CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 

Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție
al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea
mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)
PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS
„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa
cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia
sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel,
se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).
Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui
Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În
toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar
cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele
logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera
moartă.
Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din
vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele,
ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice
Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).
Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală
a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună
pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor”
(I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate.
Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel:
„Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim,
lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I
Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele
semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să
nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu
rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și
virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S.
Serafim Joantă).
Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care
i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut
îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre,
pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne
vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător
lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a
dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2].
LA ȘCOALA RUGĂCIUNII, DE MIC COPIL

„Cuviosul era mai retras și mai interiorizat. Nu prea avea prieteni și se supăra dacă cineva îl deranja
când se ruga”.
Cuviosul Gherontie Aldea s-a născut pe plaiurile împădurite ale Țării Făgărașului, în satul Viscri, comuna
Buneşti, în apropierea oraşului Rupea din județul Brașov, la 4 noiembrie 1934. Părinții, Ioan și Elena, l-au
închinat ocrotirii Sf. M. Mc. Gheorghe, botezându-l cu numele „George” (cei apropiați din familie îi vor
spune „Gheorghe” sau „Gheorghiță”), fiind al doilea născut după Ioan care va muri de tânăr, în armată la
Siret. Sora mai mică, Rafira, va fi singura care va rămâne în casa părintească de la Viscri. Pornind de la
numele său de familie, Aldea, mai ales în ultimii ani de viață îi plăcea să se recomande ca fiind din
neamul (h)aldeilor, aluzie la craii de la Răsărit care au venit să se închine Domnului aducându-I aur,
smirnă și tămâie. De altfel, „rugăciunile sale către Maica Domnului arătau deopotrivă dragoste,
recunoștință și îndrăzneală. Spunea uneori: «Uite-o pe Maica Domnului în icoană, atâta că nu poate
vorbi!» sau «Maica Domnului, te rog, fă o minune, pentru ca dânșii să creadă mai mult!»”[3]. Arhim.
Samuel mărturisește că „uneori atrăgea atenţia referitor la anumite alcătuiri liturgice. La «Apărătoare
Doamnă» nu era de acord să spunem: «ca să strigăm ţie», ci «ca să cântăm ţie». Ne spunea: «Cum să
strigăm la Maica Domnului?». Sunt şi alte exemple de expresii care nu erau în acord cu trăirea lui
sufletească”.
Gheorghe a făcut doar patru clase, dar ceea ce a memorat în școala primară, i-a rămas neșters până la
bătrânețe. Din relatările strănepoatei, Roxana Prahoveanu, aflăm că „de mic, Cuviosul era mai retras și mai
interiorizat. Nu prea avea prieteni și se supăra dacă cineva îl deranja când se ruga. Mergea cu familia la
muncile agricole, dar pe primul plan era tot programul său de rugăciune, chiar dacă ceilalți se grăbeau să
termine lucrul. Odată, era cu cumnatul său la pădure și când să încarce carul cu lemne, i-a spus: «Frăția ta,
stai să-mi fac întâi rugăciunile! Nu lucrul, întâi rugăciunile!». Tot timpul se ruga în genunchi, la masă,
în pădure, peste tot. Avea răni în genunchi!”[4].
Marilena Haizea, fiica nașilor de botez ai Cuviosului Gherontie, își amintește o întâmplare petrecută pe
când Gheorghe avea 17 ani și care ne duce cu gândul la chipul rugător al lui Moș Gheorghe Lazăr: „Mi-a
povestit tata că s-a dus cu Gheorghe la pădure după lemne. După ce au încărcat lemnele, tata a dat drumul
la boi să mănânce și s-a dus în pădure să își taie niște cozi pentru furcă, sape, ce avea pe acasă. Gheorghe
s-a gândit să pregătească el carul până vine tata, numai că în loc să aducă boii la car, a făcut invers, a dus
carul la boi. Proțapul era ridicat sus, jugul era jos. Cum l-a urnit, pentru că era în pantă, carul a plecat la
vale. A început să strige: «Nănașule, nănașule, a plecat carul!». Tata a auzit și a venit repede, dar carul
mergea la vale singur. El i-a spus: «Nu te supăra, frăția ta! Nu te supăra, că eu mă rog!» și s-a pus în
genunchi. Când l-a auzit și l-a văzut, tata i-a spus nervos: «Nu te mai ruga acuma, că te rogi degeaba!
Carul se face praf! Trebuie să mergem acasă să luăm carul cel mic și să venim să vedem ce mai rămâne din
car!». Din nou, i-a spus Gheorghe: «Nu te supăra, frăția ta, că eu mă rog și nu pățim nimica. Ce o zis
el, cum s-o rugat, că numai a văzut tata cum carul o ia la stânga și acolo a fost un păr mare și
mărăcini și carul s-a proptit în el și nu a avut nimica. După aceea, au luat boii și au venit acasă cu
același car”.
Evlavia fierbinte la rugăciune i-a fost sădită în suflet atât de mama sa, care era pentru toți cei ai casei o
pildă vie de credință lucrătoare, cât și de fratele tatălui, Moise, intrat în monahism cu numele de Modest,
ulterior stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarh al Catedralei episcopale din Buzău. Evadările lui
Gheorghe de peste an la mănăstirea unchiului său nu erau puține. Viața monahală îi încălzea inima și îi
ostoia dorul de rugăciune. Una din amintirile încredințate celor dragi pe când se afla la părintele Modest, la
Buzău, ni-l înfățișează pe Cuviosul Gherontie așezat la rugăciune după ce a aprins mai multe lumânări.
Vrăjmașul a venit și pe toate i le-a stins, pentru că, zicea Cuviosul, „n-a vrut ca eu să mă rog, purta
dușmănie!”.
PRIGONIT ȘI ÎNJOSIT ÎN PERIOADA COMUNISTĂ. INTERNAT LA PSIHIATRIE PENTRU
CREDINȚA ÎN HRISTOS

„Dragă, eu nu puteam fără rugăciune!”

