C A P I T O L U L IV

CASATORIA

SOTUL MEU, LAURENTIU

In 1979 m-am mutat cu serviciul de la Centrul de calcul

unde ma aflam, la un altul, deoarece absolvisem un curs de
calculatoare si eram promovata. La acest ultim loc de munca am
intalnit pe cel ce avea sa imparta cu mine binele si raul, bucuria si
tristetea, cel care mi-a oferit o netarmurita iubire, sentiment nepatat
izvorat din adancul inimii sale : LAURENTIU – MIHAI, fie in veci
laudat. Eu aveam 21 de ani iar el 23. O iubire profunda atat de
mare, existenta in sufletul cuiva nu ne-a mai fost dat sa vedem sau
poate doar in carti si filme. Acest suflet ales avea o puritate
incontestabila, care ma uimea. Era foarte inteligent, avea ceva
deosebit in inteligenta sa, era dornic de comunicare cu persoane
carora le placea filozofia, citea carti deosebite, in special
psihologice, filozofice, hrana pentru dorinta lui eterna de
cunoastere. Era atat de bland, bun, cuminte, suav, delicat, asa cum
imi place mie sa fie oricine se afla in preajma mea. Mai tarziu, cand
i-am cunoscut familia, am realizat cat de deosebiti, cat de minunati
sunt toti si asa mi-am dat seama ca Laurentiu a mostenit gena
familiei. A fost un martir pana la sfarsit. Un sot model, un tata
model si un angajat model. Am folosit aceasta repetitie a cuvantului
” model “ tocmai pentru a sublinia trasatura importanta a
caracterului sau. Atâtea calitati insumate intr-o singura persoana
sunt de domeniul fanteziei, ati putea spune, dar ele au existat aevea
– si asta nu pentru ca il iubeam eu nespus si il vedeam asa, dar
pentru ca asa era cunoscut si apreciat in cercul sau de prieteni, care
aveau numai cuvinte de lauda si admiratie la adresa lui. La fel a fost
si tatăl său, un monument de virtute, bun simt si onoare. La fel si
toti ceilalti membri ai familiei sale : unchi, matusi, veri, verisoare,
nepoti, nepoate. Inchipuiti-va o intreaga familie binecuvantata de
Dumnezeu in toata plinatatea ei. Laurentiu era un tip rusinos si
timid si asta ma atragea cel mai mult la el. Ne plimbam foarte mult
in parcul Herastrau, in gradina Cismigiu, in parcul Tineretului , pe
strazi, vizitam magazinele, muzeul satului, mergeam la
cinematograf, am fost chiar si la Brasov. In primele luni de intalniri
îi era rusine să îmi atingă mâna. Cat de mult ma incanta o astfel de
atitudine. Cu cat era astfel, cu atat ma indragosteam si mai mult de
el. El era atat de natural, incat imi era tot mai drag. Tenul ii era
foarte fin, delicat, avea păr foarte frumos, avea acea delicatete care
mă atragea teribil. Aveam amandoi acea atracţie nevinovata de a fi
primul in sufletul celuilalt. Ce vremuri frumoase!
Centrul de Calcul unde lucram amandoi era impartit in doua, caci
in incaperile sale functionau doua intreprinderi conduse de frate si
sora. Eu lucram pentru doamna, iar Laurentiu lucra pentru fratele
ei. Eram ca o adevarata familie. Ne cunosteam cu totii, eram tineri,
mergeam la petreceri, totul era foarte distractiv si eram fericiţi. Intr-
o zi i-am spus ca vreau sa ma marit cu el. Va puteti imaginea reactia
sa, expresia feţei? E ceva ce nu voi putea uita nicicând : un amestec
de fericire, uimire si dorinta. M-a intrebat atunci daca m-am gandit
bine si daca as vrea sa-mi petrec viata alaturi de el, mai ales ca cei
mai multi dintre colegi mă vedeau pe mine foarte frumoasa,
pedanta, eleganta si spuneau ca as putea avea orice barbat as vrea.
Dar pe mine nu ma interesau banii, diplomele, functiile, averile. Eu
il vroiam doar pe Laurentiu asa cum era el. Mama aflase de la
colegi ca imi place de el si ca ne intalnim mereu si nu era de acord,
caci si ea ca si atatea altele vroia sa iau un barbat inalt, frumos,
vanjos, bine situat, cu diplome, etc. Pe mine mă interesa doar
sufletul, caracterul si comportamentul. Si Dumnezeu stie mai bine
ce mi-a oferit. Nimic nu e intâmplator pe lumea asta.
In alta zi am organizat o excursie la Brasov. Mama a trimis-o si pe
colega ei de serviciu impreuna cu sotul ei ca sa ma supravegheze,
dar, ce folos! In tren ne-am intalnit cu Laurentiu si mi-am petrecut
toata ziua cu el. Astfel, ceilalti au vazut ca treaba e serioasa si ca eu
nu glumesc. Cand am ajuns in Bucuresti am mers impreuna cu
Laurentiu la Primaria de sector ca sa ne interesam ce acte ne sunt
necesare pentru casatorie. Mama m-a intrebat daca e ceva serios si
eu i-am spus ca ma casatoresc. Nemaiavand ce face, ne-a organizat
cununia civila foarte frumos. A venit la Ofiterul Starii Civile tot
corul de la Patriarhia Romana, ne-a cantat, a fost o cununie
remarcabila. Apoi a avut loc masa organizata la parintii lui
Laurentiu in 4 camere de bloc. Au fost foarte multe persoane, mai
ales rude de-ale lui si colegi de serviciu, putini din partea mea, multi
din partea lui, caci v-am spus ce parere aveau colegele mele despre
casatoria din iubire si nu din interes. Am fost foarte incantati de tot
ce s-a petrecut si nu am uitat niciodata ceea ce am trait in acele
momente.
Apoi am plecat o saptamana la munte. Nu puteam sta prea mult căci
trebuia să lucrăm.
La serviciu eram mereu impreuna. Asta ne dadea o stare de bine.
Cand iubesti pe cineva foarte mult iti doresti sa-ti fie in preajma tot
timpul. Locuiam la parintii lui si mama ne vizita din cand in cand.
Dupa 4 luni ne-am mutat in apartamentul mamei de pe Mihai
Bravu. Am ramas insarcinata, dar luasem mai multe tipuri de
tratamente inainte si in plus de-abia avusesem hepatita asa ca
doctorii mi-au sps ca nu e bine sa nasc copilul pentru ca iese cu
malformatii. Asa ca spre disperarea lui Laurentiu a trebuit sa suport
un chiuretaj. In septembrie 1981 am facut cununia religioasa si apoi
am plecat iar la munte pentru o saptamana. Viata noastra se
desfasura sinuos, intre serviciu si casa. Aveam prieteni care veneau
la noi sau noi ne duceam la ei in vizita si asta in fiecare saptamana.
Prietena mea cea mai buna, Gina, era fata unei doamne care lucra
la serviciul personal. Cu ea si cu alti colegi mai ieseam la
restaurant, caci pe vremea aceea restaurantele costau putin in
comparatie cu salariile. Pe atunci ne permiteam si restaurante,
petreceri, zile onomastice, vacante si sa asiguram si hrana familiei.
Si ne făceam vizite la sfârşit de săptămână cu foarte mare uşurinţă,
fără probleme, fără stresul zilei de mâine. Nu ştiam ce este acela
stres din acest punct de vedere. Stresul ni-l făcea sistemul comunist
cu pretenţiile lui aberante, cu taiatul luminii, apei, gazelor, cu
iesirile obligatorii la munca patriotica, la intampinari de presedinti,
etc.
 CAPITOLUL V

