Pr.

VASILE PRESCURE - "Dumnezeu a

binecuvântat România când ni l-a trimis pe
Arsenie Boca”

În curtea Mânăstirii Prislop

Duhovnicul Mânăstirii Prislop

Cu fiecare an care trece, faima părintelui Arsenie Boca sporeşte. De ce ne îndepărtăm mai tare
de 1989, data trecerii sale la cele veşnice, evlavia pentru "Sfântul Ardealului” e mai puternică.
Pentru că tot mai mulţi creştini care îi cer ajutorul, îndreptându-se către mormântul său de la
Prislop, mărturisesc minunile pe care le face cu ei. Şi tot mai mulţi merg, an de an, la
parastasul său, de pe 28 noiembrie, ziua în care s-a născut în cer.
De multă vreme, "Formula As” caută izvoarele acestei legende: cum a fost, de fapt, părintele
Arsenie Boca? Cum a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut şi, mai ales, în aceea a
ucenicilor săi? Deşi numărul lor s-a împuţinat, recent, am avut bucuria de a vorbi cu unul
dintre cei mai discreţi dintre ei, părintele arhimandrit Vasile Prescure (n. 1927), duhovnic al
Mânăstirii Prislop şi profesor al Seminarului de maici de acolo. Absolvent al Facultăţii de
Teologie de la Sibiu, cu un masterat în Teologie la Bucureşti, a fost profesor de Dogmatică şi
Morală la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, unde i-a avut elevi pe unii dintre cei care
fac parte astăzi din ierarhia bisericească: mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei,
mitropolitul Irineu al Olteniei, episcopii Nicodim al Severinului şi Gurie al Hunedoarei. A
fost egumen al mânăstirilor Sadova şi Coşuna - Bucovăţul Vechi, şi exarh al Arhiepiscopiei
Craiovei. În urmă cu vreo doi ani, simţind că se apropie, după cum spune, întâlnirea cu părin-
tele Arsenie Boca, s-a dat mai aproape de mormântul său, pentru a încheia un cerc perfect:
lângă "Sfântul Ardealului” a început, lângă el va termina...

Minunea de pe Muntele Athos

- Preacuvioase părinte, cum l-aţi cunoscut pe avva Arsenie Boca?

- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea
Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţineau adunările
Oastei Domnului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul
care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în dreptul meu. Privindu-mă foarte
pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: "Care dintre părinţii tăi au fost la mâ-
năstire?”. Mânăstirea, se-nţelegea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi
părintele Arsenie. Intimidat, i-am răspuns: "Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine - un copil de la ţară, îmbrăcat ca atare, chiar dacă acum eram
deja elev la seminar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am
meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea
în mine ce aveam să fiu.

- Ştiaţi, pe atunci, cine este părintele Arsenie?

- Sigur că da. De fapt, chiar de asta mersesem acolo, în curtea Academiei de la Sibiu, cu un
prieten care îmi spusese că s-ar putea să-l vedem pe părintele Arsenie. Erau anii de glorie ai
părintelui. Toată lumea îl cunoştea şi avea evlavie la el, deşi era încă tânăr, de 34 de ani. Se
vorbea despre dânsul că e făcător de minuni, că ştie gândurile şi cunoaşte sufletele oamenilor.
El însuşi avertiza: "Mă, eu cunosc în voi până la al treilea neam”, şi aveam să mă conving de
asta. Înainte de a pleca în armată, m-am dus la el cu o pricină, dar n-am apucat să-i spun ce
durere sufletească am, că mi-a şi dat "leacul”. A fost cu atât mai uimitor pentru mine, pentru
că nu mai vorbisem cu nimeni despre problema mea, nici măcar cu mama.
De la un coleg al meu, al cărui tată era în relaţii mai strânse cu părintele, am aflat mai multe
despre el. De pildă, că atunci când a fost pe Muntele Athos, trimis de mitropolitul Nicolae
Bălan pentru a învăţa duhovnicia din locul cel mai bun de călugărie, părintele Arsenie Boca a
fost binecuvântat de puterile cereşti cu ceva ce nu i se dă oricui. S-a dus acolo şi s-a rugat lui
Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i scoată în cale un călugăr de la care să înveţe adevărata
călugărie. Şi Maica Domnului i s-a arătat, l-a luat de mână şi l-a urcat pe vârful Muntelui
Athos, unde i l-a înfăţişat pe Sf. Serafim de Sarov. Apoi Maica Domnului a dispărut. Părintele
Arsenie s-a folosit de sfătuirea pe care a avut-o pe Athos cu Sf. Serafim de Sarov (născut
1759 şi trecut la Domnul în 1833), căci apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. A trăit o minune!
Părintele a povestit ce i s-a întâmplat în Athos numai câtorva oameni apropiaţi, între care şi
tatălui acelui coleg al meu, pe care părintele Arsenie îl considera mai călugăr decât mulţi
călugări, deşi era mirean. Fără îndoială, părintele avea o harismă, un dar excepţional de la
Dumnezeu, şi numai aşa se explică faptul că i s-au arătat Maica Domnului şi un sfânt care
trăise cu o sută de ani mai înainte.
Cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată
- De ce credeţi că a primit părintele Arsenie darul înainte-vederii, care l-a şi făcut atât de
cunoscut şi iubit în Ardeal şi în toată ţara?