Anii adolescenței presărați cu aspre nevoințe îi sunt curmați de începutul stagiului militar. Pentru
Gheorghe, viața de soldat a fost una plină de umilințe din cauza preocupărilor sale religioase, într-o vreme
în care stalinismul devenise filosofia de viață a multor români. Rugăciunile tânărului Gheorghe
împlinite cu acrivie, zi și noapte, îi incomodau tot mai mult pe colegii săi de arme. După trei luni de
armată, va fi lăsat la vatră. Scuza imbatabilă a Cuviosului era una și aceeași: „Dragă, eu nu puteam fără
rugăciune!”. Va intra în viața monahală la vârsta de 19 ani, la Mănăstirea Ciolanu.
Anul 1956 a cernit inima lui Gheorghe. Moartea neașteptată a protosinghelului Modest îi va lăsa un gol
imens în suflet. Va fi izgonit de la Ciolanu, fiind nevoit să pribegească pe la mănăstirile Tismana, Horezu,
Viforâta, Cioclovina. Povestea cu haz că a făcut ascultare la porci, iar la o mănăstire, când a fost pus să
fiarbă sarmalele de hram, „am amestecat în ele şi au spus apoi: «Nebunule, du-te de aici!»”. Aproape trei
ani de zile va încerca să împace viețuirea călugărească cu susținerea familiei la munca câmpului.
Viața satelor era tulburată de abuzurile colectivizării, iar cea a mănăstirilor de emiterea Decretului nr.
410 din anul 1959. Monahii, care refuzau să părăsească mănăstirea, erau excluși din monahism, trimiși în
anchete sau domiciliu obligatoriu. Cuviosul Gherontie nu va fi scutit nici el de tăvălugul persecuției. Va fi
arestat și în temniță Maica Domnului i se va arăta, binecuvântându-l să poarte crucea nebuniei
pentru Hristos. Neputincioase și dezarmate în fața manifestărilor sale nesănătoase, autoritățile
comuniste îl vor trimite după alte gratii, cele ale psihiatriei. Printr-o intervenție divină  însă, reușește să
evadeze din spital, neobservat de nimeni. Despre acest episod Cuviosul povestește: „Am ajuns și pe la mai
multe spitale. La spitalul central din București, pavilionul 9. După aia lângă Brașov, la Vulcana. După aia
iară pe lângă Câmpina, pe unde m-au mai dus. Erau și deștepți acolo. Erau mai deștepți ca mine, adică
vorba vine. Dar pân-la urmă, fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. Tot prin fugă am scăpat. Mă uitam în
dreapta și-n stânga și parcă mi-o șoptit ceva la ureche: Șterge-o! Șterge-o repede, că nu te prinde! Exact
așa a fost, că am ajuns cu pace, dragă. Fără ca să vreau am sărit peste un pod care nu era stricat chiar tare.
N-am pățit nimic și am fugit repede la un drum de asfalt. Acolo a trecut o mașină și a fost un șofer bun, că
a oprit imediat. De-acolo am luat-o spre Sibiu”.
După ce ajunge în libertate, își va continua peregrinările pe la schiturile și mănăstirile din țară, vorbind
neîncetat, mai bine de trei decenii, celor care doreau să-l asculte despre Hristos și lucrarea Lui mântuitoare.
Asemenea Sf. Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos, de care se va simți mereu apropiat într-o
legătură de duh pe care numai sfinții o pot avea, Cuviosul Gherontie va avea curajul să-l apostrofeze
public pe Nicolae Ceaușescu, strigându-i: „Dacă nu va crede în Dumnezeu, va fi împuşcat de cei din
jurul lui. Despre acest moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii. Tot ceea ce ţinea să spună era
faptul că şi-a făcut datoria, iar conducătorul de atunci al României nu va putea spune că n-a ştiut” (Pr.
Dorin Opriș).
Stigmatizat de o societate alienată, prigonit de oameni, mai tot timpul pus pe drumuri, Cuviosul Gherontie
va sorbi din amarul de a fi neînțeles și de casnicii lui. Pentru mărturisirea publică a credinței sale și
experiențele mistice personale care depășeau puterea de înțelegere a celor apropiați, va avea parte de
internarea forțată la „mai multe balamucuri”. „De fiecare dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul
minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa, sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în pofida
tratamentelor la care a fost supus, dar şi puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi mulţumea mereu că l-a
scos din acele încercări dificile. «Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune. Şi acolo mă puneam în
genunchi ca şi aici. Şi ziceam rugăciuni”.
Regimul comunist ateu a avut grijă să-i acorde o mică pensie de handicapat neuropsihic – de
„handicapác” – cum îi plăcea să spună, din care Cuviosul Gherontie îi miluia pe săraci și pe care a
acceptat să o primească până în anii 2004-2005. Ca semn al recunoașterii nebuniei sale pentru Hristos de
către oficialități, pe buletin avea trasată în diagonală o dungă roșie groasă. Era pecetea damnării sale de
către Stat la marginalizare. Despre durerosul capitol al hărțuielilor din perioada comunistă evita să
vorbească. Era un trecut pe care prefera să-l dea uitării, mărturisind că tot ce ni se întâmplă este cu voia
sau cu îngăduința Domnului. „Nu s-a considerat niciodată o victimă a regimului comunist sau a celor
care mai târziu îl jigneau sau chiar îl loveau. Modelul acesta de trăire a credinței îl transmitea și celor
din jur. Nu era de acord ca cineva să-l certe pe cel care-l ponegrea sau să reacționeze într-un alt mod față
de el. Nu doar că nu voia să se îndreptățească, dar știa să-i pună în diferite contexte, în care să provoace
crize de conștiință și îl lăsa pe fiecare dintre cei cu care se întâlnea să-și parcurgă toate etapele prefacerilor
interioare, până la a înțelege faptul că nu procedează corect, că nu se află pe deplin în lumina dreptei
credințe” (Pr. Dorin Opriș).
RUGĂTOR FIERBINTE PENTRU ÎNTREAGA LUME