FAMILIA LUI LAURENŢIU

Mama, Cireşica-Adriana Cireşanu, profesoară de franceză,

provenea dintr-o familie de moşieri cu tatăl primar, din localitatea
Mizil, comuna Cireşanu, nume dat dupa conacul construit de
familia ei in anul 1910.
Tatăl, Emanoil-Vasile Suciu, economist, provenea dintr-o familie
ardeleană de preoţi greco-catolici. Au fost 8 frati, dintre care 5 baieti
si 4 fete, toti fiind copii ai preotului Vasile Suciu si ai Mariei Coltor,
fiică de canonic.
Fratii săi au ajuns si ei oameni de vază, dintre care : Gheorghe –
profesor universitar in domeniul chimiei, Casiu – medic, ( pe care i-
am cunoscut personal ), apoi Ioan – episcop martir, excepţional
teolog, orator şi scriitor, făcând parte dintr-o elită intelectuală, din
rândul acelor personalităţi fericite care au fost formate în cultura
Europei Occidentale. A fost supranumit ,,Episcopul Tinerilor"
pentru că îi iubea şi era preocupat în mod deosebit de a le forma un
caracter adevărat, de a le trezi în suflet energii morale şi eroismul
creştin, apoi au fost surorile sale – profesoare si asistente medicale.
Laurentiu are inca 3 frati, toti ingineri, care trăiesc si sunt
casatoriti. Si apoi sunt verisorii si verisoarele sale, toti ingineri,
medici, profesori, cei mai multi dintre ei plecati si realizati in
strainatate. Unchii si matusile nu mai sunt pe acest pamant dar sunt
sigura ca vegheaza cu caldura la noi, suflete efemere ramase in
continuare pentru a ne lupta cu viata.
Am fost coplesita de maretia si importanta intregii sale familii si nu
imi pot da seama nici in ziua de azi ce actiune a avut Dumnezeu ca
sa ma aduca alaturi de astfel de oameni considerati in cercurile
largi ale epocii niste somitati. Si culmea... toti au fost si sunt oameni
integri, respectuosi, plini de consideratie pentru cei din jur, cu frica
de Dumnezeu, cu dorinta de a-si ajuta semenii, fara nici un dram de
infatuare sau mândrie. Am avut marele privilegiu sa cunosc niste
coloşi ai stiintelor exacte, toti cu o capacitate extraordinara de
inmagazinare a cunostintelor, dar cea mai mare fericire o am pentru
ca ca existenta noastra a fost si este permanent ajutata, ocrotita de
prezenta unui mare sfânt din familia Suciu, unchiul lui Laurentiu,
episcopul Ioan Suciu, de care am amintit mai sus. Minunile sale au
fost consemnate atat in viata sa de martir, cat si dupa moarte. A
lasat aceste cuvinte care au devenit calauza noastra in viata:

"În urma noastră lumea trebuie să fie mai bună, pentru că noi am
trăit în ea."
Episcop Ioan Suciu

Se spune că atunci când bat clopotele Catedralei Greco-Catolice

"Sfânta Treime" din Blaj, sunt destine care se înscriu în Eternitate...
Un astfel de destin a fost cel al Episcopului Martir Ioan Suciu... S-a
născut la Blaj in data de 4 decembrie 1907 "acel spaţiu transilvan
care pulsează ca o inimă în spiritualitatea şi destinul românilor,
înconjurat de aureola sacralităţii şi misterului". Blajul ne vorbeşte
necontenit despre marii lui bărbaţi şi martiri... poate, cu atât mai
mult azi, dar, în acelaşi timp, ne îndeamă la credinţă, fidelitate şi
acţiune. Evenimentul centenarului naşterii Episcopului Martir Ioan
Suciu din 2007 şi evocarea personalităţii sale într-un cadru de
demnitate şi cinstire, mărturiseşte adevărul că amintirea acestui
mare prelat al Bisericii Române Unite cu Roma nu se şterge în timp.
Mai mult, ne face să ne apropiem de Preasfinţia Sa şi, fascinaţi de
frumuseţea credinţei sale, să purtăm în noi nostalgia acestui ideal
înalt. Ioan Ovidiu Suciu, fiul preotului Vasile Suciu şi al Mariei, a fost
al treilea copil între cei 10 ai familiei. Mama se înrudea de aproape
cu preotul, canonicul şi renumitul orator Ioan Coltor. A urmat Liceul
"Sf. Vasile cel Mare" din Blaj fiind clasificat mereu "primul". Între
anii 1925-1932 continuă studiile la "Colegiul de Propaganda Fide''
din Roma, după terminarea cărora obţine cel mai înalt calificativ:
"Summa Cum Laude" şi doctoratele în Filozofie şi Teologie, Sfântul
Părinte Papa Pius al XI-lea a felicitat-o pe mamă pentru "copilul ce l-
a născut". A fost sfinţit preot în 1931, la Roma, şi a celebrat prima
Sfânta Liturghie la Mănăstirea "Monte Maria" din Cetatea Eternă.
De-acum era "lumina lumii", "arhitectul care învaţă să clădim peste
stele", "omul chemat să trăiască pentru alţii", pe drumul sfinţeniei,
pentru că, spunea tânărul preot, "sfinţenia nu-i extraordinarul,
sfinţenia este normalul, identificarea totală cu Isus". După
întoarcerea în ţară, este preot-profesor la mai multe licee din Blaj,
la Liceul "Sf. Vasile cel Mare", unde absolvise, Rector la "Internatul
Vancean" şi profesor la "Academia Teologică". La 20 iulie 1940, în
Catedrala "Sfântul Nicolae''din Oradea, este consacrat Episcop de
către trei Arhierei: I.P.S.Valeriu Traian Frenţiu, I.P.S. Iuliu Hossu şi
I.P.S. Ioan Bălan. Tot atunci a fost instalat în funcţia de Episcop
Auxiliar al Diecezei Greco-Catolice de Oradea, pe lângă I.P.S.Valeriu
Traian Frenţiu.
Episcopul Ioan Suciu a fost un excepţional teolog, orator şi scriitor,
făcând parte dintr-o elită intelectuală, din rândul acelor
personalităţi fericite care au fost formate în cultura Europei
Occidentale. A fost supranumit ,,Episcopul Tinerilor" pentru că îi
iubea şi era preocupat în mod deosebit de a le forma un caracter
adevărat, de a le trezi în suflet energii morale şi eroismul creştin.
Dar, prin cuvânt şi scrieri Episcopul se adresa tuturor. Pentru
Preasfinţia Sa tinereţea nu era doar o vârstă, puţinul primăverilor
trăite, nu era atât ceva fiziologic, cât ceva sufletesc. Există tineri
bătrâni şi bătrâni tineri, căci tinereţea este un act de voinţă, o etapă
a sufletului şi poate dura toată viaţa, spunea Episcopul. Pentru
tineri face să apară revistele ,, Marianistul" (1933-1934) şi
"Tinerimea nouă" (1934-1940). Ca scriitor, anii cei mai rodnici sunt
cei din perioada orădeană. Este un scriitor "cu vocaţie lirică,
poematică, un deschizător de viziuni. In scrisul său se contopesc
numeroase informaţii, strânse pe îndelete şi sistematic, sub cupola
unui limbaj figurat-metaforic prin excelenţă-sentenţios, cu caracter
etic şi moral". Preasfinţia Sa este scriitor de formaţie clasică, cu
temperament romantic deschis spre universalitate, cu o dimensiune
a culturii care impresionează. Se poate închipui cât ar fi dăruit
literaturii creştine româneşti si câte cărţi nu au mai ajuns să fie
scrise...
În 1946, Episcopul Ioan Suciu se înapoiază la Blaj ca Administrator
Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi, ulterior,
Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului (P.S. Alexandru Rusu
a fost ales Mitropolit de Sinodul electoral, dar nu a fost recunoscut
de guvern).
Toamna anului 1948 este pentru Biserica Română Unită cu Roma-
Greco-Catolică începutul martiriului. Conducerea comunistă şi
ierarhia Bisericii Ortodoxe Române au pregătit suprimarea prin
forţă a Bisericii Greco -Catolice, nemeritat, "nesocotind rolul
esenţial pe care Biserica Română Unită cu Roma l-a avut în istoria
culturii şi civilizaţiei româneşti". De la amvonul Catedralei din Blaj
se auzeau până departe, în tot Ardealul, cuvintele Episcopului Ioan
Suciu:
CITEZ : "Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii
Mari. Iată-ne scriitori de Evanghelie prin fapte... Nu vă înfricaţi !
Dumnezeu este în fiecare din noi şi nu ne va lăsa să fim ispitiţi şi să
suferim mai mult decât putem. Lumea se uită la noi, la credincioşii
Bisericii Unite. Privelişte suntem lumii! O, iubiţi credincioşi, să nu fim
o turmă de Iuda...".

