Patericul Sinaitic

Introducere

Într-adevăr, faptele şi cuvintele Părinţilor pustiei – Bătrânilor (gerontes) sau

Părinţilor (abbades), cum sunt numiţi de obicei – tâlcuiesc mesajul creştin într-un
mod simplu şi viu, produs al experienţei adânci a Părinţilor din împreună-răstignirea
şi împreună-învierea lor cu Hristos. Ele arată felul cum Cuvântul lui Dumnezeu poate
fi exprimat şi trăit în problemele şi detaliile vieţii de fiecare zi. Astfel, prezenţa
Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu se descoperă nu abstract şi teoretic, ci într-un loc
şi un timp concret. În acest mod, adevărul lui Hristos devine actual, accesibil şi
inteligibil.(„Aceste pagini-capodopere pe care le-a dat Pustiul sunt tot ceea ce s-a
scris mai evanghelic după Evanghelie, după cum viaţa pustnicească este tot ceea ce
a trăit omul mai neprihănit în istoria creştinismului… Acesta (Lavsaiconul) este
cartea cea mai proaspătă şi mai vie a ascetismului… Paladie ne îmboldeşte cu o
mulţime de istorisiri ascetice care trec scurte, dense, sprintene, adevărate, omeneşti,
pline de viaţă, de parcă n-au trecut peste ele praful a şaptesprezece veacuri. Este o
lucrare actuală… Cunoaşterea pe care o are despre viaţă este uimitoare. Arată cum
s-a trăit şi ştie aceasta ca puţini. Stilul lui nu oboseşte nicicând. Arta ei, după ce a
ajuns în unele pagini măiestre, pe care ar invidia-o toţi scriitorii bisericeşti şi mulţi
dintre cele mai buni laicii, rămâne demnă de remarcat” (Hagion Oros, Athena,
1934, p60-61).
Învăţăturile Părinţilor pustiei nu constituie un sistem organizat de „etică”, nici nu
sunt învăţături în sensul în sensul obişnuit al cuvântului. Părinţii răspund la întrebările
care li se pun în legătură cu diferite teme duhovniceşti cu câte o apoftegmă concisă,
cu o istorisire, cu o faptă, cu o minune sau cu tăcerea lor. Toate acestea atestă efortul
imens al omului duhovnicesc de a exprima „mintea lui Hristos”. De aceea, el
întâmpină cu acelaşi respect sincer pe orice interlocutor al lui, iar răspunsurile
individualizate pe care le dă au ecou la oamenii tuturor epocilor.
Răspunsurile Părinţilor pustiei şi povestirile ziditoare respective nu impun
primitorilor lor o acceptare sau o conformare obligatorie. Părinţii nu se străduiesc să-i
convingă inoportun pe oameni, ci le propun simplu credinţa prin exemplul lor,
aşteptând creşterea seminţei adevărului, pe care o ajută şi ei să fie sădită sau cultivată
în sufletele oamenilor numai şi numai de către „Dumnezeu, Cel care face să crească”
(2 Cor. 6,7).
O altă caracteristică fundamentală a acestor antologii este aceea că în ele cuvintele
Părinţilor sunt exprimate cu simplitate, claritate şi concizie evanghelică, cu scopul de
a fi înţelese imediat de toţi şi de a fi memorate uşor. În acest fel, fiecare le adânceşte
corespunzător, e condus neforţat la concluziile lui şi ia hotărâri personale care îi vor
transforma viaţa.
Dar pe la mijlocul secolului al V-lea caracterul autentic al apoftegmelor originare a
început să se piardă, în principal din două motive:
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
a) Odată cu dezvoltarea organizării bisericeşti şi întărirea structurilor
administrative centralizate, monahismul îşi pierde în mare măsură
independenţa lor originară, în special după hotărârea Sinodului IV Ecumenic
(can.4) ca monahul să se supună autorităţii episcopilor. Astfel, cum era firesc,
autoritatea bisericească favorizează mai degrabă centrele monahale organizate
decât eremitismul, care, ca fenomen harismatic, nu dispunea de o organizare şi
de aceea avea perspective limitate pentru o supravieţuire independentă.
Tendinţa autorităţii bisericeşti de a supune eremitismul controlului ei a
însemnat inevitabil limitarea sau desfiinţarea lui.

b) Ridicarea semnificativă a nivelului cultural al monahilor, îndeosebi de la

începuturile secolului al V-lea, şi preocuparea lor intensă cu temele dogmatice
cauzată de erezii, n-au mai încurajat spontaneitatea şi manifestările entuziaste.
Apoftegma primelor veacuri, cu forma ei lingvistică lapidară şi conţinutul
existenţial zguduitor, a fost înlocuită progresiv de apoftegma „teologică”
elaborată. Această diferenţă apare atunci când se compară de exemplu
apoftegmele lui Siluan şi Sisoe cu apoftegmele lui Nil.

Creştinii şi în special monahii din perioada creştinismului primar trăiau intens

experienţa eshatologică a lipsei de cămin şi a înstrăinării în lumea aceasta. Simţeau că
sunt „străini”, „locuitorii vremelnici” şi „călători” (xenoi, paroikoi, parapedemoi).
Refuzul Bisericii de a se identifica cu realitatea căzută care o înconjoară şi credinţa
ei profundă în restaurarea ordinii zguduite de păcat, au făcut şi mai intens în
mădularele ei luptătoare sentimentul că sunt locuitori vremelnici şi călători. Trăirea
aceasta a înstrăinării (xeneteia) sau lipsei de cămin (anestiodes) dă credinciosului
care luptă, puterea de a refuza să se limiteze şi să se identifice pe sine cu spaţiul şi
timpul pământesc.
Creştinismul primar nu vorbea numai de paradisul în care la început omul a trăit în
comuniune cu Dumnezeu şi în care se va întoarce după moarte, ci crede şi că omul
poate această comuniune mistică în cursul vieţii lui pământeşti. Învăţătura aceasta o
găsim în II Cor. 12, 2 ş. u. unde se descrie răpirea lui Pavel în al treilea cer.
Însă întreagă această experienţă nu poate fi trăită integral în viaţa pământească, ci
numai în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, creştinul este nerăbdător şi suferă de
câte ori se gândeşte la siguranţa sa lângă Dumnezeu şi compară cele prezente cu cele
viitoare.
Era deci, un lucru firesc ca experienţa primară creştină a lipsei de cămin să
influenţeze tendinţa de fugă şi asceză în pustie, de călătorii şi misiune. Astfel,
îndeosebi în timpurile creştine primare, se observă o intensă tendinţă a monahilor
spre strămutări şi călătorii, dictate şi de dorinţa de a cunoaşte pe marii dascăli ai vieţii
în Hristos şi de a ucenici pe lângă ei. Această tradiţie, care s-a păstrat în principal
până la căderea Constantinopolului, era întărită şi de alte motive, ca de exemplu
incursiunile barbare, răsturnările politice şi bisericeşti, prăbuşirea sau declinul
centrelor monahale, etc.
Atracţia mistică pe care o exercită acest loc sfânt umblat de Dumnezeu asupra
tuturor câţi doresc să-l cunoască efectiv, a descris-o foarte caracteristic Sfântul Nil,

2
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
când s-a hotărât să părăsească demnităţile şi să se călugărească în Sinai. Sentimentele
care l-au copleşit în acel moment hotărâtor din viaţa lui – nu cu totul necunoscute
celor care se apropie şi astăzi de acest loc – el le descrie astfel: „Mă atrăgea o mare
dorinţă de acele locuri (ale Sinaiului), dorinţă ce mă devorează şi acum, şi eram
întreg înaripat cu mintea mea despre isihie, nemaiputând cugeta sau vedea nimic
altceva decât aceasta. Căci atunci când dragostea stăpâneşte sufletul cuiva, îl atrage
cu forţa de la toate, chiar şi de la cele foarte importante, şi-l mână spre ceea ce
doreşte, fără ca el să mai gândească nici la istovire, nici la oboseală, nici la ocară.
Fiindcă toate se fac roabe cu râvnă dorinţei, lăsându-se tiranizate de bună voie şi
poartă jugul supunerii unei necesităţi acceptate de bunăvoie şi autoimpuse”.

Avramie

Şi plecând ei, spre seară au ajuns la un munte, în vârful căruia era un pom uscat şi în
vârful pomului un om. Şi văzându-l au strigat: „Binecuvântează, părinte”. Dar acela
nerăspunzând, fericitul Pavel înţelegând a zis: „În numele lui Hristos pe Care cei
drepţi Îl iubesc, dacă eşti om, grăieşte-ne nouă; iar dacă eşti demon, pleacă din faţa
noastră „ca praful din faţa vântului (Ps. 34, 5)”. Auzind cel din vârful copacului
numele lui Hristos, s-a bucurat mult şi a zis: „Bine aţi venit, robii lui Hristos, nu vă
temeţi, şi eu sunt om, ucenic al lui Hristos”. Atunci îi zice lui fericitul Ioan: „Pentru
care pricină, părinte, ai ales această vieţuire şi să locuieşti în vârful pomului, şi de
câtă vreme eşti în acest loc?”.
Iar cel din vârful copacului a răspuns zicând: „Credeţi-mă, fraţilor, că am treizeci şi
cinci de ani în acest loc şi nimeni nu ştie despre mine decât numai doi bărbaţi, care
vin din când în când aducându-mi pâine şi apă. Căci şi eu, ca şi voi, trecând pe cale,
am ajuns în acest loc, şi am găsit aici anahoret un mare bătrân, cu numele Avramie,
stând în vârful acestui pom. Acesta văzându-mă, m-a rugat să rămân la el trei zile şi
mi-a povestit războirile pe care le-a suferit în acest loc de la duhurile necurate şi harul
care i s-a dat lui după aceasta de la Dumnezeu iar după trei zile şi-a dat duhul lui
Dumnezeu. Şi eu coborându-l, l-am înmormântat şi îngropat aici. Şi minunându-mă
de vieţuirea lui şi dorind să-l imit, m-am urcat şi am stat în acest loc, aşteptând
cercetarea lui Dumnezeu. Şi vă rog şi eu pe voi, fraţilor, pentru dragostea de
Dumnezeu, să rămâneţi lângă mine trei zile, ca să vedeţi minunile Lui. pentru că
Dumnezeu, Care m-a trimis pe mine la cei între sfinţi Avramie, Acelaşi v-a trimis şi
pe voi acum la mine”. Şi după trei zile şi-a dat şi el duhul Domnului.