Părintele Arsenie Boca

Numai pentru nevoinţa sa, pentru trăirea sa cu adevărat ortodoxă, în asceză desăvârşită şi în
rugăciune neîncetată. Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii nu pentru a-l face mare în faţa
oamenilor, ci pentru ca să-i poată ajuta pe oameni. Dumnezeu a binecuvântat România, când
ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca. Era unic în neamul acesta pentru că a avut însuşiri
native de excepţie, pregătire intelectuală şi un har deosebit... Şi de aceea a dat naştere unei
mişcări duhovniceşti, care a cuprins zeci de mii de suflete. De altfel, un alt mare părinte, Du-
mitru Stăniloae, a spus despre avva Arsenie că este cel mai mare duhovnic pe care l-au avut
românii vreodată. Pe părintele Arsenie l-a dăruit Domnul cu puteri pe măsura credinţei sale.
Dar ar trebui să fim conştienţi că tuturor celor care suntem în Biserică ne-a dat Dumnezeu har
la botez şi că putem face şi noi minuni dacă lucrăm cu harul din noi.

O spovedanie ca o liturghie

- Ce a urmat după întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, în curtea Academiei Teologice de la

Sibiu?

- Întâlnirea aceea, în care am schimbat numai câteva cuvinte cu el, m-a marcat atât de mult,
încât am spus unor prieteni că mă voi călugări. Oricum mă pregăteam să devin preot, eram la
seminar şi intenţionam să merg la Facultatea de Teologie, dar nu mă gândisem la călugărie.
Însă părintele Arsenie mi-a dezvăluit, prin simpla sa prezenţă, frumuseţea şi puterea
călugăriei. Apoi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi pripit făcând o asemenea declaraţie,
fără să ştiu cu adevărat ce înseamnă monahismul. Dar m-am hotărât să merg să mă spovedesc
şi să-i cer povaţă chiar părintelui Arsenie. În aprilie, în vacanţa de Paşti din acelaşi an, m-am
şi dus la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat până după Izvorul Tămăduirii, unul dintre
hramurile mânăstirii. La mânăstirea Brâncoveanu era atunci ca în vremea primilor creştini.
Dragoste, bunătate, respect, bună-cuviinţă. Tot ce trebuie să caracterizeze pe un om
duhovnicesc găseai la călugării de acolo şi la oamenii care veneau la ei. N-am mai întâlnit nici
până atunci şi nici de atunci încoace o asemenea atmosferă, undeva. L-am rugat pe părintele
să mă spovedească, dar dânsul mi-a răspuns: "Ceva mai încolo, te voi lua şi pe tine”. Părintele
selecta, nu primea pe oricine la spovedanie.