Tot atunci a făcut un adevărat pelerinaj prin parohii, peste 600 de

vizite canonice îndemnând credincioşii să nu-şi părăsească credinţa,
să rămână fideli lui Isus, Bisericii Catolice şi Păstorului ei, Papa de la
Roma. Cine l-a auzit vorbind nu-l va uita niciodată. Preasfinţia Sa
vorbea cu sufletul şi făcea să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi
responsabilitatea ta de om. Opunându-se, alături de întregul
episcopat greco-catolic, suprimării nedrepte şi abuzive a Bisericii
Greco-Catolice şi a trecerii forţate a credincioşilor la Biserica
Ortodoxă, este arestat, închis împreună cu ceilalţi Episcopi în Vila
Patriarhiei Ortodoxe de la Dragoslavele iar apoi în temuta
închisoare din Sighet. Acolo,  a ajuns un om al lui Dumnezeu, un om
al durerii care îşi păstra totuşi seninătatea privirii şi poate şi o
umbră de surâs din surâsul lui de totdeauna, dar mai ales îşi păstra
credinţa neşovăielnică. Purta la piept o cruce de aur cu numeroase
pietre scumpe, purta mai ales o imensă cruce nevăzută. Fapt
surprinzător, reuşise să câştige şi interesul comandantului închisorii,
Vasile Ciolpan. Până la arestarea definitivă, Episcopul Ioan Suciu a
fost de mai multe ori arestat. După o detenţie scurtă, a
povestit: "Acolo unde am fost închis, unul din cei care mă păzeau a
căzut în genunchi lângă mine şi mi-a spus că el crede la fel ca mine''
(Lucian Petrescu, "Episcopul Dr. Ioan Suciu", p.37).
Papa Ioan Paul al II-lea, vorbind la Colosseum, la 7 mai 2000, despre
martirii secolului al XX-lea, în acel cadru solemn l-a decretat pe
Episcopul Ioan Suciu drept unul din cei mai de seama oameni ai
bisericii mondiale, deschizator de drumuri pentru credinta
nestramutata in Isus Cristos si in Sfanta Treime. „Episcopul Ioan
Suciu, în închisoarea din Sighet, a suferit de foame şi de frig, în
acelaşi timp a fost torturat (Colisee, 7 mai 2000, p.16). La 27 mai
1953 Episcopul Ioan Suciu a murit în închisoare din cauza
înfometării" şi trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din
"Cimitirul Săracilor". A murit într-un spaţiu "fără repere
geografice". Sârmă ghimpată între el şi lume. Zornăit de lanţ, de
zăvoare şi chei". Singură, memoria i-a fost liberă...Poate că în
ultimele momente de viaţă, când Pr. Coriolan Tămăian, cu o mână
pe puls şi cu alta pe inimă, doborât de durerea de a-l pierde şi de
neputinţa de a-l ajuta, Episcopul Oradei, în clipiri fulgerătoare de
conştiinţă, îşi amintea cuvintele lui spuse cu mult timp înainte, în
libertate: "Bisericii Greco-Catolice îi lipseşte frumuseţea martiriului,
îi lipsesc Rănile Mântuitorului. Numai prigoana poate să deie
cununa martiriului şi să arate lumii întregi ceea ce suntem...
România are nevoie de un sfânt...".
Viaţa Episcopului Ioan Suciu şi opera sa sunt de asemenea
dimensiuni şi de o aşa mare bogăţie, încât cei de azi şi generaţiile
viitoare vor găsi în ele "ca într-o liniştitoare lampă aprinsă" căldura
şi lumina care să le orienteze viaţa. Dintre cartile scrise de el doresc
sa amintesc :

Manuale de religie pentru învăţământul primar şi pentru cel liceal :

Micul Catehism pentru clasa I a şcolilor primare (1939),

Poruncile - Catehism pentru clasa a V-a primară (1942),
Tainele - Liturgică, pentru clasa a VI-a primară (1942),
Credinţa - Istoria bisericească, pentru clasa a VII-a primară (1942),
Morala Creştină, pentru şcolile secundare (1939),
Prima întâlnire, îndrumări şi meditaţii pentru pregătirea copiilor la
Prima Sfântă Cuminecătură (1942)

Opere :

Eroism, Tinereţe, Mama, Ranile Domnului, Pier Giorgio Frassati,

Fecioara de la Fatima,Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc.