Ammun

Se spunea de avva Ammun că a fost la măsurarea orzului două luni. S-a dus dar el
la avva Pimen şi-i zice: „Când mă duc la chilia aproapelui său când dă el pe la mine
pentru vreo trebuinţă, ne temem să vorbim întreolaltă, ca nu cumva să iasă vreo vorbă
străină”. Îi zice lui bătrânul: „Bine faci, pentru că tinereţea are nevoie de păzire”. Îi
zice atunci avva Ammun: „Ce făceau, deci, bătrânii?”. Şi i-a zis lui: „Bătrânii
înaintaţi nu aveau între ei altceva sau ceva străin în gură, ca să vorbească aceasta”.

3
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
„Deci, dacă se iveşte vreo nevoie să vorbesc cu aproapele, voieşti să vorbesc în
Scripturi sau în cuvintele bătrânilor?”. Zice bătrânul: „Dacă nu poţi să taci, bine este
să vorbeşti mai bine în cuvintele bătrânilor, şi nu din Scriptură, căci nu mică
primejdie este”. (Poziţia Părinţilor pustiei faţă de studiul Sfintei Scripturi poate fi
rezumată în următoarele scurte observaţii:
a)recunoaşterea Sfintei Scripturi conduce la păcat şi la pierderea mântuirii.
Faptele creştinului trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură şi de aceea este
neapărată studierea ei;
b)când Părinţii îndemnau să facă ceva care să contribuie la desăvârşirea
duhovnicească a credincioşilor, recomandau studiul Sfintei Scripturi sau
răspunderea explicând locuri din Noul Testament;
c)când, însă Părinţii constată în convorbirile lor o oarecare intempestivitate
duhovnicească, o lipsă de experienţă juvenilă, ca în cazul lui Ammun, recomandau
tăcerea sau studiul indirect al Sfintei Scripturi prin mijlocirea învăţăturii Părinţilor,
pentru că nu e cu putinţă înţelegerea Scripturii fără luminarea dumnezeiască).
Fericitul Anastasie al Raithului a ajuns pe culmi în nevoinţa virtuţilor şi în acrivia
dogmelor ortodoxe ale Bisericii Universale şi prin harul lui Hristos pe mulţi dintre
eretici i-a adus, prin puterea cuvântului, în turma lui Hristos, ca pe nişte oi rătăcite.
Odată, la doi dintre ereticii aflaţi în dispută cu el despre Ortodoxie, li s-a jurat că:
„Dacă simt în cunoştinţa mea că vorbiţi frumos, în afară de orice dihonie, voi lua
Împărtăşania împreună cu voi”. Şi i-a pregătit şi pe aceia să se jure la fel. Iar când au
început cuvântul, a biruit adevărul şi s-a arătat lumina lumină şi întunericul întuneric.
Iar când aceştia (ereticii) acuzaţi de conştiinţa lor au mărturisit că bătrânul a grăit
drept, le-a cerut atunci să-şi ţină făgăduinţele. Şi unul îndată s-a şi împărtăşit, dar
celălalt a amânat zicând: „Nu mă îndoiesc că grăieşti drept, însă din cauza rudelor nu
pot face aceasta”. Iar fericitul, aprins de zel dumnezeiesc, i-a zis lui: „Fiindcă „ai
iubit slava oamenilor mai mult decât cea a lui Dumnezeu” (In. 12, 43), binecuvântat
să fie Domnul, că nici aici şi nici dincolo nu te vei mai împărtăşi”. Şi în ziua
următoare nenorocitul a murit, Dumnezeu pedepsindu-l potrivit hotărârii pe care a
făcut-o bătrânul.
Odată întâmplându-se o secetă în părţile Palestinei şi fiind implorat de locuitori, s-a
rugat bătrânul şi a căzut ploaie bogată. Fiindcă credincios este cuvântul: „Căci voia
celor ce se tem o va face Domnul şi rugăciunea lor o va auzi” (Ps. 144,19).

Andrei

Ne-a povestit avva Andrei Messenios: „Pe când eram mai tânăr, am plecat eu şi
bătrânul meu din Raith, ne-am dus în Palestina şi am rămas aici la un bătrân.
Bătrânul, care ne-a primit avea însă o nomismă (monedă bizantină de aur). Uitând
unde a pus-o, bănuia că eu, care eram mai tânăr, am furat-o. Deci, spunea bătrânul
părinţilor locului: „Fratele Andrei a luat nomisma”. A auzit deci aceasta şi avva al
meu şi strigându-mă îmi spune: „Spune, Andrei, tu ai luat nomisma bătrânului?”. Zic
eu: „Cruţă-mă, avo, n-am luat nimic”.

4
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
Aveam însă o manta şi am vândut-o pentru o nomismă şi luând nomisma am dus-o
bătrânului, şi făcându-i metanie, îi zic: „Iartă-mă domnule avă, că satana şi-a bătut
joc de mine şi am luat nomisma ta”. Şi se găsea acolo şi un mirean şi-mi zice
bătrânul: „Du-te, fiule, n-am pierdut nimic”. Atunci iarăşi am făcut metanie zicând:
„Pentru Domnul primeşte nomisma. Iat-o, aceasta este, şi roagă-te pentru mine că
satana m-a împins s-o fur şi să te întristez”. Şi zice bătrânul: „Fiule, n-am pierdut
nimic”.
Deci, cum nu mă lăsam convins, îmi zise atunci mireanul: „Într-adevăr, frate”,
venind ieri am găsit pe bătrân plângând şi făcând metanii şi necăjit foarte. Cum l-am
văzut, deci, pe bătrân atât de necăjit, îi zic: „Fă-mi dragoste. Ce ţi s-a întâmplat?”. Şi
iată bătrânul zice: „Am defăimat pe fratele că a luat nomisma. Şi iată am găsit-o unde
am pus-o”.
Atunci, bătrânul, edificându-se despre mine că am luat-o dar am adus-o, zice: „Ia
nomisma, pentru că eu am luat-o”.

Anonimi

Un frate râvnitor a venit dintr-un loc străin şi a rămas într-o mică chilie în muntele
Sinai. Şi în prima zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit un lemn mic, care avea scris
pe el de fratele care rămăsese până atunci acolo, aşa: „Eu, Moise al lui Teodor sunt de
faţă şi dau mărturie”. Şi punea fratele în fiecare zi înaintea ochilor lui şi întreba ca şi
cum era de faţă cel ce a scris: „Unde eşti oare omule, să zici: „sunt de faţă şi dau
mărturie”? Oare în ce lume eşti în clipa asta? Oare unde este mâna care a scris
acestea”?. Şi aşa făcând în fiecare zi, aducându-şi aminte de moarte stăruia plângând.

Un altul dintre părinţi rămăsese în Raith în locul numit Chalkas. Şi unul dintre
bătrâni a dat pe la el şi-i zice: „Avo, mă întristez când trimit pe vreun frate la slujire”.
Şi acesta îi zice: „Şi eu când trimit pe slujitorul meu pentru vreo trebuinţă, mă aşez
aproape de uşă şi mă uit. Şi când îmi zice gândul: „Oare când vine fratele?”, îi zic:
„Dacă i-o va lua înainte un alt frate (înger) şi vine să mă ducă la Domnul, atunci ce
voi face?”. Şi aşa în fiecare zi uitându-mă la uşă, mă îngrijesc şi-mi plâng păcatele
mele şi zic: „Oare ce frate o ia înainte şi vine, cel de sus sau cel de jos”? Şi mult,
folosindu-se bătrânul s-a dus şi tot restul vieţii a ţinut şi el aceeaşi lucrare.

Un bătrân care şedea în Rait avea această lucrare. Şezând totdeauna în chilia lui
gânditor, cu privirea aplecată spre pământ şi clătinându-şi tot timpul capul, zicea cu
suspin: „Oare ce se întâmplă cu mine?”. Şi iarăşi tăcând o oră şi lucrând la
împletitură, micşorându-şi capul zicea: „Oare ce se întâmplă cu mine?”. Şi aşa a
săvârşit toate zilele vieţii lui, îngrijindu-se pururi de ieşirea lui (din această viaţă).

Ne-au povestit unii fraţi care au dat pe la noi în Raith, că era un bătrân nevoitor care
şedea în peşterile de deasupra peşterii zise a lui Ioil. Şi atâta trezvie avea mintea sa,
încât aproape la fiecare pas pe care-l făcea, de fiecare dată se oprea, cerceta gândul
lui şi-l întreba: „Ce se întâmplă, frate, unde suntem?”. Şi dacă mintea se întâmpla să
zică stihuri din psalmi sau se ruga, mergea fericit şi bucuros. Dar dacă se întâmpla că
5
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
se gândea la alt lucru, îndată se ocăra pe sine zicând: „Hai de aici, cu capul jos, la
lucrul tău”. Şi aşa îşi spunea bătrânul lui însuşi totdeauna: „Frate, aproape este ceasul
plecării şi încă nu văd nimic din el în faţă”.
Odată i s-a arătat Satana şi-i zice: „Ce te osteneşti? Să fii sigur că nu te mântuieşti”.
Şi îi zice el: „Nu te îngriji tu. Chiar dacă nu m-aş mântui, până una alta mă aflu stând
deasupra capului tău, iar tu mai prejos decât toţi spre osândă”.