Biserica Prislop

Turla clopotniţei de la Prislop

Au urmat alte şi alte pelerinaje la Mânăstirea Brâncoveanu, tot din două în două luni, deşi
aveam distanţă mare de străbătut, şi atunci era greu de bătut atâta drum, că nu prea aveai cu
ce. Dar n-am mai îndrăznit să-i cer părintelui să mă spovedească. Eram convins că părintele
Arsenie e un sfânt care vede viitorul şi că mă va chema el, când voi fi pregătit. Într-adevăr, de
câte ori mă întâlnea la mânăstire, părintele îmi mai arăta câte un mic defect, câte o neîmplinire
duhovnicească pe care o am, îmi vorbea despre cum pot scăpa de scăderile şi lacunele vieţii
mele. Fără să mă spovedească. Îi era de ajuns să arunce o privire asupra mea ca să ştie unde
greşesc şi de ce. Pe urmă, eu căutam să mă îndrept, pentru ca atunci când voi merge la Sfânta
Spovedanie, să nu mă ruşinez şi nici să nu-l împovărez cu păcatele mele prea tare. Vreme de
patru ani, dorinţa mea cea mai mare era să devin vrednic de a fi spovedit de părintele Arsenie.
Şi am ucenicit pe lângă dânsul, în tot timpul acesta, cum am putut. Au fost anii în care m-am
format pentru tot restul vieţii.
Cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paşti ale anului 1948, am ajuns din nou la mânăstire. Iar
de această dată eram sigur că mă va spovedi, mă simţeam pregătit. A doua zi dimineaţă, l-am
întâlnit pe părintele pe cărarea spre biserică. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am răspuns că
bine şi l-am rugat din nou, cu mare nădejde, să mă spovedească. Şi Părintele: "Că bine ai zis
tu, mă!”. (Acest "mă”, la dânsul, nu era un cuvânt lipsit de respect, ci venea ca o întărire a ce
spunea. Era felul lui categoric de a se exprima. Foarte rar spunea cuiva "doamnă” sau
"domnule”, şi nu pentru că nu-i preţuia pe oameni sau nu-i iubea.)
Mai târziu, am intrat în biserica plină de creştini veniţi pentru Sfânta Spovedanie. Eram foarte
emoţionat, mai mult decât este oricine de obicei într-un astfel de moment, pentru că urma să
mărturisesc unui sfânt. Când m-a văzut aşa, cu sufletul tremurând, părintele m-a încurajat şi
m-a chemat: "Vino, frate, vino la spovedanie, vino-ncoace!”. Auzindu-l vorbind aşa de
frumos, toată teama mi-a trecut. Am îngenuncheat dinaintea scaunului de spovedanie. Înainte
de orice, m-a întrebat ce număr am, pentru că tuturor celor pe care îi spovedea le dădea un
număr şi îi nota într-un carneţel, pentru a se ruga apoi pentru ei. Aveam numărul 145. M-a
trecut în caiet. Apoi, mărturisirea n-a durat mai mult de un sfert de ceas, dar am spovedit şi
ultimul gând pe care îl aveam în mintea mea. Părintele nu m-a întrebat nimic, doar mi-a spus
ce anume să fac în legătură cu un păcat sau altul şi mi-a răspuns foarte clar la cele câteva
întrebări pe care i le-am pus. La sfârşit, mi-a zis să vin a doua zi să mă împărtăşesc. A fost cel
mai frumos moment din viaţa mea. Am trăit o bucurie asemănătoare cu slujirea Sfintei
Liturghii. A sluji Sfânta Liturghie este ceva extraordinar. Dacă ai o oarecare simţire
duhovnicească, Liturghia nu se poate egala cu nimic din lumea aceasta. Şi totuşi eu am trăit
această spovedanie ca pe o Liturghie.

- V-aţi mai spovedit la sfinţia sa? Aţi mai ţinut în vreun fel legătura?

La spovedit n-am mai fost. Părintele spunea că cei care au a se folosi de duhovnicia sa se
folosesc de prima dată, şi nu mai au nevoie după aceea. Şi eu m-am folosit de acea primă şi
ultimă spovedanie. După aceea, crescând, şi cu vârsta, şi cu înţelepciunea, cum scrie la Biblie,
n-am mai avut nevoie să mă duc toată ziua la dânsul. Altminteri, putea fi şi deranjant să-l tot
caut. Ştiam drumul pe care vreau şi trebuie să merg şi ce am de făcut pentru a-l parcurge, şi-
am mers înainte. Dar l-am mai vizitat de câteva ori şi i-am cerut sfatul, chiar şi după ce
comuniştii l-au mutat la Prislop, ca să taie avântul mişcării duhovniceşti născute în jurul
sfinţiei sale la Sâmbăta. Pe urmă l-au scos şi din Prislop şi i-am pierdut urma. Abia în 1963,
după vreo şase ani, l-am reîntâlnit la Bucureşti. Era pictor la Patriarhie şi lucra la Schitul
Maicilor. Când m-a văzut, a exclamat cu voioşie: "Eee, ce bărbat te-ai făcut!”. Am stat foarte
puţin de vorbă cu el. De atunci nu l-am mai văzut. Nici drumurile nu ni s-au mai întretăiat,
nici eu nu l-am mai căutat. Îmi ajungea uneori la ureche că mă vorbea de bine unor cunoscuţi
comuni şi era mulţumit că îi urmasem învăţăturile...