„Dragă, pustnicii ţin lumea! Dacă nu s-ar ruga pustnicii, ar fi vai de lumea aceasta. Trebuie să ne rugăm
şi noi ca pustnicii!”
Ani în șir a pribegit de la o mănăstire la alta, de la o familie la alta și nimeni nu a înțeles vreodată de ce
rămânea într-un loc uneori o zi, alteori mai multe săptămâni. Nu pleca în  altă parte până când nu se
rezolvau problemele celor la care poposea, până când nu dăruia răspunsurile la frământările care tulburau
sufletul semenilor. De fiecare dată când voia să întărească un sfat, o rugăciune pentru cineva, se închina și
se pecetluia cu semnul Sfintei Cruci, chemând în ajutor persoanele Sfintei Treimi. Pr. Dorin Opriș își
amintește cum într-un pelerinaj făcut în Italia, în luna august a anului 2008, „la Galeria Uffizi, în Florența,
unul dintre marile muzee ale lumii, în spațiile destinate icoanelor sau picturilor religioase, ne cerea să ne
închinăm împreună ca să le arate vizitatorilor, mai ales asiaticilor faptul că icoanele sunt pentru noi obiect
de cult, de închinare, chiar și atunci când sunt păstrate într-un muzeu”.
De cele mai multe ori, cuvintele sale rămâneau încifrate pentru cei care se lăsau furați de ghidușiile pe care
le făcea sau se sminteau de gesturile lui nepotrivite. Dacă te pierdeai în amănuntele de suprafață, nu aveai
cum să surprinzi ceea ce nu putea fi descoperit oricum și de oricine. Te șoca „când cu zâmbetul, când
cu un giumbușluc plin de înțelesuri, pe care-l pricepeai doar dacă-l cunoșteai. Cât se lăsa cunoscut”,
mărturisește pr. Constantin Necula. „Cert este că venea din altă lume. Un hâtru în rugăciune și un rugător
în strășnicia sa de om hâtru. L-am văzut dintâi la Tismana, în colț, ridicând la cer brațele cu firescul unui
lucrător la cer. Știa ce face, deși uneori se dădea neatent. Noaptea, la priveghere, mi-a părut o clipă că
lucește asemeni unui fildeș încovoiat de lumină, cu brațele uscate ca niște rădăcini udate de roua lunii. În
liniștea altarului Tismanei susura rugăciunea, de pe buzele noastre de oameni pe buzele lui Dumnezeu. Și
Părintele Gherontie știa. Poate că, în timp, vom înțelege mai mult din prezența lui în viețile noastre. Cine a
apucat să se roage cu el o dată știe ce zic. Un soi de deschidere de rană peste toate durerile ce le aveai”.
Iubea mult rugăciunea și isihia ei pe care le îmbrăca în haina purtării excentrice. În același timp „era
un călător de vocație și un om liber de presiuni, liber de condiționări, liber de sarcini. Își trăia viața cu
seninătate, fără grija zilei de mâine. A fost o paradigmă a libertății totale. El și Dumnezeu, călătorind pe
pământ și respirând dragoste. Nu agresa, nu forța, nu intimida, ci dispărea când credea că e mai bine așa.
Era liber și respecta libertățile celorlalți” (Arhim. prof. univ. dr. Teofil Tia). „A preferat să fie judecat
greșit, nici măcar nu îmbrăca haina monahală. A ales ca lumea să-l privească cu suspiciune, să nu-l ia în
serios și să-l considere așa cum era nebun, dar nu pentru lume, ci pentru Hristos. N-a urmărit atenția
oamenilor și cu atât mai puțin lauda lor, pentru că i-a fost de ajuns mila lui Dumnezeu. Acest bătrânel cu
aură de mucalit avea replici înțelepte și pline de înțeles, dacă-ți găseai răgazul și hotărârea să-l iei în
seamă și să te gândești puțin la ceea ce spunea și știa să-ți îndrepte gândul spre Dumnezeu prin bucurie și
simplitate” (Pr. conf. univ. dr. Gavril Trifa).
Încerca să-și rânduiască programul fiecărei zile astfel încât el să fie în ritmul rugăciunii din mănăstiri
pentru că legătura lui cu viața monahală era una ființială. Adeseori spunea: „Dragă, pustnicii ţin lumea!
Dacă nu s-ar ruga pustnicii, ar fi vai de lumea aceasta. Trebuie să ne rugăm şi noi ca pustnicii!”. Era
prezent la slujbele de noapte de la mănăstiri, catedrale sau parohii, inclusiv la privegherile la care Sfânta
Liturghie începea mult după ora 12 noaptea. Îi plăcea să se roage cu propriile cuvinte și să-i spună lui
Dumnezeu ce avea pe suflet în cuvinte simple, fără ocolișuri, de felul: „Vezi, Doamne, dacă sunt pe vreo
cale rea, du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu.
Mărturia P.S. Ignatie al Hușilor este grăitoare în acest sens: „Cuviosul Gherontie avea darul
rugăciunii pentru întreaga lume. Fără a mă hazarda în a spune vorbe mari despre un om despre care
aveai certitudinea că este un gigant al Duhului, am convingerea că pentru acest dar al rugăciunii pentru
întreaga lume, Dumnezeu l-a hărăzit cu harisma înainte-vederii. Dacă aș încerca să descriu această realitate
din câteva experiențe, la care eu însumi am fost martor, cred că aș păcătui prin faptul că destram taina.
Cuviosul Gherontie nu are nevoie să i se confecționeze imaginea unui mare văzător al Duhului, pentru că
el însuși era un mare trăitor al vieții în Hristos. Rugăciunea făcea parte constitutivă din viața sa. Era un
nebun autentic pentru Hristos”.
LÂNGĂ PĂRINTELE JUSTIN ȘI OBȘTILE DE LA PETRU-VODĂ