Ne-au povestit nişte pescari faraniţi spunându-ne: „Într-o zi am plecat departe pe

Marea Roşie şi pescuind am prins mulţi peşti. Şi întorcându-ne am aruncat ancora
aproape de Petrelaion şi vrând să ajungem în Raith, am fost împiedicaţi de vânturi.
Trecând deci multe zile şi cutreierând prin pustiu, am găsit într-o mică peşteră trei
anahoreţi adormiţi, purtând tunici {kolovia}din foi de finic şi cojoacele lor de oaie
{melotaria} zăceau lângă ei. Şi luându-i i-am dus în corabie şi deodată şi marea şi
vânturile s-au liniştit {cf. Mt. 14, 32}. Şi când vântul s-a făcut prielnic, am ajuns
bucuroşi la Raith şi părinţii i-au îngropat împreună cu bătrânii din vechime”.
(„Sivin” erau foile exterioare de finic foarte rezistente şi folosite pentru
confecţionarea frânghiilor, rogojinilor, pălăriilor, măturilor ş. a. Din această
materie foarte aspră îşi ţeseau asceţii hainele lui, : „un bătrân care purta un
colovion din sivin”. Existau şi „kolovii” din piele de bivol.)

A povestit unul din anahoreţi fraţilor care erau în Raith – acolo unde erau şaptezeci
de pomi de finic (Ieş. 15, 27) şi Moise cu poporul, au ajuns, când a ieşit din pământul
Egiptului – şi a zis aşa: „Mi-a venit odată gândul să pătrund cât mai adânc în pustie,
nu cumva voi găsi vreunul care mai în adânc decât mine, să petreacă, acolo slujind
Stăpânului Hristos. Şi mergând cale de patru zile şi patru nopţi am descoperit o
peşteră şi apropiindu-mă iau seama la ce e înăuntru şi văd un om şezând. Şi bătând
după obiceiul monahilor ca să iasă şi să mă îmbrăţişeze, el nu s-a mişcat, căci era
adormit. Dar eu neţinând seama de nimic, am intrat şi, ţinându-l de umăr, îndată s-a
destrămat. Şi înaintând văd o tunică (kolovion) folosită, dar cum am pus mâna pe ea,
s-a destrămat şi s-a prefăcut în nimic”.
Când iarăşi l-am întrebat dacă la început a întâmpinat greutăţi aici, zis: „La început
eram foarte necăjit, încât zăceam la pământ de somn şi nu puteam să stau în picioare
să-mi fac pravila, ci zăcând întins la pământ, strigam către Cel Prea Înalt. Găsindu-
mă în peşteră într-o mare descurajare şi mult chin, întrucât nu mai puteam să ies
afară, văd un bărbat intrând, aşezându-se lângă mine şi zicându-mi: „De ce suferi?”.
Iar eu îndată ce m-am întărit puţin, am zis că sufăr de ficat. Şi el mi-a zis: „Unde te
doare?”. Şi cum i-am arătat locul, împreunându-şi drept degetele mâinii, a tăiat locul
ca şi o sabie şi scoţând ficatul mi-a arătat rănile lui. Şi răzuindu-le cu mâna lui, a
aruncat crustele dimprejur şi punând iarăşi ficatul la loc, a închis cu mâna locul şi mi-
a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos (In. 5,4). Slujeşte Stăpânului Hristos cum se cuvine”.
Şi de atunci m-am făcut sănătos şi vieţuiesc aici neîntrerupt. Şi l-am rugat mult să mă
lase să vieţuiesc în peştera mai de sus, dar el mi-a spus că nu voi putea îndura
atacurile demonilor. Şi după ce am judecat bine acest lucru, l-am rugat să-mi dea
binecuvântarea să plec. Şi după ce mi-a dat binecuvântarea a plecat. Acestea vi le-am
povestit ca să vă folosiţi.
6
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi

A venit odată în Raith un om bogat din străinătate şi a făcut dragoste fraţilor cu o

nomismă de aur. Şi a trimis şi unui isihast care şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea
aceea bătrânul vede un câmp plin de spini şi cineva îi zice: „Ieşi şi seceră în câmp
dragostea celui care ţi-a dăruit (nomisma)”. Şi în zori isihastul a trimis să aducă pe
iubitorul de Hristos care i-a trimis lui nomisma, şi i-a dat lui aurul zicând: „Primeşte-
ţi nomisma, frate, căci nu pot să secer spini străini; aş fi fericit să-i pot smulge pe ai
mei”.

Când după dreapta judecată a lui Dumnezeu neamul saracinilor a năvălit în Muntele
cel Sfânt al Sinaiului să ocupe locul şi să-i facă pe creştinii, care au existat mai
înainte aici şi care mai înainte au fost şi ei saracini, să se lepede de credinţa în
Hristos, auzind, deci, aceasta cei care îşi aveau locuinţa şi corturile în apropiere de
castrul Faran şi de Rugul Sfânt, au urcat toţi, împreună cu familiile lor, ca spre un loc
fortificat pe vârful sfânt, ca să lupte de la înălţime împotriva saracinilor care veneau,
ceea ce au şi făcut. Dar fiindcă nu au avut putere să reziste multă vreme mulţimii
celor care atacau, s-au predat lor ca li se alăture şi să creadă împreună cu ei.
Ajungând robul lui Dumnezeu la ceasul plecării lui la Dumnezeu, vede pe Sfinţii
Părinţi care au fost ucişi aici de barbari, ca pe nişte martiri ai lui Dumnezeu venind
spre el. Văzându-i pe ei ca prieteni de mult timp, s-a adresat lor şi i-a îmbrăţişat şi a
primit binecuvântări de la ei, şi s-a bucurat şi înveselit ca şi cum s-ar fi găsit cu ei în
biserică. Şi pe unii din ei i-a numit şi pe numele lor şi mişcându-şi buzele i-a sărutat
şi îmbrăţişat, fiind chemat de toţi şi mergând împreună cu ei ca la un picnic şi
sărbătoare (Evr. 12, 22). Bucurându-se astfel, a plecat vesel, având ca tovarăşi de
drum pe Sfinţii Părinţi, după cum însuşi a spus acesta vorbind cu cei ce erau de faţă.
Pe cât socot eu, aceştia erau unele puteri îngereşti care s-au arătat sub chipul
Sfinţilor Părinţi ce luptaseră lupta cea bună aici şi luaseră cununa biruinţei, ca să-l
cinstească şi escorteze cum se cuvine în locurile lor ca pe unul care a imitat modurile
lor de vieţuire şi a arătat dragostea şi credinţa în Dumnezeu, mai presus decât drepţii
dinainte de el.
Căci nici n-a primit să arate mănăstirile ascunse şi să se salveze – chiar dacă arată
că ar fi acceptat o atare promisiune (ca să se salveze) – nici n-a ieşit din casă, şi nici
n-a vrut să se dezbrace de haină, zicând că a-i da în vileag pe cei ce au putut să se
ascundă e o trădare, iar a se supune celor ce-l violentează e o lipsă de bărbăţie şi de
nobleţe. „Căci la asceţi, zicea el, mărinimia nu îngăduie cedarea în faţa fricii, chiar
dacă ameninţarea primejdiei pare nu mică. Fiindcă obiceiul se face cale spre lucruri şi
mai mari şi ne învaţă să trădăm însăşi dreapta credinţă, atunci când teama de cele
grozave găseşte voinţa căzând mai înainte din laşitate. Căci dacă acum este uşor să
părăsesc stăpânirea de sine a raţiunii şi voii libere, temându-mă că în scurt timp voi
muri, cum n-aş dezerta în faţa necredinţei atunci când mă ameninţă chinurile şi
chinuitorii, fiind obişnuit să le prefer lipsa de dureri a interesului? Pentru aceea, dacă
sunteţi dezamăgiţi că se întâmplă ceea ce nădăjduiţi, nu vă temeţi să faceţi ceea ce
voiţi. Căci nu vă voi arăta locurile unde locuiesc iubitorii de Dumnezeu, deşi le
cunosc; nu voi ieşi pe uşă afară cum îmi porunciţi, nici nu voi dezbrăca haina, ca să

7
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
nu mă vadă cineva gol, cât timp voi avea încă oarecare simţire şi voie liberă, deoarece
nici eu, până acum, nu mi-am văzut cu ochi trupul.

A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el
zicând: „Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe
Dumnezeu”. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: „Doamne
învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă
să Te iubesc pe Tine, cum am iubit păcatul”.
Iarăşi a zis: „E bine să întindem mâinile în văzduh să-L rugăm pe Dumnezeu ca la
ieşirea lui din trup, sufletul să treacă netulburat de toţi cei care se străduiesc să-l
împiedice în văzduh”.(Spaţiul „aerian” sau „din jurul pământului” e considerat
locul de vieţuire al puterilor rele. Prin acest loc trece sufletul după ieşirea lui din
trup, Grigorie al Nyssei, Marele Cuvânt catehetic; Vasile cel Mare, că Dumnezeu nu
este autor al relelor; Îndemn la Sfântul Botez; Ioan Damaschin, Expunerea exactă a
credinţei ortodoxe.)

Unul din părinţi s-a închis pe sine cu câţiva ani în urmă, într-o peşteră în timpul
Sfântului şi Marelui Post de patruzeci de zile. Diavolul, însă, cel pururi pizmuitor pe
cei ce se nevoiesc, a umplut întreaga peştera de ploşniţe, de la pământ până la
acoperiş, şi apa şi pâinea şi toate cele ale lui, încât nu se mai vedea absolut nici un loc
gol în peşteră, nici cât să pui un deget. Răbdând deci, cu vitejie ispita, bătrânul a zis:
„Şi de ar fi să mor, nu voi ieşi de aici până la Sfântul praznic (al Paştilor)”.
Deci, în cea de-a treia săptămână a Sfântului Post, iată vede de dimineaţă o mulţime
de nepovestit de furnici mari venind în peşteră pentru stârpirea ploşniţelor. Şi
întocmai ca într-un război, în şase ore le-au omorât pe toate şi cărându-le le-au scos
afară din peşteră. De aceea, bună este răbdarea încercărilor, căci duce negreşit la un
sfârşit bun.