"Nu există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu”

- Părintele Arsenie v-a îndemnat să vă călugăriţi?

- Nu. Deşi am fost foarte atras de viaţa mânăstirească, am intrat în mânăstire mult mai târziu,
pe la 50 de ani. Am făcut armata, facultatea, masteratul şi apoi, când am vrut să mă
călugăresc, a venit decretul din 1959, pentru scoaterea tinerilor din mânăstiri. Aşa că,
neputând să îmbrac haina monahală, am hotărât să mă pun în slujba Bisericii altfel. M-am
angajat la Mitropolia Olteniei ca funcţionar şi am stat acolo vreo doi ani, apoi am trecut
profesor la seminarul teologic. Eram în haine civile, dar viaţa mea era de călugăr. Mă tot
întrebau unii de ce nu mă căsătoresc, dar nu voiam să mă dezvălui fiecăruia. A fost o viaţă
foarte frumoasă...
- Nu v-a fost greu fără iubirea unei femei, fără împlinirile unei familii?
- Pentru un bărbat este foarte greu să trăiască singur. Din multe motive, care ţin atât de
nevoile trupeşti, cât şi de cele sufleteşti. Însă pe mine nu m-au deranjat niciodată nevoile
acestea legate de viaţa obişnuită. Sigur, au existat greutăţi pe care altfel le-aş fi depăşit într-o
familie, dar au fost prea mici ca să renunţ la ce voiam eu, să trăiesc călugăreşte, şi în afara
mânăstirii, dacă nu-mi era permis înăuntru.
- Deci, dragostea pentru Dumnezeu, exprimată total, prin călugărie, a fost mai mare decât
pornirea de a iubi şi de a fi iubit de oameni?
- Nimeni nu poate trăi fără să iubească şi să fie iubit. Sau e posibil, dar acel om nu e unul
normal. Numai sfinţii sau cei care se străduiesc să fie asemenea lor pot fi însinguraţi şi totuşi
să-şi păstreze umanitatea, pentru că ei se află în permanentă comuniune cu Dumnezeu, iar
iubirea Lui acoperă orice lipsă a iubirii pământeşti. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu,
cu atât nevoia de comuniune cu alţii este mai mult satisfăcută de relaţia ta cu Dumnezeu.

"Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut când am fost cu voi”

- Care este cea mai de preţ învăţătură pe care v-a dat-o părintele Arsenie Boca?
- Aceea că a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată fiinţa ta! Şi
asta se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plăcerilor trupului. Căci, când este
orientat doar spre cele trupeşti, omul cade în sclavia simţurilor şi a instinctelor primare.
Urmarea este atrofierea simţului moral-duhovnicesc şi îndepărtarea de Dumnezeu. Or, nu
există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu. Iar suferinţa sufletului duce
la îmbolnăvirea trupului.
- Aţi simţit vreodată dorinţa să-i cereţi ajutor părintelui Arsenie, ca de la ucenic la duhovnic?
- Nu, n-am făcut asta. Dar şi pentru că ştiam că se roagă necontenit pentru toţi ucenicii săi. Pe
cei pe care îi fuseseră fii duhovniceşti îi pomenea în rugăciunile sale toată viaţa. Şi dacă s-a
rugat în timpul vieţii pământeşti, de bună seamă că mă pomeneşte şi în lumea de dincolo. El şi
spunea: "Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut cât am fost cu voi”.

