Dan Puric si crezul inimii sale

Am primit astazi dimineata prin email un interviu cu domnul Dan Puric, probabil publicat undeva,
dar fara sa mi se spuna sursa de unde a fost preluat. Pentru exceptionalitatatea acestui interviu il
redam integral, asa cum l-am primit si apoi, alte trei linkuri catre interviuri ale aceluiasi om de
cultura.

Textul primit:

DAN PURIC

„Credinta mi-a schimbat felul de a privi viata.

Parca am intrat intr-o baie de lumina”

Actor, scenarist, regizor si dansator, autor de spectacole aplaudate

in tara si in strainatate, artist multipremiat si decorat pentru
servicii exceptionale in cultura, Dan Puric n-are nevoie de
prezentari. Exista, totusi, o latura mai putin cunoscuta a vietii
sale, care ii depaseste preocuparile artistice, desi se recunoaste in
ele, ca picatura de apa intr-un ocean: credinta. Intr-un moment de
cumpana a vietii, Dan Puric s-a intors cu fata spre Dumnezeu

„L-am aflat pe Dumnezeu

intr-un tarziu, dar nu prea tarziu”

- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?

- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram
un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a
spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu
exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste,
nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea
intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot
mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate

1
una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de
Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din
curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste
ca Dumnezeu va era undeva, aproape…
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si
mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram
o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui
Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine
un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie
sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma
ajute.
- Parintii dvs. nu erau credinciosi?
- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu.
Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica
familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si
doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se
temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu
se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul
de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa
sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.
- Cand s-a petrecut convertirea?
- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am
trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii
rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand
m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate
care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.
- Cum anume s-a intamplat?
- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea
intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am
aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am
cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a
inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.
- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?
- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata.
Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile,
m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea
sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile
orientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau
un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram

2
intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara
Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si
muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o
viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata
de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.

„Adevarata arta este arta crestina”

- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj

crestin? Si de ce?
- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si
am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca
arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei.
Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment,
performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa
fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu
mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc
sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul
Mantuitorului.
- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?
- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia
iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de
ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si
formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta.
Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se
desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am
caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc
cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.
- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie
a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce
legatura este intre cele doua mesaje?
- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea
machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub
comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza
verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don
Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire
ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor
celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea
este unul; Noica, altul… Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta
opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti,

3
si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel
care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost
esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit
cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai
vazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vant
niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru -
multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea
actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui
public. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in
realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate
monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si
foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul;
sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.

„Teatrul meu dezvrajeste publicul”

- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit

entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul
de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape
pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?
- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”,
cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga
niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din
curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o
data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii…
Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu
publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat
de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca
publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.
- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul
dvs. teatral: din obligatie, din credinta?
- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata.
Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu
majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun
nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc
ecou, nu insist.
- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica,
in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe
scena, ci si in agora?
- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt

4
obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o
constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina
doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca
sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in
san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.

Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”

- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut

toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine
si de aici vreun pericol?
- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza,
noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar
sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa”
secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania
crestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati
unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta
relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc,
deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge
la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse.
- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va
temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un
crestin practicant?
- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria
crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman,
Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat
sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit
credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine
sunt.
- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca
toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa
faca asta?
- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem
capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul
celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta
Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din
biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in
sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de
zid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat.

5
Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un
ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici
macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire
adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in
iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi
amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru
Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la
credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui
sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica,
majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa
plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si
intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le
este mai usor sa aleaga raul.

„Pe mine ma intereseaza sufletul,

nu imaginea mea”

- Dati-ne un exemplu!
- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia
religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun
multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar
Biserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul
Apostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne
aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face
iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De
ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in
numele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi?
Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are
inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a
Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie.
Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz.
Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de
turnesol a crestinului adevarat din Romania.
- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de
revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi
Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in
partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?
- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care
gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca
si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand

6
proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe
Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia
sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism
in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma
considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu
de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt
un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca
se tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L
marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau
banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu
imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.
……………………………………………………………………………

Dupa cum se observa interviul este foarte recent.

Alte linkuri catre interviurile sale

1. http://www.ele.ro/articol_2866.html
2.
http://jurma.wordpress.com/2006/06/18/dan-puric-si-visul-sau/
3.
http://www.sfin.ro/articol_6697/dan_puric___capitalismul_de_grota_nu_are_
nevoie_de_cultura_.html

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

7
DAN PURIC - INTERVIU
2005-06-15, 13:43

Dan Puric nu este numai un reformator al limbajului teatral prin spectacole

precum "Visul", "Toujours l'amour", "Made in Romania", "Cei 150" si "Hic sunt
leones", ci si o constiinta. The ONE aduce in lumina rampei un spirit
independent, lucid, care diagnosticheaza cautarile si problemele teatrului si
societatii romanesti, in speranta administrarii unui tratament adecvat de catre
cei responsabili cu asa ceva.

La 15 ani de la Revolutie, nu ne-am revenit de pe urma experientei

comuniste. Care sunt sechelele acestui traumatism pe care le sesizati
in societate si pe care le resimtiti in viata dvs.?

Nu voi da un raspuns original, ci ma voi ajuta de un om inteligent, Nae

Ionescu, care spunea ca omul trebuie sa scape pe rand de trei lucruri: cand e
copil, de scarlatina; cand e adolescent, de sifilis; cand e adult, de comunism.
Sa inlaturam o confuzie: in 1989 noi nu ne-am castigat libertatea. Am intrat
dintr-un ghetou comunist intr-o jungla, o zona de libertinaj, de haos. Nu
suntem niste oameni liberi, ci niste oameni care incearca sa-si recapete
reflexele de normalitate. Dupa o anestezie de 50 de ani, cautam sa recastigam
o fiziologie a normalitatii. Ce este vital pentru noi nu este atat o integrare in
Europa, cat o reintegrare in Romania cea veche, cu contrastele si contradictiile
ei, o reintegrare in normalitate. Important pentru mine, ca roman si om liber
in fata lui Dumnezeu, este sa ma recastig pe mine in deplinatatea reflexelor
mele.

In ce moment al drumului v-a gasit Revolutia?

Eram un simplu prizonier, membru de partid, esalonat in organizatia

respectiva. Un supravietuitor care facea slalom printre lucruri penibile. Un om
care se zbatea. O victima. Ca tot poporul roman in limitele bunului simt.

Ce importanta atribuiti aflarii adevarului - atat cat se poate afla -

despre trecutul comunist? Ce atitudine aveti fata de confortul uitarii?