Venind doi fraţi gemeni, excubitori din Constantinopol, s-au lepădat de toate în
Muntele cel Sfânt, pe vremea cuviosului părintele nostru Ioan egumenul. Şi după ce
au făcut doi ani de mănăstire, plecând s-au liniştit în Turban, unde şedea marele
bătrân cu ucenicul lui şi, petrecând ei aici un timp, s-au săvârşit. Luând deci, trupurile
lor, bătrânul şi ucenicul lui le-au îngropat într-o peşteră. Şi după puţine zile,
săvârşindu-se bătrânul, ucenicul lui, cinstindu-l cum se cuvine, s-a dus şi a pus trupul
lui între cele două trupuri ale excubitorilor. Şi în a treia zi venind să tămâieze pe
bătrân, a aflat că excubitorii l-au scos din mijlocul lor, şi s-a întristat ucenicul foarte.
Şi iarăşi luându-l l-a pus între ei. Şi venind din nou a aflat că iarăşi l-au scos dintre ei.
Şi a făcut aceasta de trei ori.

Aproape de aceasta, a rămas un alt frate care se trăgea din Eliat. Într-una din zile,
mergând el în castru, îi zice fratelui caligraf: „Fă dragoste, frate, şi îngrijeşte-te de
grădină până când am să vin”. Îi zice lui fratele: „Crede-mă, frate, pe cât pot am să
mă îngrijesc”. Şi plecând fratele, acesta îşi zice întru sine: „Nenorocitule, că încă
găseşti timp să îngrijeşti de grădină”. Şi stând de seara până dimineaţa la canon, n-a
încetat cu lacrimi să cânte şi să se roage, aşijderea şi toată ziua, căci era duminica.
8
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
Venind deci, după aceea fratele la vecinul său, a aflat că aricii i-au distrus grădina
şi-i zice: „Dumnezeu să te ierte, frate, fiindcă n-ai îngrijit de grădină”. Acesta însă îi
zice: „Dumnezeu ştie, avo, puterea mea, ce am făcut şi cum am păzit, dar ştie
Dumnezeu să ne dea roadă mica grădină”. Zice fratele: „S-a pustiit însă, frate, cu
totul”. Caligraful însă zice: „Ştiu, dar cred lui Dumnezeu că iarăşi va înflori”. Îi zice
lui stăpânul grădinii: „Vino s-o udăm”. Îi zice lui fratele: „Mergi, ud-o tu acum, eu o
voi uda la noapte”. Fiind secetă, s-a întristat grădinarul. Îi zise deci, vecinului său,
caligraful: „Crede-mă, frate, dacă nu va ajuta Dumnezeu, nu vom avea apa dorită”.
Zice însă acela: „Vai nouă, frate, dacă vor seca izvoarele grădinii, cu adevărat nu vom
mai avea nici o scăpare”, dar el vorbea despre lacrimi.
Când, deci, se stătea să moară acel bun nevoitor, a chemat de la Eliat pe vecinul lui
zicându-i: „Fă dragoste, nimănui să nu-i spui că sunt bolnav, ci stai aici astăzi şi când
voi adormi în Domnul, ia trupul meu şi aruncă-l în pustiu, ca să-l mănânce fiarele şi
păsările, fiindcă mult am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt vrednic să fiu
îngropat”. Îi zice lui grădinarul din Eliat: „Crede-mă, avo, sufletul meu şovăie să facă
lucrul acesta”. I-a răspuns lui bolnavul: „Osânda aceasta să cadă asupra mea, îţi dau
cuvântul, că dacă mă asculţi şi faci aşa, şi eu te voi putea ajuta pe tine”.
Şi murind el în ziua aceea, a făcut fratele precum i-a poruncit lui şi a aruncat trupul
lui gol în pustie, căci locuia la douăzeci de mile de castru, în locul zis Metemer. În
ziua a treia i s-a arătat în somn cel plecat la Domnul şi-i zice lui: „Dumnezeu, să te
miluiască pe tine, frate, cum m-a miluit pe mine; crede-mă, mare milă mi-a făcut mie
Dumnezeu pentru că a rămas trupul meu neîngropat, zicându-mi: „Iată, pentru multa
ta smerenie am poruncit să fii împreună cu Antonie (cel Mare) şi iată m-am rugat şi
pentru tine. Du-te, lasă grădina ta şi îngrijeşte-te de altă grădină, căci în clipa când
sufletul meu a ieşit, am văzut că lacrimile mele au stins focul care urma să plece spre
mine”.

Modul şi pricina care i-a îndemnat să rămână aici şi să se facă monahi este, după
cum a ajuns cuvântul la noi prin tradiţie, aceasta. Aceştia, după, ce s-au întors din
război, venind la Mănăstire, i-au primit întâistătătorul Mănăstirii şi părinţii cu toată
dragostea odihnindu-i pe ei de osteneala drumului şi a războiului. Într-una din zile,
întâistătătorul i-a luat afară din Mănăstire, în grădiniţa, care se afla în faţa porţii, unde
este şi cimitirul părinţilor. Era timpul smochinelor. Unul din cei doi a întins mâna să
ia o smochină ca să o mănânce, dar întâistătătorul i-a zis să nu ia, căci este pedeapsă
mare. Dar tânărul, ca om lumesc, s-a mirat zicând: „Care este, părinte, această
pedeapsă mare?”. A început deci, acela să-i explice tânărului rânduiala canonului
mănăstirii, că nu au îngăduinţa să mănânce nimic în afară de masă, dar este mare
pedeapsă să taie cineva chiar şi o singură poamă, afară de grădinarul care le cultivă.

Fost-a un monah în muntele Sinai, care a dobândit o aşa de mare înfrânare, răbdare
şi linişte, încât s-a încuiat pe sine în chilie şi odată pe săptămână gusta hrană, iar
aceasta era pâine şi sare. (Unul din cele mai austere moduri de asceză era mărginirea
ascetului la o zidire strâmtă (încuiere, zăvorâre) în care cu mare greutate putea să se
mişte. „Zăvorâtul” comunica cu lumea din afară printr-o foarte mică deschizătură
(fereastră). Cf. cele ce se spun despre Ioan cel din Liko în lucrarea Istoria
9
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
monahilor, 1, 4-5, p. 10: „având deja al patruzecilea an într-o peşteră, el fiind de
nouăzeci de ani şi neieşind niciodată… Dar nici un bărbat n-a putut intra la el: căci
binecuvânta numai printr-o fereastră”. Există şi monahii care au adoptat acest gen
de asceză, ca Eudoxia şi altele. În general despre „zăvorâţi”, cf. Ioan Moshios,
Livada, 45, 69, 70, P. G. 87, 2900 BC, 2921B, 2924A; Paladie, Lavsaicon 35, p. 100;
Teofan, Chronografia, 6527, P. G. 108, 880B; Apophtegmata P.G. 65, 120B. Cf. şi I.
Pena, P. Castelana, R. Fernandes, Les reclus syeiens. Recherches sur les anciennes
formes de la vie solitaire en Syrie, Jerusalem, 1980. Mai jos se vorbeşte de doi sinaiţi
supranumiţi „zăvorâţi”: Epifanie şi Isihie).
Cu adevărat a spus Domnul: „Privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care vine furul” şi
adaugă: „Aceasta să ştiţi că de-ar şti stăpânul casei în ce ceas vine furul, ar priveghea
şi nu ar lăsa să spargă casa lui” (Mt. 24, 42-43).

În locurile lui retrase se spunea că este un anahoret care, deşi am căutat mult, nu l-
am putut vedea şi care, retrăgându-se cu cincizeci de ani înainte din legăturile
omeneşti, nu mai folosea nici o haină, fiind acoperit de părul trupului său şi
necunoscând prin dar dumnezeiesc goliciunea sa. De fiecare dată când monahii voiau
să meargă la el, căutând laturi departe de drum, evita întâlnirile cu oamenii. Se
spunea că numai unuia singur i s-a îngăduit să-l vadă în urmă cu cinci ani şi cred că s-
a învrednicit să dobândească aceasta pentru o credinţă puternică. Acestuia i-a
răspuns, atunci când a fost întrebat în multe convorbiri de ce evită cu atâta străşnicie
oamenii, că acela care este cercetat de oameni nu poate fi cercetat de îngeri. De unde
nu pe nedrept s-a răspândit faima primită de opinia multora că acel Sfânt este vizitat
de îngeri.

Gheorghe Arselaitul

Acest de trei ori fericit l-a sculat şi pe ucenicul său muşcat de o viperă şi care trăgea
să moară, însemnându-l cu semnul crucii, şi, ţinând vipera cu mâinile lui ca pe o
lăcustă, a rupt-o, iar ucenicului i-a poruncit să nu spună nimănui până la sfârşitul
vieţii lui.