Mormântul părintelui Arsenie Boca

- La mormântul părintelui Arsenie este un pelerinaj continuu, iar la parastasul său anual vin
zeci de mii de oameni. Se simte trăirea mulţimii care se roagă părintelui?
Da, e ceva copleşitor, pentru că mulţimea trăieşte o emoţie puternică, pe care o transmite
amplificată. Toţi cei care vin aici cu credinţă simt puterea părintelui Arsenie. Sau cel puţin
mărturisesc că simt ceva indescriptibil, ceva pe care nu l-au mai întâlnit în viaţa lor
sufletească. La mormântul său se simte harisma pe care i-a dat-o Dumnezeu. Asta este puterea
păcii şi a dragostei care se coboară peste oameni, când se închină aici cu evlavie. Pe de altă
parte, sunt destui care vin ca turişti, fără sensibilitate duhovnicească, şi atunci nu simt nimic.
Această sensibilitate trebuie cultivată. Când îţi faci o cruce, să o faci cu toată fiinţa ta. Când te
rogi, să o faci din toate puterile tale. Şi atunci, da, ţi se descoperă şi altele, capeţi alţi "ochi” şi
alte "urechi”.
Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui
ARSENIE BOCA - "Unul ca el se naşte o
dată la o mie de ani"

I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de
el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre
puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie

"Să-mi faci crucea"

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din
lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume -
"Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Unsprezece litere.
Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată
pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima
întâlnire: "Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar
despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un "I" înalt şi
zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i
se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia
o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum
pace, aşa că se internase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul
jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul
bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te
ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce
trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl
ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au
ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au
plecat împreună din spital. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca
dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba
în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine
mereu. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt".
L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de
moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi
aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul
vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele
l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai
dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De
scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a
primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el.
Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima
literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie
Ieromonahul". Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un
testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni,
mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. "De
dincolo vă voi putea ajuta mai mult!".

Desenele unui artist

Clopotniţa de la Prislo, zidită de părintele Arsenie

"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului,
ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa!
Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se
împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape
octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri,
cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doispre-
zece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care "domnul
bătrân", aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se
retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă
în puterea vârstei.
"Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine
şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau
nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti,
cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez
după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau".
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse
nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte
înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră
credincioasă la Sebeş. "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de
artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de
doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
Biserica de la Prislop Chiliile ridicate după planul părintelui

A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din
mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis-
tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în
minte lui Gheorghe. I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc
foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră". Întâlnirea l-a bulversat. "Mi-a schimbat starea
lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume". Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O
întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a
părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de
jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece
acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de
ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea,
te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai
scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o
mare prietenie. Una mai presus de timp. "De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o
legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă
supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul
împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în
straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia
Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic,
pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele.
În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau
mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu
multă dragoste. "Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre
cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare
smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un
om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa
delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc
despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot
spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca
el se naşte o dată la o mie de ani!"

Miracolul
Părintele Arsenie în grădina amenajată de el la Sâmbăta de Sus

Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai
mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol,
aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar -
şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul
că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul
Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a
privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am,
iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare". A fugit direct la
Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă
mai ascund de oameni".
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată
să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi distragă
atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu,
iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la
sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o
să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de
lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec,
fără să-i spun. Am plecat întărit".
După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului,
frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese
încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din
sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: "domnul doctor
Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic,
nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul
biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a şi
fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul
în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu
cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai
văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?". O privesc pe soţia lui Gheorghe
Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi
împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un
prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că
mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de
boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să
se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit
cu mine".
 Crucea de la mormântul părintelui
Arsenie, sculptată de Gheorghe Vâlcea

Cruce realizată de Gheorghe Vâlcea

Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de
obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. "La
sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus:
«Stai liniştit, că nu o să mori din asta». Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai
întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun!
Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă
serioasă cu sănătatea".

De dincolo de mormânt

Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna,
lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut
nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul
a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des,
din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din
cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop.
Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din
când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i
spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de
picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l pă-
răseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic - "să vii la mormânt!". Şi-a
venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a
prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e
ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţele l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi
va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a
coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om
bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

M-au chinuit întreaga viaţă, mai bine de douăzeci de ani, dar, din momentul acela, părintele
m-a vindecat. Drept spusese că de dincolo mă va putea ajuta mai uşor".De atunci nu s-au mai
despărţit. Nea Gheorghe Vâlcea îi vorbeşte mereu. Când sculptează în micul lui atelier, acolo
unde au stat la taifas zile în şir, când lucrează prin grădină sau când stă, pur şi simplu, gân-
dindu-se. Atunci, în ceasurile acelea de linişte, când cugetul devine mai subţire şi mai sprin-
ten, simte prezenţa părintelui Arsenie. "Vorbesc atunci cu el, aşa cum vorbesc acum cu dum-
neavoastră. Şi-l simt. Ştiu că mă ascultă şi mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care
mi l-a lăsat şi care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe
părintele l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Şi nu o să am pace până când nu-l voi
reîntâlni. Din nou. Dincolo. Aşa cum mi-a promis".