Nu-i un confort al uitarii, ci o desacralizare a memoriei. O arma a celor care au

8
intinat prezentul este sa intineze memoria, pentru ca oamenii sa nu mai aiba
repere, sa nu aiba de ce se agata. Nevoia de memorie este o chestiune de
toaleta spirituala, un lucru care face parte din fiziologia unui popor. Avem
nevoie de aceasta memorie, care a fost confiscata. Istoria a fost falsificata si
acum traim o memorie distorsionata - un lucru mai pacatos decat inainte, o
minciuna-adevar. Am citit de curand un interviu cu o tanara care face parte
din Guvern. Pentru ea istoria incepea la ora 13.30, astazi. N-o interesa
trecutul. Mi-aduc aminte de vorbele filozofului american Santayana, care
spunea ca cine n-are memoria istoriei, risca s-o repete. Arma cel mai des
folosita este bascalia. Trebuie facuta o distinctie in aceasta privinta. Umorul
este de tip crestin. Cele mai frumoase cuvinte despre umor le-am gasit nu la
Bergson, ci la parintele Staniloae: umorul reprezinta puterea spiritului care nu
deznadaznuieste; umorul demitizeaza, dar nu desacralizeaza. Te demitizeaza
de podoabele false, de slava desarta si te asaza in rost. Umorul ne-a facut sa
traversam istoria noastra nefericita. Umorul este zambetul iesit din tragedie.
Bascalia este ranjetul ateu. Un ranjet al bascaliei este ofensiva mitocaniei pe
posturile de televiziune, bine intretinuta, aproape institutionalizata. Trebuie sa
vedem cu luciditate lucrurile acestea si sa ne recrestinam. Ca sa facem fata
navalirii poporului roman de catre populatia Romaniei - aceasta este noua
navalire barbara - avem nevoie de intelectualul crestin, care a disparut de pe
"piata" romaneasca. Avem tot felul de intelectuali, intelectualoizi, filozofi plini
de cunostinte dar, vorba lui Noica, fara cunoastere si fara o morala crestina,
care sa se responsabilizeze in fata cetatii. Nu vreau sa generalizez, multi
intelectuali au riscat, desi au fost timorati de acest cabaret al dosarelor, dar
majoritatea intelectualilor nostri isi pastreaza bine
siesta unui confort de gandire: pot sa
argumenteze orice fel de stare, de decadere a
poporului, dar n-au nimic de-a face cu
personalitatea. Personalitatea se sacrifica.

Ati vorbit de mitocania de pe ecranul

televizorului. Dincolo de aceasta fata
hidoasa, cum arata Romaniile cu care va
intalniti dvs.?

Nu vreau sa stigmatizez poporul roman, dar identific foarte clar doua lucruri.
Trebuie sa stam cu un ochi la contemporaneitate, care inseamna amestec,
deruta, contagiune de cea mai proasta calitate, si cu inima pe vesnicia

9
neamului. Nu trebuie sa suprapunem gradul de umilinta sociala la care
oamenii au fost adusi prin sistemul economic (un fel de genocid
institutionalizat la nivelul pensionarilor si al tinerilor) si pe care-l observam
oriunde pe strada sau in metrou, si hidosenia celor care l-au creat. Romanul
adus in starea asta nu este hidos. El, saracul, supravietuieste. Se chinuie sa
faca fata. Isi traieste in spasme ultimele repere. Cauta sa se duca spre
Biserica, spre lucruri sigure. Hidosenia mi se pare o anumita tradare din
interior: sunt tineri care adera la asemenea convingeri de auto-masacrare.
Dar eu nu deznadajduiesc. Am o atitudine critica si lucida fata de ceea ce se
intampla. Sunt martorul acestor zbateri. Pe mine ma intereseaza fata
neintinata a Romaniei, care este asigurata din cu totul alte parti. E un ciment
tras pe deasupra, iar pe dedesubt creste un firicel de iarba. Poporul roman se
conjuga la nivelul firicelului de iarba.
Cum se repercuteaza aceste zbateri in teatrul romanesc?
Teatrul romanesc este, dupa parerea mea, intr-o criza fundamentala. Dupa ce
s-a imbatat cu apa rece ca l-a descoperit Occidentul (nu stiu daca a fost
descoperit la nivel de valoare sau la nivel exotic), la ora actuala "doarme in
front". Prin urmare, este nevoie de artistul crestin ? si nu ma refer la un artist
care sa participe la cine-stie-ce procesiuni religioase, ci la artistul izbavitor,
purtator de constiinta. Din unul dintre cele mai recente spectacole ale mele,
"Cei 150", reiese tulburatoarea impletire a istoriei teatrului cu istoria natiunii si
multitudinea situatiilor in care actorii au fost luptatori, purtatori de identitate
nationala. Actorul a fost un personaj care de multe ori a rupt o ordine prost
intemeiata. La ora actuala, este nevoie de o noua atitudine, dar trebuie sa
luam in considerare faptul ca artistii nostri au fost inregimentati, confiscati de
o putere monocefala, iar acum sunt lasati de izbeliste intr-o societate care nu
mai are nevoie de ideologii pentru ca monstrul monocefal s-a retras si e
plurivalent economic. Artistii primesc sandvisuri din cand in cand - niste
premii. Problema e ce tragedie traiesc ei intre premii. Dar inca n-au curajul sa
decline asemenea premii. Sper ca tinerii sa iasa din starea de vegetatie, sa nu
fie numai meseriasi buni pe scena si, altfel, apolitici. Apolitismul este o forma
de lasitate.
In ce s-a transformat acea complicitate care exista in comunism intre actor si
spectator, din cauza cenzurii si sub efectul instituirii unui cod aparte de
comunicare intre scena si sala?
Complicitatea a disparut odata cu cenzura. Aceasta provocase insa un
beneficiu: teatrul, devenind codat, a castigat foarte mult in dimensiunea
metaforica, poetica. Artistul a trebuit sa creeze metafore. La adapostul lor

10
 putea sa se exprime. In acelasi timp, spectatorul devenise specialist
in a le decoda. Acum, vrand-nevrand, s-au creat niste libertati
epidermatice, confundate cu libertatea cetateanului. Si atunci s-a
creat nevoia unui text direct, care functioneaza ca o supapa. E ca si
cum in toate jurnalele poti sa spui ce vrei. Dar nu exista nici o
urmare. Exista o criza a textului dramatic in Romania, a teatrului, intrucat
textul clasic nu mai poate sa faca fata mutatiilor din spectator. Eu am abordat
o specie de teatru ce exclude cuvantul pentru ca undeva, probabil in
subconstient, am simtit ca aceasta camasa a teatrului clasic, chiar
contemporan, nu mai poate prinde suferinta lumii.

Cum se mai face teatru intr-o institutie subventionata de la bugetul de

stat?

Daca ne referim la Teatrul National, el are o responsabilitate in ceea ce

priveste repertoriul, pentru ca trebuie sa cultive literatura nationala. In ceea
ce ma priveste, mi s-a creat un culoar alternativ. Un adapost pentru genul de
spectacol pe care-l fac. Este o atitudine desteapta de manageriat. Dar lucrurile
in general in teatrul romanesc scapa de sub control. De exemplu, fenomenul
de underground. Bietii studenti se duc in tot felul de circiumi. Sigur ca nu
statul trebuie sa organizeze toata treaba, dar el poate sa creeze un sistem
legislativ, niste parghii economice care sa le permita tinerilor o manifestare
mai buna. In strainatate, alternativa teatrala la institutiile de spectacole
bugetare este foarte bine gestionata. Chiar daca sunt lasati de capul lor, tinerii
din strainatate au mediul bun, temperatura buna de dezvoltare. La noi, dupa
ce un tanar a luat premiu la Mangalia, de pilda (acolo se desfasoara Gala
Tanarului Actor "Hop", organizata de UNITER - n.r.), pasul al doilea nu exista.
Suprastructura este deficitara pentru ca nu exista un mecanism economic. Eu
am jucat in Ungaria, in Budapesta, un oras cu 1,5 milioane de locuitori, in
paralel cu 80 de teatre private. In Bucuresti, exista un singur teatru privat, al
lui Marcel Iures. Ce diferenta! In Romania, exista o fractura cumplita intre
harul tinerilor si aparatul legislativ deficitar, iar acest decalaj are implicatii
foarte mari. Toate aceste stangacii in cultura se depun in mod latent. Peste
zece ani vom vedea ce nenorociri se produc. Nu putem merge la intamplare.
S-a facut o teorie a hazardului: niste giboni au fost lasati sa apese pe o
masina de scris si s-a zis ca pana la urma tot se bate un poem de Racine sau
o tragedie de Shakespeare, dar timpul care le trebuie ar fi de la inceputul
Universului pana acum. Eu nu pot sa astept atat. Au trecut 15 ani in care era

11
asa de simplu sa se faca o reforma in teatru. Nu este umilitor ca un mare
actor sa fie platit la fel ca ceilalti? De ce sa fim egali cu totii in aceasta
privinta? Pana si ideea de societar al Teatrului National ar trebui sa fie
distincta din punct de vedere financiar. Napoleon a instituit acest lucru la
1810. La noi nu functioneaza.