Iata un email pe care i l-am trimis lui Paul, unul din fratii lui
Laurentiu, singurul plecat din tara, pe data de 25.05. 2010.

CITEZ:

Imi pare foarte rau de situatia in care am ajuns, de faptul ca nu am

putut comunica suficient cu Laurentiu ca sa il asigur de iubirea mea
vesnica in suflet, de faptul ca i-am fost fidela de la inceput pana la
sfarsit, de faptul ca el a fost primul barbat din viata mea, de faptul
ca pe el l-am iubit cel mai mult pe lume, pana cand s-a nascut
copilul nostru, pe care Laurentiu l-a adorat enorm (si copilul pe el),
drept dovada ca Mihai a facut un soc dupa moartea tatalui sau, caci
nu a putut suporta deloc despartirea de el. Nici eu nu am suportat-o
si de aceea m-am imbolnavit la cap. Am luat-o razna. Fixam tot
timpul un punct in perete, fie zi, fie noapte. Nu puteam crede ca
poate fi adevarat, ca Laurentiu a murit, dupa 23 de ani de casatorie,
timp in care l-am iubit tot timpul si l-am pretuit. Cel mai cumplit a
fost cand m-a strigat si nu am putut sa ma misc din sufragerie.
Parca tot creierul imi era paralizat si nu puteam accepta nimic. A
fost o reactie de femeie nebuna in acele momente si chiar si dupa,
caci tot creierul imi era parca paralizat ( noaptea la 2.30, el era in
dormitor si eu in sufragerie ). Si nu a mai putut vorbi. Limba i s-a
micsorat si doar incerca sa ingaimeze vorbe neclare si sa ma cheme.
Si eu parca aveam o gheara inauntrul meu si eram paralizata de
tristete, pentru ca el stia ca eu nu suport despartirile. Nu puteam
sub nici o forma sa accept ca moare, ca nu va mai fi, ca raman fara
el. Dar nimeni nu m-a inteles niciodata si nici chiar el, ca sufletul
meu, inima mea, mintea mea ii apartin. Nu am comunicat cu el,
prefera sa se inchida in camera de la serviciu si sa nu vina acasa
decat seara tarziu, sa nu comunice cu mine. Comunica doar cu Trude
si ceea ce ii spunea nu cred ca era adevarul real, ci ceea ce credea
el.. Si doar Dumnezeu si Trude stiu de ce a fost nevoie ca eu sa fiu
asa crunt pedepsita, caci eu stiu doar ca din cauza firii mele mai
rebele si mai cu capu-n nori am dat impresia total gresita ca sunt
indiferenta, dar eu sunt foarte profunda si niciodata nu am fost
indiferenta, doar ca eram obisnuita sa il stiu acolo la serviciu, sa il
stiu ca exista. Nu m-am gandit nici macar o miime de secunda ca
Dumnezeu ma va pedepsi atat de grav (oare de ce?) si mi-l va lua de
langa mine la 48 de ani. Credeam ca oamenii trebuie sa moara la
batranete. Nici nu eram coapta la minte si poate ca mintea mea nu
era atat de patrunzatoare in tainele acestea spirituale mult mai
presus de perceperea mea. Dupa ce a murit si am plecat in Italia si
am luat viata in piept si m-am confruntat cu mari greutati si am
luptat pentru fiecare ban si m-am chinuit muncind, am inceput sa
realizez ce este viata. Este adevarat ca toata copilaria am fost
cocolosita de familie, toata tineretea am fost cocolosita de
Laurentiu si de guvernul ceausist care ne dadea serviciu si salariu
bun si mancare si nu depuneam eforturi mari ca sa le castigam. Si
nu am fost obisnuita si crescuta cu greul. Bunicul meu avea bani si
am trait in puf. De-abia dupa moartea lui Laurentiu am descoperit
viata cu adevarat grea, lupta pentru existenta. Cred cu siguranta ca
asta a fost piatra legata de gatul meu si panza de pe ochi care ma
faceau sa nu vad responsabilitatile de familie. Am fost prea multi
ani rasfatata. Si acum imi pare extrem de rau de toata situatia asta
si de toata viata mea atat de frumoasa alaturi de el. Mai bine
aveam viata grea si astfel as fi invatat sa pretuiesc munca, familia,
daruirea, responsabilitatea, mult mai mult. E vina celor din jurul
meu care m-au rasfatat la maxim si e vina mea ca m-am complacut
in situatia asta si nu m-am preocupat de realitate. Am trait un vis, in
idealism.
Draga Paul, va doresc tuturor multa sanatate si numai bine. Acum
dupa 7 ani de la moartea lui Laurentiu, il doresc si mai mult, vreau
sa fie si mai mult cu mine si cu copilul, ma gandesc si mai des la el ca
la sotul si omul perfect, martirul din viata mea, unicul barbat pe
care l-am avut si care mi-a oferit iubirea adevarata din suflet.
Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul si sa se bucure in veci impreuna
cu toti sfintii de maretia lui Dumnezeu si a Maicutei Preasfinte
Fecioara Maria. Amin.
Va imbratisez pe toti cu tot dragul si va port in inima intotdeauna.
Cu deosebita prietenie si duiosie,
Adriana Suciu ( TIN SA ADAUG, ACUM, IN 2021, CA PAUL ESTE IN
SPITAL, FOARTE BOLNAV – ACEASTA O STIM DE ACUM 4 LUNI SI IN
PREZENT NU MAI STIM NIMIC DE EL, DACA MAI TRAIESTE SAU NU )

Dragii mei cititori si totodata prieteni. Am nevoie de voi, de sfaturile

voastre, de intrebarile voastre. V-am lasat in aceasta carte adresa
mea de email. Va rog sa imi scrieti in numar cat mai mare. Cititi cu
atentie aceasta carte si faceti-o interactiva, comunicand. Va
multumesc si va incredintez de stima totala pe care v-o port. Fiecare
opinie de-a voastra, va fi pentru mine extrem de importanta.
 C A P I T O L U L VI