Unul din locurile care îi odihneau sufletul era și mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Nu de puține ori, a pășit
pragul chiliei Părintelui Justin, împărțind cu generozitate cuvinte de duh atât călugărilor, cât și maicilor.
Era o adevărată desfătare duhovnicească să-i vezi pe cei doi sfinți împreună. Chiar dacă mulți nu i-au
înțeles lucrarea și îl judecau pentru purtarea sa aparent pătimașă, Părintele Justin îl primea de
fiecare dată cu multă bucurie și cinste, ca pe un om al lui Dumnezeu și adesea îl numea Înțeleptul. De
câte ori vizita mănăstirea noastră, Părintele Justin ne îndemna să luăm binecuvântarea Înțeleptului
Gherontie și să luăm aminte la cuvintele sale, care de cele mai multe ori erau profetice sau descopereau
patimi ascunse dinlăuntrul fiecăruia. Pe lângă această harismă profetică, Cuviosul avea darul de a
bucura pe cei întristați, de a împăca pe cei învrăjbiți, cu multă ușurință, într-un mod atât de simplu
și firesc. Nu doar glumele și ghidușiile sale erau cele ce îți preschimbau starea sufletească, ci în primul
rând însăși prezența sa săvârșea, cu siguranță prin harul lui Dumnezeu, transformări mari în sufletul tău.
Practic simțeai o stare de bine și de bucurie, fără o pricină anume. Ți-ai fi dorit să nu te mai desparți
niciodată de dânsul. Această stare o transmit doar sfinții lui Dumnezeu.
Cu un an înainte de trecerea Părintelui Justin la Domnul, Cuviosul fredona foarte des aceste versuri: „De
la deal și până-n vale/ numai cântece de jale”. Tot atunci a profețit și incidentul de la Constanța, prin care
Părintele Justin avea să își fractureze piciorul și spunea maicilor să prețuiască prezența părintelui, pentru
că datorită rugăciunilor multora, Dumnezeu va îngădui să mai trăiască un an. Dar cea mai limpede și
dureroasă profeție a Cuviosului a fost cu trei luni înainte de adormirea Părintelui Justin. Era în luna aprilie
a anului 2013. Cuviosul a venit seara, destul de târziu la Părintele Justin, care începuse să dea semne de
slăbiciune trupească și nu mai putea mânca mai nimic, lucru ce ne întrista adânc. Dar prin dragostea și
rugăciunea Cuviosului, Părintele Justin în seara aceea a mâncat ceva. După ce și-au dat sărutarea cea de
trei ori pe frunte, Cuviosul s-a așezat în genunchi și, cu mâinile ridicate la cer, l-a anunțat pe
Părintele că vine moartea, spre consternarea celor câteva maici care erau de față. Cu calmul specific,
Părintele Justin liniștește atmosfera spunând că vine ea, dar vine cu roaba. Moș Gherontie însă a accentuat:
„Nu, Părinte, vine cu acceleratul…”, după care a început să se roage și să proslăvească raiul și veșnicia
veșniciilor. În noaptea aceea Cuviosul Gherontie nu a dormit. Camera în care era cazat, de altfel nu departe
de chilia Părintelui Justin, a devenit în miez de noapte altar de rugăciune, umplându-se cu maici și prieteni
ai Cuviosului care, cu mâinile înălțate la cer și cu ochi îndurerați, se ruga astfel: „Doamne, te rog, mai
lasă-l să trăiască încă 3 ani, nu 3 luni! Nu 3 luni, Doamne, 3 ani! Doamne, ia de la mine 3 ani și adaugă-i
Părintelui Justin!”. Și așa a și fost: după exact 3 luni, Părintele Justin avea să treacă la Domnul slavei, în
„veșnicia veșniciilor și bucuria bucuriilor”.
A rămas atașat de obștea de maici și după ce Părintele Justin a plecat la Domnul, poposind la Paltin de
câteva ori pe an. Ca peste tot, și aici întărea cu cuvântul, se ruga, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze prin
el pentru cei care aveau nevoie de ajutor. Pr. lect. univ.dr. Ioan Mihail Dan își amintește: „L-am văzut pe
Cuviosul Gherontie vindecând un tânăr de ceva boli interne, dându-i să poarte cureaua lui. Bineînțeles, cu
tot circul de rigoare, când și-a scos cureaua de la pantaloni și îi cădeau pantalonii. Toate astea în timpul
slujbei de înmormântare a Părintelui Justin Pârvu. Unei maici i-a dat odată un palton jerpelit, pentru
că-i dăduse de mâncare. „Ce să fac cu paltonul acesta, părinte Gherontie?”. „Cu ăsta stingi focul! Cu ăsta
stingi focul!”. În acea vară a luat foc fânul întins la uscat în curtea mănăstirii și maica, pentru a nu strica
pătura de pe pat, când a intrat în chilie, uitându-se cu ce să ajute la stins focul, a dat cu ochii de paltonul
cel jerpelit și a stins focul”.
GRABNIC AJUTĂTOR ÎN BOLI ȘI ÎN NEVOI