Proiectul de lege privind institutiile de spectacole, care se afla in

dezbaterea Senatului, vrea sa fie o incercare de reforma in teatru, dar
nu are nici o prevedere referitoare la castigurile artistilor...

In Occident exista teatru de repertoriu, teatru de proiect si teatru-gazda, la fel

ca in acest proiect de lege. El ar trebui sa stipuleze si care este contractul unui
mare actor si care este contractul unui debutant. In acest fel, actorul ar sti pe
ce se bate. Nu s-ar mai mima miza, ci s-ar desfasura o competitie reala.

Sunt succesul la public si valoarea artistica ireconciliabile? Dvs. pareti

sa fiti un contraargument.

Generic, raportul dintre succes si valoare ar putea fi exprimat astfel: sunt trei
tarabe - taraba nationala, mitocanizata; taraba internationala, monitorizata; si
taraba lui Dumnezeu - acolo ma gasiti pe mine. Romanul vine la a treia. Restul
sunt prejudecati si frici de om care n-are radacini puternice.
Romania nu este in Occident, ci este o placa turnanta spre Orient. Il citez din
nou pe parintele Staniloaie, care folosea sintagma popor-punte. Avem o
vocatie spirituala fantastica. Unii ne civilizeaza pe noi, noi putem sa-i
spiritualizam pe altii. Acesta este paradoxul neamului: din saracie, din
umilinta, din nenoricire avem forta spiritualizarii. A nu se confunda civlizatia si
confortul material cu spiritualitatea. Ei ne civilizeaza printr-o legislatie
europeana, noi ii spiritulizam, le dam ce au pierdut.

Ce tip de comunicare presupune teatrul pe care-l faceti?

Cred ca un fel de comunicare totala. Cuvantul a fost compromis, a fost atat de

siluit incat ar trebui sa facem o pauza. Folosesc tacerea ca limbaj ca sa
pretuim cuvantul din nou si sa apelez la acel fond neintinat al nostru. Un
proverb chinezesc spunea: cand oamenii mint, mainile spun adevarul. Sper ca,
in cazul meu, este o comunicare de la inima la inima, de la minte la minte.
Publicul de astazi asteapta altceva, iar teatrul este incapabil sa raspunda, e

12
ramas in urma. Realitatea este mult mai tare, iar teatrul trebuie sa se
reformuleze. Eu sunt in acest proces vulnerabil de reformulare. Il traiesc prin
toti porii. Nu sunt in avangarda. Nu fac teatrul experimental, nici - cum s-a
mai spus prin cronici - pantomima ("In sfarsit si in Romania, teatru de
pantomima"). Nu am timp sa ma sincronizez cu un Occident care are alta
experienta. Trebuie sa raspund acum, pe loc, unor intrebari. Energia trebuie
scoasa la suprafata. Ea face diferenta, iar diferenta este sansa dialogului cu
altii. Pot sa ma globalizez la nivel de ciorap, conserve si fast-food, dar nu
interior, pentru ca dialogul se obtine doar prin diferenta.

Ati pus pe picioare o trupa tanara care va urmeaza pe drumul unui

limbaj teatral inovator. Pe de alta parte, painea si cutitul
managementului teatral sunt, in unele cazuri, in mainile acelorasi
oameni din trecut.

Da, mergem in paralel. Eu mor de viu. Am facut un copil care scanceste de ani
de zile. N-are un sediu. Exista o umbrela improvizata la Teatrul National, mai
jucam la Rapsodia Romana, dar nu exista o legislatie. Iata o dovada de
incapacitate: s-a nascut un copil, il lasa sa devina aurolac. Ei au alte
probleme. Intotdeauna vor avea alte probleme, la ordinea zilei, de tip
caragialesc. Sunt obtuzi, nu vad autenticul. Nu este numai cazul meu. Sunt
trupe de dans contemporan care au succes in strainatate, iar aici nu au
spectacole. Un paradox: geniul acestui popor si primitivismul institutional.
Umanitatea intreaga traieste niste spasme ingrozitoare, iar noi suntem dublu
marcati: iesim dintr-un ghetou ametiti si, in loc sa intram intr-o lume cu
repere, intram intr-un alt haos. Trebuie sa dam din picioruse cat mai repede,
ca in fabula aceea, cu cele doua broscute care cad in lapte - una n-a facut
nimic si s-a inecat, cealalta a dat din labute si s-a facut unt si ea a scapat.

Care sunt gandurile artistice pe care vreti sa le impliniti in perioada

urmatoare?

Lucrez la un film, fara vorbe, despre taina acestui neam. Nu voi prezenta,
precum baietii de la Cannes, la comanda occidentala, o Romanie exotica,
derizorie, imbacsita de mizerie. Nici una turistica, precum in albumul penibil in
care totul era idilic. Nici toaleta publica, nici dulcegarii. Exista in Romania o
taina, un semn artistic extraordinar. Acesta-i mesajul lucid pe care vreau sa-l
transmit cu onestitate.

13
Dvs. aveti aceasta luciditate si cu toate acestea nu v-ati erijat intr-un
lider de opinie?
N-am intrat intr-un partid politic pentru ca statutul unui artist este, totusi,
unul de independenta. Din asemenea spirite libere se naste structura
adevarata a unei societati. Ele sunt un semnal de alarma intr-o societate civila
in agonie. Un strigat vine din partea mea.

14
Dan Puric si Visul sau

Dan Puric este un artist incredibil, genial; si atat. Nu ma intereseaza alte aspecte.
Refuz sa il interpretez, cum fac cu alte subiecte, printr-o grila pur conceptuala, pentru
ca expresia artistica e dincolo (sau dincoace, mai bine) de concept. E un crestin
fervent, se opune homosexualitatii, dar arta lui e libera si elibereaza. E, mai mult decat
orice, o fiinta a expresiei, nu a reflectiei. Insa duce acest destin pana la apogeul sau.
Un reformator al teatrului, neapreciat la adevarata sa maretie in aceasta tara a
descentrarii valorilor, un roman singular si un revolutionar al carui camp de batalie e
arta, care nu s-a dat si nu se da batut in lupta cu cenzura, prostia si barbarismul. Un
actor care se distreaza cand lumea care vine la piesele sale se asteapta sa stea linistiti in
scaun si sa petreaca doua ore relaxante in care mintea le va zbura la ce vor vedea la TV
cand ajung acasa, caruia ii creste inima atunci cand, neasteptat, cineva ramane surprins
vazand ca nu vorbeste pe scena si care e mandru daca reuseste sa faca macar un singur
spectator sa inteleaga ceea ce el exprima cu atata elocventa, desi fara a se folosi de
limbaj. Regizor, actor si, cateodata, teoretician, desi uraste vocabularul rece, al
conceptelor abstracte, si prefera cuvintele colorate: Dan Puric.