MAMA MEA, AURELIA

Am vorbit putin despre ea si mai inainte, dar acum doresc sa aduc in

atentia cititorilor mei dragi, amintirile mele de care nu ma pot
desparti oricat mi-ar fi de greu.
Mama s-a nascut la 9 iulie 1928 in Bucuresti. Dupa cum bine ati
citit mai devreme, a fost artist liric de profesie. Acum e pensionara,
are 83 de ani si e foarte bolnava. Inca mai are voce - dar nu ca
atunci cand era tanara - si incearca din toate puterile sa scoata
cateva acute din corzile sale vocale imbatranite de vreme.
In tinerete a fost o femeie foarte frumoasa si apriga, viata a facut-o
asa, şi va spun o confidenţă: si eu am devenit foarte aprigă si
colţoasă de când a murit Laurenţiu. Tristeţea m-a schimbat enorm.
Nu mai râd ca inainte si nici motive de a râde nu mai văd. Dar e
adevărat că nici nu mai are cine să mă facă să râd, sa ma simt bine.
Dar am pornit la drum să vorbesc despre mama in acest capitol, nu
despre mine. E timp destul si pentru persoana mea. Si daca aveti
intrebari de orice gen, daca va regasiti in aceste pagini, sau daca nu
sunteti de acord cu ceva anume, va stau oricand la dispozitie. Astept
mesajele voastre la:
cisabelcor@gmail.com
Dar oricum, cititi totul pana la capat, caci sunt alte si alte lucruri
foarte interesante.
Mic istoric:
Opera s-a detaşat ca gen muzical şi teatral aparte în Italia anilor
1600 ca unul din produsele artistice şi intelectuale ale amplei şi
puternic influentei mişcări artistice a barocului, dar a atins culmile
sale de rafinament şi perfecţiune în secolele ulterioare, al 18-lea şi
al 19-lea, până în secolul 20, fiind generată şi perpetuată mai ales de
compozitorii austrieci, germani şi cei italieni.Primele spectacole de
operă din România datează din sec. XVIII şi au fost susţinute de
trupe străine. Opera Română, ca instituţie, există din 1885, când era
o trupă particulară, fondată de George Stephănescu. Opera Română
ca instituţie publică a fost înfiinţată la Cluj în 1919, la Bucureşti în
1921, la Timişoara în 1946, la Iaşi în 1956 etc.
Atentie !
Muzica de operă contribuie la reglarea ritmului cardiac şi la
scăderea tensiunii arteriale, putând să aibă efecte benefice în
recuperarea pacienţilor care au suferit accidente cerebrale, potrivit
unui studiu publicat în revista britanică Circulation.

Mama a inceput sa cante arii din opere inca de la varsta de 19 ani. A

studiat foarte multe ore zilnic cu pianisti si solisti de opera de
prestigiu ca : Emil Marinescu, Mihail Vulpescu, etc.
Colegi mai in varsta decat ea cu care a cantat ani de zile au fost:
Serban Tassian, Magda Ianculescu, Yolanda Marculescu, Virginia
Zeani, Ludovic Spiess, Mircea Lazăr, Ionel Voineag, Emil Crasnar,
Pompeiu Harasteanu, Petre Stefanescu Goanga, David Ohanesian,
Marina Krilovici, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Eduard
Tumageanian, Valentin Teodorian, Elena Simionescu, Vasile
Martinoiu, Teodora Lucaciu, Nelly Miricioiu, Nicolae Secăreanu,
Grete Miletineanu, Constantin Gabor etc. care au facut adevarate
performanţe sub „ bagheta magica” a regizorului Jean Rânzescu.
Operele cântate de mama au fost: Traviata de Verdi, Tosca de
Puccini, Aida de Verdi, Faust de Gounod, Cavalleria Rusticana de
Mascagni, Flautul Fermecat de Mozart, Manon Lescaut, de Puccini,
Nabuccodonosor de Verdi, Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea,
Nevestele vesele din Winsor de Otto Nicolai, Rapirea din serai de
Mozart, Norma de Bellini, Elixirul dragostei de Donizetti, Paiaţe de
Leoncavallo, Trubadurul de Verdi, Rigoletto de Verdi, Forta
Destinului de Verdi, Bal Mascat de Verdi, Boema de Puccini,
Fantana din Bahcisarai de Asafiev, Lakme de Leo Delibes,
Voievodul tiganilor de J. Strauss, Lucia di Lammermoor de
Donizetti, Don Pasquale de Donizetti, Povestirile lui Hoffman de
Offenbach etc.
Acestora li se adaugă numeroase miniaturi vocale din repertoriul
francez (Faure, Debussy, Duparc, Delibes, Ravel, Poulenc, Bizet,
Massenet, Chausson), si teatru liric din repertoriul romanesc :
Piatra din casă de Nicolae Brânzeu, La Calul Bălan de R. Benatzky,
Ana Lugojana de Filaret Barbu etc.
Abordează o paletă largă de stiluri şi genuri muzicale,
făcând cu egală pasiune incursiuni în teritorii muzicale diverse, de
la repertoriul preclasic până la muzica contemporană.

Pe cand avea 19 -20 ani, si-a inceput cariera la Corul Sfatului

Popular unde se afla dirijor Ştefan Mureşanu. Eu nici nu eram
născută pe vremea aceea, căci m-a născut când avea 29 de ani. Dar
am aflat toate astea atat de la ea cât şi de la colegii ei. In timp ce
cânta acolo isi pregătea in mod susţinut vocea şi in particular, cu
profesorii mai sus-amintiţi. Pentru ea era o muncă titanică, dar era
ambiţioasă şi îi plăcea mult ceea ce făcea, căci arta pe care o poseda
cu mult talent era importantă ca însăşi viaţa ei. Canta piese corale,
muzica populara, lieduri, arii din opere, colinde, romanţe. Tot ce
putea fi redat cu vocea, ea reuşea să indeplinească cu multă vocaţie.
In vremea aceea se dadeau mereu examene pentru grad. Mai
inainta cu o treapta si astfel ii marea salariul. Asta s-a intamplat de
multe ori, chiar si cand eu existam si incepusem sa merg cu ea la
serviciu. Tin minte ca aveam 3 ani si imi placea nespus sa stau pe
langa ea si sa ascult repetitiile lor, cantecele pe care le interpretau,
ma fascina arta cu care dirija domnul Muresanu. Era considerat un
maestru. Si apoi erau spectacolele minunate cu jocurile de lumini,
reflectoarele in mai multe culori, cabinele de proba cu costume
felurite printre care ma pierdeam uitand de toate. Imi placea tot ce
se intampla. Era atat de uluitor incat nu ma mai saturam sa privesc
la fiecare cum isi imbraca costumul, cum isi potriveste fiecare
detaliu, si apoi…cabinele de machiaj… Ooooooooo! O lume
inegalabila. Erau machiori redutabili care isi faceau meseria in
detaliu si peruchieri care confectionau peruci de toate dimensiunile,
formele si culorile, cu bucle sau fara, dupa cum cerea rolul. Pe la 4-
5 ani, inchideam ochii si ma vedeam si eu in mijlocul acelei lumi
tumultoase si magnetice, ma invarteam fericita si atingeam cu
fervoare tot ce intalneam in cale: scaune, oglinzi, mese de machiaj,
truse enorme cu pamatufuri, culori pentru pleoape, gene false,
rujuri, fonduri de ten si apoi erau florile, panglicile, ornamentele de
tot felul care se prindeau in parul artistelor si care dadeau o nota
aparte si o frumusete de netagaduit. Si cozile false erau o reverie.
Erau cozi groase din păr natural, impletite si deja impodobite cu fir
auriu sau argintiu si cu floricele de camp artificiale si care se
prindeau cu agrafe in parul doamnelor cu sau făra marame in
functie de spectacolele regizate.
Poate că vă întrebaţi ce este o maramă. Vă explic imediat cu multă
plăcere.
Maramă = năframă = broboadă = văl este o fâsie lungă de voal fin,
sau borangic, cu care își acoperă capul femeile de la țară când se
îmbracă în costum național (lăsând capetele maramei să atârne
până aproape de pământ).