Grigorie Sinaitul

Şi a fost îmbrăcat de el cu hainele monahale şi, petrecând puţin timp aproape de el

şi familiarizându-se cu cele duhovniceşti, urcă şi el ca acel de Dumnezeu-văzător
Moise pe Muntele Sinai şi îşi tunde părul capului şi, împreună cu părul suprimă, taie
şi leapădă şi voile şi pornirile trupului, şi se avântă vitejeşte în lupta dumnezeiască.
Puţină vreme a trecut şi toţi au fost înspăimântaţi de viaţa lui aproape nematerială şi
netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea şi cu cântarea
neîncetată de psalmi în toată vremea, însă şi cu rugăciunea şi cererea către
Dumnezeu, ca unul ce se sârguia deschis să poarte imaterialul în trup material, căci
după puţin timp a şi fost socotit în chip minunat de toţi cei de acolo că este netrupesc.
Dar şi în ascultare, care este rădăcina şi maica virtuţilor şi în smerenia care înalţă atât

10
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
s-a nevoit, încât nu putem uşor să le dăm scrisului cu deamănuntul, ca să nu părem
celor mai trândavi că sunt de necrezut pentru că sunt exagerate.
Iar hrana lui era puţină pâine şi puţină apă, încât doar să supravieţuiască cu acestea,
vrând cu o asemenea mistuire să dezlege legătura amestecării (sufletului cu trupul),
chiar înainte de sfârşit. Încredinţându-i-se, vreme de trei ani şi mai bine slujirea de
bucătar şi brutar, cum ar putea spune cineva cum se cuvine smerenia covârşitoare pe
care a arătat-o şi în aceasta, căci niciodată nu i-a venit în gând că slujeşte oamenilor,
ci mai degrabă cetei îngereşti şi locul slujirii îl socotea ca un altar şi jertfelnic al lui
Dumnezeu. Încă şi mai mult, ca şi cum s-ar fi achitat de cinstirea datorată faţă de cel
mai mare văzător al lui Dumnezeu, Moise, cu care Dumnezeu a grăit faţă către faţă şi
nu prin ghicituri, nu omitea să urce de bunăvoie, aproape în fiecare zi, în cinstitul şi
sfântul vârf al Muntelui Sinaiului, ca să aducă sincer închinare acolo unde s-au
săvârşit în chip minunat acele lucruri măreţe. Şi avea acel bărbat cuvios mâinile
îndemânatice la a scrie frumos (caligrafie), dar şi la citit lua aminte îndeosebi,
culegând cu iubire şi osteneală ziua şi noaptea, ca o albină harnică florile
dumnezeieştii Scripturi, adică a celei Vechi şi Noi, şi predându-le cugetării sale, încât
nu ştiu dacă vreun altul a cercetat-o atât de asiduu, pe toţi cei de acolo covârşindu-i şi
întrecându-i cu multa învăţătură.

Epifanie

Cu acest fericit a fost prieten şi în lume şi în modul de vieţuire (monahal) şi avva al

meu, Epifanie zăvorâtul, care s-a mutat la Domnul acum doi ani, de a cărui stăruinţă
şi răbdare în nevoinţă şi boală ar trebui să povestim multe, şi care atât de mult a ieşit
din sine, încât nu mai erau în el decât numai duh şi oase. Acestuia arătându-se la
începutul zăvorârii un înger al Domnului îi zice: „Dacă te faci rob cu răbdare lui
Hristos, te vei învrednici de darul Duhului Sfânt”. Ceea ce s-a şi întâmplat prin harul
lui Dumnezeu, căci a primit multă bogăţie şi luminare a strălucirii Duhului Sfânt prin
lumina dumnezeiască. Şi vedea încă şi duhurile întunericului, pe demoni, învârtindu-
se de multe ori în chilia lui, când bătându-şi joc, când încercând să-l lovească, pe unii
din ei învingându-i înarmat cu puterea lui Hristos, şi de multe ori le-a zis-o în faţă,
batjocorindu-i ca pe nişte neputincioşi.

Zenon

Zenon face parte dintr-un grup de 12 ucenici ai avei Siluan şi era cunoscut pentru
multele lor daruri duhovniceşti. În jurul anului 380, întregul grup fuge din Sketis din
Egipt şi se stabileşte în Sinai. După aşezarea lui Netra ca episcop de Faran şi moartea
lui Marcu caligraful grupul se stabileşte aproape de Gerara. Zenon a activat în Siria şi
Palestina. Puţin înainte de moarte s-a nevoit în Kefr Sheanta, la 14 mile nord-est de
Gaza şi cu un an înainte de Sinodul de la Chalcedon îşi continua viaţa ascetică ca
zăvorât.
Ne-am întâlnit, deci, cu unul din părinţi, care a rămas câtva timp aproape de sfântul
Zenon, şi când a început el să ne spună cuvânt spre folos, l-am întrebat un gând

11
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
zicând aşa: „Dacă cineva are un gând şi se vede pe sine biruit şi de multe ori citeşte şi
aude ce spun părinţii despre curăţirea sufletului şi vrea să se curăţească, dar nu poate,
e bine să-l vestească unuia din părinţi sau trebuie să-şi dea silinţa să facă cum citeşte
şi să ajungă să fie mulţumit de conştiinţa lui?”. Şi ne-a spus nouă bătrânul: „Trebuie
să-l vestească altuia care putea să-l folosească pe el şi să nu se bizuie pe sine însuşi.
Căci nimeni nu poate să se ajute pe sine însuşi, mai ales după ce a ajuns să fie muncit
de patimi”.
Acestea ni le-a spus nouă bătrânul, pentru că cel care îl roagă pe unul din părinţi
pentru gândurile lui, trebuie să-i ceară cu osteneală şi din toată inima, ca lui
Dumnezeu, şi va dobândi. Dar cel ce vesteşte cu nepăsare sau ispitind, nu numai că
nu se foloseşte, dar se osândeşte.

Isihie preotul

Cauza pentru care cineva cheamă necontenit pe Iisus ca o dorinţă plină de dulceaţă
şi de bucurie şi linişte pentru atenţia maximă. Iar cauza pentru care inima ajunge în
vârful curăţiei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cauza şi făcătorul
tuturor bunătăţilor: „Căci Eu sunt, zice, Dumnezeu care face pace” (Is. 45,7).
Din pomenirea şi chemarea continuă a Domnului nostru Iisus Hristos se naşte o
stare dumnezeiască în mintea noastră, dacă nu neglijăm rugăciunea neîncetată a
minţii către El, trezvia strânsă şi lucrarea de supraveghere a noastră, ci să avem pururi
şi cu adevărat săvârşită lucrarea chemării lui Iisus Hristos Domnul nostru, strigând cu
inima aprinsă, încât aceasta să primească Sfântul Nume al lui Iisus. Căci continuitatea
în virtute sau în răutate, este maica deprinderii, iar mai pe urmă aceasta stăpâneşte ca
şi firea. Ajungând mintea în starea aceasta, caută pe vrăjmaşi ca un câine care
vânează un iepure în tufişuri, dar aceasta ca să-l mănânce, iar aceea ca să-i
nimicească.
Când ne învrednicim, nevrednicii, cu frică şi cu cutremur de dumnezeieştile şi
preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul şi Împăratul nostru, atunci şi mai mult
să arătăm trezvia, paza minţii şi străjnicia (acrivia), ca focul cel dumnezeiesc, adică
Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să nimicească păcatele noastre şi necurăţiile
mici sau mari. Căci intrând în noi, El alungă îndată din inimă duhurile rele ale răutăţii
şi ne iartă păcatele săvârşite mai înainte, şi atunci mintea rămâne fără tulburarea
gândurilor rele. Şi dacă, după aceea vom păzi mintea cu străşnicie (acrivie) şi vom sta
la poarta inimii noastre, când iarăşi ne vom învrednici de ele (de Sfintele Taine),
dumnezeiescul Trup ne va lumina şi mai mult mintea şi o va face asemenea unei
stele.
Ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor este arta gândurilor cele făcătoare de rele. Este însă o
metodă şi artă desăvârşită împotriva lor. Ea constă în a privi în Domnul fantasma
atacului (momelii) şi a păzi cugetarea aşa cum păzim ochiul sensibil şi privim ager cu
el la ceea ce ar putea veni ca să-l lovească şi, pe cât putem, depărtăm orice gunoi din
el.
Faptele noastre de fiecare zi trebuie să le cântărim, să le observăm în fiecare ceas şi
în fiecare seară, dacă vrem ca împreună cu Hristos să biruim răutatea. Trebuie să
cercetăm dacă toate faptele noastre sensibile şi văzute le săvârşim după Dumnezeu, în
12
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
faţa lui Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu, ca să nu fim furaţi în chip neraţional
de simţuri.
Căzând noi în necazuri, în descurajări şi deznădăjduiri, trebuie să facem în noi
înşine ceea ce a făcut David: să ne vărsăm inima noastră către Dumnezeu şi să vestim
Domnului rugăciunea şi necazul nostru (Ps. 61,8; 141,2), aşa cum este. Căci ne
mărturisim lui Dumnezeu, Care poate cârmui cu înţelepciune cele ale noastre şi poate
uşura necazul nostru, dacă e spre folos şi ne poate scăpa de întristarea pierzătoare şi
stricătoare.
Iar gândurile fixate şi stabilite în inimă fără voia noastră, le şterge din adâncurile
înţelegerii inimii rugăciunea lui Iisus făcută cu trezvie.
Precum fără corabie mare nu e cu putinţă a trece largul mării, tot aşa fără chemarea
lui Iisus Hristos nu e cu putinţă a respinge atacul (momeala) gândului rău.
Să ne aducem aminte, dacă se poate, necontenit de moarte. Prin această aducere
aminte se naşte în noi lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi
rugăciunea neîncetată, neîmpătimirea trupului, scârba de păcat şi, dacă trebuie să
spunem adevărul, aproape toată virtutea izvorăşte din aceasta. De aceea, dacă e cu
putinţă, să ne folosim de acest lucru ca de propria respiraţie.
Temelia casei sunt pietrele, însă temeliile şi acoperişul acestei virtuţi e închinatul şi
sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Uşor va naufragia un cârmaci
necugetat în vreme de furtună, dacă a alungat corăbierii, a aruncat lopeţile şi pânzele
în mare, iar el doarme. Dar şi mai uşor scufundat de către draci va fi sufletul care nu
s-a îngrijit de trezvie şi n-a chemat numele lui Iisus când au început atacurile.
Rugăciunile de un singur cuvânt (sau gând) (euche monologistos) omoară şi preface
în cenuşe amăgirile acestora. Căci atunci când Iisus, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu,
e chemat de noi neîncetat şi fără lenevie, nu le îngăduie nicidecum acestora să-şi arate
minţii în oglinda cugetării nici începutul intrării, pe care unii o numesc atac
(momeală), nici un chip, nici să grăiască unele cuvinte în inimă. Iar nepătrunzând
chip demonic în inimă, ea va fi goală, cum spuneam, de gânduri. Căci demonii au
obiceiul să vorbească cu sufletul şi să-l înveţe răutatea prin gânduri, ascunzându-se în
ele.