Am vazut doua dintre piesele lui pana acum, i-am citit interviurile si am asistat la
conferinta pe care a tinut-o la Facultatea de Filosofie, noua, studentilor de acolo. A
fost o experienta transformatoare, conferinta, dupa ce “ma transformasem” initial prin

15
prima piesa vazuta, Toujours l’amour. E un deliciu sa poti asista la performantele lui
Dan Puric atat in viata de zi cu zi, cat si pe scena. Venind cu asteptari modelate direct
pe profilul sau de actor, ma gandeam ca ar putea fi stanjenit de audienta specifica
facultatii, care se asteapta in mod normal la discursuri intelectualiste, cursive si de
natura conceptuala. Nimic mai gresit de atat. Nu numai ca nu ar fi avut nevoie nici un
moment sa se coboare la nivelul nostru, pentru ca ne inalta pe noi la nivelul lui,
cucerind audienta de la prima replica “Pot sa ma asez? Ca eu sunt un puric si nu stiu
daca o sa ma vedeti”, dar s-a dovedit a fi un la fel de iscusit ganditor pe cat e actor.
Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca un actor, oricat de genial ca Puric, poate demonstra
o asemenea viziune ampla, parca a unui renascentist, asupra artei si filosofiei, in
acelasi timp, avand un simt pentru mersul istoriei nemaipomenit. Numai atat am putut
sa rationalizez, pentru ca extazul pe care reuseste sa-l imprime unei audiente (fie ea de
conferinta sau de teatru) ramane incomunicabil, la fel ca si comicul sau bazat mai mult
pe limbaj corporal decat pe cuvinte. Ca sa va faceti o idee: eram in primele randuri,
trecuse deja aproape o ora din conferinta, dar il fixam mesmerizat si complet absorbit
in admiratie. In timp ce vorbea se oprea de multe ori cu ochii asupra mea, dar la un
moment dat nici nu si i-a mai retras. Bun, am zis, imi cam tremurau picioarele, dar fie,
nu-mi place sa-mi mut privirea, asa ca ramaneam fixandu-i ochii fara sfiala. El
continua sa vorbeasca dar nu-si lua privirea de la mine si nu avea nici o expresie, decat
parca incerca sa imi penetreze craniul, sa vada ce ar putea fi acolo. Dupa cateva zeci
de secunde care mie mi-au parut o eternitate, a inceput sa zambeasca, s-a oprit din
vorbit si inca uitandu-se la mine a zis: “Cat mai stau asa?” si a ras. M-am cam
emotionat, evident, asa ca am evitat sa ma uit prea atent spre el in urmatoarele doua
minute. Dupa care… iar mi-a prins privirea si a continuat sa faca acelasi lucru.
Incheiand intr-un final cu o grimasa caracteristica de nedescris, care dupa toate
posibilitatile ar fi exprimat mirarea, in timp ce toata sala si-a intors capul spre locul
unde se uita el. Cred ca eram rosu dar admiram ca e in stare ca si atunci cand vorbeste
despre Platon, Hegel sau teatrul japonez, sa nu uite improvizatia si contactul personal
pe care il stabileste mereu cu publicul. Iar, evident, ma bucuram ca de data asta faceam
parte din piesa lui. Acesta e Dan Puric. (pentru interviul realizat dupa conferinta vedeti
Revista cu Filosofie)

Insa atunci cand o sa faceti pasul important si o sa vreti sa cumparati bilete la una
dintre piesele sale, alegeti negresit Vis. Sariti oricum peste piesele care nu sunt regizate
de el, dar in care joaca, despre care recunoaste ca sunt facute mai mult din necesitate,

16
decat din convingere. Nu uraste teatrul traditional, dar nici nu-l agreeaza, considerand
ca e benefic sa cladim pe fundatiile stabile ale trecutului, dar e o ineptie sa le
perpetuam la nesfarsit. Vis este, dupa cum spune actorul si regizorul insusi, piesa cea
mai reprezentativa pentru el si pentru dezideratele sale artistice. Un one-man-show,
compus din cateva sketch-uri pe care le juca in baruri pentru a se sustine, la inceputul
carierei, Vis poate parea la prima impresie neavizata o colectie disparata, incoerenta de
acte comice, cu o finalitate tragica. Insa la Dan Puric, comicul nu e “bascalie”, dupa
cum zice el, ci o categorie estetica sacra. Asa ca dupa ce va trec lacrimile de ras,
incercati sa cercetati mai atent semnificatiile comice si veti descoperi o abundenta de
sentiment.

Ironic la adresa unei societati mecaniciste, care uita de Dumnezeu si care isi faureste o
noua valoare suprema din bani, faima si putere, cu tot ce aceasta societate are mai
imbecil si mai stereotipic, primele acte ale Visului abunda de comic, insa intr-un fel
mai temperat si mai satiric, pe alocuri, decat o piesa ca, de exemplu, Toujours l’amour.
Improvizatia isi face si ea simtit cuvantul, intre acte, cand Puric “face bascalie” de
spectatorii care au impresia ca s-a terminat spectacolul si se ridica aplaudand frenetic,
parca usurati ca in curand vor pleca acasa. Intr-un act de un comic savuros, actorul
incearca parca sa aduca pe scena adevaratul sau Eu, care se ascunde in spatele
panoului, timid si timorat, speriat de atentia care i se acorda. Actorul e modest si arata
ca nu el trebuie aplaudat, ci acel creator care nu vrea sa se afiseze si sa primeasca
laude si omagii. Il trage, incearca sa-l prinda si sa-l aduca pe scena pentru a primi
aplauzele meritate, actorul ramanand sa fie o simpla carcasa interpretativa.

Dupa aceste acte care se desfasoara pe mai mult de doua treimi din piesa, ramai cu
impresia puternica a unui portret al cenzurii spiritului si al goliciunii umane dintr-o
societate care isi rataceste valorile. Un hot evadeaza succesiv dintr-o celula, doar
pentru a se gasi inchis intr-o alta, totul desfasurandu-se intr-o lumina rosie puternica,
trisa si infricosatoare. Se loveste cu capul de pereti, trage de bare, fuge de nebun si
ramane captiv. Intr-o continua febrilitate, scena crescand in intensitate, care pare
aproape apocaliptica si la care rasetele inceteaza pentru prima oara, se termina dupa ce
zidurile celulei se stramtoreaza, hotul incercand in zadar sa le opreasca si sa scape din
inchisoarea tot mai stramta. Urmeaza un act linistit, care se apropie de ispasire, dar
care inca nu o atinge. In penumbra scenei luminate numai de o singura sursa calda,
galbuie, Puric e in umbra, doar mainile fiindu-i scoase in evidenta, ca doua fiinte

17
efemere de un alb imaculat. Serenitatea se coboara… mainile se urmaresc, se iubesc,
se bat, se joaca si una dintre ele moare. Celalata ramane singura si nealinata, disperata
de a-si gasi un sprijin. Picaturi de transpiratie cad de pe fruntea actorului, complet
imobil, asupra mainii care se zbate in singuratate.

Deznodamantul eliberator se dezvaluie pe scena. Pe fundalul crescendo al Adagio-ului

lui Albinoni, sublimul scenei te emotioneaza pana la lacrimi. Un Puric imobil, dar in
acelasi timp rotindu-se de parca ar sta prins intr-un singur loc fix (acela despre care
vorbea Arhimedes) si pamantul s-ar misca in jurul sau, apare, luminat multicolor,
tinand mainile in mudra specifica unui Iisus mantuitor. Aceasta imagine descinde
parca din cer asupra salii, urmata de altele pe care e greu sa le mai tii minte, dupa socul
initial. Transa e completa. Tot ce poti descifra e salvarea pe care o resimti dintr-o data
coborata asupra ta. Dumnezeu, singura speranta, libertatea absoluta inteleasa, e o
prezenta cu mult mai palpabila decat ar putea fi la orice slujba de duminca intr-o
biserica. Parca inaltarea s-ar rejuca in fata ochilor tai. Viorile si orgile ating un final
paroxistic, in acelasi timp cu corpul actorului si cu semnificatia piesei. Catharsis-ul
este realizat.