„Dragă, da’ văd că te pricepi. Să vezi, așa… ca o minune, n-o să se mai umfle!”
„Am văzut de mai mute ori de-a lungul anilor vindecări minunate dobândite de persoane cărora Cuviosul
le trimitea la inițiativa sa sau la rugămintea noastră hainele sau centurile pe care le purta atunci”,
consemnează pr. Dorin Opriș. „Odată ne-a spus: «Fularul acesta să-l trimiteți la Cluj!». Era fularul cu care
stătuse permanent la gât aproape o săptămână, aparent pentru că era puțin răcit și care a ajuns la un tânăr
care atunci era bolnav de cancer la gât, actualmente student la Medicină. Altădată, ne-a spus să dăruim
vesta lui, «cui trebuie», iar persoana căreia îi era destinată a primit vindecare de Zona Zoster”.
Între mărturiile care ne destăinuie darul înainte-vederii sale se numără și cea a lui Sorin și Carmen care în
anul 2010 urmau să plece cu Cuviosul într-un pelerinaj la Ierusalim, chiar în perioada în care erupsese
vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda. „Cerul Europei era plin de cenușă vulcanică. Mersesem să îl aduc de
la Alba Iulia și îl tot întrebam despre plecarea noastră, mai ales că multe zboruri fuseseră anulate:
«Mergem sau nu mergem? Mergem sau nu mergem?». La un moment dat mi-a răspuns: «Da, dragă, mi se
pare că mergem, dar cu un mic ocol». Lunea era plecarea, iar duminica seara încă nu se știa dacă putem
zbura de la București spre Tel-Aviv. După ora 10 seara, am fost anunțați să mergem la aeroport, a doua zi,
că se pleacă. Am ajuns și am văzut aeroportul gol. Nimeni, nimeni… Toți însă ziceau că avionul nostru
zboară. Nu era control, nu era nimic. După un timp am fost anunțați că mergem cu autocarul până la Sofia
și zburăm de acolo. Atunci am zis: «Ia uite, unde era ocolul despre care vorbea Cuviosul!»”.
Ca orice slujitor credincios al Domnului, accepta suferința și boala ca trepte necesare urcușului său
duhovnicesc spre desăvârșire. De cele mai multe ori refuza medicamentele, preferând să se încredințeze cu
totul purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cu câțiva ani înainte să plece la Domnul, le cerea celor apropiați să
se roage să îi treacă gâlma de la genunchi. Avea lichid la genunchi și un doctor din Craiova i-l aspirase în
două rânduri. Însă, problema reapărea pentru că Cuviosul nu respecta perioadele impuse de medic. Adus la
Alba-Iulia în speranța că va evita operația, șeful secției de ortopedie a spus: „Eu îi scot lichidul, dar într-o
lună sau două îi apare din nou și până la urmă tot la operație ajungeți!”. Cuviosul s-a uitat la el și i-a spus
direct: „Dragă, da’ văd că te pricepi. Să vezi, așa… ca o minune, n-o să se mai umfle!”. Au râs cu toții. Nu
numai că nu s-a mai operat, dar la scurt timp problema i-a dispărut, fără a mai apărea vreodată. Cei doi
medici s-au interesat de „bunicuțul acela simpatic” și nu le venea să creadă că s-a vindecat fără intervenție
chirurgicală. Unul dintre ei a întrebat: „Sigur nu i s-a mai făcut lichid? Nu se poate! Așa ceva, medical nu
are cum să se întâmple!”. În perioada în care avea gâlma, spunea râzând: „Lasă, dragă, că vine Postul
Mare, nu mai mâncăm, nu mai bem și nu mai are din ce mi se face apă la genunchi!”.
 
ULTIMII ANI AI PERIPLULUI PĂMÂNTESC. TESTAMENTUL

„Aveti hȃrleţ să-mi faceți groapa?”

