204
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

deghizat. Culmea, nimeni nu l-a recunoscut, aşa că a fost lăsat să-şi facă
treburile. La încheierea programului, stupoare: de la raionul de bijuterii
lipseau câteva de mare valoare. Spermezan furase din nou, de sub ochii
tuturor. Era, de obicei, prins doar după ce «spărgea» prin localuri sume
exorbitante de bani, dar era întotdeauna prea târziu: răul fusese deja
făcut. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la Spermezan a fost faptul
că fura numai de la stat, nu şi de la cei săraci.”

Scrisoarea din Portugalia

Recent, Spermezan a trimis o scrisoare binefăcătorilor săi de la
Cluj, familiei Asăvoaie. Scrisoarea este redactată în oraşul Lagos din
Portugalia. Reproducem câteva pasaje din ea, făcând şi corecturile
ortografice corespunzătoare: „(...) În centrul dumneavoastră am
cunoscut unii care doresc să emigreze în Europa cu orice preţ, crezând
că se vor realiza, iar eu ţin să le spun că fac o mare greşeală. Dacă
cineva vrea să emigreze neapărat, trebuie să fie foarte, foarte bun
într-o meserie, să aibă un contract de muncă şi să cunoască cel puţin o
limbă, de preferinţă engleza. Fără aceste condiţii, oricine poate ajunge
un ratat. Am cunoscut în Italia şi Spania sute de români care voiau să
se întoarcă în România şi nu aveau bani de drum. La recoltat este o
muncă sezonieră şi banii câştigaţi îi consumă în timpul când nu au de
lucru. Am întâlnit la Saragosa doi români care aveau în jur de doi metri
înălţime şi nu mâncaseră nimic de două zile. M-am dus într-un market
şi le-am adus conserve şi salam, să aibă cel puţin pentru o săptămână.
Bineînţeles că şi eu le-am furat din magazin, întrucât m-am specializat
în acest domeniu, iar fără să fac aşa ceva aş muri de foame. De aceea
le spun celor care au de gând să plece din ţară să se gândească foarte
bine înainte s-o facă. În toată Europa oamenii sunt de gheaţă. Nimeni
nu-ţi întinde o mână de ajutor sau vreun euro. Mii şi mii de oameni îşi
scot câinii la plimbare, îi piaptănă, le cumpără din magazine conserve,
spray-uri, îmbrăcăminte – dar unui om nenorocit nu-i oferă nimic, nici

205
 SORIN GRECU

măcar nu-i răspunde la salut.” Apoi Spermezan îşi descrie periplul prin
Europa: Milano, Berna, Lausanne, Parma, Vicenza, Bruxelles, Geneva,
Monte Carlo, Cannes, Paris etc., peste tot cu „treabă bună”. Cea mai
savuroasă este însă etapa Paris: „Având cunoştinţe în Montparnasse şi
având bani foarte puţini, m-am specializat pe market-uri şi magazine,
cât şi pe înlăturarea alarmelor de pe unele articole. Mi-am făcut o cutie
din lemn, cu capac, care se închide ermetic, iar pe interior am căptuşit-o
cu mai multe straturi de staniol gros. Obiectele cu alarmă, nu mai este
nicio problemă, le plasez în cutie, în raionul de ape minerale sau potabilă,
unde nu sunt camere de luat vederi, iar la ieşire nu mă detectează plăcile
electronice...(...) Domnule director, în încheiere vă doresc încă o dată
sănătate şi la doamna, la fel – şi vă mulţumesc foarte mult de ajutorul
pe care mi l-aţi acordat în România, ajutor pe care nu l-am găsit prin
toate ţările Europei, prin care am colindat. Dumnezeu să vă aibă în
pază şi să vă văd cu bine. George Spermezan.”

P.S. La această oră, în anul 2010, Spermezan s-a întors deja în

patrie şi locuieşte, retras, într-un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud. Zace
într-un scaun cu rotile şi vine lunar la Cluj, la eternul său binefăcător
Constantin Asăvoaie, care-i oferă de fiecare dată găzduire, medicamente
şi bani...

206
VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

SPOVEDANIILE

207
SORIN GRECU

Beny Varga

208
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Beny Varga, un Iov modern

Povestea pictorului clujean Beny Varga pare – prin dramatismul
şi succesiunea evenimentelor, petrecute într-un ritm infernal – de-a
dreptul ireal. După ce două trenuri i-au retezat, într-un interval de
câteva ore, ambele picioare şi mâna dreaptă, acesta a fost recuperat
la Paris (cel puţin din punct de vedere sufletesc, fiindcă fizic nu a fost
posibil) şi învăţat să picteze. Reîntors în ţară, în casa surorii sale,
Zelmira, s-a dedicat artei, însă din nou a avut ghinion: un escroc l-a
dus în Italia (chipurile, pentru a-i organiza expoziţii) şi l-a obligat să
cerşească, administrându-i frecvente bătăi sore cu moartea.

Începutul calvarului
Drama lui Beny Varga, fost chelner în ţinutul secuiesc, s-a
declanşat în urmă cu 25 de ani, când acesta împlinise vârsta christică
de 33 de ani. Se grăbea să prindă, noaptea pe la ora unsprezece, un
tren care se afla pe peronul gării din Tuşnad-Băi. Urma să plece într-o
călătorie. Nu mai ştie nici el unde intenţiona să ajungă, dar îşi aminteşte
cu exactitate care a fost destinaţia lui finală: secţia de reanimare a
Spitalului de Urgenţă din Târgu-Mureş. Ce s-a întâmplat, de fapt?
Chiar înainte de a urca în vagon, a alunecat sub roţile trenului care se
urnise deja din staţie. Nimeni n-a sesizat incidentul, deoarece, datorită
întunericului, nu a putut fi observat de puţinii călători care urcaseră deja
în tren, astfel că în fracţiunea următoare roţile vagonului îi retezau, ca
pe nişte aşchii, ambele picioare. A stat prăbuşit între şine toată noaptea
şi ţipetele sale de ajutor n-au fost auzite de nimeni. Cu mâinile rămase
tefere şi-a legat cioturile şi şi-a încetinit, cu zdrenţele rămase din haine,
hemoragia. Spre dimineaţă a mai trecut pe-acolo un tren mărfar cu
vreo treizeci de vagoane, care i-a retezat pe deasupra şi mâna dreaptă.

209
 SORIN GRECU

Rezultatul îmbucurător a fost că, de această dată, mecanicul l-a zărit şi

a anunţat, prin telefonul de urgenţă al locomotivei, dispeceratul. Cei
de acolo au sunat, aşa cum era firesc, la Urgenţă. Acum, la atâţia ani
după tragedie, Beny îmi povesteşte că, la venirea celui de-al doilea tren,
furtunul de mână al unui vagon se îndrepta exact spre capul lui şi se
decisese să nu facă niciun gest de eschivă, astfel încât să moară. Spune
că, deodată, o voce feminină (el crede că a fost cea a Maicii Domnului)
a strigat, distinct în toată pustietatea aceea, un singur cuvânt: „NU”!
Beny susţine că acesta a fost momentul când s-a petrecut miracolul
vieţii sale, cel care l-a determinat să accepte să trăiască şi l-a transformat,
brusc, dintr-un necredincios într-un om mai aproape de Dumnezeu.

Scurtă înseninare
În spital, recuperarea lui Beny a fost teribil de anevoioasă,
însemnând mai multe luni de eforturi – pentru el şi pentru toţi cei ce
se ocupau de îngrijirea lui. Între timp, soţia l-a părăsit, aruncându-l în
cea mai cruntă deznădejde. A fost momentul când a intrat în scenă şi
sora sa, Zelmira, care l-a luat la ea acasă, în localitatea Gheorgheni,
din comuna Feleacu. Acolo, norocul i-a surâs: nişte francezi dintr-o
localitate înfrăţită, veniţi în vizită în sat, au aflat de drama lui Beny şi
au rămas profund impresionaţi. Aşa că l-au dus în Franţa, pentru a-i
instala proteze şi pentru a-i tămădui sufletul prin artă, impresionaţi de
Beny care, pe lângă casă, pentru a-şi omorî timpul, făcea copii pe pânză
după vederi şi portretele unor personalităţi. I-au găsit până la urmă
doi pictori cunoscuţi din Paris care, prin muncă de voluntariat, l-au
învăţat pe acesta să lucreze în ulei şi în acuarelă. Lucru dificil, pentru
că bărbatul avea doar mâna stângă validă, iar înainte de accident fusese
dreptaci.
Încurajat de atenţia ce i se acorda, Beny s-a apucat, cu fervoare
sporită, de lucru. A reuşit să finalizeze câteva zeci de lucrări, cu care
gazdele i-au deschis o expoziţie, la Paris. Vernisajul a fost un mare

210
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

succes, iar Beny a ajuns un adevărat erou, graţie televiziunii naţionale şi

a ziarelor care au semnalat evenimentul. La Paris s-a deplasat împreună
cu fiul său, care i-a fost un sprijin permanent în acele momente. Întors
acasă, după mai multe luni de şedere, Beny a continuat să lucreze – însă
în condiţii destul de precare, neavând un atelier propriu şi deranjându-şi
mereu familia. Lumea era uimită de energia fizică şi morală a acestui
om care, sub privirile sătenilor şi ale curioşilor, căţărându-se ca o
veveriţă pe schele, făcea demonstraţii de tencuit ziduri şi montat ţigle
pe acoperişuri.

Aventura din Italia

După apariţiile dese în ziare şi la televiziune, Beny a fost imediat
reperat de un anume Doru, clujean stabilit în Italia, care se va dovedi
de-a dreptul nefast pentru el. Prea multe lucruri nu am putut afla despre
acest Doru, fiindcă Beny spune că atât de crunt a fost episodul cu el,
încât i-e teamă de răzbunarea lui. Cert e că escrocul i-a dat târcoale luni
în şir, ca să-l convingă să vină cu el în Italia, unde îi promitea o bursă,
cu tot dichisul: casă, masă şi atelier, urmând ca banii de pe lucrările
vândute să intre în buzunarul artistului. Zelmira, sora lui Beny spune
că acest om i s-a părut dubios încă din prima secundă: „Era un om
primitiv, fără nicio legătură cu arta şi cu un nivel redus de cultură, aşa
că i-am spus lui Beny să nu aibă încredere în el. Beny a insistat însă, că
vrea neapărat să meargă cu el în Italia, aşa că nu l-am putut împiedeca
în vreun fel. Astfel că visul nostru de a strânge bani pentru un atelier
a fost mai puternic decât neîncrederea.” La câteva zile după accept,
„prietenul” i-a dat lui Beny biletul de tren şi curând au plecat împreună
în Italia. Însă, la numai o zi după ce au ajuns la destinaţie, amabilitatea
acestuia a pălit brusc. Mărturiseşte Beny cu tristeţe: „Mi-a zis că trebuie
neapărat să facem nişte bani până ne punem pe picioare. Aşa că m-a
«plantat» în faţa unui magazin, în localitatea Pezzaro, unde m-a pus să
cerşesc. Şi-am tot stat acolo, deşi oamenii şi-au dat seama imediat că eu

211
 SORIN GRECU

nu sunt cerşetor «de profesie». Chiar şi românii de acolo mă întrebau

acelaşi lucru: «de ce mă compromit?», iar eu le spuneam că cerşesc
pentru a-mi face rost de materiale, ca să pot picta.” Italienii l-au mai
întrebat ce ştie să picteze, iar Beny le-a răspuns că orice, chiar şi un
castel al lui Dracula. În scurt timp, câţiva localnici i-au adus materiale
şi au aşteptat să vadă de ce-i în stare clujeanul. Când tabloul a fost gata,
italienii au fost încântaţi de el şi i-au cerut să mai picteze şi altele. Beny,
în schimb, n-a fost un negustor prea dibaci şi a cerut pentru lucrare un
preţ modic: 60 de euro. Acest eveniment a avut rolul să-l enerveze peste
măsură pe Doru, care l-a certat spunându-i că putea obţine un preţ de
cinci ori mai mare. Ca urmare şi-a întărit paza şi a început să-l şi bată,
pentru te miri ce motiv, pe Beny.

Evadarea
Intervine din nou în discuţie Zelmira: „Îi cumpărasem fratelui
meu un telefon nou, ca să-l pot suna şi, timp de o săptămână, l-am tot
apelat – însă acesta nu mi-a răspuns. Atunci, în sufletul meu a încolţit o
neagră îndoială. După o lună, într-o seară, când escrocul era băut, prin
nu ştiu ce minune mi-a răspuns şi am apucat să-l aud pe Beny, strigând:
«Zelmira, ăsta mă omoară, nu mai am mult şi ajung acasă în sicriu!». Era
să leşin, pur şi simplu, lângă telefon.” În timp ce sora lui se perpelea, la
Cluj, de grija fratelui, Beny era mutat cu cerşitul în oraşul vecin, Fano.
Deja bătăile pe care le încasa începeau să fie zilnice. Dar evadarea
lui Beny a avut loc într-o seară, când i-a ajuns cuţitul la os. „Doru se
îmbătase mai rău decât în alte dăţi şi deodată a luat un pix şi mi l-a
înfipt, fără niciun motiv, într-o ureche. Apoi mi-a tras câţiva pumni şi a
început să mă calce, pur şi simplu, în picioare. Noaptea la ora patru am
ieşit cu căruciorul când el dormea dus şi am stat ascuns trei zile într-un
boschet, ca să nu mă găsească.” Abia după aceea a rugat-o pe o fată
care trecea pe acolo să anunţe carabinierii. Aceştia au venit de urgenţă
şi după ce Beny le-a relatat păţania sa, l-au transportat la Asociaţia de

212
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

binefacere „Caritas”. „Acolo, până mi-au rezolvat cei de la ambasadă

întoarcerea în ţară, drept mulţumire, am făcut picturi pentru toţi cei din
asociaţie, inclusiv pentru poliţişti” – adaugă Beny. „Dacă în momentul
când intenţionam să-mi pun capul sub frâna vagonului am auzit glasul
Maicii Sfinte, acum, odată cu salvarea mea din ghearele escrocului, am
simţit cu adevărat mâna lui Dumnezeu,” continuă acesta. Zelmira ne
povesteşte că, la întoarcerea în ţară, Beny arăta cumplit: „Nu mai avea
dinţi de pe urma bătăii de la omul acela, era nespălat, nebărbierit şi
vânăt peste tot. Ne-am tot gândit să-l reclamăm pe individ la poliţie,
dar ne-am temut, fiindcă era un infractor cunoscut şi de poliţia italiană,
aşa că l-am lăsat baltă. Nu doream să ne trezim la noi acasă cu oamenii
trimişi de el.”
Stimulaţi de preotul din sat, sătenii, împreună cu credincioşi din
Cluj şi Braşov, au strâns pentru Beny banii necesari pentru un triciclu
electric. Bărbatul avea neapărat nevoie de un vehicul cu care să se poată
deplasa. După episodul din Italia, Beny constată, nu fără năduf: „Bine
că nu m-am pierdut cu totul. Mulţumesc lui Dumnezeu c-am ajuns
până acolo încât să mă întorc sănătos acasă şi să-mi fac planuri de viitor.
O să-mi modific puţin camera din Gheorgheni şi o să-mi construiesc
până la urmă atelierul dorit!” Dar, ca un făcut, destinul i-a jucat lui
Beny din nou feste şi l-a aruncat într-o nouă aventură – de data asta
sentimentală, tocmai în Ungaria!

I-a cerut bani pentru avort!