La sfarsit, un Dan Puric extenuat iese la aplauze, mai putin entuziast decat in general si
vizibil afectat. Am plecat ganditor dupa cateva minute de celebrare, auzind alte ropote
de aplauze in spatele meu si rasete inviorate, imaginandu-mi ca actorul inca nu si-a
epuizat imaginatia comica creatoare si le mai ofera un festin spectatorilor inca ramasi
in sala, grabindu-i de altfel in stilul sau caracteristic acasa la nevestele, televizoarele si
vietile lor obisnuite pline de rutina si goale de continut.

Dan Puric - nascut 12 Feb 1959 - nemuritor

18
Dan Puric: „Capitalismul de grota nu are nevoie de cultura“

Ca orice mare artist, Dan Puric n-are „target“. El are public, ca si Tudor
Gheorghe, Olga Tudorache, Dan Grigore sau Gheorghe Zamfir. Iar publicul lui
este intreg mapamondul. Venerat in strainatate, in propria tara abia are loc
unde sa faca repetitii („antrenamente“ cum le numeste el). Aceasta formidabila
locomotiva de imagine a Romaniei care se numeste Dan Puric n-are probleme
cu atingerea performantei, ci cu obtinerea diurnei.
Din fericire pentru noi si din nefericire pentru trepadusii pseudoculturii, Dan
Puric este (inca) tanar, puternic si extraordinar de motivat in ceea ce face.
Lupta singur pentru promovarea „brandului Romania“, desi nu e luat in

19
considerare de proiectele Ministerului Culturii si Cultelor si nici ale Televiziunii
Romåne.
Un interviu cu Dan Puric, daca esti acordat pe „frecventa lui de emisie“,
devine, in mod fatal si fericit, o tulburatoare maieutica despre adevarurile
fundamentale ale lumii in care traim, vazute de pe scandura scenei pe care
trudeste.

„Comunismul Intretinea valorile pentru a se legitima prin ele“

V-ati raportat vreodata la dimensiunea economica a actului de creatie
artistica pe care il comiteti?
Inainte de toate, trebuie facuta o trecere in revista a schimbarii de context
istoric. Este evident ca, dupa 1989, teatrul, arta in general, a functionat
conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o institutie de
supravietuire. Elementul de viata era nul. In acest sens, trebuie sa ne gandim
la doua etape: pana in 1989 si dupa 1989. Pana in 1989, destinul
profesionalismului si al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea
politica, fiind monocefala, intretinea valorile pentru a se legitima prin ele, le
instrumenta in scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de nationalism
comunist sau de comunism pur si simplu.

Nationalismul comunist nu e cumva o aberatie, o struto-camila?

Comunismul este in esenta cosmopolit, internationalist, iar nationalismul
tine mai mult de doctrinele de dreapta...
Cei care au inventat comunismul l-au facut initial internationalist. Pe parcurs, li
s-a stricat jucaria si s-a ajuns la nationalismul de tip comunist, care este diferit
de nationalismul crestin-ortodox sau cel de tip masonic.

Adica la un nationalism„de partid si de stat“...

Exact. Aici, conditia artistului era una de lagar. El era folosit pentru a preamari,
pentru a lauda. Doar zona de divertisment era ceva mai libera, dar si aceea
era cenzurata. Asta nu inseamna ca, in aceste conditii, nu s-au produs opere
de arta, chiar in zonele de cenzura. In clipa in care, in 1989, s-a spart zidul si
am intrat in neocomunism, iar „esalonul doi“ a devenit mafie, forta economica,
n-a mai fost nevoie de propaganda prin sectorul artistic. Valoarea a fost lasata
de izbeliste, nu mai prezenta niciun interes, caci capitalismul de grota nu are

20
nevoie de cultura.
S-a intamplat atunci un contrafenomen, care tine de antropologia culturala: tot
ce a fost pseudo-cultura inainte de 1989, tot ce a fost de proasta calitate
(„Cantarea Romaniei“, de exemplu, dar nu in totalitatea ei, caci s-au petrecut
acolo si lucruri bune), a iesit la vedere, s-a cristalizat si a creat o piata. O piata
falsa, o piata a nonvalorii.

A amatorismului?
Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine sa-l jignim, caci el reprezinta o faza
a dezvoltarii artistice. Si eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piata a
nonculturii.
Caracterizati in cateva cuvinte noncultura.
Promiscuitate, pornografie, kitsch.

„Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul national“

Ce s-a intamplat cu valorile culturale? Cum au supravietuit?
Cum spuneam, oamenii nostri politici - haimanalele politice, de fapt - n-au mai
avut nevoie de legitimarea prin arta. In aceste conditii, marii artisti, dezamagiti
si deprimati, s-au retras in institutii bugetare, cu economii de tip primitiv, in
care toata lumea este egala. In zona de subzistenta economica, mai exact. Iar
in zonele performante, de televiziune sa zicem, au aparut oameni de calitate
indoielnica din toate punctele de vedere.

Romania e vinovata in totalitate de ce i se intampla pe acest spatiu al

culturii?
Nu putem sa aruncam aceasta vina numai pe spatele Romaniei pentru ca
procesul de mitocanizare e international. „Familia Bundy“, sitcomurile, toate
cultiva instinctele gregare. Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul
national. Mai exista si o problema de antropologie culturala: nivelul cultural al
unei tari are legatura cu gusturile conducatorilor politici si ale liderilor
economici. Ei bine, acesti lideri, cei din ’90 incoace, vor manele, de fapt cultura
de tip manea. Sa nu se inteleaga ca as avea ceva cu manelistii, caci nu
existenta acestui tip de noncultura este problema, ci frecventa si intinderea
aparitiei lor la televizor, in zona divertismentului de proasta calitate, a
bascaliei, care a luat locul umorului.

21
„Dupa 15 ani de imbecilizare, calitatea este respinsa“
Care este, de fapt, diferenta dintre bascalie si umor?
Inainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care
este o valoare a inteligentei. Ca orice act artistic - vorba lui Heidegger -,
umorul te trezeste din rutina. La noi, acesta a fost o arma de aparare si de
rezistenta. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de bascalie, care
desacralizeaza totul. Bascalia este de tip ateu, neantizant, isi bate joc de orice
fel de valori si repere. Acest sistem demolant al valorilor, care apartine omului
mic, a iesit in fata. Si atunci a inceput sa se creeze pe banda rulanta doar
acest gen de divertisment, invocand ratingul. Ceea ce este un fals, atata timp
cat excluzi alternativa.

Telenovelele fac parte din categoria incriminata?

Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar si pentru actori.
Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereste, pentru ca saracii nu mai au unde sa-si
practice meseria. Accepta asadar sa joace in telenovele, amestecandu-se cu
amatorii. E ca si cand un neurochirurg ar avea drept adjunct un brancardier,
care mai e si murdar pe mana. Imediat se face o infectie. Prin analogie, asa
ajungi sa vezi un actor profesionist inconjurat de doi-trei amatori. Si stiti ce se
intampla? Profesionistului ii scad reflexele, are loc o contaminare inversa si toti
actorii par amatori. Revenind la noncultura in sensul larg, efectele ei sunt
dezastruoase in timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din
ce in ce mai agresiva si aproape o chestiune de santaj. Dupa 15 ani de
imbecilizare, daca oferi calitate, ea este respinsa, caci intre timp s-a creat
dependenta. Vorba lui Socrate: piata este plina de lucruri de care n-am nevoie.
Acum consumatorii au false necesitati, false determinari.