Spre sfârșitul vieții, spunea că îl doare mâna stângă, că îi amorțește. Nu suporta să fie compătimit și dacă o
făceai, ți-o reteza imediat, închinându-se de trei ori: „Prea mulțumesc Domnului că nu e mâna dreaptă, că
uite, mă pot închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh sau Preasfântului Duh. Amin”.
Ultima perioadă din viață și-a petrecut-o în preajma Sfântului Nicodim, la Mănăstirea Tismana unde
obișnuia să vină încă din anii ’80. A rămas în grija maicilor până în anul 2018 când a ținut cu dinadinsul să
plece în Țara Sfântă. Profețise cu ani în urmă că acolo avea să-și găsească sfârșitul, în locul sfânt al
Nașterii Domnului unde inima lui bătea cel mai năvalnic.
Cu câteva luni însă, înainte de plecarea la Ierusalim, Cuviosul s-a retras în rugăciune adâncă, departe de
ochii celor apropiați, în casa unor creștini nobili din Constanța, la familia d-lui Cristian Marin. În casa
acestei familii, Gherontie a stat 4 luni de zile, fără să iasă nicăieri, adâncit în rugăciune și lacrimi de
pocăință. Cristian povestește cu multă recunoștință momentele unice de trăire înaltă, la care a fost părtaș,
prin iconomia lui Dumnezeu. Chiar dacă este un cunoscut om de afaceri din zonă, având nenumărate
răspunderi, Cristian a lăsat pentru o vreme grija administrației în seama părinților și a lui Dumnezeu și,
timp de 4 luni de zile, a stat zi și noapte, împreună cu soția sa, alături de Cuviosul. Pentru Cristian a fost un
adevărat exercițiu ascetic, supunându-se prin ascultare desăvârșită, asemenea monahilor din
mănăstiri. Astfel Cristian avea să nu mai doarmă niciuna din nopțile celor 4 luni de zile, deoarece
Cuviosul Gherontie nu dormea, doar ziua ațipea vreo două ore. Cristian l-a însoțit în tot acest timp în
privegherile de noapte și a fost martor al nevoințelor Cuviosului, care se ruga pentru omenire cu lacrimi,
metanii și în lupte crâncene cu nevăzutul vrăjmaș. Nu de puține ori Cristian îl vedea cum diavolul îi
chinuia trupul și îl înspăimânta doar-doar să îl oprească din rugăciune, dar fără niciun succes. Cuviosul nu
înceta rugăciunea. Astfel și Cristian a deprins gustul rugăciunii și nu se mai putea desprinde de Părintele
Gherontie, săvârșind împreună cele 7 laude ale Bisericii, precum și multe alte rugăciuni în privegheri de
toată noaptea.

În tot acest timp Cuviosul se ocupa atent și de educația familiei lui

Cristian, pentru care a săvârșit mari minuni. Însăși căsătoria celor doi se datorează rugăciunilor și mijlocirii
sale. Cuviosul este cel ce i-a aranjat și nașii de cununie, închegând o legătură duhovnicească strânsă între
familia sa și familia Pr. Dorin Opriș. Cuviosul este cel ce a prevestit nașterea micului Serafim și tot
Cuviosul este cel care, prin rugăciunea sa, a oprit o mare tragedie ce se putea întâmpla la nașterea soției.
Cu puțin timp înainte de naștere, Cuviosul tot se agita, îndemnându-i la rugăciune pe soții Marin: „Rugați-
vă să nu moară la naștere!”. Înainte cu o lună de termen, soției i se face rău și merge la spital pentru
analize. La ecografie s-a observat cum inima copilului abia mai bătea. A intrat urgent în cezariană și dacă
pruncul a fost salvat, mama avea acum mari sângerări ce complica foarte mult situația. În tot acest travaliu
al mamei, Gherontie a stat nemișcat în genunchi la rugăciune și Dumnezeu l-a ascultat. Hemoragia s-a
oprit iar atât mama, cât și pruncul, s-au recuperat foarte repede.
Tot de la Cristian aflăm și ultimele cuvinte testamentare ale Cuviosului Gherontie, pe care le-a împărtășit
telefonic ucenicilor de suflet, cu care a mai ținut legătura prin intermediul lui Cristian. Cuviosul a profețit
pandemia și îi binecuvânta pe toți cei cu care vorbea să nu cumva sa facă gripa. Cristian nu înțelegea
atunci ce a pățit Gherontie de pomenește continuu de gripă, nefiind nicio gripă la vremea aceea. Se ruga
intens și de neînțeles pentru Cristian, ca lumea să scape de gripă…
Tot de la Cristian aflăm și poziția Cuviosului față de sinodul din Creta și nepomenitori. Chiar dacă
nu era de acord cu hotărârile Sinodului din Creta, nu îndemna să se iasă din Biserică și să trecem la
nepomenitori. Cristian și soția sa, Cristina, ne-au împărtășit sfaturile pe care le-a dat Cuviosul unei familii
care se afla în prag de divorț, din pricina divergențelor de opinii pe seama sinodului din Creta. Astfel, soțul
voia să treacă la nepomenitori iar soția nu. Cu multă atenție, Cuviosul a discutat telefonic cu cei doi ca să
nu plece la nepomenitori și să rămână în Biserica în care s-au născut și s-au rugat și până acum. Multe alte
sfaturi de folos și cuvinte de îmbărbătare a oferit Cuviosul din inima sa iubitoare pentru aproapele.
Nădăjduim ca dl. Cristian să reușească să le consemneze pe toate.
După cele 4 luni de asceză, în care și-a gătit sufletul pentru Nunta cea cerească, Cuviosul Gherontie
pornește în pelerinaj la Ierusalim, acolo unde dorea cu ardoare să își dea ultima suflare.
Cu o zi înainte de trecerea sa în lumea de dincolo, i-a asaltat pe nevoitorii de la Așezământul românesc din
Ierihon, cu întrebarea: „Aveti hȃrleţ să-mi faceți groapa?”. „La 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a
plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau
înţeles. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică”
(Pr. Dorin Opriș).
Trupul său moale și flexibil va fi înmormântat cu o săptămână mai târziu lângă fereastra altarului
Mănăstirii Tismana, fiind prohodit de un sobor numeros de preoți. În sufletul celor care l-au cunoscut,
plecarea lui a lăsat un gol iremediabil: „Mă aștept să iasă la iveală, dintr-un colț de catedrală sau dintre
umbrele castanilor de prin oraș. De cele mai multe ori, îl bănuiesc împărțind pâine săracilor. Bucăți mari
de pită caldă, zicea mereu că e visul lui. De aceea, în numele lui, frâng cât pot pită la săraci. E darul lui
pentru mine, al Părintelui Gherontie: zâmbetul cu mireasmă de pită caldă” (Pr. conf. univ. dr. habil.
Constantin Necula).
(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 70)
 