Ioan, egumenul Raithului

Ioan, egumenul Zicea avva Ioan din Cilicia: „Şezând eu în Mănăstirea Enatos a
trecut pe la noi un călugăr egiptean care m-a rugat să-l las să şadă în chilia lui
Evagrie. Eu însă, i-am spus lui că nu poate să şadă acolo, pentru că cel care l-a rătăcit
şi îndepărtat pe Evagrie de la dreapta credinţă, nu-l va lăsa să şadă acolo. Dar fratele
a stăruit zicând că: „dacă nu voi şedea aici, voi pleca”. Atunci îi zic: „Du-te după
judecata ta şi şezi”. Şi şezând el o săptămână, a venit duminica la biserică şi văzându-
l l-am salutat, dar în cealaltă duminică n-a mai venit. S-au dus, deci, doi fraţi să vadă
ce are şi l-au găsit spânzurat de o frânghie pe care şi-a pus-o de gât el însuşi”.

13
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
Ioan, egumenul Sinaiului, Scărarul

Socotesc că nimeni dintre toţi nu ştie care este cetatea care l-a născut pe acest mare
Ioan. Pentru că cine ne-a predat nouă în scris cele privitoare la aceasta sau la părinţii
lui şi la intrarea în viaţă a acestui bărbat minunat? Cetatea care-l are acum locuitor
este Ierusalimul ceresc (Evr. 12, 22), al cărei cetăţean a fost cu vrednicie încă de aici.
Căci acest om dumnezeiesc n-a avut mai mult de şaisprezece ani când s-a afierosit pe
sine lui Dumnezeu, urcând pe Muntele Sinai şi ducând cu gând cuminte viaţă
singuratică şi liniştită. Şi a petrecut fericitul în supunere şi în cea mai mare înfrânare
nouăsprezece ani instruindu-se pe sine foarte bine în studiul dumnezeieştilor
Scripturi. Mânca din toate câte a îngăduit să mănânce celor care au cules petrecerea şi
vieţuirea cea după Dumnezeu, zdrobind, socot, prin aceasta cu multă înţelepciune,
ispita mândriei.
După trecerea anilor amintiţi, nobilul acesta s-a încredinţat pe sine cu totul pustiei şi
liniştirii, aşezându-şi locuinţa la cinci mile de Mănăstire, în locul care se numeşte
Thola, unde a petrecut patruzeci de ani în asceză, alipindu-se întru totul de bunătăţile
dumnezeieşti, arzând pururi de focul dragostei dumnezeieşti şi făcându-şi viaţa o
meditaţie la moarte. N-a avut loc în el nici un fel de mânie sau iuţime, pentru că a
omorât-o mai înainte cu suliţa ascultării, iar prin neieşirea sa cu trupul, şi încă mai
mult cu cuvântul, a călcat în picioare cu totul slava deşartă. Cine ar putea să spună
sau numai să-şi închipuie cu mintea izvorul lacrimilor sale? Căci nu era clipă în care
să nu verse lacrimi ochii acestui bărbat dumnezeiesc, lucru ce nu este râvnit nici
izbândit de mulţi. De somn se împărtăşea fericitul atât cât să nu vatăme cu
privegherea firea minţii. Toată alergarea sa era o rugăciune continuă şi o dragoste
fără seamăn de Dumnezeu. Închipuindu-L totdeauna pe Dumnezeu în oglinda
neprihănirii şi curăţeniei, nu voia să se sature de dragostea Lui sau mai bine zis nu
putea.
Astfel, deci, nevoindu-se în toată virtutea şi ajungând plin de cele mai mari
contemplaţii, a ajuns dascălul prin excelenţă al celor ce se nevoiesc în Muntele
Sinaiului; aceasta o mărturisesc scrierile lui pline de toată înţelepciunea
dumnezeiască şi omenească. Căci, dacă trebuie să spun pe scurt nu există absolut
nimic din cele care contribuie la folosul sufletului şi cinstirea lui Dumnezeu care să
nu se găsească în lucrările aceluia. Că e adevărat ceea ce spun, o va constata cu
exactitate cel care le va studia. Pentru că într-adevăr, cartea acestuia e o „scară”, care
face neamul omenesc de la pământ la cer. Mulţi dintre monahii din Munte (Sinai)
privind la vieţuirea acestui bărbat mare şi-au potrivit propria lor viaţă cu a aceluia, ca
după un arhetip dumnezeiesc.

Ioan Savaitul

Marele Ioan Savaitul mi-a povestit lucruri vrednice de auzit. Iar tu, cuvioase,
cunoşti din propria ta experienţă că bărbatul acela era nepătimitor şi curat de orice
cuvânt mincinos şi de orice faptă rea. Acesta mi-a povestit că „în mănăstirea mea din
Asia (pentru că de acolo pornise dreptul) se afla un bătrân foarte nepăsător şi
neînfrânat (şi spun aceasta nu judecând, ci ca să arăt că spun adevărul)”. Acesta, nu
14
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
ştiu cum, a dobândit un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, simplu în păreri, dar
înţelept cu gândul. Şi acesta răbda atâtea de la bătrân, încât multora le-ar părea că
sunt de necrezut. Căci îl chinuia pe el nu numai cu ocăra şi cu necinstiri, dar şi cu
lovituri în fiecare zi. Dar răbdarea lui nu era neraţională. Văzându-l, deci, în fiecare
zi, chinuit peste măsură, ca un rob cumpărat, când îl întâlneam, îi ziceam de multe
ori: „Ce este, frate Acachie? Cum e astăzi”?. Şi acela îndată îmi arăta ochiul înnegrit,
alteori gâtul, alteori capul rănit. Dar cunoscându-l că este un luptător, i-am zis: „Bine,
bine, rabdă şi te vei folosi”.
Petrecând, deci, acela nouă ani sub ascultarea bătrânului, a plecat la Domnul. După
ce a fost îngropat, deci, în cimitirul părinţilor, la cinci zile povăţuitorul lui Acachie s-
a dus la un mare bătrân din cei de acolo şi-i zice: „Părinte, fratele Acachie s-a
săvârşit”. Dar cum a auzit aceasta, zice bătrânul celui ce i-a spus: „Crede-mă, bătrâne,
că nu sunt convins”. Iar acela i-a zis: „Vino şi vezi”. Iar bătrânul s-a sculat repede, se
duce la cimitir împreună cu povăţuitorul fericitului nevoitor, strigă ca pe unul care
este viu pe cel care era într-adevăr viu întru adormire şi zice: „Frate, Acachie, ai
murit?”. Iar bunul ascultător, arătând ascultare şi după moarte, a răspuns marelui
bătrân: „Cum e cu putinţă, părinte, să moară un lucrător al ascultării?”. Atunci
bătrânul, care se numea înainte povăţuitorul lui, s-a înfricoşat căzându-i lacrimile pe
faţă. Şi cerând egumenului Lavrei o chilie aproape de mormânt, a vieţuit deci, acolo
cu înţelepciune, zicând pururi către părinţi: „Am făcut ucidere”.
Iar mie mi se pare, părinte Ioane, că însuşi acel mare Ioan este cel care a grăit către
mort. Dar şi altceva mi-a povestit mie sufletul fericit al aceluia despre un oarecare
altul, dar acesta era el însuşi, cum am putea afla exact mai târziu”.
„Ucenicea”, zicea acesta, „un oarecare altul în aceeaşi Mănăstire din Asia, la un
oarecare monah, blând, blajin şi liniştit. Şi văzându-se pe sine cinstit şi odihnit de
bătrân, a gândit bine un lucru care multora este spre primejdie, şi se roagă de bătrân
să-l slobozească. Căci avea bătrânul şi un alt ucenic şi de aceea nu-i era un lucru
foarte trist plecarea lui. Iese, deci, de la acesta şi se aşeză prin scrisoarea
povăţuitorului într-o chinovie din Pont. Şi în prima noapte în care a intrat în chinovie,
se vede pe sine în somn tras la socoteală de unii şi, după încheierea acelei înfricoşate
socoteli, se vede rămas cu o datorie neplătită de o sută de litre de aur. Deşteptându-se,
a judecat ceea ce văzuse şi a zis: „Sărmane Antioh (căci acesta îi era numele), într-
adevăr mult ne-a rămas de plătit din datoria noastră”.
„Aşadar, zicea el, rămânând în chilie trei ani în ascultare desăvârşită, umilit şi
necăjit de toţi ca un străin (căci nu era un alt monah străin acolo) văd iarăşi în somn
pe cineva care mi-a dat dovada (de pata) a zece litre de aur din datoria mea. Trezindu-
mă am cunoscut vedenia şi zic: „Numai zece? Când voi putea plăti oare totul? Atunci
îmi zic în mine însumi: „Sărmane Antioh, e nevoie de şi mai multă osteneală şi
necinstire”. De atunci, deci, am început să fac pe prostul, neîncetând însă de loc
slujirea. Văzându-mă, deci, nemilostivii părinţi în această stare şi râvnă, mă puneau
să fac toate lucrurile grele ale mănăstirii. Stăruind deci în această petrecere
treisprezece ani, am văzut pe cei care mi se arătaseră mai înainte venind iarăşi şi
scriindu-mi achitarea desăvârşită a datoriei mele. Deci, când cei din mănăstire mă
necăjeau cu ceva, răbdam bărbăteşte, amintindu-mi de datoria mea”.