„Au facut din cultura un fel de rezervatie“

Spuneati ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.
Este doar o mimare a alternativei. Si cand spun asta ma gandesc la TVR
Cultural sau TVR International, care sunt niste catastrofe. Bietii de ei nu
inteleg ca actul de cultura este un organism plin de vitalitate si nu stiu sa
lucreze cu asa ceva. Au facut din cultura un fel de rezervatie, un muzeu.
Cultura inseamna coeficient de putere nationala. Sa ne uitam putin la tarile

22
civilizate. Si acolo este o lupta acerba intre structurile de market si cele
culturale. Si totusi, cu exceptia unor canale superelitiste, cum este Mezzo, ei
reusesc sa-si managerieze inteligent po-tentialul cultural, performantele
culturale, pe care le „injecteaza“ in programele si emisiunile TV, alaturi de alte
emisiuni, unde cultura functioneaza mai bine decat izolata. La noi, programele
culturale sunt inghetate si conventionale...

Ca la un parastas...
Chiar asa. Si-atunci, omul de cultura, artistul, care este viu, n-are unde sa se
duca: la muzeu nu vrea, in partea cealalta nu-l primeste nimeni.

V-ati confruntat cu aceasta situatie?

Bineinteles. Eu am filmat la BBC, la RTL, in Anglia, in Franta, peste tot, cu
spectacole de pantomima. In Romania nu am apucat sa intru in nicio
televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar in Televiziunea Romana. Si n-o
spun ca sa ma plang, va raspund la intrebare.

Poate n-ati insistat destul...

Ba da. M-am inscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeti
dumneavoastra, ei ma considera tot outsider, n-am fost ales. Au pus tot
murdariile lor ieftine, care le ilustreaza perfect natura inferioara. Pentru ca
oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, daca un om ajunge director
al unui teatru national sau al unei televiziuni nationale, el este responsabil fata
de natiunea respectiva. Si toata strategia sa manageriala trebuie sa tina
seama de aceasta exigenta majora, a interesului national.

„Avem o intelectualitate cu garda jos, destul de penibila, oportunista si

neinteligenta“
Ce strategie culturala ar trebui aplicata in Romania?
O politica a certitudinii. Eu nu fac exercitii socratice asupra mamei mele. Pe de
alta parte, cum sa faci exercitiu de democratie in valorile nationale punand-o
pe Madalina Manole alaturi de Noica sau Eminescu? Henry Coanda a spus ca
avem atat de multe genii ca putem da cu imprumut. Este o certitudine. Iar
certitudinile incep cu constiinta. Am fost debusolat pe vremuri, cand un
secretar literar de la Iasi mi-a spus ca Eminescu a fost si poet. „Cum SI poet?“

23
- l-am intrebat eu, indignat. „Pai da, ma, ca a fost mai intai o constiinta“. O
afirmatie care face cat toata istoria literaturii a lui George Calinescu.

Ce parere aveti despre campania „Mari Romani“?

Nu exista intrebare mai schizofrenica decat aceea pe care o pune o matusa
isterica unui copil: „Pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?“. Genul
asta de „challenge“, venit din afara, nu este nevinovat. Prin el ni se ia in primul
rand temperatura si pulsul, adica ce fel de instincte nationale bune mai avem,
iar in al doilea rand, face malaiul mai puternic, adica ingroasa confuzia. Pentru
ca nu e un concurs lamuritor, ci dimpotriva.

Lamuriti-ma...
Goethe spunea ca valoarea, cadrul axiologic al acesteia, este pe verticala.
Dar, cand se ajunge in stratul marilor valori, ele sunt pe orizontala. La noi,
Lucian Blaga avea o teorie extraordinara, „paralelismul valorilor“. Adica fiecare
valoare, pe domeniul ei, este paralela cu alta valoare. N-ai voie sa le amesteci.
Un pusti de 14 ani de la arte plastice mi-a spus urmatoarele cuvinte: „Domnu’
Puric, e total gresit acest concurs. Ce cauta unul de pe un culoar cu altul de pe
alt culoar? E ca si cand ai pune la intrecere un alergator la 100 metri garduri
cu un schior“. Pentru ca aici concureaza Mihai Eminescu, Adrian Minune,
Mircea Eliade, Madalina Manole, Mihai Viteazu, Carol I samd. Si ce vedem?
Pe de o parte, cum voteaza oamenii lipsiti de repere si cum creeaza un mediu
non-cultural. Pe de alta parte - ceea ce este jenant pentru Romania - o
intelectualitate cu garda jos, destul de penibila, oportunista si neinteligenta,
care a raspuns unui joc schizoid. E ca in reclama la tigari pe care scrie „tutunul
dauneaza grav sanatatii“. Daca traia Tutea, ii trimitea la plimbare.

„Exista doua culoare de jogging catre cimitir“

Nu sunteti cam aspru? Unii au participat la aceasta campanie convinsi ca
fac un lucru bun.
Generatiile viitoare vor face, probabil, studii de antropologie culturala
pornind de la aceasta campanie emblematica pentru sanatatea culturala
a Romaniei. Ati vazut cum stateau acei invitati din studio, cu picioarele
pe harta, fara sa-si dea seama?
Nu sunt un adept al fetisizarii, departe de mine gandul acesta, dar fara

24
simboluri nu putem exista. Ar fi necesari, totusi, niste gardieni culturali - nu
neaparat cenzori -, niste oameni responsabili. „Responsabilii“ actuali au luat
tot ce a venit din afara, toate prostiile astea gen „Surprize, surprize“ -
„Parbrize, parbrize“, cum ii spunem noi - si le-au inoculat in rating. Dar nu-ti
dau voie tie sa vii pe cealalta parte si sa produci. Este un cerc inchis. Si atunci,
in Romania, problema nu e una a economiei de piata, nu se pune problema in
acesti termeni. Ar fi impropriu si chiar absurd sa vorbim despre o piata, pentru
ca piata iti da posibilitatea alternativei. Este doar o balta nenorocita, facuta de
o mafie, cu un lant trofic pe fiecare televiziune in parte.

Este vreo iesire din aceasta situatie?

Stiti ce coeficient de inteligenta si de talent are poporul asta? Va rog sa ma
credeti, pentru ca vorbesc in cunostinta de cauza, in doua saptamani
Televiziunea Romana poate deveni, in materie de divertisment, cea mai
performanta din lume. Ceea ce, evident, nu se va intampla din cauza acestei
dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generatie foarte bine inarmata genetic impotriva acestor rechini,
care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, in cultura
depunerile sunt lente. Mai ales ca acum avem o scoala de teatru distrusa, o
ciupercarie de academii de teatru din care actorii ies fara pregatire si fara
perspective... In momentul de fata, exista doua culoare de jogging catre cimitir:
pensionarii, care sunt morti de vii, si tinerii, care sunt deja pensionari.

Exista alternativa emigrarii.

Da. Si asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece insi, noua pleaca
afara. Iar problema este ca ei nu pleaca din cauza banilor, ci din cauza
imposibilitatii de a se manifesta. Aceasta criza a potentialului care n-are unde
sa se manifeste a fost creata de nonvalorile iresponsabile din Romania, care
nici macar nu-si pun problema ce face tineretul dupa ce termina scoala. Iar
reactia acestuia de a pleca este corolarul replicii vulpii din „Micul print“: „Daca
vrei sa fim prieteni, imblanzeste-ma, educa-ma. Daca m-ai educat, esti
responsabil“.
Deci, inca o data, exista o solutie de supravietuire?Noi, ca popor, pentru a
supravietui, trebuie sa ne retragem in cultura, ca in munti. Altfel ne calca
gorilele cu jeep-urile

25
Interviu cu actorul Dan Puric

26
 Aţi ţinut de curând o conferinţă în Facultatea de Filosofie despre aventura corpului în teatru. De ce aţi ales tocmai
această facultate?
D.P.: Mai bine zis această facultate m-a ales pe mine pentru că am primit invitaţia de acolo. Nu sunt genul de om care să
propun; eu stăteam, să zicem: eram în parorhia mea. Am fost cules, şi mă bucur de asta, de către dl profesor Vizureanu.