[1] cf. Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia
în Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, vol. 1, Deva, 2019, p. 45.
[2] Pr. conf. univ. dr. Dorin Opriș în Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, vol. 1, Deva, 2019, p.
13.
[3] Idem, pp. 28-29.
[4] Toate mărturiile sunte preluate din aceeași sursă.
CUVIOSUL GHERONTIE LÂNGĂ PĂRINTELE JUSTIN ȘI OBȘTILE DE LA PETRU-VODĂ

Unul din locurile care îi odihneau sufletul era și mănăstirea Paltin Petru-Vodă.
Nu de puține ori, a pășit pragul chiliei Părintelui Justin, împărțind cu generozitate cuvinte de duh atât
călugărilor, cât și maicilor. Era o adevărată desfătare duhovnicească să-i vezi pe cei doi sfinți
împreună. Chiar dacă mulți nu i-au înțeles lucrarea și îl judecau pentru purtarea sa aparent
pătimașă, Părintele Justin îl primea de fiecare dată cu multă bucurie și cinste, ca pe un om al lui
Dumnezeu și adesea îl numea Înțeleptul. De câte ori vizita mănăstirea noastră, Părintele Justin ne îndemna
să luăm binecuvântarea Înțeleptului Gherontie și să luăm aminte la cuvintele sale, care de cele mai multe
ori erau profetice sau descopereau patimi ascunse dinlăuntrul fiecăruia. Pe lângă această harismă
profetică, Cuviosul avea darul de a bucura pe cei întristați, de a împăca pe cei învrăjbiți, cu multă
ușurință, într-un mod atât de simplu și firesc. Nu doar glumele și ghidușiile sale erau cele ce îți
preschimbau starea sufletească, ci în primul rând însăși prezența sa săvârșea, cu siguranță prin harul lui
Dumnezeu, transformări mari în sufletul tău. Practic simțeai o stare de bine și de bucurie, fără o pricină
anume. Ți-ai fi dorit să nu te mai desparți niciodată de dânsul. Această stare o transmit doar sfinții lui
Dumnezeu.
Cu un an înainte de trecerea Părintelui Justin la Domnul, Cuviosul fredona foarte des aceste versuri: „De
la deal și până-n vale/ numai cântece de jale”. Tot atunci a profețit și incidentul de la Constanța, prin care
Părintele Justin avea să își fractureze piciorul și spunea maicilor să prețuiască prezența părintelui, pentru
că datorită rugăciunilor multora, Dumnezeu va îngădui să mai trăiască un an. Dar cea mai limpede și
dureroasă profeție a Cuviosului a fost cu trei luni înainte de adormirea Părintelui Justin. Era în luna aprilie
a anului 2013. Cuviosul a venit seara, destul de târziu la Părintele Justin, care începuse să dea semne de
slăbiciune trupească și nu mai putea mânca mai nimic, lucru ce ne întrista adânc. Dar prin dragostea și
rugăciunea Cuviosului, Părintele Justin în seara aceea a mâncat ceva. După ce și-au dat sărutarea cea de
trei ori pe frunte, Cuviosul s-a așezat în genunchi și, cu mâinile ridicate la cer, l-a anunțat pe
Părintele că vine moartea, spre consternarea celor câteva maici care erau de față. Cu calmul specific,
Părintele Justin liniștește atmosfera spunând că vine ea, dar vine cu roaba. Moș Gherontie însă a accentuat:
„Nu, Părinte, vine cu acceleratul…”, după care a început să se roage și să proslăvească raiul și veșnicia
veșniciilor. În noaptea aceea Cuviosul Gherontie nu a dormit. Camera în care era cazat, de altfel nu departe
de chilia Părintelui Justin, a devenit în miez de noapte altar de rugăciune, umplându-se cu maici și prieteni
ai Cuviosului care, cu mâinile înălțate la cer și cu ochi îndurerați, se ruga astfel: „Doamne, te rog, mai
lasă-l să trăiască încă 3 ani, nu 3 luni! Nu 3 luni, Doamne, 3 ani! Doamne, ia de la mine 3 ani și adaugă-i
Părintelui Justin!”. Și așa a și fost: după exact 3 luni, Părintele Justin avea să treacă la Domnul slavei, în
„veșnicia veșniciilor și bucuria bucuriilor”.
A rămas atașat de obștea de maici și după ce Părintele Justin a plecat la Domnul, poposind la Paltin de
câteva ori pe an. Ca peste tot, și aici întărea cu cuvântul, se ruga, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze prin
el pentru cei care aveau nevoie de ajutor. Pr. lect. univ.dr. Ioan Mihail Dan își amintește: „L-am văzut pe
Cuviosul Gherontie vindecând un tânăr de ceva boli interne, dându-i să poarte cureaua lui. Bineînțeles, cu
tot circul de rigoare, când și-a scos cureaua de la pantaloni și îi cădeau pantalonii. Toate astea în timpul
slujbei de înmormântare a Părintelui Justin Pârvu. Unei maici i-a dat odată un palton jerpelit, pentru
că-i dăduse de mâncare. „Ce să fac cu paltonul acesta, părinte Gherontie?”. „Cu ăsta stingi focul! Cu ăsta
stingi focul!”. În acea vară a luat foc fânul întins la uscat în curtea mănăstirii și maica, pentru a nu strica
pătura de pe pat, când a intrat în chilie, uitându-se cu ce să ajute la stins focul, a dat cu ochii de paltonul
cel jerpelit și a stins focul”.
ÎN CHILIA PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU (MARTIE 2013)