15
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
Acestea mi le-a povestit, părinte Ioane, preaînţeleptul Ioan ca zise de un altul. De
aceea şi-a schimbat numele în Antioh, dar el era cu adevărat cel care a rupt înscrisul
(datoriei), prin răbdarea cu bărbăţie”.
Dar să auzim cum a dobândit cuviosul discernământul prin ascultarea desăvârşită.
Şezând în Mănăstirea Sfântului Sava, au venit la el trei monahi tineri vrând să
ucenicească la el, pe care primindu-i i-a ospătat cu bucurie, vrând să-i odihnească de
osteneala călătoriei. După trei zile însă, bătrânul le zice: „Fraţilor eu prin fire sunt un
om desfrânat şi nu pot să primesc pe vreunul din voi”. Dar aceia nu s-au scandalizat,
căci cunoşteau lucrarea bătrânului. Deci, după ce rugându-se mult de el, nu au izbutit
de loc să-l convingă, s-au aruncat atunci la picioarele lui, rugându-l ca să fie rânduiţi
de el, cum şi unde trebuie să se aşeze.
Înduplecându-se bătrânul, deci, şi cunoscând că vor primi cu smerenie şi cu
ascultare, îi zice unuia: „Domnul voieşte, ca tu, fiule, să şezi în ascultare ca un părinte
într-un loc liniştit”. Celui de al doilea îi zice: „Mergând vinde voile tale şi le dă lui
Dumnezeu, ia-ţi crucea şi stăruie în tovărăşia de drum şi chinovia fraţilor şi „vei avea
comoară în ceruri” (Mt. 19,21)”. Apoi celui de al treilea îi zice: „Ia asupra ta, în chip
nedespărţit împreună cu osteneala şi cuvântul care zice: „Cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10.22). Şi mergi şi, dacă e cu putinţă, să nu laşi să
existe între oameni cineva care să te lovească mai tare şi mai nemilos decât
antrenorul tău în Domnul şi, stăpânindu-te, bea zilnic cum ai bea mierea şi laptele,
batjocura şi luarea în râs”. Iar fratele a zis către marele Ioan: „Şi dacă aceasta,
părinte, petrece în nepăsare, ce voi face?” Iar bătrânul i-a zis: „Chiar dacă l-ai vedea
desfrânând să nu te desparţi de el, ci zi în sinea ta: „prietene, pentru ce ai venit?” (Mt.
26, 50). Ca să judeci? Atunci vei vedea dispărând din tine înfumurarea şi aprinderea
vestejindu-se”.
Altă dată iarăşi, pe când era o secetă mare în pustie, s-a strâns o mare turmă de
capre şi umblau în toată părţile Arsenalului căutând să bea apă şi nu găseau, pentru că
era luna august. Deci, când întreagă turma aceea era pe punctul să se sfârşească de
sete, au urcat pe culmea cea mai înaltă din toţi munţii pustiei şi privind spre cer toate
vieţuitoarele au zbierat într-un suflet ca strigând spre Ziditorul lor şi ca spre Domnul
slavei şi nu s-au mişcat din acel loc. Şi se spune că a căzut ploaie numai în acel loc şi
astfel au băut, după cuvântul profetului care zice de Dumnezeu că „dă dobitoacelor
hrana lor şi puilor de corb care-l cheamă pe El” (Ps. 146,9).

Matoe

A zis avva Matoe: „Trei bătrâni s-au dus la avva Pafnutie, care se numea Kefala, ca
să-l întrebe un cuvânt. Şi le-a zis lor bătrânul: „Ce vreţi să vă spun vouă? Cuvânt
duhovnicesc sau trupesc?” Îi zic zis lui: „Duhovnicesc”. Şi le zice lor bătrânul:
„Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi
pe a da mai mult decât pe a lua”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Spune-mi un cuvânt”. Iar el i-a zis:
„Du-te, roagă pe Dumnezeu ca să-ţi dea plângere şi smerenie în inimă. Şi ia seama
totdeauna la păcatele tale şi nu judeca pe alţii, ci fă-te mai prejos decât toţi. Să nu ai
16
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
prietenie cu un copil, nici cunoştinţă cu o femeie, nici prieten pe un eretic. Să tai
îndrăzneala de la tine şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele tău şi de la vin puţin. Şi de
va grăi cineva despre oricare lucru, nu te sfădi cu el ci de va grăi bine, zi: „Aşa-i;
dacă va grăi rău”, zi: „Tu ştii cum grăieşti”, şi nu te certa cu el despre ce a grăit.
Aceasta este adevărata smerenie”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe: „Spune-mi un cuvânt!”. Şi i-a zis lui: „Orice
sfadă pentru orice lucru tai-o de la tine: Plângi şi te tânguieşte, fiindcă s-a apropiat
vremea”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Ce să fac că limba mea mă necăjeşte?
Şi când merg în mijlocul oamenilor nu pot s-o înfrânez, ci îi judec şi-i critic pe ei în
tot lucrul bun. Deci ce voi face?”. Şi răspunzând bătrânul a zis: „Dacă nu poţi să te
înfrânezi pe tine însuţi, fugi şi stai singur, căci este o boală. Iar cel ce şade cu fraţii nu
trebuie să fie cu patru colţuri, ci rotund, ca să poată să se rostogolească spre toţi”. Şi a
mai zis bătrânul: „Nu din virtute şezi singur, ci din neputinţă. Căci cei ce vin în
mijlocul oamenilor sunt cei puternici”.

Moise şi Psoe

De când se liniştise, acesta n-a gustat pâine, în timp ce alţii mâncau. Căci bărbaţii
locului aducând grâu din Egipt le vindeau puţine pâini, luând în schimb lucrul de
mână făcut de ei şi din roada curmalilor. Hrana lui însă era apă şi puţine curmale,
avându-şi şi hainele ţesute din frunzele aceluiaşi finic. Iubea liniştea ca nimeni altul,
primind cu căldură şi binevoitor pe cei ce veneau la să-l întrebe pentru gândurile lor.
Adormea numai după rugăciunile de noapte şi după ce săvârşea celelalte ceasuri ale
privegherii. În timpul Postului Mare nu deschidea uşa chiliei lui până la Sfânta
Cincizecime, neavând nimic înăuntru cu el, nepăstrând cu el drept hrană decât numai
un număr de douăzeci de curmale şi un ulcior de apă, care de multe ori se păstrau
neatinse până când deschidea uşa chiliei lui, cum ne-a povestit ucenicul lui.

Nil

Ne-au povestit nouă avva Ioan şi avva Sofronie zicând: „Ducându-se la avva Nil,
într-o duminică pe când se lumina în zori, în Muntele Sinai – bătrânul se liniştea sus
în vârful sfânt al Muntelui, având alţi doi ucenici – şi ajungând noi la Vecernie, a
început bătrânul: „Slavă Tatălui” şi celelalte şi, după ce am spus noi „Fericit
bărbatul” (Ps.1) şi „Doamne strigat-am” fără tropare, precum şi „Lumină lină” şi
„Învredniceşte-ne Doamne”, el a început „Acum slobozeşte”, împreună cu celelalte.
Şi după ce am terminat Vecernia, ne-am pus la masă şi, după ce am cinat, am început
canonul. După ce am terminat de citit cei şase psalmi şi am zis „Tatăl nostru”, am
început în continuare psalmii. După ce am zis prima stare de cinci psalmi, a început
bătrânul „Tatăl nostru” şi cincizeci de „Doamne miluieşte”.

17
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
Şi aşezându-ne jos a citit unul din ucenicii lui Epistola sobornicească a lui Iacob.
După ce ne-am ridicat iarăşi în picioare, am început a doua stare de cincizeci psalmi
şi, terminând aceşti psalmi, bătrânul a dat altui frate să citească din aceeaşi carte
Epistola sobornicească a lui Petru. După care, sculându-ne în picioare, am început a
treia stare de cinci psalmi şi, terminând cei o sută cincizeci de psalmi şi spunând
„Tatăl nostru” şi „Doamne miluieşte”, ne-am aşezat jos. Şi bătrânul mi-a dat mie
cartea şi am citit Epistola sobornicească a lui Ioan. După care sculându-ne, am
început odele fără tropare, dar nici la oda a treia şi nici la oda a şasea, bătrânul n-a zis
„mesodion”, ci „tatăl nostru” şi „Doamne miluieşte”. După ce am spus Laudele fără
tropare, a început el „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, împreună cu „Crezul” şi
în continuare „Tatăl nostru” şi trei sute „Doamne miluieşte”.
La sfârşit, deci, bătrânul a adăugat zicând: „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru să ne miluiască şi să ne ajute pe noi şi să mântuiască
sufletele noastre”. Şi după ce am spus noi „Amin” ,ne-am aşezat jos.
Şi îi zic bătrânului: „Pentru ce, avva, nu păziţi rânduiala Bisericii Universale şi
Apostolice?”. Şi a zis bătrânul: „Cel care nu păzeşte rânduiala Bisericii Universale şi
Apostolice, să fie anatema, acum şi în vecii vecilor”. Şi i-am zis lui: „Cum tu însuţi
seara la vecernia din Sfânta Duminică nu ai zis nici la „Doamne strigat-am”, nici la
„Lumină lină”, nici la „Să ne îndrepteze” (Ps. 140,2), nici la canon „Dumnezeu e
Domnul" nici sedelnele învierii la stihologia psalmilor, nici troparele la odele Celor
trei tineri, nici la pericopa Evangheliei, nici la „Toată suflarea”, nici la Doxologie,
nici la „Învierea Mântuitorului, pe care o lăudăm”?”.
Şi-mi zice bătrânul: „Îţi spun ţie, fiule: de aceea nu spun monahii acestea, ca să nu-
şi însuşească de ei înşişi preoţia şi, stricând regulile Părinţilor, să-l moştenim „Vai
nouă” (Mt. 23,13). Pentru că cel care strică regulile Părinţilor şi falsifică şi alterează
canoanele dumnezeieşti, îl moşteneşte pe „Vai nouă”. Cele pe care le-ai spus sunt ale
psalţilor, ale citeţilor, ale ipodiaconilor, ale preoţilor şi ale tuturor care au hirotonia.
Celor care nu au hirotonia, nu le e îngăduit să îndrăznească acestea. De aceea şi
rânduiala bisericească hirotoniseşte psalţi, citeţi, ipodiaconi şi preoţi, psalţi, pentru a
psalmodia şi a cânta cu melodie, cu glas şi cântare şi să conducă poporul la „Sfinte
Dumnezeule”, la prochimene, la psalmii de început, la antifoane, la „Noi care pe
Heruvimi” la intrarea Tainelor şi la chinonice; citeţi pentru paremii, cărţile profetice
şi apostolice; ipodiaconi şi diaconi pentru ca să slujească la altar; iar preoţii ca să
sfinţească, să celebreze şi să boteze. Să vă întreb şi eu pe voi o chestiune bisericească
şi să-mi spuneţi adevărul. În dumnezeieştile Liturghii, în rugăciunile de seara, în
privegherile de noaptea şi în închinările de dimineaţă, cine cântă înainte şi începe
Aliluia, psalmii începători, prochimenele, catismele, citirile şi antifoanele?”
Şi am zis lui: „Psalţii, citeţii şi ipodiaconii”.
Şi bătrânul a zis: „Drept ai spus. Dar în sărbătorile însemnate şi în Sfintele
Duminici, cine sunt cei care încep „Dumnezeu e Domnul” la irmoasele canonului şi
la melodia imnelor Celor trei Tineri, la „Toată suflarea”, la Doxologie, la „Învierea
Mântuitorului”, pe care o cântăm la sfârşitul canonului?”
Şi am zis lui: „Acestea şi cele asemănătoare sunt ale preoţilor, pentru că în tradiţia
bisericească aşa am primit, ca ele să fie mai înainte rostite de preoţi”.