Ce impresie v-au făcut studenţii de acolo?

D.P.: O impresie bună dar asta nu este o generalitate sau o banalitate. Bună din cauza calităţii ascultării. Sacha Guitry, un
mare actor, spunea că şi publicul trebuie să aibă talent. Ascultătorii, prin felul cum ascultă, te determină să ajungi mai
adânc în comunicarea ta, în ceea ce spui. Şi semnul acesta de atenţie sensibil intelectuală a creat o comunicare foarte
bună.

La conferinţa pe care aţi ţinut-o în Facultatea de Filosofie, aţi spus la un moment dat că Platon a avut dreptate să îi
alunge pe artişti din cetate. Aţi putea să explicaţi această afirmaţie?
D.P.: Cred că Platon a fost oripilat de condamnarea lui Socrate care a fost prima victimă a democraţiei. Platon şi-a dat
seama că arta de tip mimetic, care nu e nici măcar la nivel de divertisment, care îşi propune să prelungească vulgaritatea
în numele diversiunii şi îşi propune să cultive confuzia, devine periculoasă pentru esenţa umană. Arta ca misiune trebuie să
înalţe. Asta nu înseamnă ca trebuie să sufere de un monumentalism tezist şi nici că ea trebuie să fie explicit pedagogică.
Finalitatea ei este una înălţătoare.
Hegel a avut această premoniţie care într-un fel s-a împlinit pe jumătate, a spus că arta secolului XX va muri sub suflul
rece al conceptului. Sigur că trăim o epocă a informatizării, a tehnologizării masive care, prin canalele astea de
transmisie, a răcit şi vectorul de transmisie, nu numai mesajul. Dar în acelaşi timp, paradoxal, arta nu moare sub suflul
rece al conceptului, ci sub incandescenţa vulgarităţii şi a pornografiei, al unui mercenariat, al unui sistem de piaţă
îngrozitor care are repercursiuni asupra firii umane, asupra felului de a fi.
Arta este o fereastră către Dumnezeu. Beethoven nu face ravagii în jur după ce-l asculţi. Beethoven sau Bach te tulbură şi
te înalţă în acelaşi timp. Brâncuşi te înseninează. Marii artişti ai lumii nu creează confuzii, ei tulbură pentru a înălţa. Eu
sunt convins că Platon nu i-ar fi dat afară pe Beethoven sau pe Mozart. Dar cred că i-ar fi dat afară pe nenorociţii ăştia din
televiziunile române care se oligofrenizează şi oligofrenizează populaţia. Totuşi, polis-ul grecesc se gândea la fericirea
cetăţeanului, era o deontologie extraordinară acolo. Ăştia nu se mai gândesc la nimica, poate doar la bani. Aici lipseşte
gardianul lui Platon.

Pe cine ar fi dat afară Platon?

D.P.: Toată arta veche e o meditaţie asupra firii. Cred că Platon era foarte înclinat asupra unui teatru care nu avea o
capacitate cathartică, ci din contră. Să nu uităm că Grecia era un amestec de civilizaţie şi barbarie. Platon, dacă nu avem
obrăznicia şi suficienţa să îl luăm şi să îl catalogăm, devine un punct deschis de meditaţie extraordinar. Şi eu aş da acei
artişti afară. Iată, ce artişti are această ţară? Pe Vanghelie, pe cine? Pe grupul Vouă? Ce responsabilitate au televiziunile de
la noi care ne organizează revelioane şi momente de divertisment cu efecte latente şi letale asupra bunului gust, asupra
umorului, asupra spiritualităţii româneşti?
Divertismentul, umorul (umorul e de factură sacră, e un scurtcircuit al
inteligenţei care te trezeşte din rutina vieţii) care devine băşcălie te
bagă în rutină, te imbecilizează. Dacă te uiţi la emisiunile la TV cu
râsul pe bandă, luate de la americani, ele te mărginesc, te limitează şi
mai mult, îţi limitează raportul cu familia, cu tine însuţi. Ele fac un fel
de anestezie a inimii. Dar umorul înseamnă o mărire a inimii. Dacă te
uiţi la un film al lui Chaplin sau Buster Keaton, inima înfloreşte.
Aristotel a spus că omul inferior trebuie pus pe o poziţie inferioară fără
să fie nedreptăţit. La noi este un haimanalâc, o mână de iresponsabili
necultivaţi care conduc ţara sub toate aspectele de la nivel politic până
la nivel cultural. Aceşti oameni n-au ce căuta la conducerea ţării, la
conducerea culturală, a televiziunilor, a destinelor publice. Aceşti
oameni sunt de speţă inferioară. Ei trebuie puşi în poziţii inferioare
fără să fie nedereptăţiţi, adică acolo unde le este locul. În poziţiile de vârf sunt oameni care au responsabilitatea cetăţii, a
artei. Repet, asta nu înseamnă să faci cazarmă, ci din contră: să gestionezi foarte bine lucrurile şi să le numeşti. Cineva l-a
întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” Adică: ticălos, om bun, criminal,
impostor, muncitor. În România, ca şi în întreaga lume, este o criză de a numi corect lucrurile.

27
 Deci, se poate vorbi de o artă imorală?
D.P.: Nu se mai poate vorbi de artă imorală pentru că ea este. Este imorală în 90% din cazuri. Este şi imorală şi amorală. Ea
este exact pe potriva eficienţei economice. Sub pretextul şi sub camuflajul libertăţii în artă, al diversităţii, pornografia,
vulgaritatea şi prostul gust şi-au făcut loc. Ei speculează, spunând: „Dom’le, înainte era cenzura politică şi nu ne dădea
voie, dar acum suntem liberi..” Eşti liber dar nu eşti libertin. Sunt două lucruri total diferite. Cum spunea Hegel, libertatea
este necesitatea înţeleasă. Sau libertatea se câştigă în fiecare zi, cum sublinia Goethe. Libertatea înseamnă în acelaşi timp
şi responsabilitate. Pisoarul acela al lui Marcel Duchamp de la 1907 nu înseamnă libertate artistică, înseamnă un act de
schizofrenie. Mulţi critici îl consideră un act de libertate artistică, dar este un act de pierdere a reperului. În „Jurnalul
unui pelerin”, o carte des citată de Nicu Steinhardt, se spune acolo că acest pelerin se întâlneşte cu un monah la o
mânăstire şi îl întreabă: „tu ce ai fost?” „-am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.” „dar ce-ai fost?” „am fost pictor
abstract”. Ar mai fi de vorbit aici şi despre arta autonomă: când omul, din creaţie, se dă drept creator. Acum tendinţele
acestea au murit dar n-au murit gratuit, au luat cu ele generaţii întregi de oameni în forul cărora s-a petrecut un
dezechilibru. Ce varietate imensă şi infinită are drumul omului către Dumnezeu! Atunci de ce să cauţi invers? Într-un jurnal
al lui Brâncuşi am găsit un aforism extraordinar, scris cu cerneală pe colţul unui ziar: „de ce complică omul lucrurile când
Dumnezeu le-a dat atât de clare?”
Există vreun filosof sau gânditor care v-a influenţat mai mult?
D.P.: Filosofii sunt trepte de adevăr sau spre adevăr, bucăţele. Te pot încânta dar nu te pot monopoliza. Cine te
monopolizează este bunul Dumnezeu; dar nu poţi să nu te bucuri când găseşti un om deştept care îţi luminează pentru încă
200 de ani existenţa. Să ne gândim la această sincronizare pe care a dat-o Dumnezeu: cu 400 de ani înaintea venirii lui
Hristos omenirea a avut parte de Socrate, Budha, Confucius, Lao Zi într-un paralelism fascinant. Toate aceste minţi care au
căutat să afle ceva asupra condiţiei umane, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, sunt extraordinare. Şi e bine să
recunoaştem că ne folosim de ei în sensul în care şi Newton spunea: „stau pe umerii unor uriaşi”.
Newton nu era de capul lui, nu era generaţie spontanee cum sunt ăştia de la PSD sau PD sau PNL. Ăştia au furat numele
partidelor istorice dar ei sunt spontani. N-au cum să fie PNL; aceia erau Brătieni, oameni care ţineau la ţară, erau imenşi.
Ăştia sunt din şoimii patriei, ăştia-s crescuţi din pepiniera Comitetului Central. Ce este PSD-ul decât o generaţie spontanee
din CC? Ce legătură are cu istoria neamului ăstuia? Newton se sprijinea pe umerii unor uriaşi, nu pe I. C. Frimu. De ce
folosesc oamenii ăştia vila Mircea Eliade? Au vreo legătură cu Mircea Eliade? Să folosească vila Emil Bobu!