Sfinţii cei uitaţi ai închisorilor comuniste

De mai mulţi ani, tânărul antropolog Ciprian Voicilă strânge mărturii despre vindecări
incredibile, săvârşite în preajma unor icoane făcătoare de minuni. A strâns atâtea
întâmplări miraculoase, încât minunea a coborât chiar în braţele sale, obligându-l să
descopere că viaţa are acum pentru el un nou sens: acela de a lupta pentru canonizarea
celor morţi în lagăre sau închisori. Sfinţii noştri îndelung răbdători. Sfinţi tăcuţi şi fără
de morminte, cărora le datorăm cel puţin o zi în calendar şi un gând duios de amintire

Uneori, o simplă întâmplare îţi poate schimba viaţa, oferindu-ţi un alt drum, o altă trăire, un
alt fel de a visa. Uneori se întâmplă ca, fără mari căutări şi merite personale, să te cuprindă
bucuria unui miracol şi, brusc, în clipa imediat următoare, descoperi sentimentul că exişti şi
vezi pentru prima oară lumea dimprejur, aşa cum i s-a întâmplat antropologului Ciprian
Voicilă, când, în braţele lui, dintr-o cutiuţă cu moaşte luate din osuarul de la Aiud, a izvorât
un mir puternic şi înmiresmat. A izvorât dintr-un craniu luat la întâmplare de pe Valea
Robilor, din cimitirul deţinuţilor politici - tineri ai unei generaţii tragice şi lipsite de noroc;
tineri fără nume şi fără mormânt, pentru care astăzi antropologul Ciprian Voicilă şi alţi
ucenici ai părintelui Iustin Pârvu cer mereu ceea ce ruşii, sârbii, estonienii şi bulgarii au făcut
deja. Cer canonizarea celor ucişi în închisorile comuniste şi sărbătorirea lor în ziua de 14 mai,
ca amintire a acelui 14 mai 1949, când mii de studenţi au fost aruncaţi, fără nicio vină, în cele
mai întunecate şi cumplite temniţe: Piteşti, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicul Sărat, Jilava.

Minunile de la racla părintelui Ilie Lăcătuşu şi floarea care nu se ofileşte niciodată

Imaginea unui craniu din care izvorăsc picuri de mir vorbeşte de la sine. Nu contează că nu-i
ştim nici numele şi nici împrejurările tragic omeneşti ale vieţii. Sfinţii nu se grăbesc niciodată.
Au timpul şi lucrarea lor nevăzută. Au planul şi misiunea lor tainică. Unii rămân în ascuns
veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lumină printr-o simplă rugăciune sau joacă de copil, cum
s-a întâmplat cu sfinţii dobrogeni de la Niculiţel. Alţii dau semn şi vorbesc la momentul
potrivit. Apar în visul cuiva de trei ori la rând sau pun stol de păsărele să atragă atenţia şi să
arate locul, asemenea porumbeilor de la peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.
 Osemintele sale, care nu putrezesc

Părintele Ilie Lăcătuşu.