Scăpat de urgia din Italia, Beny şi-a rugat sora să-i facă şi un
abonament la internet, ca să ţină legătura cu lumea exterioară. Astfel
că femeia, pensionar modest, a optat pentru un abonament pe doi ani,
cu plata în rate. Aşa că Beny s-a lansat în „chat”-uri pe internet şi, pe
lângă pictură, a început să ia legătura cu diverse doamne şi domnişoare.
I-a atras atenţia o femeie din Ungaria, a cărei poză i-a plăcut la culme,
astfel că s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Legătura s-a fundamentat

213
 SORIN GRECU

şi în nopţi nesfârşite de conversaţii pe „mess”, astfel că Zelmira n-a

fost deloc surprinsă când Beny i-a cerut să-l pregătească de drum ca să
ajungă la noua lui iubită din Ungaria, Margareta. Aceasta îi promisese,
alături de ea, o viaţă fericită şi un atelier adevărat. Povesteşte, astăzi,
spăşit, Beny: „Când am ajuns la iubita pe care am cunoscut-o pe internet
şi am văzut-o în carne şi oase, am suferit, pur şi simplu, un şoc. Am aflat
că avea 54 de ani, era o babă şi nici măcar vreo urmă de asemănare cu
cea din poză. Cred că imaginea pe care şi-o postase pe internet era de
la vârsta de 18 ani.” Intervine Zelmira: „Că era babă, nicio problemă,
dar era şi complet nebună. Pe deasupra, după ce Beny a «dezertat» şi-a
ajuns din nou cu bine acasă, în Feleac, femeia m-a sunat şi mi-a cerut o
despăgubire de câteva zeci de mii de forinţi. Pentru – auziţi ce! – un avort.
Susţinea sus şi tare că Beny a lăsat-o însărcinată la vârsta de 54 de ani!”.

Aventura de la azil
După mai multe luni de la ultima întâlnire cu Beny, în luna iunie a
anului 2009, primim un telefon de la acesta. Ne roagă să-l vizităm la un
azil destinat persoanelor handicapate de etnie maghiară, situat în cartierul
Zorilor din Cluj. Ne conformăm. Îl găsim pe Beny radios, într-un cărucior.
Ne povesteşte că, în sfârşit, şi-a regăsit libertatea la care tânjea demult
şi de-acum poate să facă nesfârşite drumeţii prin pădurea Făget, aflată
în proximitatea aşezământului, unde pictează şi desenează în voie. Ne-am
bucurat mult pentru el şi, mânaţi de treburile zilnice, l-am părăsit,
lăsându-l să-şi savureze liniştea de care făcea atâta caz.
La nici o lună de la acest eveniment, primim încă un telefon-
surpriză de la Beny: ne cheamă să-l vizităm la noul său domiciliu din
comuna Baciu. Pornim aşadar spre locaţia indicată de el şi, ajunşi la
destinaţie, suntem aşteptaţi în staţia de autobuz de o femeie în vârstă
de aproximativ 50 de ani, măruntă la înălţime, dar cu o expresie a feţei
foarte hotărâtă, semn că „intemperiile” vieţii nu au ocolit-o deloc.
Acest lucru ni s-a confirmat curând, femeia povestindu-ne, în drum

214
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

spre Beny, că s-a ataşat de acesta tocmai la azilul unguresc unde pictorul
se internase. „Ana” (fiindcă numele său este altul, însă i-am respectat
dorinţa de a nu-i dezvălui numele real) lucra pe post de asistent social şi
între cei doi s-a înfiripat, încă de la început, o relaţie puternică, bazată pe
compasiune şi înţelegere, mai ales datorită faptului că femeia a crescut
într-o casă de copii. „Ştiu exact ce înseamnă să fii nenorocit şi nebăgat
în seamă de nimeni” – ne-a avertizat, din start, femeia. „Mai ales în cazul
unui spirit superior, cum e Beny, m-am gândit că omul acesta merită
mult mai mult decât a obţinut până acum”, adaugă aceasta. Ajungem,
în sfârşit la blocul unde locuieşte familia femeii, compusă din soţ şi cele
două fiice. Apartamentul dispune de trei camere, iar Beny se lăfăie într-
una destul de spaţioasă şi luminoasă, în mijlocul căreia se află un şevalet
cu cea mai recentă lucrare a sa. Ne împiedecăm, în coridor, de mopedul
său electric, procurat prin donaţia credincioşilor din Gheorgheni, Cluj
şi Braşov.

„De acum nu mai visez. Visăm...”

Încă din start îmi spune, contrazicându-şi povestea de la ultima
nostră întânire, că s-a săturat de căminul unde fusese internat de către
preotul din sat, pentru că îi îngrădea mult libertăţile şi, exact ca şi în satul
Gheorgheni, nu avea cum să evadeze în natură pentru a picta. „Uitaţi
aici – îmi arată Beny împrejurimile – e plin de păduri prin preajmă şi
acum pot să le cutreier cât vreau. Şi-n plus, chiar dacă am împlinit deja
cincizeci şi patru de ani, simt că inima mea n-are încă douăzeci. Iar
azilul mă trăgea înapoi, fiindcă majoritatea celor de acolo aveau optzeci-
nouăzeci de ani şi simţeam că mă îndrept, inevitabil, către moarte.”
„Ana” îl încurajează, dând din cap:
„De dragul lui şi al artei sale am renunţat la serviciul de la azil şi
i-am devenit însoţitor şi asistent social permanent. El are un spirit liber
şi o fantezie zburătoare şi visătoare, aşa că m-am dedicat în totalitate
lui – şi sper ca lucrul acesta să dureze până la sfârşitul vieţii.”

215
 SORIN GRECU

Şocaţi de patosul declaraţiei sale, întrebarea noastră vine de la

sine: „Dar soţul dumneavoastră ce spune?” Răspunsul femeii e prompt,
fără nicio clipă de gândire: „Eu sunt o femeie independentă, o «femeie-
bărbat» – şi soţul meu, muncitor la o fabrică din apropiere, ştie acest
lucru. De altfel nici n-ar avea cum să se împotrivească.” Ne despărţim
pentru că trebuie să prindem autobuzul spre Cluj, iar femeia se oferă
să ne conducă spre staţie. Pe drum, asemeni unei adolescente care şi-a
descoperit prima iubire, „Ana” apune: „Sufletul meu este înjumătăţit,
datorită suferinţelor din copilărie şi tinereţe, printre care se numără
şi o serie de violuri. Beny, la rândul lui, are trupul înjumătăţit. Aşa
că, împreună formăm un întreg.” Descumpăniţi, în loc să ne tragem
din calea autobuzului păşim periculos către el. A fost cât pe ce să ne
lovească. Ne luăm un bun rămas scurt de la „Ana” şi urcăm.

Un nou început?
După câteva zile vorbim din nou cu Beny, la telefon, să vedem
în ce stare se mai află. Ne răspunde misterios: „De acum nu mai visez.
Visăm...” O sunăm şi pe Zelmira, sora artistului. Ne spune că a avut
un întreg scandal cu Beny, din cauza preotului din sat, care l-a convins
pe Beny să se interneze la azilul unguresc în schimbul promisiunii că-şi
va lăsa casa parohiei, după moarte. Adaugă ea: „M-am trezit cu Beny
supărat că îi ridic pensia şi nu-i dau bani decât cu ţârâita. N-am încotro,
asta e ca să-l pot întreţine, ca să-i cumpăr culori şi ce-i mai trebuie.
Greşeala de calcul a preotului a fost că n-a ştiut că Beny nu are dreptul
la nici măcar o parte din casă, locuinţa şi terenul fiind moştenirea rămasă
mie de la soţul decedat. Dar l-am lăsat pe Beny, ca-ntotdeauna, să plece,
fiindcă are o fire de artist. Toţi marii pictori au fost aşa, iar el, ca să
picteze, are nevoie să cunoască oameni şi să umble. Ce mi-e teamă însă
este ca nu cumva să ajungă iar pe mâna cui nu trebuie, fiindcă pensia lui
nu e deloc neglijabilă, a ajuns deja la vreo unsprezece milioane.”

216
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

P.S. Mă întâlnesc la începutul lui 2010, pe străzile Clujului cu

Zelmira. Îmi spune că Beny a plecat şi de la iubita lui din Baciu şi acum
stă în gazdă la cineva, în zona depourilor CFR. Se pare că Beny s-a
apucat între timp de băutură şi arată tot mai deplorabil...

217
SORIN GRECU

Cutia cu amintiri

218
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Cutia cu amintiri”
sau un teatru „al reminiscenţelor”…
Zece lădiţe depozitate cu grijă la Fundaţia pentru Îngrijirea
Vârstnicului, iar alte zece aflate într-o expoziţie permanentă din
Londra. Fiecare conţine lucruşoare, fotografii şi alte documente ale
posesorului, câte încap în spaţiul restrâns dintre cele patru scânduri.
Mai multe fraze scrise de către fiecare proprietar stau şi ele închise
în micul tezaur. De fapt reprezintă esenţa vieţii trăite, amintind
de „Infernul” lui Dante, de Cimitirul Vesel de la Săpânţa sau de
„Antologia orăşelului Spoon River” a lui Edgar Lee Masters.

Ajung prin ninsoarea deasă, cu greutate, la Fundaţia pentru

Îngrijirea Vârstnicului din cartierul Mănăştur. E ora amiezii şi înăuntru
e plin de lume. Mă ia în primire Marcela Băleanu, o pensionară în vârstă
de 77 de ani, care până la sosirea mea stătea aplecată pe un calculator. În
salon, dincolo de geamul despărţitor al coridorului văd vreo douăzeci
de bătrânei care joacă şah, rummy sau povestesc între ei. Foarte serioşi
şi preocupaţi la maxim de ceea ce fac. Alte dăţi, când am avut ocazia să
intru în centre similare am fost surprins să observ exact acelaşi lucru, şi
anume că pentru cei de această vârstă totul înseamnă competiţie, de parcă
mâine s-ar sfârşi lumea, iar câştigătorul ar supravieţui inevitabilului final.
Apare şi preşedintele fundaţiei, medicul Dan Baciu, cu un
calculator nou-nouţ, încă nedespachetat, în braţe. Un pensionar îi sare
în ajutor şi aduce apoi şi memoria aparatului din maşina parcată în curte.
După ce-şi trage puţin sufletul, medicul îmi spune că proiectul „Cutia
cu amintiri” datează din anul 2005 şi este rodul colaborării cu actriţa
Vasilica Stamatin, fostă angajată a Teatrului Naţional, actualmente
stabilită în Anglia. Detaliază el: „Proiectul a fost iniţiat de fundaţia «Age

219
 SORIN GRECU

Exchange» din Londra şi a cuprins, pe lângă România, încă cinci ţări

europene. A început, în premieră, la Cluj printr-o expoziţie deschisă
timp de două săptămâni la Casa Matei Corvin şi apoi a continuat în
celelalte ţări participante, pentru doi ani. Iniţial au fost douăzeci de
„cutii cu amintiri” aparţinând unui număr de douăzeci de persoane din
România, mai exact din Cluj-Napoca. S-au adăugat ulterior şi altele din
celelalte patru ţări şi din ideile conţinute de ele a ieşit o carte, excelent
receptată în Marea Britanie. Chiar şi la această oră, zece dintre lucrările
pensionarilor de la fundaţia noastră se află expuse într-o expoziţie
permanentă la Londra. Uitasem să vă spun că, înainte de vernisajul
expoziţiei, o grupă de vârstnici de la noi a prezentat o scenetă despre
bătrâneţe, într-o piesă de «teatru al reminiscenţelor» regizată de aceeaşi
Vasilica Stamatin.”
Adaugă că proiectul, început în urmă cu cinci ani, are în continuare
răsunet printre membrii centrului de zi, iar protagoniştii nu scapă prilejul
să-şi prezinte lădiţele fiecărui vizitator sau vârstnic nou venit în rândul
lor, retrăind împreună momentele frumoase ori triste ale unei vieţi.
„Aici oamenii aceştia pot să-şi valorifice experienţa de o viaţă şi este
extrem de important ca societatea – şi în primul rând familia restrânsă,
apoi cea lărgită, oraşul – să-i ajute să se simtă confortabil şi să le asigure
demnitatea, pentru ca fiecare să contribuie, cu dimensiunea culturală şi cu
tradiţiile pe care le-au înmagazinat, la progresul nostru”, adaugă doctorul.
În încheierea discuţiei, Dan Baciu ţine să-mi dea un citat dintr-o carte,
care se potriveşte de minune situaţiei acestor vârstnici: „Trăim în amintire
şi prin amintire viaţa noastră spirituală nu este, în fond, decât strălucirea
amintirii noastre de a persevera, de a deveni speranţa, efortul făcut de
trecutul nostru pentru a ajunge viitor.” Se retrage apoi, discret, lăsându-mă
în compania pensionarilor din centru.

Cutia, în memoria fiului mort

Intru în dialog cu doamna Marcela, aflată permanent în preaj-
ma noastră. Primul şoc pe care-l resimt este în momentul când studiez

220
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

interiorul cutiei pe care mi-o pregătise: văd portretul unui tânăr poet
al Clujului, Dorian Băleanu, despre care nu mai ştiam nimic de ani de
zile. Aflu cu acest prilej că tânărul e mort din anul 2003, iar „cutia cu
amintiri” a mamei îi este dedicată lui. Ridic, pentru a-mi masca emoţia,
micul zapis ce zace în cutie şi citesc mesajul de pe el. Acesta sună
astfel: „M-am născut în oraşul Brăila, la data de 26.02.1932, fiica lui
Ionescu Neagu şi Steliana. Am doi fraţi, George şi Ion. Tatălui meu îi
plăcea să cânte, scria versuri şi epigrame. M-am căsătorit la 25.05.1952
cu Băleanu Ilie, ofiţer de carieră şi am locuit în nouă oraşe. În urma
căsătoriei am avut doi copii, Dorian şi Camelia. Am lucrat ca inspector
de cadre, având ca studii liceul, cu diplomă de bacalaureat. Am rămas
văduvă din data de 27.06.1987, iar la data de 10.11.2003 mi-a decedat
fiul, care speram că va fi sprijinul meu la bătrâneţe. Fiica mea Camelia,
căsătorită cu Valentin Gogonea, are un fiu Călin Ilie şi sunt stabiliţi
în S.U.A. – statul Ohio, în Cleveland. Sunt profesori universitari, iar
nepotul meu este student. Fiului meu îi plăcea poezia, i-au apărut
mai multe poezii în cărţi şi reviste – dar nu a reuşit să-şi publice un
volum. Cu durere mare şi suferinţă i-am îndeplinit eu acest vis: editarea
poeziilor lui de către Ed. „Medamira” în volumul intitulat Apus de nuntă.
Cutia mea este realizată în memoria fiului meu, Dorian.” Ridic privirea şi
văd că femeia are lacrimi în ochi. Îmi revine în memorie, pe lângă chipul
lui Dorian, şi cel al Cameliei, omniprezentă şi ea, alături de fratele ei, la
şedinţele Cenaclului Asociaţiei scriitorilor din Cluj, prin anii `80. Parcă
ghicindu-mi gândurile, femeia adaugă: „Dorian s-a prăpădit pe stradă,
la ora zece dimineaţă, în faţa complexului comercial «Minerva» din
Mănăştur. Îi apăruseră anterior diferite poezii, prin mai multe reviste şi
antologii şi intenţiona să-şi publice o carte. Fusese chiar cu o zi înainte
la Universitatea Tehnică, unde lucra pe post de economist, şi-şi făcuse
copii la majoritatea poemelor lui. A murit de o tromboflebită netratată,
ajunsă embolie. Când am ajuns acasă, în aceeaşi zi, am rămas trăsnită
când am văzut că ceasul din camera lui se oprise chiar la ora morţii
sale, zece dimineaţa.” Despre fiică, adaugă ce nu apărea în documentul

221
 SORIN GRECU

din cutie, că înainte de a se stabili în America şi-a dat masteratul şi

doctoratul în Japonia. Mama ei îmi mărturiseşte că a şi vizitat-o acolo,
însă, deşi a văzut atâtea minunăţii prin acele locuri s-a grăbit să se
întoarcă în patrie, pentru că «niciunde nu-i mai bine ca acasă». În cutie
a imortalizat câteva amintiri despre Dorian, în special expunând câteva
obiecte care i-au aparţinut acestuia: ochelarii, ceasul şi volumul postum
de poezii. Despre poeziile lui Dorian, mama lui îmi spune că erau
extrem de melancolice, prevestind, ca o piază rea, viitoarea lui dispariţie.
Apoi adaugă: „Caseta mea a fost considerată cea mai tristă, iar când am
făcut prezentarea cutiei, publicul din sală a început să plângă împreună
cu mine”. Adaugă că încearcă să uite tragedia prin care a trecut şi de
circa 12 ani face voluntariat la Fundaţia pentru Îngrijirea Persoanelor
Vârstnice. Consideră că marea ei realizare constă în faptul că, în anul
2005, a fost desemnată „Voluntarul senior al anului” de către Centrul
de Voluntariat Cluj-Napoca. Îmi mai spune, cu mândrie că, datorită
ocupaţiei sale a călătorit, alături de alţi voluntari clujeni, prin ţări precum
Polonia şi Slovenia. Mă despart de doamna Marcela şi am senzaţia că în
momentul când îmi strânge mâna simt atingerea, peste timp, a vechiului
prieten, Dorian, un poet neînţeles al Clujului.