Fascinaţia pentru cum se naşte actul artistic pare să fi devenit mai

mare decât cea pentru artă în sine. Secretele scenei au emanat
întotdeauna o forţă de seducţie aparte asupra publicului si poate
mai mult decât oricine si orice, asupra mea. Prin ea se manifestă un
gen implicat de a înţelege spectacolul, operă de artă aflată într-o
reconstrucţie continuă. Pe atunci se organizau numeroase
spectacole de sunet şi lumină, unde artisti de seama isi etalau
talentul pe scenele operei, teatrelor, caselor de cultura etc. din
Bucuresti si din intreaga ţară. Atmosfera era una cu adevarat
grandioasa, intr-un decor special creat pentru aceste productii de
exceptie. Atat solistele, cat si coristele purtau rochii speciale, facute
din materiale aduse din alte tari, in timp ce costumele balerinelor
erau realizate special pentru aceste spectacole. Accesoriile
costumelor erau confectionate si ele din piele naturala incrustata cu
pietre aplicate manual in atelierele operei. Pregatirea spectacolelor
somptuoase durau cate 2 luni, pentru ca toate detaliile sa fie puse la
punct pana la cel mai mic amanunt. Echipa operei reusea
intotdeauna sa imprime autenticitatea atmosferei inspirate de
civilizatia operelor care erau redate. Rolurile erau cu adevarat
monumentale, talentul era covarsitor, vocile erau uimitoare si-i
tineau cu sufletul la gura pe spectatori care ii rasplateau pe toti cu
ropote neintrerupte de aplauze.

Peste 10 ani, cand eu eram la şcoala generală, mama s-a mutat cu

serviciul la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, unde şi invăţa si
profesa. Acolo se dadeau spectacole in fiecare seara in sala de
spectacole a Conservatorului, dar si la opera. La Ateneu si la sala
Radio erau organizate mai rar spectacole, caci mai mult erau
prezente concertele simfonice si ele de exceptie, la care participam
din placere. Acolo era viata mea extrascolara de care va vorbeam la
inceputul cartii. Acolo imi petreceam orele de dupa liceu, unde
fascinaţia pentru spectacole, săli de clasă, profesori, studenţi, cabine
de probă, costume si alte accesorii era indubitabil primordială.
Maestrul Arbore, tatăl directorului Operei Romane era cel care
coordona majoritatea spectacolelor şi o făcea cu inalt
profesionalism demn de admirat.
Opera inseamna emotie, frumusete, bucurie, creativitate, diversitate.
Artistii au aratat ca Opera face parte din viata noastra, ca ne
imbogateste, ca e actuala si ca trebuie sa-i trecem portile cat mai
des.
 C A P I T O L U L VII