Sfinţii sunt casnicii noştri. Chiar şi când stau în ascuns şi nu-i vedem aievea, Sfinţii ne sunt
mereu alături. Ne sprijină, se bucură pentru noi, ne dau curaj şi speranţă, iar uneori, din
motive doar de ei ştiute, ne iau cuminte pe genunchi şi ne şoptesc ce avem de făcut, aşa cum i
s-a întâmplat, nu demult, lui Ciprian Voicilă, când a descoperit într-o raclă, nu mai adâncă
decât căuşul unor palme, o promisiune mare cât un legământ - promisiunea că nimic din
faptele şi mărturiile celor crucificaţi cândva în închisori să nu se piardă. Era o zi de 19 martie
- o zi obişnuită, de primăvară. Întrebat de semnificaţia acestei zile, părintele Iustin Pârvu va
tresări şi va cădea pe gânduri, pentru ca într-un târziu să-şi amintească de mucenicia lui Virgil
Maxim sau Ilie Lăcătuşu, cu multele lui vindecări şi întâmplări miraculoase, pe care acum
Ciprian Voicilă încearcă să le strângă sub streaşina unei coperţi, a unui titlu şi a unui cuvânt
lămuritor, de prezentare. Nu vrea să intervină cu nimic sau să le dea o altă ordine, decât cea a
mărturiei personale. Nu vrea să adauge, să pună de la sine, să-şi închipuie în plus. Aşa simte
el că e mai bine şi mai adevărat. Miracolele trebuie lăsate laolaltă, în dragoste şi comuniune,
exact cum stau şi se roagă acum credincioşii la racla lui Ilie Lăcătuşu - îngenunchiaţi şi
copleşiţi de emoţie.
La racla Sfântului încă necanonizat Ilie Lăcătuşu se întâmplă mereu lucruri uimitoare. Fiecare
credincios are o poveste anume - o boală, o încercare grea, o cumpănă de moarte. Unii vin
special să ceară. Alţii vin să mulţumească cum ştiu ei mai bine. Într-un colţ al criptei, stă mai
mereu şi se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingân-
du-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scaunul cu rotile şi a putut să plece acasă pe
picioarele lui. Alături, o poţi zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic
(sindromul Duane), s-a prăvălit disperată la racla părintelui, implorând vindecare, pentru ca la
următorul consult medicii să constate înmărmuriţi că nervul ce lega ochiul de creierul copi-
lului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau adevăr anatomic.
E multă suferinţă, dar şi speranţă, la racla lui Ilie Lăcătuşu. Judecând după credinţa şi nevoia
fiecăruia, părintele dă semn. Pe unii îi lasă să-l atingă şi, asemenea bătrânului părinte Ioan de
la Rarău, îi încălzeşte mâna lui cu mâna sa, într-un gest de dragoste şi întărire. Pe alţii îi alege
din mulţimea aşezată la rând şi le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, aşa cum
s-a întâmplat cu soţia preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o uşor de mână
şi a tras-o deoparte, spunându-i: "Verdictul medicilor e greşit. Nu te tulbura... Vei avea o fe-
tiţă". La sfârşit, ca dintr-un impuls de moment, i-a oferit o floare luată întâmplător din multele
flori din preajmă şi, miraculos, acea floare a rămas neofilită pînă la naşterea fetiţei proorocite
de părintele. A rămas parcă anume să confirme că orice naştere este o izbăvire a iubirii prin
curăţie, prin simplitate, prin răbdare, încredere şi, mai ales, prin frumos.

Sfinţii care ne privesc şi aşteaptă, fără să ne ceară nimic

La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune şi
contemplaţie, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neaşteptat sorb cosmic, asemenea lui
Ciprian Voicilă care, privind miracolul săvârşit sub ochii lui, a înţeles că niciodată ceea ce a
fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A înţeles că în toate îşi află prezenţa
unificatoare a unei voinţe divine, greu de clintit, şi degeaba ne plângem de milă unii altora,
considerându-ne un neam sărac, urgisit şi lipsit de noroc, când încă mai avem moaşte şi sfinţi
pe care nu-i cunoaştem. Încă mai călcăm pe urmele lor adâncite de paşi, de lacrimi şi de
genunchi plecaţi în rugăciune, de suferinţe şi tortúri inimaginabile. Sunt Sfinţii închisorilor
comuniste - mucenici răbdători, smeriţi şi fără cruce la mormânt. Nu le ştim nici numele şi
nici numărul. Sunt mulţi şi, adesea, stau nevăzut lângă noi - cete întregi, preoţi sau mireni,
călugări sau ţărani blajini şi fără vină. Ne privesc şi nu vor nimic. Aşteaptă doar să-i
descoperim. Aşteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arsenie Boca,
Sofian, Ghiuş, Stăniloae, Steinhardt; asemenea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau
Gherasim Iscu, stareţul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în
braţe şi mângâind pe torţionarul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a
sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele.

Iubirea din hohotul de plâns

Ciprian Voicilă
Până să ajungă în calendare şi acatiste, Sfinţii închisorilor aşteaptă. Nu se mai grăbesc
nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă,
abia le mai auzi respiraţia şi pasul liniştit, de porumbel. Tac şi nu vor să deranjeze pe nimeni.
Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopţile de Înviere, când aşteptau să le intre în celulă
însuşi Hristos. Alături, clocotitor şi vulcanic, uşor adus de spate şi cu o figură ascetică de sfânt
bizantin, vorbeşte Valeriu Gafencu. Vorbeşte cu înseşi gândurile şi trăirile lor: "Îmi amintesc
că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-
un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un
chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar,
sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Îmi pierdusem
încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În
plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată...
O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina
tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia
de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină
şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi
m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră
cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai
păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas
uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au
privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica... Un singur om mi-a spus: «Meriţi a fi
sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... mi-am
continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată
nu am simţit mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".

Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea

Strângând mărturii despre Sfinţii închisorilor, Ciprian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le
aşează atent între coperţile ocrotitoare ale unei cărţi şi apoi aşteaptă. Nu-şi face iluzii. Ştie că
nimic nu va clinti indiferenţa noastră faţă de canonizarea celor omorâţi în temniţele
comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi şi neadevăruri ticluite anume să nu fie şterse uşor
din memorie. Ceva însă trebuie făcut. Ruşii au canonizat sute de preoţi asasinaţi şi deportaţi în
Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alţii, în Ziua Tuturor Sfinţilor, sau îi
pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziţie: "Cei deportaţi în lagăre şi închisori".
Parcă ne ruşinăm să-i recunoaştem şi să ne mândrim cu ei. Ce ne costă să le cinstim numele şi
să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfinţilor închisorii? Preferăm să
aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galaţi, moaştele Cuviosului Luca al
Crimeei. Preferăm sfinţi contemporani, oameni minunaţi de altfel, dar trăitori în altă parte şi
în alte istorii: Sf. Martir Ilarion Troiţki, Cuvioasa Maica Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau
Sf. Iov Candrea, numit şi Ascetul Rusiei carpatine. Cuvioşii noştri pot să mai aştepte. La
vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaştele, mergem în pelerinaj la Prislop
sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noştri duhovnici şi
îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făgeţeanu, Galeriu, Cleopa,
Papacioc.

Osemintele mult-pătimitorilor de la Aiud (unele purtând clar urmele torturilor îndurate)

adunate din Râpa Robilor şi aşezate cu evlavie sub Altarul Mausoleului ridicat spre veşnica

lor pomenire PR Arsenie Papacioc în detenţie

Răbdător şi atent să nu supere pe nimeni, antropologul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în
care ne complacem de mai multă vreme şi oftează. "În definitiv, nu e vorba de noi, ca
persoane simple şi individuale. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul
absolut necesar de a readuce în prezent prin cărţi, prin prezentări, prin conferinţe faptele
exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepţie sau dispensă pe noi, toţi... Trebuie
făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea şi mortală, iar leacul ei este simplu:
pomenirea. Nu e nevoie de mari desfăşurări intelectuale. E suficient să te întâlneşti în numele
lor şi să rezumi nişte fapte. Să povesteşti, de pildă, cum părintelui Adrian Făgeţeanu i s-a
smuls de opt ori cruciuliţa de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a
repezit de fiecare dată la coşul de gunoi pentru a pune cruciuliţa din nou la gât, îndurând o
ploaie de lovituri, de pumni şi picioare date cu toată ura. Pe urmă, să povesteşti cum Gafencu
a renunţat la sticluţa lui de streptomicină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o
dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creştin, care a făcut în
aşa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de
tuberculoză".
Adâncul de foame, mizerie şi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu
gesturi de mare iradiere creştină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a
aşezat pe cimentul umed şi îngheţat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să
doarmă câteva clipe pe aşternutul propriului său trup. Gestul părintelui Calciu, care a
prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaţa unui smerit mucenic al lui Hristos,
Constantin Oprişan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a
împărtăşit în ascuns pe deţinuţi, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fereastra
celulei, dar, prin blândeţea unui singur cuvânt inspirat de Dumnezeu, a reuşit să-l încreştineze
pe cel mai cumplit şi mai ateu gardian de la Aiud.
Prin suferinţa şi exemplul lor, toţi sunt Sfinţi. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă
mai trăiesc. O spun sutele de mărturii şi vindecări miraculoase ce se petrec chiar în zilele
noastre. O spune însuşi marele patetic, Sfântul aruncat printre alţi Sfinţi, Valeriu Gafencu:
"Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Acolo, în vedenie, am înţeles temniţa. Am
văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închi-
soarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică.
La început era mică.

Gherla - pomenirea morţilor

Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniţa noastră, am
intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma
era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit
să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am
recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am
văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi".