Corespondența monahului Andrei Scrima cu părintele Dumitru Stăniloae

Documentar
Un articol de: Marius Vasileanu - 13 Feb 2024

Fenomen deopotrivă duhovnicesc și cultural, Rugul Aprins și-a păstrat până

astăzi atractivitatea. O bună cunoaștere a informațiilor corecte privitoare la
personalitățile Rugului Aprins și a relațiilor dintre acestea poate deveni, în
timp, un act ziditor pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române de secol 20 și
pentru identitatea culturală națională. Ne propunem în serialul care urmează
să valorizăm o serie de documente, în bună măsură inedite sau puțin
cunoscute, dedicate lucrării personalităților Rugului Aprins, informații
existente preponderent în arhiva proprie ori în varii arhive publice și private.

Cercetarea lucrării celor peste 50 (cincizeci!) de personalități ale Rugului Aprins - firesc, nu
toate egal implicate - ne demonstrează că acestea au avut o viață și, uneori, o operă demne de
luare-aminte, care i-au pregătit pentru a valoriza mai târziu întâlnirile începute la Mănăstirea
Antim (1944), organizate de grupul numit „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Privite
panoramic, astăzi, după ce mai toți s-au mutat la Domnul, viața și opera acestor personalități -
dintre care aproape jumătate au pătimit, câțiva fiind martirizați, în închisorile comuniste -
ilustrează o identitate duhovnicească exemplară.

Miraculos pentru acea vreme, în anul 1956 monahul Andrei Scrima primește o bursă de studii
doctorale și este ajutat de Patriarhul Justinian să plece în India. Vădit însingurat, tânărul
teolog duce lipsa confraților, majoritatea membri ai Rugului Aprins, astfel încât poartă o vie
corespondență cu aceștia. Unora le trimite scrisori colective, precum epistola care îl are ca
principal destinatar pe părintele Benedict Ghiuș (publicată în volumul A. Scrima, „Ortodoxia
și încercarea comunismului”, Humanitas, 2008, p. 394).

Am descoperit recent într-o arhivă privată o serie de alte scrisori primite sau trimise de
părintele Andrei Scrima, realmente valoroase în multiple perspective (istoria Bisericii
Ortodoxe Române, antropologie religioasă, dogmatică ș.a.). Publicăm mai jos fragmentul
principal al uneia dintre aceste scrisori trimise părintelui profesor Dumitru Stăniloae de
monahul Andrei Scrima. Rândurile epistolei oglindesc calda relație dintre cei doi, dialogul
înalt teologic și rafinat duhovnicesc care-i anima. Precizăm că scrisoarea precedentă acesteia,
trimisă de părintele Stăniloae către părintele Scrima, a fost publicată tot în volumul sus-
menționat (p. 418) unde, rezumativ, îndemnul frățesc pe care profesorul îl face fostului său
student este acesta: „Chiar dacă vreunul dintre noi încearcă un spor de lumină din
confruntarea cu alte culturi și orizonturi spirituale, luminarea aceasta nu e decât o nouă
activare a luminii cuvântului din sine, din prilejul întâlnirii cu alte regiuni ale ceea ce se
cheamă l’être, căci lumina lui Hristos din noi luminează toate și, prin aceasta, ne luminează
tot mai mult și pe noi. (...) Mă bucur că ai necontenit conștiința că umbli în lumina și în viața
de comuniune a Bisericii și în lumina aceasta vezi toate și te îmbogățești prin tot ce vezi și
cunoști.”

Testul autenticității adevăratului Dumnezeu este dacă suportă sau nu moartea

Iată răspunsul tânărului teolog Andrei Scrima (datat Benares, 18 noiembrie 1957):