28
 Ştergerea frontierelor poate duce la o schismă în mintea oamenilor, la demenţă. De exemplu şi parada homosexualilor...
Ieri am aflat că în Olanda se luptă pentru legitimarea partidului pedofililor. 5% dintre ei sunt genetic, restul sunt
contaminaţi. Aceste drepturi ale omului nu trebuie să încalce drepturile lui Dumnezeu. Dacă am avea un dialog cu ei, să
încercăm să le explicăm că ei au o cruce de dus. Noi, aşa cum suntem, avem soluţii uluitoare faţă de o societate
falimentară de tip occidental. Sunt atâtea minţi luminate la noi... Şi poate vă gândiţi şi voi, la Filosofie, cum să rezolvaţi
chestia aceasta a homosexualităţii. Dar să nu veniţi cu soluţii mimetice, de tip occidental. Eu nu vreau să fac parte dintr-o
societate ca aceea din Spania sau Olanda care a legiferat aşa ceva, mai bine mor la Feteşti, cu baba Neaga care se roagă la
biserică dar lucrurile merg spre normal. Cum poţi să numeşti anormalul normalitate? Hai să reconstituim bunul-simţ,
echilibrul sau, cum zice ţăranul român, rostul lucrurilor....

Mircea Eliade considera că reprezentaţia teatrală ar trebui sa aiba o funcţie hierofanică, de revelare a sacrului în
profan. Aveţi o intenţie conştientă de merge într-o asemenea direcţie?
D.P.: Da. A devenit cu timpul conştientă. La început n-aveam program. Eu sunt artistul fără program. Singurul meu
program genetic este să nu fiu imoral, să nu fiu vulgar, să nu mint. Dar ăsta nu e un program, cred că e o determinaţie a
firii. Mi-am dat seama pe parcurs că divertismentul, dimensiunea psihologică a actului teatral sunt doar două dimensiuni în
treapta infinită care te duce spre Dumnezeu. Arta vine de la Dumnezeu, de la încercarea preoţilor de a explica poporului
prin imagini ideea de divinitate. Acuma trebuie făcut drumul invers. Marii artişti au subliniat de multe ori lucrul ăsta. Dar
arta şi-a rupt cordonul ombilical şi a devenit cât se poate de profană, de divertisment. Asta nu înseamnă că dimensiunea
profană trebuie neglijată, trebuie plecat de la nivelul ăsta.

Care este rolul tainei în teatru?

D.P.: Într-un fel mai laic a subliniat-o Blaga când a spus „eu nu distrug
corola de minuni a lumii”. Arta este un act de amplificare a misterului,
dar în acelaşi timp ea nu creează necunoaşterea, ci creează o
cunoaştere de tip specific, nu una de tip ştiinţific. Cunoaşterea de tip
ştiinţific este întotdeauna devansată de cea de tip artistic. Pentru că în
sistemul artistic mergi pe alte sinapse, mergi pe inspiraţie, pe
revelaţie. Bine, şi în ştiinţă se poate petrece revelaţia. Dar paşii de
cunoaştere, de contactare a spiritului întotdeauna vor fi net superiori
în actul artistic pentru că arta este vectorul imediat următor al religiei.
Ştiinţa este rodul spiritului analitic; chinezii aveau o expresie: „una
este furnica ce merge pe jos şi culege tot, alta e vulturul care planează
pe deasupra şi vede” sau Khalil Gibran care spunea că diferenţa între filosofie sau ştiinţă şi artă e ca acel vultur care stă
închis într-o cuşcă, îşi poate deschide aripile dar nu poate zbura. În artă te conectezi la divin, te conectezi la taină, faci
parte din ea, o trăieşti fără să ţi-o explici.
De asta Hristos nu a dat legi. Hristos este deasupra legii şi oamenii n-o ştiu. Cică „nimeni nu este deasupra legii”. Ba da,
trebuie să fii deasupra legii tot timpul; legea este stupidă şi pentru oamenii inferiori. Hristos nu zice: să nu ucizi, să nu
furi... ăsta e Decalogul. El zice „iubeşte”. Iubind, toate lucrurile alea se topesc în ordonanţe de urgenţă. Într-un moment
de dragoste este inclusă şi datoria şi totul. Şi chinezii spun: Tao, calea fără de nume. Toate popoarele ajung, la un moment
dat, în dialogul lor cu absolutul, la această nedefinire. Noi ne grăbim să definim. Gabriel Marcel spunea foarte bine că
Occidentul are probleme pe care le rezolvă iar Răsăritul are taine. Taina nu se rezolvă, taina nu e o problemă de
matematică. Taina este o îmbrăţişare, este harul lui Dumnezeu, este revelaţia Lui; de asta nu poţi să ai noutăţi teologice,
ele sunt date odată pentru totdeauna. Doar trăirea ta e nouă. De asta e bine să nu evoluăm.

Mulţi filosofi sunt nevoiţi să renunţe la multe lucruri când aleg filosofia, de pildă la o viaţă deplină. Favorizarea
intelectului duce la neglijarea celorlalte facultăţi. Credeţi că artistul se confruntă cu limitări de acelaşi gen? Are
limitari condiţia de artist?
D.P.: În primul rând ceea ce faceţi voi e un lucru de toaletă de gândire dar care poate să lase urme; este reflexul
heliocentrist de tip grecesc. Dar reflecţia de tip indian, meditaţia orientală nu presupune această disjuncţie. Metodologia
voastră poate să ducă cu timpul la o infirmitate. Este ca şi cum aş iubi conceptual o femeie. Nu se poate. Exerciţiul în
cadrul filosofiei e bun ca exerciţiu în cadrul filosofiei, dar nu în cadrul înţelepciunii. Înţelepciunea aparţine celui păţit cum
zice Noica, filosofia aparţine gândului ca gând cum zice Hegel, este un exerciţiu al gândului în sine. Toate sunt metode
care intervin în specialitatea voastră, numai că viaţa e mai mare decât metoda.
Arta nu îmi permite această linişte, confort extraordinar pe care ţi-l poate crea un sistem sau o metodologie. Arta este o

29
 provocare uriaşă în faţa vieţii. Când eşti liniştit înseamnă că muzele au adormit. În artă, artiştii care s-au odihnit sunt
manieriştii, meşteşugarii. Un artist trăieşte tot timpul actul de criză al confruntării. Limitele mele sunt cele fiziologice,
biologice. Cea mai mare descoperire a mea a fost a limitelor mele, care sunt corporale; dar îmi cunosc şi dezmărginirea pe
care mi-o dă Dumnezeu. În sensul acesta lumea, societatea ne limitează iar creştinismul ne dezmărgineşte. Îmi aduc
aminte că Ţuţea cita des acest pasaj din Evanghelie: „fii tu desăvârşit asemeni lui Dumnezeu”. Ce şansă extraordinară ni se
dă de a fi perfectibili!

30