Cuv. Gherontie (C.G.): Mai este până la doișpe, ca să ne rugăm. Da, am zis
rugăciunea Sf. Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al
grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Numai duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei,
dăruiește-l mie, păcătosului. Așa, Doamne Dumnezeule, dăruiește-ne, dă-mi mie, păcătosului, mai întâi, ca
să-mi văd toate păcatele mele din tinerețile mele și până acum, ca nu cumva să osândesc pe surorile mele,
pentru că suntem frați în Domnul, de la Adam și Eva, pentru că prea binecuvântat ești Doamne, totdeauna
acum și pururea în vecii vecilor. Amin, amin și iară amin!”.
P. Justin (P.J.): Amin!
C.G.: Ioi, Doamne, acuma mă bucur și dă, Doamne, să fie pe gândul meu, ca să fiți… și care mai trăiesc pe
acest pământ și care se vor duce de pe acest pământ. Adevărat, falnice morminte să fie în cerul cel sfânt,
tot mereu, sau odată și pentru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, amin și iară amin! De
trei ori. Hai să facem trei metanii! Slăvit să fie Domnul și binecuvântați și mă iertați! (Părintele i-a făcut
semnul crucii pe cap și l-a sărutat pe cap de trei ori).  Mâncarea e de la Domnul. Când e de mâncat se
mănâncă, când e de rugat, se roagă… Așa zice la  Înțelepciunea lui Solomon și la Ecleziastul.
 m. Justina (M.J.): Dar Părintele vrea să aibă regimul din pușcărie, vrea să nu mai mănânce nimic, ca să
fie sfânt.
C.G: Păi cum, aici e pușcărie?

M.J.: Părintele zice că în pușcărie a fost adevărata

mănăstire.
C.G.: Cum să rezolvăm ca să fie și aici ca-n pușcărie? Ar fi ceva. Să răbdăm, pentru că de aia binele e
bine și răul e rău. Când e da, da, când e nu, nu.
M.J.: Părintele zice că în pușcărie toți au fost sfinți, numai el nu a fost. De asta-i supărat.
C.G.: Eu vreau să vă văd sănătos, numai’ atâta, ca să pot să mor liniștit.
P.J.: Lasă că murim pe rând…
C.G.: „Rând pe rând, zarea lumii întunecând și se duc ca clipele, scuturând aripile”, asta era de Mihai
Eminescu. (Îl sărută pe Părintele pe frunte de trei ori).  Ioi,  de ce de trei ori? Pentru că e Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt, că cine știe când ne-om mai vedea, pentru că să știi că s-apropie moartea.
P.J.: Nu, nu.
C.G.: Păi, vine moartea.
P.J.: Vine, da-i la distanță mare.
C.G.: Nu-i mare…
P.J.: Nu vine cu acceleratul, vine cu roaba.
C.G.: Care roabă?
P.J.: Roaba Domnului.
 C.G.: Doamne, primește-ne, nu ne părăsi! Nu știu cum să te mai slăvim ca
să știm pe ce lume trăim. Numai’ atâta: cum să te mai slăvim, ca să ne bucurăm, că moartea s-
apropie! Să știm pe ce lume trăim, nu ca alții, care, uite suntem în Postul Sfintelor Paști și ei fumează…
Oare nu știu că fumatul dăunează grav sănătății? Uite, mâine-i sfânta miercuri și vineri, iar ei mănâncă de
dulce, ăștia care-s de partea lu’ Ceaușescu. Mai sunt teroriști, că n-au pierit, la Parlament, la București. De
ce, dragă, nu-s cu dreptatea? De ce nu se uită la înaintașii lor care și-au zidit în ceruri falnice
morminte? Ce, ei n-au mâini ca să se închine și să se roage, să stea în genunchi? De ce și pentru ce?
Vezi, diavolul, satana…  De ce nu sunt toți la un fel, să fim cu credința la un fel, cu faptele? Da’ ei habar
n-au. Sunt care habar n-au pe ce lume trăiesc.
Și-atuncea cum, noi să ne rugăm pentru ei? Ne rugăm: Doamne, ajută-i să se îndrepte! Are vreun rost să
ne mai rugăm? Că ei și mai rău fac, că diavolul nu-i lasă…
P.J.: Doamne ajută și bogdaproste!
C.G.: Mă bucur, da’ vă rog să mâncați!
 
(Selecție de materiale preluate din Revista Atitudini Nr. 70)