COPILUL MEU, MIHAI-EMIL

Iata cea mai mare realizare a mea si a lui Laurentiu, iata

bucuria vietii noastre, tot ce am avut mai drag si mai important pe
lume : acest copil, pe care ni l-a oferit Dumnezeu ca dar minunat si
unic in acea seară de sambata, 11 februarie 1984.
Tin minte totul in cele mai mici detalii. Sarcina si nasterea
reprezinta cea mai incantatoare forma de implinire pentru o femeie.
Nu exista cuvinte care sa poata descrie fiecare moment al vietii
copilului aflat in casuta sa initiala, burtica mamei, miscarile
picioruselor si manutelor sale, dorinta sa de a iesi la lumina, ca sa
infrunte o lume mai buna sau mai rea, ostila sau prietenoasa, slaba
sau puternica, bogata sau saraca. Copilul nu stie ce il asteapta, ce
este sau nu capabil sa infrunte, dar el trebuie sa apara, sa existe si
atunci intervine …nasterea, un moment exuberant si fantastic, un
mister al firii. Medicul, un profesionist de exceptie, a facut tot
posibilul ca nasterea sa decurga in optime conditii.
3,100 Kg. Nu a fost cine stie ce grasun, dar important era sa fie
sanatos. Asta m-a interesat cel mai mult si atunci si intotdeauna.
Laurentiu era atat de incantat si fericit incat nu-si putea tine
in frâu emotiile. El, tata ! O minunata senzatie, pentru un om de
exceptie !
A cautat la florarie cele mai frumoase si mai mari frezii albe
existente in Bucuresti si, cu bratul plin de flori, cu razele de soare
jucandu-se in sufletul său si cu chipul radiind de o fericire fara
margini, a venit la spitalul Coltea ca sa isi intampine sotia
preaiubita si pe copilul dulce, suav, delicat si frumos. Si eu am
remarcat cat era de frumos copilul, dar si asistentele, care au
recunoscut ca e cel mai frumos copil si il ingrijeau, il hraneau cu
biberonul, aveau o atentie deosebita pentru el. Oricum in 1984,
atentia si grija pentru nou-nascuti era foarte mare.
Dupa trei zile au venit Laurentiu, matusa mea, cumnatii mei si ne-
au luat de la spital. Mama nici nu a vrut sa auda. Cat am fost
insarcinata mi-a facut zile amare, caci nu vroia sub nici o forma sa
am vreun copil, cu atat mai putin sa se nasca. Imi spunea ca daca se
naste, il arunca peste balcon. Apoi nu a acceptat sa vina sa il vada
inca vreo doua luni dupa ce l-am nascut. Ea a fost intotdeauna
impotriva copiilor. De aceea a si facut 12 chiuretaje, sau si mai
multe. Mama nu statea cu noi. In 1983 s-a casatorit cu un fost
director de la Directia industrializarii laptelui si produselor lactate.
Asa ca eram mai linistiti din acest punct de vedere. Pe atunci
stateam deja in apartamentul mamei din Mihai Bravu, asa ca noua
casuta a copilului era la etajul 7 al unui bloc situat aproape de Baba
Novac, unde se afla policlinica unde era arondat bebelusul.
Doctorul si asistenta au venit la noi, ne-au dat sfaturi, am cumparat
o agenda pe care o mai am si acum, in care imi notam greutatea,
inaltimea si cat lapte manca zilnic, de cate ori pe zi, mai apoi cand a
mai crescut scriam si sucul de morcovi, fructul, cata carne manca si
tot asa pana la un an.
Socrii mei veneau foarte des sa ne vada, caci Mihai era primul lor
nepot si ei il iubeau foarte mult. Eu il ingrijeam si il supravegheam
pe copil cu o atentie excesiva.
Dupa o perioada de timp a venit si mama ( nu stiu prin ce
imprejurare ) si l-a vazut. La inceput s-a strambat ( nu inteleg de ce,
pentru ca era de o frumusete rara, acest copilas scump ), apoi am
obligat-o sa-l ia in brate si ea a refuzat ( punand pretextul ca ii e
frica sa nu-l scape din maini ). Pana la urma l-a luat cu chiu cu vai,
ca o mironosita ce era. Cert este ca de pe la vreo 5 luni, copilul era
hranit si de ea. Venea sistematic in apartament ca sa il vada pe copil
si sa ii dea sa manance. Deci tot teatrul si tot balamucul pe care il
facuse pana la nasterea lui s-au spulberat in neant si mama a
inceput sa il iubeasca pe Mihai. Cu cat treceau anii cu atat era mai
inversunata in iubirea ei pentru el, era coplesita de iubire.
Dumnezeu lucreaza intotdeauna, si din ce nu vroia sa il vada la
inceput, din aceea era mai iubitoare si mai grijulie fata de el mai
apoi. Nu mai mergea nicaieri fara copil. Sau daca eu mergeam cu
copilul undeva, venea si ea, doar ca sa fie in preajma lui, sa fie cu
el. Devenise mai ceva ca o mama.
Si in vacante era vesnic cu noi si cu copilul. Mergeam in fiecare an
la Timisul de Sus, la Vatra-Dornei, la Breaza. Apoi, la 6 ani am
mers cu mama si cu baiatul la Palatul copiilor ca sa il inscriem la
diverse activitati. Prima a fost la Primavera, formatia de dansuri
moderne, unde era potrivit, talentat, dar nu ii placea lui.
Concomitent, era si la formatia Alegretto unde canta cu vocea. Si
cum Dumnezeu l-a inzestrat pe acest copil cu neasemuite daruri,
bine-nteles ca il avea si pe acela de a avea o voce minunata.
Doamna profesoara de la Primavera a fost foarte trista cand l-am
retras pe baiat de la dansuri, ramanand doar cu Alegretto. Dupa
cativa ani l-am mutat la Meloritm, unde canta si ca solist. Au fost
cinci an exceptionali, ani in care copilul a oferit spectacole
minunate, a participat la concursuri, a obtinut premii, diplome si o
ploaie de felicitari. Era o vedeta. Toata lumea il aprecia si il iubea :
si frumos, si cuminte si talentat la culme. Avea un viitor stralucit
inaintea lui. Mama cunostea muzicieni vestiti, compozitori cu care
era colega la Conservator, Opera, prieteni buni de la Scoala
Populara de Arta etc. care au compus piese solistice pentru baiat, au
mers la studiourile lor particulare unde a inregistrat piesele la :
Marius Teicu, Jolt Kerestely, Mihai si Liana Elekes, Dinu Giurgiu.
Marius Teicu si Dinu Giurgiu i-au compus toate piesele romanesti,
dar a mai cantat si piese din repertoriul lui Michael Jackson, Alla
Pugaciova si din repertoriul cantaretilor italieni. Mai tarziu a
preluat baladele de la Metallica.
Fiind botezat catolic, a urmat cursurile de catehism de la biserica
Sfanta Tereza din Bucuresti, deoarece preotii organizeaza
intotdeauna astfel de cursuri, explicandu-le copiilor cine este
Dumnezeu in Sfanta Treime, care sunt darurile Duhului Sfant, cele
10 porunci ale lui Dumnezeu, cele 5 porunci ale Bisericii,
Adevarurile de Credinta, Sfintele Sacramente si alte lucruri
importante si utile pentru a intelege mai bine viata spirituala. De
aceea este bine sa fie consultat intotdeauna un preot care isi spune
opinia asupra anumitor pasaje din viata omului laic. Descoperirea si
cunoasterea lui Dumnezeu este foarte complexa si necesita o
descoperire ampla, profesionala, de la un preot cu har si aici, in
Romania avem destui, care merita o atentie deosebita si pe care ii
recomand cu multa incredere pentru orice situatie oricat de
disperata ar parea la prima vedere.
Clasele a cincea si a sasea le-a urmat la liceul de muzica Dinu
Lipatti la clasa de chitara clasica. Ar fi fost frumos sa continue, dar
era munca multa si la pian si la chitara , ore multe de studiu,
oboseala, stres, concerte si din clasa a saptea l-am mutat din nou la
scoala pe care o urmase in clasele 1-4.

Astronomia era o pasiune mai veche si isi dorea enorm sa devina

astronaut. L-am dus la Institutul National de Medicina Aeronautica
si Spatiala “Gen. Dr. Aviator VICTOR ANASTASIU” din Bucuresti,
unde i s-au facut testarile obisnuite pentru piloti.

Nu a rezistat la centrifuga. Apoi l-am inscris la cursurile teoretice

pentru piloti sustinute cu profesor universitar din cadrul Facultatii
de Inginerie Aerospatiala. Faptul ca nu era bun la fizica si nu
intelegea ceea ce explica un profesor universitar la nivel foarte
ridicat pentru nivelul lui, a fost nevoit sa renunte, deoarece dupa
aceste cursuri trebuia sa dea examen. Adevarul este ca fiind un copil
foarte sensibil, excesiv chiar, se temea sa nu clacheze la examen la o
materie atat de grea, precum fizica, mai ales ca el avea inclinatii
catre materiile umaniste.

Traind mereu intr-un mediu spiritual si-a dorit de mic sa devina

preot. De aceea liceul l-a urmat la Sfantul Iosif, un liceu teologic
pentru laici, unde se predau materiile exact ca la un liceu obisnuit,
doar ca in plus erau si ore de teologie. Era un liceu special, deosebit.
Dar...ca peste tot unde nu exista padure fara uscaturi, si acolo s-au
infiltrat elevi care beau, se drogau, aveau atitudini ostile fata de
profesori si fata de ceilalti colegi. Mihai a fost foarte dezamagit de
aceste atitudini. Apoi, in clasa a unsprezecea s-a indragostit si si-a
dat seama ca a fi un bun crestin si a ajuta oamenii nu inseamna
neaparat sa devii preot.
Dar el nu a inteles ceva esential si anume faptul ca preotia este un
sacrament sfant, care il configureaza pe cel care îl primeşte pe
Cristos, printr-un har special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept
instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. Prin hirotonire, el devine
capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos, Cap al Bisericii, în
tripla lui funcţie de preot, profet şi rege. Ca şi în cazul Botezului şi al
Mirului, această participare la funcţia lui Cristos este acordată o
dată pentru totdeauna. Sacramentul Preoţiei conferă şi un caracter
spiritual de neşters şi nu poate fi repetat, nici conferit temporar.
Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin
slujitorul hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să
acţioneze . Harul Duhului Sfânt specific acestui sacrament constă în
a configura lui Cristos Preotul, Învăţătorul şi Păstorul, al cărui
slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. Harul
sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui
Dumnezeu prin diaconia liturgiei, a cuvântului şi a iubirii, în
comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui .

În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti, sfinţii Învăţători au

simţit chemarea grabnică la convertire, pentru a corespunde, prin
întreaga lor viaţă, Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin
Sfantul Sacrament.

Ne-am gandit ce ar trebui facut ca Mihai sa fie multumit. Am

hotarat de comun acord sa participe la cursurile Facultatii de
Imagine de Film si Televiziune. Ii placea ideea si era atras de
directorii de imagine care isi etalau arta cu mult profesionalism. Se
gandea chiar la o plecare in afara. Si asa ne-am dus la secretariatul
facultatii si l-am inscris la cursuri. Era perfect deoarece fiind in
clasa a unsprezecea, avea timp sa se pregateasca. Dar comoditatea si
teama si-au spus din nou cuvantul. Pacat. Un baiat extrem de
inteligent ca el ar fi putut face orice facultate daca ar fi pus osul la
treaba cu multa sudoare. Dar ca toti tinerii sau ca 90% din tineri,
comoditatea este mai presus de munca. La acele cursuri era extrem
de incantat, il invatau lucruri interesante si era captivat.

Iata cursurile la care participa atunci, care sunt aceleasi si acum :

- Analiza unei fotografii alb/negru.

- Susținerea teoretică a celor două fotografii realizate (portret,

personaj în decor). Portofoliu.

- Colocviu de cultura plastică, plecând de la comentarea unei

reproduceri din pictura universală

- Analiza unei secvențe de film (prima etapa).

- Analiza unei secvențe de film ( etapa a II-a).

- Fizică optică și electricitate.

- Fotografia ”portret”.

- Fotografia ”personaj în decor”.

- Interpretarea vizual-plastică a unui fragment dintr-o operă

literară. Mie imi pare nespus de rau ca nu i-am pus meditator la
fizica inca din clasa a noua, caci nu ar fi mai fi fost atat de speriat de
aceasta materie. Regret enorm aceasta lipsa de discernamant a
mea, care l-a determinat sa clacheze in aceste domenii in care ar fi
excelat cu siguranta pentru ca ii placeau nespus. Deci totul s-a oprit
atunci cand a trebuit sa invete si fizica si sa stie ca va da examen la
facultate si din fizica. Si mai era ceva. Trebuia sa vizioneze foarte
multe filme vechi de mai multe ori pentru a studia unghiurile din
care cadeau umbrele si sa explice de ce. Am fost cu el la cinemateca
pentru ca sa vizioneze acele filme care se aflau pe lista de examen,
dar nu intelegea ceea ce se cerea. Bine-nteles ca ar fi trebuit sa aiba
profesor meditator la aceste materii, care sa ii explice exact despre
ce este vorba, dar situatia financiara nu imi permitea sa fac astfel
de sacrificii oricat de mult mi-as fi dorit. Si acestea fiind zise, a
trebuit sa renunte. Vedeti voi, dragii mei prieteni cititori. Poate ca
ma veti judeca pentru ca nu m-am ocupat asa cum trebuie de
educatia lui in vederea admiterii acolo unde isi dorea, dar va cer
iertare repetandu-va ca nu aveam bani, ca sa va spun pe sleau. Nu
imi permiteam deloc. Era nevoie de sume mari de bani si pentru
astronomie, astronautica, pilotaj, invatarea fizicii cu profesori,
meditatii la facultatea de imagine etc. Era nevoie de sume mari de
bani si pentru ca sa continue cu lectiile de canto, cu acei compozitori
care ii compuneau cantecele, care le inregistrau in studio, aveau
deja mult mai multe pretentii financiare, apoi urma pregatirea
pentru Mamaia, care necesita sume de bani pentru toate detaliile.
Nu mituiam pe nimeni, sa nu intelegeti gresit. Era talentul lui
incontestabil pentru oricine il auzea cantand. Tocmai de aceea
tuturor le-a parut rau cand au vazut ca s-a retras din toate
competitiile. Va fac aceasta confesiune cu mâna pe inima. Totul
costa in viata daca vrei sa faci ceva important, frumos, de viitor,
care sa functioneze pe timp indelungat. Costa enorm. Nu e pentru
orice buzunar. Pretentiile sunt mari, costurile pe masura. Nu am
reusit sa tin pasul cu ceilalti. Laurentiu, sotul meu, era deja bolnav,
desi nu stiam inca de existenta tumorii. Viata noastra de familie era
deja foarte anosta din cauza problemelor de sanatate si ale mele si
ale lui. Eram bulversati de ceea ce mi se intamplase mie cu piciorul,
de moartea socrului meu, apoi in anul urmator de moartea soacrei
mele. Era o situatie foarte tensionata in acest sens. Nu aveam nici
un ajutor financiar din nici o parte, eu nu aveam serviciu de mai
multi ani, Laurentiu avea un salariu mic in opozitie cu munca
depusa. Si eforturile lui ca sa tina linia de plutire in munca sa erau
enorme, desi organismul nu-i mai oferea linistea necesara unei vieti
echilibrate si trainice. Ce sa va spun. Doar cand treci prin asa ceva
poti realiza ce inseamna toate acestea. Este cumplit, terifiant !
Mihai –Emil si-a luat examenele de Bac cu media foarte mare, a fost
al treilea pe liceu. Intotdeauna a fost un elev foarte bun, a muncit, a
fost serios, la locul lui, cuminte. Acestor calitati li s-au adaugat
toate darurile pe care Dumnezeu i le-a oferit la nastere : inteligenta,
intelepciune, evlavie, bun sfatuitor. Era perfect pentru preotie. Avea
o vocatie extraordinara. Si asta nu o spun numai eu, ca mama, ci
toti cei care l-au cunoscut au fost placut uimiti de capacitatile lui de
a gandi, de a vorbi, de a scrie, de a cunoaste. A luat foarte multe
calitati de la Laurentiu. De fapt nu ma mir, pentru ca atunci cand
eram insarcinata ma rugam la Dumnezeu sa il faca pe copil sa
semene cat mai mult cu Laurentiu. Asa imi doream eu, pentru ca
stiam cum e sotul meu si pentru ca il admiram pentru felul sau de a
fi. Apoi s-a inscris la Universitatea Dimitrie Cantemir la Relatii
Internationale. Pacat mare ca Laurentiu a murit in acel an si pentru
ca asta l-a socat cumplit pe Mihai. Nu a mai continuat facultatea, a
suferit groaznic, s-a certat si cu prietena lui, a gasit o alta fata cu
care a ramas, careia i-a impartasit bune si rele si i-a destainuit
multe, apropiindu-se sufleteste de ea. Eu am plecat in Italia, dar
acesta e un alt capitol al vietii mele pe care vi-l povestesc separat.