Preacucernice și Iubite Părinte Profesor,

Am primit cu bucurie și duhovnicească emoție rândurile Sfinției Voastre trimise luna trecută;
bucuria și emoția ce însoțesc, de fiecare dată, semnele simple ale tainei vieții și comuniunii
noastre în El. Acum, când sunt contemporan și co-spațial cu o tradiție și un univers uman
obsedate de visul reintegrării, al unității, al plenitudinii - și unde domnește, dimpotrivă,
sfâșierea, necesitatea, neîmplinirea - misterul cuprinderii noastre în Hristos, semnalat și prin
scrisorile fraților și prietenilor, mă umilește cu evidența adevărului său smerit. Nu există (e
absolut limpede!) un alt Nume pentru Inefabilul Dumnezeu; și dacă în El suntem o unitate, o
pleromă mai bine zis, și nu ne topim - nici în istorie, nici în eternitate - înghițiți de abisurile
superioare sau inferioare, e pentru că la început, El S-a smerit până la „moartea în Cruce”
(ce moarte Dumnezeiască!) pentru ca să ne restituie chipul ființării noastre veșnice, care se
numește Hipostasul, și pe care nu-l poate absorbi adâncul naturii. Mă simt înclinat să spun -
și Sfinția Voastră mă veți înțelege - că drama Indiei, simbolizând drama tuturor purismelor
metafizice pre- sau post-creștine, e că nu-și poate omorî Dumnezeul său, Absolutul; pentru că
acesta este deja mort. Și criteriul adevăratului Dumnezeu, testul autenticității Absolutului, e
dacă suportă sau nu moartea; aceasta numai Dumnezeul cel Viu o poate face și din Cruce -
sau potirul Lui - isvorăște viața lumilor, până în ziua veșniciei. Ce singulară demnitate a
creștinului: să fie acceptat în moartea și învierea lui Dumnezeu, să o instrumenteze pe altarul
bisericii dacă e slujitor, să depășească prin ea, neîndoios, categoriile naturale, ordinea
„vechiului”, să guste de pe acum venirea „noului”: „iată pe toate le fac noi”. Dar ce
dureroasă și dificilă confruntare, de asemenea, cu misterul neacceptării lui Hristos în această
largă omenire, fără îndoială nu lipsită, pe alocuri, de înălțime spirituală, dar cu o religie și
tradiție mistică constituite în afară de El, refuzându-L fără vigoare, însă cu o inerție și o
suficiență ce par inexpugnabile. În fața acestui spectacol, te simți smerit, până aproape de
răstignirea lăuntrică, care, după cuvintele Apostolului, trebuie să plinească patimile
Domnului înșile: și, pentru moment, nu pot pricepe altfel taina aceasta decât în legătură cu
iconomia Bisericii și a istoriei, așadar o taină esențialmente eshatologică. Mă veți ierta
pentru aceste intime și, întrucâtva, trunchiate simțăminte pe care le înfățișez aici, dar ele se
înscriu de asemenea în legătura noastră și în comuniunea dintre noi, în faptul că suntem
mereu prezenți unul față de altul; și alcătuiesc de asemenea un element al conștiinței
universale a Bisericii, prezența în fiecare mădular al ei, activată atunci când depășim limitele
parohiilor noastre naționale.

Las pe altă dată ceea ce aș putea - și aș vrea - să vă spun despre tot ce îmi evocă aici, ciudat
și firesc în același timp, Sofia înțeleasă bulgakovian - cu întreg regimul ei metafizic; despre
tradiție și implicațiile ei specifice, așa cum le găsim în India, în spiritualitatea siriacă sau în
deșerturile Egiptului (Orientul e totuși o structură organică, integrată parțial în Biserică prin
Ortodoxie mai ales); despre distincția, ce azi îmi apare decisivă pentru înțelegerea misterului
Ființei (Sein) și a procesului adânc al istoriei, dintre Natură (Physis) și Persoană la nivelul
ființei umane; și, mai ales, despre punctul de diferență absolută între tot ceea ce nu a primit
încă lumina Logosului și ceea ce Îl reprezintă în această lume, despre discontinuitatea esen-
țială ce marchează implicit prezența Logosului, exprimând un aspect al funcțiunii Lui, după
ideea Apostolului.

În partea secundă a scrisorii, cel care semnează Monahul Andrei ajunge la chestiuni
administrative, între altele, îi solicită părintelui Stăniloae câteva studii și cărți. Iar în încheiere,
pe lângă caldele salutări, adresate magistrului său și familiei acestuia, notează: „Vă rog să-mi
mai scrieți și să mă păstrați prezent în rugăciuni, mai ales în vremea Sfintei Liturghii”.