Amintirile unui militar

Aşezat la masa din „living”, cu notiţele lângă mine, văd cum în
încăpere intră un bărbat cărunt, cu aer milităros. Se prezintă: Fabian
Chira, fost militar de profesie, unul dintre cei mai vechi oameni ai
centrului de zi. E totodată un personaj în cadrul programului „cutiilor
cu amintiri” şi, de asemenea, joacă şi în „teatrul reminiscenţelor”.
Bărbatul de 65 de ani îmi spune, cu nostalgie, că a aderat cu plăcere,
încă de la început, la această idee: „În cazul meu, eu am povestit cum
a murit mama şi suferinţele îndurate până în momentul fatal. Cutia a
fost „tapiţată” cu mai multe poze din viaţa mea, începând din copilărie
şi până la ieşirea la pensie. În această cutie am prezentat şi o parte din

222
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

echipamentul pe care l-am folosit în armată. Am fost cadru militar din

1968 şi până în 1996. Cu această cutie am participat şi eu la expoziţia
din Piaţa Muzeului şi am înregistrat un mare succes. După încheierea
expoziţiei mi-au selecţionat lucrarea, alături de alte câteva şi mi-au
trimis-o, cu o maşină germană, prin întreaga Europă.” Îmi povesteşte
un episod din viaţă care îi provoacă şi astăzi lacrimi de emoţie. Prin 1955
era păstor la oi şi, printr-o împrejurare oarecare, a ajuns la Alba-Iulia, ca
să dea admitere la o şcoală profesională. A reuşit cu o medie bună şi a
urmat, timp de trei ani şcoala de mecanici. Spune, cu nostalgie: „Aici am
văzut prima dată zorii unei vieţi de oraş şi am lăsat, practic, de-o parte,
viaţa grea de la sat şi grija oilor. În cutie mi-am pus şi poza de la şcoala
profesională, alături de un nepot de-al meu. Chiar şi până-n ziua de azi
ţin legătura cu fostul meu diriginte din şcoala profesională, domnul
Ghiţă Lăpăduş…” Acum e foarte fericit pentru că – spune el – şi-a
regăsit menirea în viaţă. Recent, alături de alţi colegi pensionari, a făcut
o vizită la un centru destinat persoanelor cu dizabilităţi din localitatea
Simeria, unde trupa din care face parte a executat un program artistic,
bucurându-se de succes. Ce-i important pentru el acum este faptul că nu
se mai simte inutil, iar în ceea ce priveşte cutiile aflate în sediu, acestea au
fost admirate până acum de delegaţii din Finlanda, Ungaria, Germania,
S.U.A., Irlanda şi Anglia. Iată cum arată o parte din „mărturisirea” sa,
emoţionantă prin simplitate: „În continuare voi face o scurtă prezentare
a conţinutului cutiei mele: poză din anul I la Şcoala Profesională din
Alba Iulia, fiind însoţit de un nepot, Varian Florin, poză cu mama mea,
Chira Nastasia, la vârsta de 24 de ani, poză cu fratele mai mare, poză
din Şcoala militară, poză de la cununia civilă din anul 1975, poză de
la nunta noastră din Luduş, poză de la spartachiada militară de iarnă
de la Topliţa, poză cu soţia mea Aurelia şi fiica Fabiola, poză făcută
la Fundaţia pentru Îngrijirea Vârstnicului. Prezentarea echipamentului
militar folosit în activitatea mea de militar: caschetă cu emblemă şi şnur,
bocanci militari, ciorapi militari, epoleţi militari, nasturi militari.”

223
 SORIN GRECU

Un lemn, un blid, un „chiclazău”…

Ţin să cunosc încă un personaj al proiectului şi îmi este prezentat,
cu promptitudine, profesorul Alexandru Cucu. Acesta, la cei 70 de ani
ai săi, este practic „fermentul” grupului, ocupându-se de organizarea
tuturor activităţilor culturale din centru. Explică profesorul: „Deşi
specialitatea mea este biologia, toată viaţa, după orele de clasă, am
făcut cultură cu elevii mei de la Şcoala generală nr. 6 din Mănăştur. În
alte cuvinte, am încercat să le prezint şi altfel lucrurile, de la simplu la
complex, de la primitiv la evoluat.” În cutie a postat macheta unei case
ţărăneşti care reprezintă bojdeuca sărăcăcioasă din localitatea Iuriu de
Câmpie, comuna Cojocna, în care s-a născut şi a copilărit alături de
părinţi şi cei şase fraţi. Într-o altă fotografie apare casa spaţioasă de
la Cluj, în care familia s-a mutat, ulterior. Sunt prezente şi mai multe
obiecte folosite pe vremea aceea, cum ar fi: o lingură de lemn, un blid
de lut, un „chiclazău”, adică un fier de călcat. Pe peretele din stânga
cutiei a agăţat o carte veche de botanică, din care învăţase când era copil
şi, pe peretele opus, una nouă, cu ajutorul căreia a predat, de-a lungul
anilor. Îmi evocă „rolul” pe care l-a jucat în „teatrul reminiscenţelor”:
„Eu eram cel care deschidea spectacolul, pornind de la cuvântul «acasă»,
găsit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Am arătat ce-a
însemnat pentru mine acest cuvânt, în trecut şi în prezent. Bineînţeles
că, despre ce vorbeam eu însemna ceva trist, pentru că la începuturi,
«acasă» însemna o familie numeroasă, cu greutăţile inerente, mai târziu
însă acest cuvânt a însemnat soţia şi cei doi copii. Din nefericire, pentru
mine azi cuvântul «acasă» înseamnă foarte puţin: soţia s-a dus «să se
odihnească puţin», cum spunea poetul, iar copiii au «zburat» la casele
lor. Fapt pentru care azi «acasăv pentru mine a devenit nu numai
locuinţa de domiciliu, ci şi centrul de zi, ajungând să îmi găsesc refugiul
în activităţile de aici. Iar colectivul cu care lucrez eu obţine rezultate
atât de frumoase încât îmi oferă o satisfacţie enormă şi o motivaţie de
a continua, noi aici trăind ca-ntr-o familie”.

224
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Mă aşteptam, în momentul când am venit în centru să fiu

„vampirizat” din punct de vedere energetic, aşa cum se întâmplă când
intri, de pildă într-un spital sau într-un loc în care se suferă. Paradoxal
însă, părăsesc locul revigorat, cu mai multă energie decât avusesem
la sosire. Aşadar, „vampirul” energetic am fost până la urmă tot eu,
„furând” ceva din puterea acestor oameni pe care, îi văd cu ochii mei,
în mica lor comunitate, sunt cu adevărat fericiţi.

Mesajul Mărioarei Şebi:

„Mă numesc Şebi Mărioara. M-am născut în anul 1934 într-o
familie înstărită. Dar tatăl meu şi-a găsit o amantă care ne-a răpit pe
mine şi pe fratele meu Puiu. Săraca mea mamă ne-a găsit abia după 7
luni. A putut să mă ia numai pe mine lângă ea, ceea ce cred că a cauzat
moartea prematură a fratelui meu.
În toamna lui 1944 opt soldaţi ruşi au pătruns în casa noastră.
Aceştia au violat-o pe mama în faţa mea, iar unul dintre ei mă ţinea să
nu ţip, în timp ce mă forţa să fiu martoră la tot ce se petrecea. Când a
venit ofiţerul lor, i-a executat pe trei dintre ei, împuşcându-i în ceafă.
Mama mea a leşinat, iar eu eram într-o baltă de sânge. Văzându-mă că
plâng, ofiţerul şi-a ridicat mânecile de la haină, lăsând să se vadă mâna
acoperită de ceasuri. El m-a pus să aleg un soldat, să-l execute şi pe el
dar nu am fost în stare să fac asta. Chiar şi acum, după 64 de ani, acele
imagini sunt clare în mintea mea.
Am învăţat într-o şcoală romano-catolică, m-am specializat în
chimie şi am lucrat într-o fabrică de încălţăminte până am intrat în
pensie. (…) Cutia mea de amintiri îmi aminteşte de mama mea. Părul
ei împletit îmi aduce în memorie amintiri plăcute, dar şi şocul pe care
l-am trăit când am fost nevoită să privesc cum a fost violată. Mănuşile
negre au fost făcute de ea. Şervetul, tricoul şi bluza le-am purtat când a
decedat. Mama obişnuia să prepare cafeaua, care era greu de preparat,
cu prăjitorul. Stăteam treze până târziu, bând cafea şi povestindu-ne

225
 SORIN GRECU

amintirile. Faţa de pernă, brodată în stil unguresc şi tapiţeria cu pisică au

fost făcute manual de mama mea. Când am avut 32 de ani am fost para-
lizată pentru mai mult de 4 ani. Această perioadă mi-a întărit încrederea
în Dumnezeu. Cărţile mici de joc reprezintă acest aspect din viaţa mea.
Cred că credinţa şi curajul m-au ajutat să depăşesc momentele dificile
din viaţă.”

226
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Drama unui fost copil-minune

Horea Chintoan

Când împlinise 6 ani, clujeanul Horea Chintoan câştiga pe

bandă rulantă concursurile de interpretare de muzică uşoară de la noi.
Măsura doar 80 de centimetri şi făcea furori prin talentul şi dezinvoltura
pe care le etala în faţa publicului. Copilăria şi-a irosit-o pe scenă, la
radio şi televiziune, fără să fie recompensat, deşi muncea pe rupte.
Ajuns astăzi la vârsta de 21 de ani şi măsurând, după un tratament
de creştere, 1,60 metri, Horea constată acum, cu amărăciune: „Nu am
fost lăsat să ajung vedetă, am fost doar o «mascotă» de pe urma căreia
mulţi făceau bani…”

227
 SORIN GRECU

În urmă cu 10-12 ani realizam, în premieră naţională, un reportaj

televizat despre un copil-minune care avea statura unui pitic, dar în
compensaţie era dotat cu o voce de-a dreptul îngerească şi un joc de
scenă debordant. Pot spune că am fost, dacă nu primul, precis printre cei
dintâi care i-au intuit calităţile ieşite din comun ale lui Horea Chintoan.
Însă, după cum se va vedea în rândurile ce vor urma, aceste daruri de la
natură ale băiatului, „grefate” pe marile sale neajunsuri fizice nu au fost
de bun augur pentru evoluţia sa ulterioară...
Într-o dimineaţă de februarie a acestui an, după un telefon dat în
prealabil familiei Chintoan, ajung la locuinţa acesteia, pentru a constata
ce „s-a ales” de copilul-minune de atunci. Aflasem de la el un singur
lucru: acela că este student în anul I la „Relaţii Internaţionale”. Mă
aştepta cu interes şi curiozitate, deşi nu-şi mai aducea aminte de mine.
Obsesia de-a urmări peste ani parcursul „personajelor” mele avea
să-mi provoace, de această dată un gust amar – şi, de ce nu, destulă
suferinţă, cumulată cu cea a „micului Om mare”… Când îmi deschide
uşa apartamentului, sunt şocat: cu ani în urmă lăsasem aici un piticuţ,
subţirel cât o aşchie şi acum dau ochii de un tânăr mic de înălţime,
dar extrem de solid, cu o ţinută de halterofil. Mă pofteşte, amabil în
locuinţă, iar eu mă conformez.
Horea Cintoan s-a născut cu nanism hipofizar, o boală genetică
rară a tiroidei şi a glandei hipofizare, care i-a împiedecat încă din
copilărie creşterea. „Am avut o naştere grea, de nota 1, dar problema
a venit mai târziu când părinţii vedeau că nu cresc, iar hăinuţele de la
un an mi se potriveau şi la doi – şi la trei”, începe, zâmbind cu tristeţe,
Horea. Apoi îşi continuă relatarea: „M-am refugiat în cântec şi la vârsta
de 6 ani câştigam deja, la Bucureşti, «Şcoala micilor artişti», după ce
depăşisem pe scenă zeci de copii de vârsta mea sau mai mari. Când
aveam şapte ani, părinţii, în disperare de cauză pentru că nimeni nu mă
ajuta să-mi tratez boala, au scris Crucii Roşii italiene şi, lucru pe care
nu-l speram, ajutorul a venit de la ei – nu din România. La opt ani am

228
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

început tratamentul – dar probabil a durat mai mult timp să-şi facă
efectul, pentru că am început să mă înalţ doar pe la 14 – dar şi să iau
multe kilograme în greutate.”

Pe post de „păpuşă”
Intervine în discuţie Maria Chintoan, mama lui Horea: „Când am
ajuns în culmea succesului – noi posibilităţi materiale nu aveam, pentru
că eu sunt bucătăreasă, iar soţul simplu muncitor – cineva, nu ştiu cine a
fost, «mafia» sau destinul, ne-a tăiat craca de sub picioare. Ne-am trezit
că, în loc să progreseze şi pe plan financiar, cum era normal, copilul era
chemat la diverse emisiuni ale radioului local sau ale televiziunii, fără a
fi răsplătit în vreun fel. Era pus să înveţe diverse roluri şi monologuri pe
la show-urile a doi cunoscuţi realizatori al căror nume nici nu mai vreau
să îl pomenesc vreodată. Nu primea nimic în schimb pentru munca
lui – iar el nu avea îndrăzneala să ceară. Unul dintre ei, mai «uscăţiv»
a câştigat bani frumoşi cu el, punându-l să joace şi în reclame pentru
lactate şi un sortiment de suc, în vogă pe atunci, astăzi dispărut de
pe piaţă. Recent, când ne-am întâlnit cu cei doi pe stradă, aceştia s-au
făcut că nu ne văd, au uitat pesemne de câte ori l-au chemat în emisiuni
pe post de «păpuşă». Altădată, ne-a sunat o doamnă de la Radio care
ne-a spus să pregătească Horea două poveşti creştine – şi-n timp ce
vorbeam la telefon, copilul a ţipat în telefon: «Nu mă mai duc, fiindcă
toţi doar profită de mine…» Altădată, cineva i-a spus soţului meu un
lucru pe care doar îl bănuiam, nu-l ştiam cu siguranţă, şi anume că au
fost unii angajaţi ai instituţiei care au făcut mulţi bani cu Horică. Bietul
de el, nici măcar nu avea vârsta şcolară şi, deşi suferind, era obligat să
memoreze monologuri şi diverse roluri. Acest lucru ne lua şi nouă zile
întregi, pentru că noi eram cei care-i citeau, iar Horică nu era răsplătit
nici măcar simbolic. Singurul om căruia îi datorăm recunoştinţă este
directorul Zaharescu, de la Radio Cluj, care nu ştia cum îl exploatează pe
Horică unii din subordonaţii săi – dar care l-a recompensat întotdeauna

229
 SORIN GRECU

pe fiul nostru, cum a putut, inclusiv cu jucării scumpe sau cu deplasări

la Bucureşti, de unde să-şi procure diverse medicamente. Mai mult,
avea o expresie favorită când îl vedea: „Priviţi-l pe viitorul director al
Radioului.” Îl lua în braţe şi-şi dădea afară toţi invitaţii, ca să-l pună
pe Horică alături de el. Desigur, dulcegării s-au spus – şi se vor mai
spune…” Îşi aminteşte din nou, cu tristeţe, mama lui Horică: „Pe la
opt ani, când a câştigat locul I nu ştiu unde, o firmă i-a făcut şi lui un
costum. În rest numai noi, din salariile noastre modeste l-am îmbrăcat,
cheltuind tot ce câştigam – iar el, sărăcuţul, nu primea nici măcar o
ciocolată sau un «mulţumesc»…”

„15 minute de faimă”

Horea revine la copilăria sa tumultuoasă: „De la vârsta de patru
ani am început să fiu luat în centrul atenţiei şi de către doctori, deşi
mai erau şi alţii cu boala mea. Probabil pentru că eu am fost ales drept
„cobai” încercau să testeze diverse tratamente pe mine, fără să ştie
sigur dacă acestea sunt eficiente sau nu. Unele au reuşit până într-un
anumit punct, după care au început să nu-şi mai arate efectul. La altele,
de la bun început n-am remarcat niciun efect benefic. Dar am fost
forţat să continui cu medicamentele acelea, chiar dacă-mi făceau mai
mult rău decât bine. Acum măsor un metru şi şaizeci înălţime – dar
am şi o greutate de optzeci şi cinci de kilograme. Medicamentele de
slăbit trebuia să le iau de la 17 ani, ca să-şi dovedească efectul – dar
din nou medicii au uitat de treaba asta. Şi acum la 21 de ani încerc,
deocamdată inutil, să recuperez şi acel tratament. Dar trebuie să ştiţi că
e un efort uriaş pentru mine să dau jos din kilograme, fiindcă nu sunt
un om cu prea multă ambiţie şi răbdare – şi-mi doresc întotdeauna
progrese rapide. Oricum, sunt conştient că de boala asta nimeni nu
scapă, se poate doar ameliora. Şi de aceea sunt trecut în „scripte” cu
handicap de categoria a doua, beneficiind şi de nişte bani, simbolici,
de la stat. Dar orice sumă, în situaţia economică de azi nu poate fi

230
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

neglijată.” Intră în discuţie, din nou, mama lui Horea: „Să nu mai spun
că după ce-am trimis scrisoarea către Crucea Roşie italiană, am fost
sunată de un medic din aceeaşi ţară care s-a oferit, fără să-şi asume vreo
responsabilitate, să-i facă băiatului o operaţie pe creier. Acest gen de
operaţie e considerat extrem de riscant şi acum – darmite atunci, prin
1996. Desigur, în acea situaţie, Horea era din nou pe post de „cobai”
şi de aceea am şi refuzat-o, chiar dacă operaţia urma să fie gratuită. În
altă ordine de idei, copilul spunea, peste tot, prin emisiuni că-şi doreşte
un calculator. Din păcate niciodată n-a primit calculatorul nou pe
care şi-l dorea, deşi mulţi au anunţat – public – faptul că o să i-l ofere.
Am reuşit, în sfârşit, să obţinem unul second-hand printr-o manevră
reuşită a domnului Funar, care l-a determinat pe un patron să ni-l ofere.
Acesta făcea antecameră pe coridoarele Primăriei şi, probabil, la rândul
lui, avea o pretenţie de la primarul de atunci al Clujului. Însă cel mai
important lucru a fost că Horică a început să lucreze pe computer.”
Tânărul mă priveşte, jenat parcă tot timpul de kilogramele în plus pe
care le are, după care conchide: „Mi se prognoza un viitor mare. Multă
lume mă complimenta că-s foarte inteligent, deşi eu nu mă simţeam
deloc astfel. Îmi spuneau aceste lucruri doar ca să aud ce-mi doresc
– şi părinţii, de asemenea. Au fost şi astea vorbe în vânt… Şi, iată-mă
astăzi lovindu-mă de greutăţile reale ale vieţii de zi cu zi – când, spre
deosebire de trecut, înţeleg perfect ce se întâmplă. Dacă atunci erau
grele vremurile, acum sunt şi mai grele, pentru că le înţeleg foarte bine.
Aşa a fost să fie: 15 minute am fost celebru, am stat pe scenă în luminile
reflectoarelor – dar acum, credeţi-mă, prefer anonimatul. Acele «15
minute de faimă» au zburat ca un fum şi azi prefer să-mi asum un rol
mediocru, deşi o persoană oarecare n-am putut fi niciodată din cauza
staturii şi fizionomiei mele. Întotdeauna am «sărit» în ochii oamenilor,
mai ales că la vârsta de 18 ani păream un copil de 12.”

231
 SORIN GRECU

„Bucuria” anonimatului
Acum, la cei 21 de ani ai săi, Horică e student în anul întâi la
Facultatea de Studii Europene, la secţia de „relaţii internaţionale”. Îmi
mărturiseşte cu mândrie că vorbeşte şi scrie engleza aproape la perfecţie
iar la facultatea lui cursurile şi examenele se desfăşoară numai în această
limbă. Şcoala generală a urmat-o la „Coşbuc” şi la „Şincai”, iar liceul
la „Anghel Saligny”. Era calificat în meseria de desenator tehnic, însă
după bacalaureat oscila între a urma o facultate cu profil tehnic şi pe
cea de Studii Europene. A ales până la urmă a doua variantă, pentru că
politica îl pasionează la maxim. Spune el: „Vreau sincer să urmez această
meserie – şi nu neapărat ca să ajung parlamentar, dar visez să activez în
domeniul politicii. Asta pentru că numai acolo există influenţa reală – şi
de la politică începe totul. Întotdeauna e mai bine să fii aproape de vârf
decât de poalele muntelui… Politica din România practic nu există, este
un joc pe care-l joacă numai cei de la conducerea ţării, pentru că n-are
cum să fie politica românească una cu „baze grele”, cum este cea din
Uniunea Europeană. Şi, sincer, sunt foarte uimit că am fost primiţi în
Uniunea Europeană, nu că mie şi românilor nu ne-ar face bine, doar
pentru că încă suntem prea firavi în «joaca» asta şi nu prea avem cum
intra în horă cu «greii» din Occident.”
Îmi mărturiseşte, cu determinare în glas, că e mult mai fericit
acum, când trecutul a rămas mult în urma lui, şi ştie că nu mai are cum
să se repete. Intenţionează să urmeze o cale diferită faţă de cea pe care
a păşit în urmă cu 15 ani. Spune că nu-i e frică de ea, deşi e conştient
cât de greu va fi să-şi găsească, de pildă, o slujbă. Apoi adaugă: „Acum
filosofia mea de viaţă constă în încercarea de a produce un impact
asupra persoanelor pe care le întâlnesc în viaţă. Asta pentru ca ele să-şi
amintească de mine şi să mă aibă – chiar involuntar – în memorie. Încă
nu am început semestrul de practică, pe care trebuie să-l efectuez la o
firmă care se ocupă de redistribuirea fondurilor europene. Şi ca să ajung
aici îmi trebuie relaţii, nu ştiu cum va fi. Dar vreau ca peste tot pe unde

232
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

merg să las o impresie bună, pentru ca eventual să intru în vederile celor

care se ocupă cu recrutarea forţei de muncă.”
Revine Maria, care îmi vorbeşte şi despre ceilalţi doi copii pe
care-i are în afară de Horea: „Am trei copii şi, deşi i-am răsfăţat tot
timpul, sunt mulţumită de ei fiindcă sunt foarte cuminţi. Ramona are 28
de ani, e asistent social, iar Cosmin are 30 şi e patronul unei spălătorii
de maşini din Cervia, Italia”.
Îl rog, în încheierea întâlnirii noastre, să facă o rememorare a
perioadei când era copilul-vedetă al Clujului. Se gândeşte preţ de câteva
zeci de secunde, după care spune: „La acea vreme nu-mi dădeam seama
ce se întâmplă, mă lăsam dus de val şi-mi plăcea tot ce făceam, chiar
dacă era greu. Am avut norocul să colind ţara, am susţinut concerte
alături de personalităţi precum Florin Piersic, Mihai Constantinescu,
Anastasia Lazariuc sau Anca Ţurcaşiu. Lumea mă iubea, avea nevoie de
mine şi dorea mult să mă vadă. Nu spun că-s neapărat un mare artist,
dar eu am reuşit, prin ceea ce am făcut atunci, să «invadez» sufletul
oamenilor – şi acest lucru care mă determină să spun că eram, în ciuda
bolii, un om împlinit. Acum cântecul şi toate care-au fost au trecut. Am
fost şi rămân în continuare foarte afectat de nedreptăţile pe care le-am
îndurat, iar viaţa pe care doresc să o duc de-acum încolo e una simplă,
fără nicio legătură cu trecutul.”

233
SORIN GRECU

Valeria Demian

234
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Diamantele nopţii”
sau Povestea vieţii şi suferinţelor
unei mari poete
Se numeşte Valeria Demian şi trăieşte în localitatea Frâncenii Boiului
din judeţul Maramureş. Recent a împlinit 84 de ani. De ani de zile zace
paralizată şi oarbă pe un pat, îngrijită de o nepoată care-i e şi asistent social.
În rest, radioul şi poezia sunt singurele sale ferestre spre lumea dinafară.

„…Şi tot aş vrea să mai trăiesc”

Am ajuns la gospodăria femeii după o îndelungată orbecăială
pe dealurile comunei Boiu-Mare. Valeria ne aştepta, îmbrăcată de
sărbătoare, pentru că-i trimisesem „poruncă”, printr-un vecin care avea
telefon celular. După ce prezentările au fost făcute, bătrâna a început
să ne relateze, direct în versuri, una dintre cele mai tulburătoare şi triste
poveşti pe care le-am auzit vreodată.
„Cu slova scrisă şi nescrisă întipărită-n capul meu m-ajut ca să-mi
revăd viaţa. Mi-a fost şi bine – dar şi rău. Copilăria fericită avui în casa
părintească, căci tata – om foarte deştept – ştia să ne înveselească. Io
năzuiam către cultură – iar tata mă încuraja mai cumpărându-mi câte-o
carte… N-am mers la şcoală mai departe. Tot visul meu s-a spulberat
când s-a dezlănţuit războiul şi toate-n casă s-au schimbat. Pe tata şi
pe fraţii mei pe amândoi i-a-ncorporat. Eu am rămas numai cu mama
şi un baiat din sat, argat. Adio şcoală şi cultură, adio trai civilizat…
Aicea, firul meu se rupe. Se-nnoadă iarăşi, mai târziu, pe când aveam
la şcoli copii – iar tata, dus dintre cei vii. Mama muri paralizată… Cu
moarte toate se sfârşesc. Îs oarbă, surdă şi bolnavă – şi tot aş vrea să
mai trăiesc.” Intervine Valerica, nepoata bătrânei: „Mătuşa e o femeie
foarte inteligentă. Necazul şi neşansa ei au fost că n-a urmat şcoala. Dar

235
 SORIN GRECU

întotdeauna i-a plăcut să citească. Orice gen de cărţi. De la cărţi poliţiste

până la romane de dragoste. Favoritul său rămâne romanul Diamantele
negre, scris de Jokay”.

Nenorocirile
Revine bătrânica, pentru a sublinia parcă vorbele nepoatei: „Aşa
mi-am derulat viaţa până prin anii ‘70, când parte-avui de-acel calvar,
fiind zdrobită de un car. Mi-am betegit şira spinării şi am rămas fără auz.
Puteam să mor, dar n-am murit, că mai aveam de suferit… Copiii mei
s-au însurat, luându-şi slujbe la oraş. Mi-era casa îndestulată, mergeam
cu sporul ca pe roate. Dar în iarna lui ‘87 mi-am fracturat piciorul
drept… Trei luni am stat paralizată, nu m-am putut urni din pat. Doar
Gusti mă purta în braţe, el îmi dădea şi de mâncat. Şi-au mai trecut vreo
câţiva ani, până prin ‘96, a doua zi de Anul nou, ziua nefastă-ntunecoasă.
Chiar cum priveam televizorul când simt o fulgerare-n creier – şi văd că
s-a-nnegrit decorul. În casă, întuneric beznă. Nu vedeam scaune sau pat.
Mă prind cu mâinile de creştet – şi nu ştiam ce s-a-ntâmplat. Când vine
soţul de afară, întreb: de ce s-a-ntunecat? El râde, da băut-ai ceva? Ori
poate te-ai scrântit de cap? El îmi aduce-o aspirină, şi-mi zice: culcă-te
puţin. Încearcă să dormi, că bine-a fi. Când te-i trezi, ţi-i reveni. Dar nu
mi-am revenit vreodată – şi-aşa-mi trăiesc viaţa toată. El a plecat şi m-a
lăsat în bezna asta-ntunecoasă. Copiii m-au lăsat şi ei, se ceartă pentru
moştenire. Eu sunt o piedică-ntre ei. Când voi muri va fi mai bine.”

Nedreptatea popii
„Aţi stârnit ceva vâlvă în sat”, ne spune nepoata care dispăruse din
încăpere pentru câteva minute, fără s-o observăm. „Lumea se-ntreabă
ce căutaţi la lelea Demian şi nu la alte persoane, mai cu vază. De altfel
nici măcar părintele nu a menţionat-o în monografia satului, pe care
a tipărit-o recent”. Intervine bătrânica, de data asta lăsând vorbirea în
versuri deoparte: „M-o scos din monografie pentru că nu i-am făcut

236
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

cadou o farfurie de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, de o mare

valoare, pe care mi-o tot cere de la o vreme. Nu m-am supărat pe el.
Cum îi posibil să nu ştie preotul că la numărul 34 este o femeie oarbă,
surdă şi paralizată care nu face niciun rău la nime’?”
Apoi îşi continuă confesiunea: „Sunt ca viermele din rădăcina
hreanului. Aici în casă sunt obişnuită şi, chiar dacă se oferă cineva să mă
transporte, nu ies în sat cu niciun preţ. La oraş, la copii nu mă duc. Acolo
se-mpiedică mai repede oamenii unii de alţii decât aici, la ţară. Eu m-am
împăcat cu viaţa asta şi am şi lăsat un testament, pe care vi-l împărtăşesc:
Eu merg pe drumul luminos. Eu merg şi nu mă mai întorc… Copiii mei,
pe voi vă rog ca să trăiţi în armonie cum eu trăit-am cu-al meu frate. Vă
rog să nu vă duşmăniţi. Viaţa omului e scurtă şi-ar fi păcat s-o irosiţi. Ca
moştenire v-am lăsat gândirea mea dintr-astă viaţă. E scrisă-n versuri şi
în proză. Se afla-ntr-un caiet, pe masă… Şi-aş mai dori: la-nmormântare
să nu purtaţi haine cernite. Destul mi-a fost cernită viaţa până şi-n
ultimele clipe…”

237
SORIN GRECU

Eva Agh

238
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Eva Agh, o supravieţuitoare

a lagărului de la Auschwitz
E greu să nu te simţi tulburat de cutremurătoarea poveste
de viaţă a turdencei Eva Agh, unul dintre puţinii supravieţuitori ai
„Lagărului Morţii” – temutul Auschwitz. Copilă fiind, Eva Agh a
asistat la uciderea mamei sale de către ofiţerii SS pentru simplul fapt că
aceasta a dorit s-o îmbrăţişeze. În cele nouă luni petrecute în lagărul de
exterminare, Eva Agh a ajuns de trei ori la poarta camerei de gazare,
însă de fiecare dată a fost salvată de o forţă divină. L-a văzut pe
Mengele, înfiorătorul Doctor al Morţii, cunoscut pentru experimentele
sale îngrozitoare făcute în lagăr. Mai mult, le-a ascuns de privirile
doctorului sadic pe gemenele clujence Mimi şi Noemi care ar fi fost
destinate unui sfârşit tragic în cazul în care erau descoperite.

Destin blestemat
Urcăm scările de bloc pe întuneric, din cauza unei pene de curent,
spre modestul apartament al turdencei Eva Agh. Este situat în cartierul
Micro III şi strada se numeşte, ciudată similitudine, Amurgului. Pe
coridor mă lovesc de locatari care orbecăie şi ei, asemeni unor lilieci,
spre apartamentele lor – şi umbrele acestora dansează, straniu, pe pereţii
strâmţi şi vetuşti. Ne aflăm în Turda, „oraşul care nu vrea să moară”
– după cum se exprima, plastic, scriitoarea şi jurnalista Dana Deac –
unde penele de curent sunt ceva la ordinea zilei, mult mai dese decât
pe vremea lui Ceauşescu, şi asta datorită reţelei electrice îmbătrânite
din oraş. De altfel, sentimentul oricărui străin de acest loc, nimerit din
întâmplare sau cu vreo treabă în Turda este că a nimerit într-un loc
aproape selenar, acoperit de câteva decenii de o permanentă pojghiţă
de praf de ciment, cu clădiri aflate în semi-paragină şi cu oameni a

239
 SORIN GRECU

căror tristeţe e adânc şi ancestral întipărită pe chipurile lor. Semn că

guvernanţilor dintotdeauna le-a păsat prea puţin de aceşti pământeni
inimoşi, cinstiţi şi direcţi, aşa cum în puţine locuri din ţară am întâlnit.
Eva ne întâmpină încă de pe scări, cerându-şi mereu scuze pentru pana
de curent (care nu va reveni, oricum, până la plecarea noastră) şi ne
pofteşte în apartament. Scoate, numai ea ştie de unde, câteva lumânări,
le aprinde – şi ne priveşte, oarecum cu teamă.
E teama aceea pe care am surprins-o, de-a lungul anilor, la foştii
deţinuţi politici – şi care, încă sub amprenta suferinţelor trăite, se
aşteaptă oricând ca vremurile vechi să revină şi să-i înhaţe din nou în
teribilul mecanism. Exact acelaşi lucru se petrecea şi-n sufletul Evei
Agh, femeie pirpirie, ajunsă acum la vârsta de 82 de ani. Îşi începe, cu
timiditate, relatarea teribilei sale vieţi:
„M-am născut la Oradea, în urma unei relaţii interzise, între un
stăpân şi o servitoare. Dată fiind gravitatea situaţiei, mama mea naturală
m-a băgat în căminul de copii, intenţionând ca, după o perioadă, când
se va reface, să mă ia la ea. N-a apucat, pentru că a murit la scurt timp.
Am fost înfiată, la vârsta de 2 ani, de familia Markus din Aghireş, care
m-a crescut cu dragoste şi care la 14 ani m-a trimis la Cluj, la Liceul
Evreiesc. Abia am făcut patru clase – şi, în anul 1944, la vârsta de 17 ani
am fost strânşi toţi evreii din zonă şi încartiruiţi la Fabrica de Cărămidă
din Cluj. Era şi familia mea printre ei, compusă pe atunci din circa 30
de persoane. De altfel, la eliberarea din lagărele naziste am supravieţuit
Holocaustului doar patru membri ai familiei.”

Auschwitz, Mengele şi amanta acestuia

Îşi continuă, gata să izbucnească în plâns în orice clipă, povestirea:
„Trei săptămâni am fost găzduiţi, în condiţii inumane, la Fabrica de
Cărămidă. Locul fiecărei familii era separat de celălalt prin cearceafuri,
dormeam pe jos şi mâncam conţinutul a ce se fierbea într-o vană. Într-o
zi ne-au îmbarcat în trenuri, cu destinaţia Auschwitz. Eram câte 80-90

240
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

de persoane într-un vagon, într-o îmbulzeală îngrozitoare – şi mulţi

dintre noi şi-au găsit sfârşitul în tren. Printre ei s-a aflat şi bunicul meu,
în vârstă de 99 de ani, care n-a rezistat drumului până la Auschwitz.
În vagon ne călcam în picioare unii pe alţii şi ne făceam treburile pe
noi, ca animalele. Când am ajuns la destinaţie au încărcat cadavrele în
cearceafuri şi ne-au împărţit în două grupe: bărbaţii şi femeile împreună
cu copiii. Atunci l-am văzut pentru ultima oară şi pe tatăl meu adoptiv.
Intram în cel de-al optsprezecelea an de viaţă. Am fost instalaţi în
baraca D 1 şi mi s-a imprimat pe mână, cu fierul înroşit, numărul 744.
Mama, după circa trei-patru săptămâni s-a îmbolnăvit. Au dărâmat-o
condiţiile cumplite din «lagărul morţii», cum era supranumit Auschwitz-
ul. Când a ieşit din infirmerie, s-a întâmplat un eveniment îngrozitor:
văzându-mă, a ieşit din rând şi s-a repezit spre mine, să mă îmbrăţişe-
ze. În secunda următoare viaţa ei era secerată de o rafală de mitralieră.
A fost primul şi cel mai teribil şoc din viaţa mea, pe care n-am să-l
uit niciodată, orice s-ar întâmpla.” Se străduieşte din răsputeri să nu
izbucnească în plâns. Apoi, după un minut – două de tăcere, povesteşte
mai departe: „Tot acolo l-am văzut pe celebrul «Înger al Morţii», dr.
Josep Mengele. Era într-o căutare teribilă de gemeni sau de mame şi
fiice, ca să poată face experienţe pe aceşti oameni. Cine cădea în mâinile
lui se putea considera, de la început, mort. Aveam în baraca noastră
două perechi de gemeni, dintre care una era chiar din Cluj, colege de-ale
mele de liceu, Noemi şi Mimi. Când ne-am dat seama de „hobby-ul”
lui ne-am străduit să le separăm la fiecare apel, astfel încât Mengele
să nu-şi dea seama de asemănarea dintre ele. Aşa le-am salvat fetelor
viaţa. Despre Mengele, ce pot să spun? Avea o amantă de o frumuseţe
rară, ofiţer SS, ea însăşi o adevărată operă de artă. Dar avea şi ea un
«hobby», aproape la fel de bolnav. Avea o pasiune mare pentru femei”.
Şi aici Eva se opreşte puţin, ruşinată şi nu mai vrea să continue. O incit,
dar nu vrea să dezvolte subiectul. Îmi spune să nu scriu acest lucru,
fiindcă s-ar putea să aibă probleme. Ce probleme după aproape 65 de

241
 SORIN GRECU

ani, o întreb eu. Păi, cu poloneza Katy, prietena SS-istei. Nu mă las şi,
până la urmă, o conving pe Eva să ne relateze şi acest episod. Povesteşte
cu greu, sunt nevoit să-i smulg cuvintele cu cleştele: „Prietena asta a lui
Mengele, cum vă spuneam, o blondă cum n-am mai văzut vreodată, era
îndrăgostită lulea de o deţinută ca şi noi, o poloneză brunetă, focoasă,
pe nume Katy. Se afla în baraca B 1, exact lângă cea a noastră. Femeia a
refuzat ce-a refuzat avansurile SS-istei, dar până la urmă i-a cedat. Noi,
mai multe fete din baracă, obişnuiam să pândim partidele lor de amor,
după ce desprindeam bucăţi din podeaua etajului superior şi ne uitam
prin crăpături, chiar de deasupra. Făceau dragoste după ce SS-ista, care
nu putea să facă acest lucru în odăile ofiţerilor, evacua întreaga baracă
şi rămânea singură cu poloneza. Sincer să fiu, o înţeleg şi n-o condamn
deloc pe Katy. Pur şi simplu, n-avea de ales. Unde mai pui că nemţoaica
o trata ca pe o regină şi îi aducea permanent sacoşe cu mâncare. De
altfel, într-un lagăr precum Auschwitz te agăţi şi de-un fir de pai – numai
ca să supravieţuieşti.”

De trei ori la poarta crematoriului

Eva mă priveşte cu o notă de reproş pentru că am obligat-o
oarecum să-mi povestească acest capitol. Trece apoi mai departe şi
îşi continuă tulburătoarea relatare: „De trei ori am fost adusă în faţa
crematoriului, gata să fiu gazată, dar, de fiecare dată Dumnezeu m-a
salvat. Prima dată încă mai trăia mama mea. Într-o zi ne-au încolonat
pe cei tineri, zicându-ne că ne duc la muncă, dar ne-am trezit toţi în
faţa crematoriului. Ne-am îngrozit când am văzut fumul cum ieşea
pe horn şi simţeam mirosul acela inconfundabil, de carne arsă de om.
În ultima clipă însă a venit alt ordin şi am fost întorşi la barăci. La
scut timp, situaţia s-a repetat la indigo. Iar a treia oară, chiar cu câteva
clipe înainte să intrăm în camera de gazare, când a venit, din nou, un
ordin să fim mutaţi la un alt lagăr, Lenzing –Ebinzee, am considerat că
aceasta a fost, practic, salvarea noastră, după două luni şi jumătate de

242
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Auschwitz. În noul lagăr a fost cu mult mai uşor. Lucram la o fabrică

de proiectile, unde confecţionam vată sticlată. Regimul era mult mai
blând şi mâncarea – comestibilă. Ba mai mult, primeam carne de două
ori pe săptămână. După nouă luni de şedere acolo am avut şansa să se
termine războiul, astfel că ne-au eliberat americanii. Însă nu înainte de
o peripeţie care ne putea costa viaţa. Lucram în trei ture şi se obişnuia
ca întotdeauna echipa care urma să intre la lucru să-i aducă mâncarea
celeilalte. Într-o zi, schimbul a întârziat câteva ore – şi eram cu toţii
neliniştiţi, să vedem ce s-a întâmplat. Când, deodată, au apărut şi fetele
din schimb – însă însoţite de soldaţii americani, eliberatori. Atunci am
mâncat, pentru prima oară, conserve americane – pentru că nemţii,
înainte de a fugi care încotro, au otrăvit toată mâncarea. Din fericire,
americanii s-au prins de asta şi le-au zădărnicit planul. Aşa am fost
salvată de două ori, într-o singură zi: o dată de la moarte prin otrăvire
şi o dată din lagăr. Dar nu pot să nu menţionez că în lagărul de la
Auschwitz am întâlnit şi un neamţ cu suflet, care m-a ajutat, pot spune,
enorm. Avea şi el o fiică de vârsta mea şi de fiecare dată când intra în
tură îmi aducea câte ceva de mâncare: ba un măr, ba un sandwich, şi
de multe ori mă lăsa să fur de la bucătărie varză, cartofi sau morcovi.
Aceste alimente au însemnat enorm pentru mine, fiindcă reprezentau
exact vitaminele care-mi trebuiau ca să pot supravieţui. După eliberare
m-am întors la Cluj, unde am locuit la un văr de-al lui tata, pe nume
Iosif Leb, care între timp a emigrat în Israel.”

Viaţa după eliberare

Continua Eva Agh: „După două luni de stat la Cluj l-am cunoscut
pe primul meu soţ, de la care am primit numele de Rubin. Ne-am
cunoscut în septembrie şi-n noiembrie ne-am şi luat. Cu el l-am avut şi
pe băiatul nostru, care acum are 62 de ani şi este stabilit în Baltimore,
S.U.A., din anul 1965. A fost comerciant şi acum e angajat civil în cadrul
poliţiei din Maryland. De la el am şi cei doi nepoţi ai mei, de 34 şi 5

243
 SORIN GRECU

ani, fata Laura şi băiatul David, cel de-al doilea copil făcut cu a doua
soţie, o româncă din Aiud. Îl tot aştept să vină la Turda. A promis anul
trecut că va veni la mine – dar mi-a comunicat, în ultima clipă că nu-şi
poate face liber de la serviciu. Recent mi-a promis că în acest an va veni
şi va sta mai mult cu mine. Să sperăm că aşa va fi. În rest, am lucrat
ca funcţionară la Bistriţa, până la divorţ, iar după aceea m-am mutat
la Turda. Aici l-am cunoscut pe Agh Ludovic, cu care am trăit până la
moartea lui, care s-a petrecut în 1986, după o căsătorie de 22 de ani.
Am avut, ca să zic aşa, de-a lungul vieţii, patru nume: Markus – numele
din perioada de la Auschwitz, Lebovics – după mama naturală, Rubin
– după prima căsătorie şi Agh – după cea de-a doua. La 82 de ani, ce
pot să mai spun? După 28 de ani de serviciu, am o pensie de 860 de lei
de la stat şi încă 96 de lei de la prevederile sociale, prin HCM 118 din
anul 2000. Totodată mai primesc trimestrial de la statul german, drept
compensaţie câte 350 – 400 de euro. În rest, viaţa mea a fost aşa cum
v-am descris-o. Nici mai frumoasă, nici mai urâtă. Aici, la Turda, nu mai
sunt evrei. La ultimul recensământ mai erau doar 24 de evrei în Turda,
după ce, în anul 1941, erau peste 2200. Mă mai întâlneam cu o doamnă
cu care am fost la Auschwitz, Viorica, dar femeia e bolnavă şi nu poate
ieşi din casă. Eu, la rândul meu, mă mişc destul de greu şi n-am cum să
ajung la ea, pentru că fac insulină de două ori pe zi. În rest, trăiesc din
puţinele amintiri frumoase pe care le-am avut şi din viitorul pe care îl
visez alături de fiul şi nepoţii mei din America.”

244
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

„Ultimii Krupp”

Maria Voinoiu

La 86 de ani, cea care susţine că este singurul descendent

din România al familiei Krupp a fost «deportată» de nişte escroci
într-o colibă dintr-un sat din judeţul Cluj, totul după ce răuvoitorii
au sechestrat-o şi i-au luat apartamentul din oraş. Şi, deşi aceştia au
înfundat până la urmă puşcăria pentru fapta lor, femeia nu a mai fost
niciodată despăgubită.

245
 SORIN GRECU

Intrăm în localitatea Dretea, aparţinătoare comunei clujene

Mănăstireni, aflată la o distanţă de aproximativ 45 km de Cluj-Napoca.
O căutăm pe Maria Voinoiu şi suntem îndrumaţi să o căutăm într-o
casă veche, minusculă, aflată lângă biserică. Ne primeşte cu bucurie.
În ciuda vârstei sale înaintate, 86 de ani, păstrează încă un aer
nobiliar, deşi locuieşte într-o încăpere de doi pe doi metri, care miroase
insuportabil. Susţine că ea şi fiul ei, Alexandru, sunt ultimii descendenţi
din România ai baronilor Krupp, regii oţelului din perioada celor două
războaie mondiale, care au întreţinut ani de zile „maşina de război”
germană.
„Tatăl meu, Adalbert, care a murit în anul 1960, era fiul lui Krupp
Etelka, descendentă dintr-o parte a familiei rămase în Europa. Cealaltă
se mutase în Africa de Sud, unde avea mai multe mine de diamante.
Bunicul meu, soţul lui Etelka, deţinea o mină de aur în Baia Sprie, iar
tata, prin 1944-1945, când se pregăteau ruşii să pună mâna pe România,
şi-a ars toate actele care-i arătau originea, de frică să nu-l trimită ruşii
într-un lagăr din Siberia sau să-l execute. Mai păstram patru şervete
albe, din pânză, cu blazonul familiei, cea mai mare valoare care ne-a
rămas la ora actuală”, povesteşte femeia.
Intră pentru câteva secunde în casă şi se întoarce, mândră, cu patru
şervete, toate cu un blazon inscripţionat pe ele. Insist să rămânem pe cerdac,
fiindcă în casă nu putem intra, din cauza mirosului de igrasie combinat cu
cel de mâncare. O studiez din nou pe Maria Voinoiu. Femeia e îmbrăcată,
practic, în zdrenţe. Vine lângă noi şi fiul ei, Alexandru, cel cu care împarte
acum încăperea strâmtă, şi care n-a fost la curent nicio clipă, în urmă cu
patru ani, de capcana pe care escrocii i-o întinseseră mamei lui.

Răpită, sechestrată, „deportată”

Femeia se aşază într-un final pe un scăunel din prispă şi începe
să-şi relateze trista poveste: „Am locuit în Cluj, pe strada Bucegi nr.
9, apartamentul 26, la etajul V. Fusesem operată la picioare şi nu mai

246
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

puteam urca şi coborî scările, aşa că am anunţat pe unde am putut că

vreau să-mi schimb apartamentul cu altul, aflat la parter. Am fost repede
căutată de trei persoane, care mi-au promis că îmi arată apartamentul
dorit de mine. Şi m-au dus cu un taximetru pe strada Kovari nr. 1 A, o
casă particulară, care mi-a plăcut. În altă zi, aceiaşi indivizi au venit la
mine acasă şi m-au convins să ies din nou cu ei. Dar de data asta m-au
dus într-un hotel de lângă Gara Cluj, unde m-au sechestrat timp de 24
de ore”. Mai spune că a fost supusă la nenumărate presiuni pentru a le
ceda apartamentul, după care a fost transportată direct la Dretea, la 45
kilometri de Cluj, fără ca măcar fiul să ştie unde se află.
Băiatul a căutat-o o jumătate de an până s-o găsească, iar când a
dat de ea, era deja prea târziu: casa aparţinea de-acum escrocilor, care
o forţaseră pe bătrână să semneze un act de vânzare-cumpărare. După
un proces lung, escrocii au fost trimişi după gratii. Totodată justiţia i-a
obligat pe aceştia, în 2005, la plata a 800 milioane de lei, însă făptaşii nu
au avut banii necesari pentru a-i despăgubi. Aşa că femeia şi băiatul ei
au rămas definitiv fără apartamentul din Cluj. Îşi duc acum traiul într-un
provizorat absolut, la Dretea, incapabili să mai facă ceva.

Reacţia sătenilor
Intră în curte o vecină, care ne imploră, de parcă am fi vreo instanţă
capabilă să-i ajute material pe cei doi: „Dacă aţi putea să le deschideţi
un cont sau măcar să-i obţineţi băiatului o pensie, că a muncit şi el, ani
de-a rândul. Aici trăiesc mai mult din mila noastră, pentru că sunt de la
oraş şi nu se adaptează nicicum condiţiilor de la ţară. Ar fi extraordinar
dacă s-ar găsi cineva s-o ducă pe femeie într-un azil, să locuiască şi ea în
condiţii omeneşti, că aşa nu ştim cât o mai duce. Ni se rupe inima, pur
şi simplu, de mila ei şi a băiatului.”
Revine, cu hotărâre, Maria: „Nu mi-a fost atât de greu nici în
timpul războiului, după ce nemţii mi-au pus puşca în dreptul inimii
şi m-au ameninţat că mă omoară. Atunci am dus, în lagărul de la Dej,

247
 SORIN GRECU

mâncare unor prieteni evrei, familia Bernard. La ei lucrase cumnatul

meu şi ne-am gândit, eu şi cu bunica, să-i ajutam cu nişte mâncare. Însă
gestul nostru era să ne coste scump de tot, chiar viaţa, şi am avut noroc
mult că am scăpat. Acum nici nu mai ştiu ce să fac. În orice caz, îmi
doresc înapoi locuinţa din Cluj, care mi-a fost luată după ce-am fost
înşelată, răpită şi sechestrată. Autorităţile spun că escrocii şi-au ispăşit
pedeapsa, însă noi, după cum vedeţi, am rămas fără nimic”.

248
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Victor, eroul cerşetor al revoluţiei de la Cluj

Victor Ionel Nicolae

Victor Ionel Nicolae este de profesie medic şi suferă de schizofrenie,

în fază avansată. Cunoscuţii săi spun că boala i s-a agravat după ce, în
21 decembrie 1989, în Piaţa Unirii gloanţele trase de către forţele de
represiune au trecut la doar câţiva milimetri de el. Fotografiile cu Victor
ridicându-şi puloverul şi oferindu-se drept ţintă au făcut înconjurul lumii,
graţie lui Răzvan Rotta care le-a publicat în Paris Match. Însă, ca un
cumplit blestem, el nu beneficiază nici la această oră de pensie de luptător
în revoluţie, iar starea sănătăţii sale se degradează în ritm galopant. Mai
mult, în loc să facă ceva pentru Victor, autorităţile îl amendează aproape
săptămânal pentru… cerşetorie.

249
 SORIN GRECU

Victor, fost dandy al Clujului

Foarte multă lume îşi aminteşte cum arăta Victor în urmă cu mai
bine de douăzeci de ani: extrem de elegant şi mereu în compania unei
femei superbe. Student medicinist, îşi câştiga existenţa în special din
comerţul cu cafea sau jeanşi, lucru interzis în acea vreme, fără să-i pese de
miliţie şi de eternii „şoptitori.” Putea fi văzut în special în zona căminelor
studenţeşti şi în crâşmele din centrul Clujului, unde îi uimea pe cei care-l
vedeau cât de rapid şi cu câtă dezinvoltură „spărgea” banii.
„Bobică” este porecla unui cunoscut personaj al oraşului, care-l
cunoaşte de mult timp pe Victor. El are propria versiune despre
momentul când acesta şi-a pierdut minţile: „Avea pe atunci o prietenă
de o asemenea frumuseţe, încât toată lumea întorcea capul după ea. Se
pare că la un moment dat l-a părăsit pe Victor, iar şocul resimţit de el a
fost atât de puternic încât şi-a pierdut, pur şi simplu, minţile. De atunci,
omul odinioară elegant, s-a transformat în totalitate şi în scurt timp:
hainele lui au ajuns zdrenţe”.
Maya Rotaru este pictoriţă, scriitoare şi psihoterapeut. Aceasta,
impresionată de cruntul destin al lui Victor, a făcut pentru el o adevărată
obsesie şi şi-a propus să-l salveze cu orice preţ. Începe Maya: „Îl ştiu
pe Vic din perioada când era încă lucid. Frecventam aceleaşi medii,
sora mea fiind din aceeaşi generaţie cu el. Îl vedeam în special la fostul
«Croco», unde îşi bea întotdeauna cafeaua. De o eleganţă izbitoare,
extrem de inteligent, scria poezii splendide, pe care le citea colegilor şi
prietenilor. Apoi, brusc, omul a înnebunit şi nu s-a mai putut vorbi cu
el. Ani de zile l-am pierdut din vedere, pentru ca, într-o zi, de Paştele
Catolic, să-l întâlnesc în parc. Ce m-a impresionat la el a fost faptul că,
deşi era îmbrăcat ponosit, hainele sale erau curate şi avea o floare la
rever. Am vrut să-l evit, dar mi-a făcut un semn să mă aşez lângă el, pe
bancă. În acele clipe de luciditate, Vic mi-a povestit minute în şir despre
credinţa lui, iar cu fiecare vorbă pe care o rostea mi se făcea tot mai tare
dor de semnul Sfintei Cruci. L-am ascultat cu răbdare, fiindcă meseria
mea de psihoterapeut m-a învăţat acest lucru. Asistam de fapt la un
250
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

recital fascinant, fără rezonanţe negative. Am ieşit atunci din parcul

municipal cu opinia fermă că am întâlnit un om de o rară spiritualitate,
lovit însă de un destin necruţător, pentru că a ajuns să nu-şi mai poată
exersa meseria de medic.”

Abonat la amenzi pentru cerşetorie

Atunci, în discuţia avută cu Victor, Maya a mai aflat despre el,
oripilată, că bărbatul are de plătit o mulţime amenzi pentru cerşetorie.
„Printre procesele verbale cu amenzi, la un moment dat am zărit mai
multe poze dintr-un număr din Paris Match, din ianuarie 1990, în care
Victor apărea în primul rând al manifestanţilor revoluţiei de la Cluj,
alături de Călin Nemeş, Lucian Matiş şi de alţi cinci-şase inşi”, adaugă
ea. Continuă Maya Rotaru: „Mi-a mărturisit acest lucru cu simplitate, de
parcă n-ar fi avut niciun merit în revoluţie şi totul s-a petrecut în mod
firesc, natural.” Acest lucru a determinat-o pe Maya să înceapă demersurile
pentru a-i procura lui Vic o pensie de luptător în revoluţie. L-a contactat
pe Aurel Coltor, preşedintele „Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei de
la Cluj”, însă n-a reuşit să obţină nimic, doar promisiunea că Victor va
fi înscris pe o listă, alături de alţi 16 luptători şi răniţi ai revoluţiei. Maya
Rotaru nu s-a oprit aici şi a ajuns şi la Emil Boc, pe atunci primar al
Clujului. N-a reuşit nici măcar anularea amenzilor pentru Vic, însă Maya
s-a ales cu promisiunea de la primarul de atunci că va face rost de niscai
sponsorizări pentru el. Boc a plecat între timp la Bucureşti – astfel că
nu s-a mai finalizat nimic… Îmi spune, cu năduf, Maya: „La ora aceasta
Victor continuă să trăiască dintr-un milion de lei vechi, ajutor social de la
stat şi a părăsit oraşul pentru Rediu, un sătuc aflat la 25 de kilometri de
Cluj. Nici chiar Mircea Dinescu n-a promis să facă ceva pentru Vic, deşi
l-am abordat în urmă cu circa două luni, când a participat la expoziţia de
gastronomie şi cultură de la Muzeul de Artă. Însă un lucru mă obsedează
şi acum: indiferent că era atins sau nu de nebunie, gestul lui Vic de a se
oferi gloanţelor e un gest cu adevărat eroic şi omul merită recompensat,

251
 SORIN GRECU

mai ales că avem atâţia aşa-zişi luptători în revoluţie care n-au făcut
nimic şi primesc de la stat pensii grase.”

„Spovedania” lui Victor

Îi propun Mayei să pornim către Rediu, la Victor, lucru pe care
îl acceptă imediat. Urcăm în maşină. Ajungem la crâşma din centrul
satului şi suntem întâmpinaţi chiar de către omul nostru. E treaz-trezuţ,
spălat, bărbierit şi îmbrăcat destul de îngrijit, semn că se află într-o
fază ceva mai bună a existenţei sale. Aflăm că mai câştigă un leu-doi
şi de la săteni, pentru care efectuează diverse munci, în gospodăriile
lor. Apoi Victor ne invită la el acasă. Ajungem în curte şi ne roagă
să-l aşteptăm câteva minute. Se apucă să despice lemne cu un topor,
ca un adevărat tăietor de lemne. Aduce apoi aşchiile şi face focul în
încăpere. Ne explică: „Casa asta e tot ce mi-a rămas de la mama, care
a murit în anul 2000. Prin 1998 eram încă la Cluj, când maică-mea
mi-a spus că o societate non-guvernamentală e dispusă să ne ajute cu
produse, pentru că eu, după ce m-am îmbolnăvit, n-am mai putut să
lucrez decât ca necalificat. La început m-am bucurat, că uite, se mai
ocupă cineva şi de noi – dar i-am transmis mamei şi fratelui meu
să fie vigilenţi, că s-ar putea să fie nişte escroci. Însă într-o zi, când
m-am întors după o internare la Psihiatrie, am constatat că erau deja
făcute actele de vânzare-cumpărare către fundaţie. I-am dat pe ăia în
judecată, a urmat un proces, dar n-am putut recupera decât o parte din
bani, fiindcă cel căruia i-au vândut escrocii apartamentul era de bună
credinţă. Aşa, cu ultimii bani, mama a cumpărat căsuţa asta şi-am ajuns
aici, la ţară.” Privim mobilierul sărăcăcios din încăpere, „tapetat” cu mai
multe procese-verbale de la poliţie. Într-un dulap de bucătărie, printre
vase nespălate şi zeci de caiete şcolăreşti în care se află „romanele”
lui Victor, zăresc şi cartea Mayei, Psihoduh – Jurnalul unei incomode, în
care apare, într-un capitol întreg, Victor. Norocul nostru este că omul e
într-o formă excelentă şi gata să ne povestească viaţa lui. Aşa că nu stăm
prea mult pe tânjală şi-l incităm să-şi înceapă relatarea.

252
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

După „exilul” dobrogean, din nou acasă

Ne spune, zâmbind amar, că unul dintre evenimentele pe care
le-a trăit din plin şi l-a costat cam mult a fost revoluţia din 21 decembrie
1989, de la Cluj. Însă antecedente anticomuniste avea din studenţie,
când i s-au organizat două provocări, la care n-a răspuns. Nu vrea să
detalieze subiectul, ne lasă în ceaţă. Adaugă apoi că au urmat alte şicane
şi provocări, prin 1983, când era „exilat” la Constanţa ca medic stagiar.
Însă din nou nu le-a băgat în seamă, chiar dacă pentru asta putea fi
condamnat la pedeapsa capitală. Îmi relatează apoi un alt capitol din
viaţa sa: „După absolvirea facultăţii, am avut o revelaţie: vedeam parcă
aievea cum dispare comunismul, dus de un val care s-a pornit din
vechea Uniune Sovietică şi se reverberează în toate ţările Pactului de la
Varşovia. Atunci mi-am zis că trebuie să fac şi eu ceva pentru ca visul
– sau, cum să spun, revelaţia mea – să se împlinească.” Iar momentul,
crede el, a fost pe 21 decembrie 1989, când se întorsese acasă, la Cluj.
Tocmai se afla în plină „grevă” pentru că fusese repartizat, după un an
şi jumătate petrecut la Constanţa, în îndepărtata Moldovă. Continuă
Victor relatarea sa: „Aveam întâlnire cu nişte prieteni, să vedem ce
putem face şi noi, aici la Cluj, măcar să spargem vitrinele de la Librăria
«Universităţii» şi să distrugem operele «prea iubitului conducător».
Planul nostru n-a putut fi urmat pentru că amicii mei nu s-au prezentat
la întâlnire. Aşa că m-am dus la Cinematograful «Arta» unde am vizionat
un film intitulat «Duelul lui Puşkin». După aceea, am intrat la Biserica
Romano-Catolică «Sfânta Treime» unde am făcut o rugăciune. Imediat
după aceea m-am îndreptat spre Cazino, să beau o bere. Însă pe drum
m-am întâlnit cu jurnalistul Lucian Ştefănescu, care mi-a spus că în
Piaţa Unirii se desfăşoară un miting spontan de protest la adresa lui
Ceauşescu. M-am bucurat şi m-am dus şi eu repede acolo”.

„Am scăpat făcând pe mortul…”

Ajuns în centrul Clujului, Victor vede trupele alergând în formaţie
către Continental şi face un gest de renunţare, având presentimentul că

253
 SORIN GRECU

militarii nu vor ezita nicio secundă să tragă. Le-a şi strigat oamenilor

aflaţi în prejmă să se îndepărteze, fiindcă se va deschide focul. Însă îl
vede pe Călin Nemeş cum se întoarce în intersecţie, alături de Lucian
Matiş şi ceilalţi. Aşa că face şi el la fel. Relatează mai departe Vic: „Am
revenit, dezbrăcându-mă, în mers, de palton şi jerseu. Gest firesc pentru
acel moment, nu? Pentru că, oricum, dacă nu aveam şi noi mitraliere
ce puteam face decât să ne dezbrăcăm de paltoane? Şi-apoi am încercat
să le explic militarilor că nu suntem huligani, cum îi făcea Ceauşescu
pe protestatarii de la Timişoara, că eu, de pildă, sunt medic. Călin era
chiar lângă mine, vorbea chiar cu căpitanul şi i-am spus în şoaptă să nu se
apropie prea tare de el. Dar nu ştiu ce-a făcut Călin, ce-a vrut să-i explice
că brusc au început ăia să tragă. Cădeau toţi pe lângă mine şi atunci m-am
lăsat şi eu la pământ, pe burtă. Din fericire nu eram atins de gloanţe, dar
eram plin de sângele celor împuşcaţi lângă mine. În orice caz, am stat aşa
preţ de câteva minute, la pământ, făcând pe mortul. La un moment dat
cineva m-a întrebat: «Victore, şi pe tine te-au omorât?» I-am răspuns, fără
să-l văd: «Treci mai departe şi lasă-mă să fac pe mortul…» Nu doream
să mă las arestat, doream cu orice preţ să continui lupta. Până la urmă
am reuşit să mă târăsc de-a buşilea până la fosta Agenţie de Voiaj, iar
de acolo la gangul unde sunt şi acum afişate filmele săptămânii. Aşa am
reuşit să scap …”

Etern cerşetor
Victor povesteşte cum s-a străduit ani la rând după aceea să fie
atestat ca luptător în revoluţie, însă totul a fost zadarnic: „Prin 2004
am mai avut o tentativă şi am scris la preşedinţie descriind situaţia mea.
Mi-a răspuns relativ repede secretarul instituţiei, care mi-a promis că
foarte curând o fundaţie se va ocupa de mine. Însă totul a rămas în
coadă de peşte…”
Intervine în discuţie Maya Rotaru: „Nu ştiu ce-aş mai putea face
pentru acest om. Mi-am asumat acest personaj real în carte şi mi-l asum
şi-n viaţă. Sunt bună prietenă cu fostul baschetbalist Ghiţă Mureşan

254
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

şi cu actorul de la Hollywoood, Billy Cristal. Vreau să-i determin să

producă un film despre viaţa lui Vic, ei sau prietenii lor – fiindcă omul
acesta merită. Am şi-o verişoară la Haga. Nu ştiu, mă voi duce acolo
la Tribunalul Internaţional, şi-o să stau pe banii mei cât va fi nevoie, ca
să pun pe tapet cazul lui. Vic este un sfânt. Vic nu acuză pe nimeni, nu
vorbeşte de rău pe cei care au beneficiat de pensii de revoluţionar – şi
tocmai el, care poate dovedi acest lucru, nu se bucură de pensia pe
care o merită. Singura lui şansă este să se aprobe în Parlament lărgirea
listei pe care a fost trecut şi Vic. Eu cred că pentru noi toţi – cei mulţi,
care n-am avut curajul lui – Vic este un model. Un model de iubire, de
iertare, de receptare, de Înviere, de Mântuire, de ce vrem…”

255
SORIN GRECU

Vasile Nussbaum

256
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

Povestea ultimilor evrei ai Clujului

Vasile Nussbaum, 81 de ani, supravieţuitor al lagărelor de la
Auschwitz şi Buchenwald: „Am trăit aceste orori la vârsta de 15 ani.
Părinţii mi-au fost trimişi, imediat după sosire, la moarte prin gazare,
iar de la fratele meu am primit următorul bileţel, udat de lacrimi şi scris
chiar înainte de a fi dus la crematoriu: «Dragul meu, ştii că eu am să
merg într-un loc foarte bun, unde n-am să mai flămânzesc şi n-o să-mi
mai fie sete. Ai grijă să nu-i întristezi pe părinţi. Îţi doresc o viaţă
lungă şi sănătate.»”

Păşesc în sediul Comunităţii Evreilor din municipiul Cluj-Napoca

unde-l caut pe Rozsa Emeric, preşedintele interimar al comunităţii.
Omul e extrem de ocupat şi, după ce e anunţat de prezenţa mea, îmi
transmite că mă va primi peste câteva minute. Până atunci intru în vorbă
cu personalul auxiliar, compus în exclusivitate din femei trecute binişor
de 70 de ani. Pentru ele, ca de altfel pentru toţi membrii comunităţii,
subiectul Holocaustului este un subiect dureros, de aceea devin extrem
de rezervate când, fără să le pregătesc în prealabil, aduc vorba despre
acest moment. Brusc, asemeni unui elev prins cu o şotie, trăiesc senzaţia
că aş fi comis chiar o impietate. O doamnă, care completează nişte
facturi îmi spune, în treacăt, nedezlipindu-şi ochii de pe hârtii, că a
stat o bună perioadă în ghetoul din Budapesta. Însă când îi cer mai
multe amănunte se scuză că nu are timp să povestească pentru că are
„încheiere” de lună. O alta, în schimb, îmi programează instantaneu,
prin telefon, întâlnirea cu câţiva supravieţuitori ai Holocaustului. Ba,
mai mult, mi-l prezintă pe soţul ei, Toma Mendel, un bărbat în vârstă
de 80 de ani, care a trăit experienţa lagărelor de exterminare de la
Auschwitz, Dachau şi Kauferling. Acesta îmi spune, de la bun început,

257
 SORIN GRECU

că, în ciuda faptului că lucrează la o carte autobiografică şi doreşte să-şi

păstreze unele istorii, îmi va relata în premieră câteva din evenimentele
care i-au marcat definitiv viaţa. Aşa că, până intru în biroul preşedintelui
comunităţii, savurez până la ultimul cuvinţel pe care Toma Mendel îl
rosteşte. Îmi spune, pentru început, că a fost ridicat din oraşul natal,
Reghin, în 1941, împreună cu tatăl şi mama lui şi transportaţi cu toţii la
Auschwitz, sora sa fiind la acea oră la Budapesta, la studii. Ceea ce nu
înseamnă ca Ioana nu a împărtăşit destinul tragic al părinţilor. De mamă
şi tată, Mendel a fost despărţit brutal, pentru totdeauna, imediat după
sosirea familiei în lagărul de exterminare. Despre Ioana, sora lui, îmi
povesteşte – reţinându-şi cu mare greutate lacrimile, chiar şi acum, la 70
de ani de la evenimente – că a fost dusă pe jos, de la Budapesta, în 1941,
până în Germania, unde trebuia să presteze munci grele, asemenea
celorlalte deţinute evreice. Continuă acesta: „Ea a ajuns în Nord-Vestul
Germaniei, n-a stat prea mult acolo, după care a fost transportată în
Sud, în apropiere de graniţa cu Cehoslovacia, la o fabrică de avioane. A
fost executată în 15 aprilie 1945, pentru că în marşul acela prelungit îi
degeraseră picioarele şi, odată cu venirea primăverii, rănile începuseră
să se „desfacă”, astfel că tânăra nu mai putea umbla. Atunci, ştiind deja
că războiul nu avea un curs favorabil pentru ei, ca să-şi şteargă urmele
atrocităţilor, nemţii au hotărât să le ducă pe toate deţinutele în Alpi,
unde urma să le execute. Ioana, pentru că n-a putut ajunge până acolo,
a fost împuşcată pe drum. Din celelalte o mie de colege de-ale ei, şapte
sute au murit şi ele. Am aflat aceste lucruri după război, pentru că timp
de cinci ani i-am căutat mormântul. I l-am găsit în Austria, era unul
colectiv.”

Destine „la indigo”

Sunt invitat în biroul preşedintelui Comunităţii Evreilor din Cluj-
Napoca, Rozsa Emeric, aşa că-mi iau rămas bun de la Toma Mendel,
profund marcat în continuare de povestea lui. În deschiderea discuţiei

258
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

noastre, Rozsa îmi prezintă un scurt istoric al evreilor din Cluj. Începe
acesta: „Înaintea Holocaustului, în oraş şi împrejurimi trăiau circa 16-
17.000 de evrei. La întoarcerea din lagărele de exterminare am rămas
circa 2.500 de clujeni şi 1.500 de supravieţuitori care nu erau din Cluj
– dar care, practic, s-au stabilit aici. Între 1945-1948 şi în anii următori,
datorită facilităţilor care s-au ivit din partea statului român, mulţi dintre
ei au emigrat în Israel, astfel că, la această oră în zonă mai suntem
aproximativ 400 de evrei. De exemplu, din cele câteva sute de persoane
născute după 1945, din familiile supravieţuitorilor foarte multe s-au
căsătorit cu români sau maghiari, abandonând tradiţiile noastre. Eu,
de pildă, am împlinit vârsta de 85 de ani, dar avem câţiva membri în
vârstă de 90 şi alţi doi-trei de aproximativ 95-96. Iar restul, în marea
lor majoritate sunt oameni în vârstă.” Destinul său este copiat parcă la
indigo după cel al multor membri ai comunităţii sale. Născut la Oradea,
„depus” în ghetou-ul din localitate, după care a fost urcat împreună cu
familia într-un vagon de marfă spre lagărul din Kosice, iar apoi spre
Auschwitz-Birkenau. Povesteşte cu mare greutate, din cauza emoţiei
care-l gâtuie: „Acolo ne-au descărcat, ca pe animale, după ce-am călătorit
închişi cu lacătul, fără mâncare şi apă. Am avut trei surori şi un frate.
Una din ele, împreună cu ginerele meu, a reuşit să fugă din ghetoul
din Oradea, ajutaţi de un avocat român, astfel că au ajuns cu bine la
Bucureşti. Din anul 1942 îl duseseră şi pe fratele meu pe Frontul de
Est, într-un detaşament de muncă, al armatei maghiare – dar a reuşit să
fugă din rândurile lor când s-a produs retragerea de la «cotul» Donului.
Acesta a parcurs 2.000 de kilometri pe jos până la Oradea, de unde
a reuşit apoi să fugă în Israel.” Îmi spune că în momentul sosirii la
Auschwitz n-a avut nici măcar timp să-şi ia rămas bun de la mama sa,
era o nebunie de reflectoare şi paznicii însoţiţi de câini i-au împărţit
în coloane de câte cinci persoane. A urmat selecţia făcută de aşa-zişi
medici, care l-au trimis pe el – la muncă, iar pe tatăl lui şi restul familiei
– direct în camera de gazare. „Tata avea 62 de ani şi trecuse prin bătăi
mari, pentru că nemţii au vrut să pună mâna pe aurul pe care credeau

259
 SORIN GRECU

că-l ascunde, îl chinuiseră groaznic, avea nenumărate răni în talpă, aşa

că n-a avut nicio şansă”, continuă Rozsa. Înainte de a ajunge în lagăre
– îşi aminteşte preşedintele Comunităţii Evreilor din Cluj – autorităţile
maghiare din Nord-Vestul Ardealului le spuseseră, la nesfârşit, aceleaşi
braşoave semenilor săi: că o să muncească, iar familiile îi vor aştepta
noaptea la barăci, cu mâncare.
Despre una dintre surorile sale, moartă la Auschwitz, Rozsa a aflat
(culmea, 20 de ani mai târziu, pe când se afla într-o excursie în Israel)
că aceasta îşi oficiase logodna cu iubitul său, chiar în ajunul morţii,
în vagonul care-o ducea împreună cu zeci de persoane spre lagăr. Nu
se ştie prin ce întâmplare toţi cei aflaţi în acel vagon n-au mai apărut
niciodată în rândul deţinuţilor, fiind probabil trimişi direct la camera de
gazare, fără a mai trece pe la „sortare”. Despre cealaltă soră a sa, mai
mică decât el cu patru ani, Rozsa ştie precis că a fost trimisă într-un
lagăr de muncă, la Marea Baltică, iar cu câteva zile înainte de venirea
americanilor a fost executată de germani, alături de toţi cei aflaţi în
baracă, întrucât se îmbolnăviseră de tifos exantematic.

Avatarurile unei orfane

Părăsesc sediul şi mă îndrept spre Cantina Rituală Evreiască,
situată pe strada Paris, ca să mai întâlnesc persoane care au supravieţuit
lagărelor naziste. Ajuns acolo, administratorul cantinei, Ioan Ciupe îmi
explică faptul că aici iau masa, zilnic, aproximativ patruzeci de membri
ai comunităţii, dar şi oameni care vin aici doar ocazional, accesul fiind
neîngrădit. Continuă el: „Aici mâncările sunt foarte speciale, pentru
că folosim carnea de vită numai după ce a fost tăiată până la coasta
numărul cinci, iar sacrificarea animalelor se face la un abator din
Oradea, specializat, sub supravegherea unui rabin venit din Israel. La
fel procedăm şi cu carnea de pui, este un adevărat proces religios de
sacrificare a animalelor şi chiar şi vinul sau coniacul care se servesc
la masă de sărbători este fabricat cu avizul rabinului. De asemenea,

260
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

personalul care pregăteşte mâncărurile e instruit ca acestea să fie

«koshere» (curate) şi nu se foloseşte decât margarină sau vegeta aduse
special din Israel, binecuvântate de mai marii ordinului”. O bucătăreasă
adaugă că nu se foloseşte la gătit grăsimea sau laptele – iar mâncărurile
sunt bazate pe carne de peşte, pui şi vită…
La una dintre mese o zăresc pe profesoara pensionară Szekely
Sara. Are 71 de ani şi despre ea mi se spune că a suferit în tinereţe
pe urma războiului, fiind urmaş al deportaţilor în lagăr. A trăit într-un
orfelinat evreiesc din Budapesta, iar în momentul când au intrat nemţii
în oraş absolvise deja trei ani de liceu. Era orfană de la vârsta de şase
ani. Acolo în orfelinat a început calvarul său şi al celorlalte şase fetiţe
evreice care erau împreună cu ea: toată lumea le batjocorea, în afară
de o profesoară care le lua mereu apărarea şi, odată, la un sfârşit de an
şcolar, aceasta a fost cea care le-a organizat fetiţelor o mică festivitate,
chiar la ea acasă. După venirea nemţilor, în orfelinat au fost aduse încă o
sută de fetiţe, tot evreice – dar totul a durat puţin, pentru că s-a hotărât
curând golirea instituţiei. Spune Sara: „Eu nu ştiam atunci că părinţii
mei sunt deportaţi, am ajuns într-un adăpost subteran, în condiţii
foarte grele, unde fasciştii unguri aruncau grenade când ştiau că suntem
noi la subsol. Ajunsesem la orfelinat pentru că mama mea, muncitoare
la o fabrică de cherestea din localitatea harghiteană Gheorgheni, fiind
evreică, n-a reuşit să obţină aprobarea ca eu să-mi continui şcoala. Acest
lucru s-a petrecut însă datorită unei prietene de la Budapesta a mamei,
care întreţinea orfelinatul. Între timp, după ce la locul nostru de cazare
nyloşiştii ne-au furat până şi ceasurile de pe mâini, mama mi-a scris că va
fi transportată la ghetoul din Reghin şi nu ştie ce se va mai întâmpla cu
ea. Şi cu asta mesajele de la ea au încetat. Cei care au supravieţuit mi-au
relatat că mama, ajunsă în lagărul de concentrare, a luat o nepoţică în
braţe şi, la „sortare” n-a mai vrut s-o lase nemţilor s-o ducă... A fost
trimisă direct la incinerator, împreună cu fetiţa… Avea vârsta de 36 de
ani când a murit…” Imediat după război, în 1945, când avea doar 14

261
 SORIN GRECU

ani, Sara a ajuns la Cluj, trimisă de Apărarea Patriotică, instituţie care se

ocupa cu ajutorarea orfanilor şi a văduvelor de război. Totul pentru că
în momentul sosirii acasă, la Gheorgheni n-a găsit nicio rudă în viaţă.
Un singur frate al mamei (din nouă câţi fuseseră iniţial) s-a întors din
Siberia în anul 1950. La Cluj a dat examen la Liceul pedagogic, însă a
fost respinsă pentru că nu avea voce. Remarcă profesoara pensionară:
„De altfel, acesta a fost singurul examen din viaţă pe care nu l-am
trecut”. A locuit la căminul de fete al Comunităţii evreieşti de pe strada
Paris, devenind ucenic lăcătuş la „Clujana” şi urmând liceul la seral.
S-a căsătorit, în 1947, cu Imre Szekely – supravieţuitor la rândul său, al
lagărelor morţii. A ajuns ulterior profesor universitar şi şefa catedrei de
limbi moderne la Institutul Politehnic din Cluj. Concluzionează Sara:
„Sunt pensionată de douăzeci de ani, soţul mi-a murit de unsprezece,
iar acum fac muncă de voluntariat în cadrul comunităţii. Şi aici, la
cantină am lucrat, timp de 10 ani. Cu ce am rămas din anii trecuţi este
sentimentul pe care doresc să mi-l imprim continuu şi anume că, în
ciuda suferinţelor îndurate, îmi ajut semenii ca un om care n-a trecut
prin atâtea grozăvii…”

„Decorul a fost acelaşi, tragediile diferite…”

Ies cu sufletul pustiit de tulburătoarea relatare şi mă îndrept spre
strada Horea, unde locuieşte ultimul dintre cei pe care mi-am propus
să-i întâlnesc în cursul acestei zile: Vasile Nussbaum. Mă primeşte cu
amabilitate, apoi deschide computerul şi-mi arată mesajul primit de la
un regizor de film din New-York, care-i solicită apariţia într-o producţie
de-a sa. Constată, cu amărăciune, bărbatul de 81 de ani: „Dacă eram mai
mulţi, ne-ar fi neglijat – dar aşa, că mai suntem doar câţiva, toţi sunt
interesaţi de noi… Ştiţi câţi evrei mai sunt în România? Vreo 7-8.000,
dintre care circa 80 la sută bătrâni ca mine, rămaşi să moară aici. Iar copiii
lor sunt plecaţi din ţară, de aceea consider că în 10-15 ani vom înregistra
o dispariţie completă a evreilor…” Apoi continuă: „În ce priveşte lagărul,
«decorul» a fost acelaşi: Auschwitz, rampe, crematorii – dar tragediile

262
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

au fost diferite, individuale… Deportarea celor aproximativ 18.000 de

evrei din Cluj şi împrejurimi a pornit de la ghetou-ul înfiinţat în fosta
Fabrica de Cărămidă din cartierul „Iris”. În acest loc, în care nu existau
mai mult de 5 sau 7 surse de apă potabilă am ajuns şi eu, împreună cu
întreaga mea familie: mama, tata şi fratele meu mai mic, în vârstă de 13
ani. Provizoriu, pentru a ne păstra cât de cât intimitatea, „încăperile”
erau separate prin cearşafuri. Primul lucru, cel mai intim al omului,
activităţile fiziologice a fost brutal încălcat în acest ghetou, oamenii fiind
obligaţi să-şi facă treburile într-o groapă, stând câte 10-15 persoane pe
o scândură. Am avut un adevărat şoc în momentul când am întâlnit
o renumită profesoară din Cluj, pe care o respectam enorm, stând la
coadă ca să ajungă la latrină.” Vasile Nussbaum mă uimeşte din nou,
spunându-mi că, personal, din punctul de vedere al copilului care a
fost, nu-şi aduce aminte de nimic neplăcut în ghetou: „Nu mai trebuia
să plec la şcoală, mă jucam toată ziua, acolo am sărutat prima fată din
viaţa mea. Nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame – asta pentru că
părinţii îşi trăgeau de la gură ca să avem noi ce mânca….” Nussbaum
îmi relatează că, încă din prima zi petrecută la Auschwitz, mama i-a fost
luată pentru totdeauna şi dusă la gazare, rămânând împreună cu tatăl şi
frăţiorul său. După trei zile a fost despărţit şi de tată, rămânând numai
cu frăţiorul său. Exista şi varianta de a se integra într-un transport
de muncă, dar Nussbaum şi-a dat imediat seama că fratele lui n-ar fi
făcut faţă muncii grele ce urma, de aceea cel mai important lucru era
să rămână amândoi în Auschwitz. Înspăimântătorul doctor Mengele
făcea numeroase selecţii pentru experimentele lui, însă trimitea şi mase
întregi de oameni la gazare. Bărbatul îmi spune că, la un moment dat,
în vara lui 1944, s-a ajuns la performanţa de a fi gazaţi câte 8 -10.000 de
oameni zilnic, în patru schimburi a câte şase ore fiecare.

Gazaţi în flux continuu

Totul era calculat matematic, de la sosirea trenului pe rampă,
până la eliminarea cadavrelor. Gazda mea se înnegurează din nou şi-şi

263
 SORIN GRECU

continuă, cu efort, relatarea grozăviilor: „Până la urmă, într-o importantă

sărbătoare evreiască, Yomkippur, în cea mai mare selecţie pentru gazare
– făcută personal de Mengele – este trimis la moarte şi fratele meu. Dar
ordinul nu se putea aplica imediat, pentru că era aglomeraţie mare la
crematoriu, aşa că deţinuţii condamnaţi erau obligaţi să aştepte trei-patru
zile până la aplicarea sentinţei. Acolo, pentru a face economie de militari au
fost folosiţi deţinuţi care au primit diverse funcţii. L-am cunoscut pe unul
dintre paznici şi, în disperare de cauză, l-am întrebat dacă nu-mi poate
salva fratele. Mi-a răspuns că da, în cazul în care îi trimit un băiat în
locul lui. Am găsit un tânăr şi, momindu-l cu pâine, l-am trimis până în
zona învecinată. Însă m-am răzgândit şi, în ultima clipă, când să ajungă
la destinaţie, am fugit după el şi l-am placat la pământ. Atunci mi-am
dat seama că n-am putut să-l trimit la moarte, chiar şi în locul fratelui
meu. Am pierdut o şansă extraordinară, dar nimeni nu-mi putea garanta
că, deşi salvat pe moment, fratele meu n-ar fi fost condamnat la moarte
şi după aceea”. Cu ochii înlăcrimaţi, îmi reproduce conţinutul scrisoricii
fratelui său, udată de lacrimi, pe care acelaşi paznic i-o adusese, înainte
de finalul execuţiei acestuia: „Dragul meu frate, ştiu că o să merg
într-un loc foarte bun, unde n-o să mai flămânzesc şi n-o să-mi mai
fie sete. Ai grijă să nu-i întristezi pe părinţi. Îţi doresc o viaţă lungă
şi sănătate… Sanyi.” După acest eveniment, singurul lui vis a fost să
plece din Auschwitz, ca să uite totul. A ajuns curând la Buchenwald,
„o adevărată staţiune de odihnă faţă de Auschwitz”, iar după numai
câteva luni au venit americanii şi au eliberat lagărul. Atunci a avut loc
un alt episod teribil, pe care mi-l povesteşte: „La un moment dat toată
lumea se îmbulzea spre ieşire – şi-l văd pe acel băiat, eliberat şi el. Îl
îmbrăţişez şi-l pup, ca pe fratele meu mort. Mă apostrofează: «Ce, eşti
nebun? Întâi îmi dai pâine, apoi mă trânteşti la pământ şi acum mă
îmbrăţişezi?» Aceste evenimente, petrecute la vârsta de 15 ani m-au
maturizat pentru întreaga viaţă… Şi senzaţia aceea irepetabilă când
îţi vezi fratele mergând la moarte, cântând împreună cu ceilalţi sortiţi
pieirii şi ştiind perfect ce îl aşteaptă...”

264
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

În fine, acasă
Relatarea l-a epuizat în aşa măsură pe bărbat, încât aproape că
nu mai poate vorbi. Continuă cu un efort considerabil acesta: „Aşa
cum mă vedeţi, octogenar, fac parte din generaţia cea mai tânără de
supravieţuitori. Ajuns acasă, mă uit în dreapta, mă uit la stânga. Nu
am locuinţă, nu am bani, nu mai am familie, nu am terminat şcoala,
mă întreb: ce mă fac? Eram asemenea copiilor străzii de astăzi.” După
eliberarea de la Buchenwald cunoaşte un militar american – ajuns
ulterior procurorul general al statului New-York – care-l întreabă ce
poate face pentru el. Îi spune că are un unchi în America şi-i dă adresa
acestuia. Militarul îi scrie unchiului, acesta la rândul său ia legătura cu un
alt frate al tatălui, ajuns la rândul său medic militar american, stabilit la
Berlin. Medicul vine urgent după el la Buchenwald, dar nu-l întâlneşte.
Ghinion, cu o zi înainte, Nussbaum plecase spre patrie. Unchiul din
Berlin scrie, la rândul său, unei rudenii din Budapesta, care-i răspunde,
la rândul său: a fost la noi, dar chiar ieri a plecat spre Cluj. După foarte
mulţi ani, când se întâlneşte cu unchiul american, acesta îi spune:
„Păcat că nu te-am găsit atunci, altul ar fi fost destinul tău, te urcam în
primul avion spre America.” „Nu m-aş fi dus în America”, îi răspunde
bărbatul. Apoi îmi explică: „La Buchenwald intrasem în Uniunea
Tineretului Comunist, pentru că în lagăr erau numeroşi comunişti,
lagărul însuşi fusese construit pentru comunişti şi opozanţii lui Hitler
– însă doctrina marxist-leninistă era extrem de atrăgătoare pe atunci,
neanunţând nimic din ceea ce avea să însemne ea mai târziu”. O altă
întâmplare miraculoasă, care-l umple de uimire şi acum pe Nussbaum:
o fotografie cu imaginea sa, făcută când se afla într-un grup de deţinuţi,
la Buchenwald, de un ofiţer american ajunge în America, unde este
(culmea!) arătată unui prieten al lui Nussbaum, sosit în vizită în „Lumea
Nouă”. La întoarcerea în ţară, amicul îi aduce o copie a fotografiei şi
astăzi aceasta constituie o piesă de bază a albumului fostului deţinut.

265
 SORIN GRECU

După terminarea liceului şi facultăţii Naussbaum predă, timp de

zece ani ştiinţele economice la facultate, apoi alţi douăzeci se ocupă cu
documentarea economică a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.
În ultima perioadă a vieţii, până la pensionare, lucrează – şi asta durează
paisprezece ani – la Direcţia Sanitară a Judeţului Cluj.

266
 VIAŢA LUCREAZĂ CU ALTE DATE

CUPRINS
Prefaţa autorului .......................................................................................5

MISTUIŢI DE NEBUNIA CREAŢIEI

(EXCENTRICII)

Biserica inutilă ........................................................................................................9

Despre „nebuni”. Ai oraşului şi nu numai... .........................................................13
Clujul real: trei povestiri „crepusculare” .................................................................21
Ultimii iluzionişti ai Clujului: Belloni şi Ernesto ..................................................31
Profesorul clujean Liviu Rus, un personaj desprins din filmul „Avatar” ................41
„Revelaţia” sau povestea „nebunului satului”, ajuns scriitor ...................................51
Omul de care fuge moartea .....................................................................................57
Povestea neromanţată a unui manipulator de cadavre .............................................61
Înţelept, ascet ori bolnav psihic? „YETI” de România
sau povestea unui miracol al lumii medicale moderne ....................................65

MIZA PE O SINGURĂ CARTE

(ANTICOMUNIŞTII)

Puşcărie pentru „maica” Rusia .............................................................................73

Trecutul continuuu. Povestea profesorului Ion Şerdeanu ..........................................79
„Fugarul” pe care Securitatea nu l-a prins niciodată ..............................................89
Povestea vieţii medicului Emil Gherman ...............................................................93
Ioan Inocenţiu Glodeanu – un supravieţuitor al „fenomenului Piteşti” ...................97
Născută în penitenciar ........................................................................................107
Nicolae Matei – din „frontierist”, ambasador cultural al României .....................115
Povestea unui sfânt, pe numele său Nicolae ..........................................................123
Petru Godiac – povestea unui erou ......................................................................131
Pitty Vintilă, din lagărul de la Rubla în „Jazz Paradise” ...................................137

267
 SORIN GRECU

Istoria necunoscută a României: clujeanul care i-a salvat viaţa lui Iuliu Maniu ....147
„Manual” de tortură: mărturiile doctorului Traian Neamţu,
supravieţuitor al „Gulagului” românesc .....................................................151
Victor Răsbici – „Guralivul” şi „Filosoful” din analele securităţii clujene ...........155
Povestea lui Victor Maghear, erou anticomunist ..................................................165
Victor Nicolae, stăpânul „lupilor din colivie”.......................................................173

MIRAJUL PRĂPASTIEI
(BANDIŢII)

Povestea lui Bogart, „regele” hoţilor .....................................................................183

Povestea lui Harko Jeno – zis „Creierul” ...........................................................187
Povestea criminalului care a îngrozit Clujul,
adusă la lumină chiar de procurorul care l-a prins .....................................197
George Spermezan: spărgătorul cu două condamnări la moarte ............................201

SPOVEDANIILE

Beny Varga, un Iov modern ................................................................................209

„Cutia cu amintiri” sau un teatru „al reminiscenţelor”… ...................................219
Drama unui fost copil-minune .............................................................................227
„Diamantele nopţii” sau Povestea vieţii şi suferinţelor unei mari poete ..................235
Eva Agh, o supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz ....................................239
„Ultimii Krupp” ................................................................................................245
Victor, eroul cerşetor al revoluţiei de la Cluj ........................................................249
Povestea ultimilor evrei ai Clujului ......................................................................257

268