18
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
Şi a zis bătrânul: „Deci, cum îi acuzaţi pe monahi, care îşi cunosc măsurile lor şi
păzesc rânduiala Bisericii Universale şi nu strică canoanele întărite de regulile fixate,
ci dimpotrivă le păzesc cu mare exactitate?”
Şi am zis lui: „Păcătuiesc, deci, cei care îndrăznesc unele ca acestea”.
Şi a zis bătrânul: „Cei care nu au hirotonia şi care nu sunt îndemnaţi de preoţi şi
care în biserică sau în chilii îşi iau de la ei înşişi iniţiativă în cele psaltice, să fie
cunoscut tuturor celor cuminţi că aceştia se hirotonesc pe ei înşişi sau mai degrabă
sunt hirotoniţi de slava deşartă, de mândrie şi îngâmfare. Unora ca acestora li s-a
slăbit vederea şi au orbit în ceea ce le este de folos iar spre ceea ce nu se cuvine, şi
spre ceea ce vatămă cel mai mult se găsesc chiar îndrăzneţi, uşuratici şi obraznici.
Căci ce este ceea ce împodobeşte toate cele ce sunt sub cer, dacă nu rânduiala
bisericească care uneşte cele cereşti şi cele pământeşti? Rânduială (taxis) în cele
inteligibile, rânduială în cele sensibile, când domneşte rânduială. Neorânduiala şi
lipsa de armonie aduce trăznete în aer, cutremure pe pământ, furtuni pe mare,
războaie în case şi oraşe, păcate în suflete, inovaţii în Biserici şi nepăzirea treptelor
(ierarhaei) bisericeşti.
Căci cei care n-au primit hirotonia şi răpesc pentru ei rânduielile şi ecfonisele
preoţilor, nu introduc nici pacea, nici buna rânduială, nici înţelegerea, ci tulburări şi
neorânduieli. Şi acestea nu le spun ca şi cum aş respinge cântarea şi poemele Bisericii
Universale şi Apostolice, ci fiindcă troparele* (cântări de biruinţă) sunt nepotrivite
isihaştilor şi celor care plâng pentru păcatele lor”.
Şi am zis lui: „Cum dar, fără preot nu poate cineva să cânte, să se roage şi să
citească?”
Şi a zis bătrânul: „Să nu fie. Nu sunt de acord să se înceteze citirea, ci îndemn doar
la a nu sustrage demnităţile, nici a se însuşi citirile, mai ales în biserică eu sunt primul
care laud şi fericesc pe cei care se roagă cu adevărat şi care vor să se îndeletnicească
cu cărţile dumnezeieşti şi sunt de acord ca ei să se roage necontenit cu trezvie în tot
ceasul şi să vorbească cele ale Duhului, şi dacă e cu putinţă, să nu spună nimic
altceva. Căci e un lucru frumos şi dumnezeiesc să ne îmboldim spre Dumnezeu prin
pomenirea celor dumnezeiesc şi să medităm la cărţile Lui. Căci Apostolul Pavel e cel
care zice aceasta: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile
sfinte, fără mânie şi fără vrajbă” (1 Tim. 2,8). Şi mai departe zice: „Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1Cor. 6,12), „Fiecare în ceea ce a fost chemat,
în aceea să rămână (1Cor. 7,24).
Câte ni s-au poruncit, acestea trebuie să le gândim şi să le facem. Ce, dar? Să ne
facem păstori, oi fiind? Să ne facem cap, când suntem picioare (1 Cor. 12,21)? Pentru
ce să ne zbatem să fim generali, dacă suntem în tagma soldaţilor? Fiindcă auzim
dumnezeiasca Scriptură spunând: „Să nu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta”
(Iosua 1,7; 1Mac. 5,46), ca nu cumva prin cele contrare să cazi poate în rău,
pătrunzând în cele care nu se îndrăzneşte şi îndrăznind spre cele neîngăduite.
Ci mai degrabă, noi, monahii şi mirenii, trebuie să ne aducem rugăciunile proprii în
ascuns (Mt. 6,6). Celui ce le ţine pe toate, în Care sunt cântărite faptele şi gândurile,
cu măsurile drepte ale lui Dumnezeu, când va veni să judece pământul şi voile,
cuvintele, gândurile şi poftele, adunând şi dezgolind (1 Cor. 4,5) cele ce au fost
pecetluite de El şi păstrate, fiindcă „mărturisim că-l cunoaştem pe Dumnezeu, dar cu
19
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
faptele Îl tăgăduim” (Tit. 1,16) şi „ţinem forma exterioară a evlaviei, dar tăgăduim
puterea ei” (2Tim. 3,5).
Fiindcă Dumnezeu a aşezat preoţii şi le-a dat putere în Biserică, şi ei sunt vrednici
de o nădejde mai bună (Evr. 7,19) şi de cinstire (1Tim. 6,1). Căci i-a ales prin
hotărâre, fără părtinire, şi i-a îmbrăcat cu o putere de neînvins. Căci nu există nimic
pe care Domnul tuturor să nu cunoască înainte de toate (Istoria Susanei 42) şi El ştie
pentru ce refuzăm aceasta: nu pentru că ar fi vătămătoare, vrednice de respins şi
străine Bisericii, ci fiindcă oferă cauze şi prilejuiri de slavă deşartă şi înfumurare
pentru noi, monahii. Pentru că strigătele, glasurile şi cântările sunt ale celor care se
spală în baie şi-şi ung trupul cu aromate.
Şi aceasta o spun în numele adevărului, care cunoaşte mişcările nearătate ale inimii
noastre şi care ne va judeca pe noi în ziua de pe urmă. Căci nu numai cele privitoare
la naşterea noastră, dar şi cele dinainte de naştere, sunt cunoscute Celui care a
plăsmuit cămările inimii (Ps. 32,15),Care cunoaşte în toate faptele noastre mişcările
şi gândurile cu care au fost săvârşite. Lui nu-i scapă nimic din faptele noastre, nici nu
pot să-i scape, chiar şi atunci când limba nu poate să se mişte de loc. Pentru că Cel ce
judecă n-are nevoie de cuvinte, privind însăşi în inimi şi având în loc de mărturii
imaginile lucrurilor ruşinoase înseşi care se înfăţişează ca reprezentate pentru cele ce
au fost făptuite şi care nu pot fi negate că n-au fost făcute, pentru că „El nu judecă
după umbră” (Iov 22,13), cum zice Iov.
Acestea, deci, vi le-am spus vouă, fiindcă trebuie păzite cu frică şi cu cutremur
tradiţia Bisericii Universale şi Apostolice şi canoanele evlaviei.
Căci în veacul de demult era aceeaşi ungere şi acelaşi corn al untdelemnului care îi
ungea pe regi şi pe preoţi (1 Regi 16,1; 3 Regi 1,39; Ieşire 3,10). De aceea,
dumnezeiasca Scriptură îi numeşte pe regii evreilor „unşii (hristoşi)” (1 Regi 26,16; 2
Regi 2,5). De aceea şi David a zis despre Saul: „Nu voi ridica mâna mea asupra
unsului Domnului” (1 Regi 26,10). Căci scris este: „Şi a luat cornul cu untdelemn şi l-
a vărsat pe capul lui David” (1 Regi 16,13). Iată, deci, că după dumnezeiasca
Scriptură, şi preoţii şi profeţii şi regii erau unşi cu acelaşi untdelemn.
Să ascultăm dar, prima carte a Paralipomenelor ce anume vesteşte despre regele
Ozia. Acest Ozia, deci, era un urmaş al lui David şi rege al iudeilor. A domnit
cincizeci şi doi de ani (2 Paral. 26,3) şi la început era iscusit, dar mai târziu a căzut în
păcat. Căci scris este : „Şi a făcut Ozia lucruri drepte înaintea lui Dumnezeu” şi de
aceea (Scriptura) a mărturisit despre el marea lui virtute. Fiindcă Ozia n-a făcut pur şi
simplu ceea ce e drept, ci a făcut aceasta ca înaintea lui Dumnezeu, şi nu ca să se
arate oamenilor.
„Şi când a ajuns, zice, regele Ozia puternic, s-a înălţat inima sa până la stricăciune
şi a săvârşit nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său”. Şi care a fost modul
nelegiuirii lui? „A intrat în templul lui Dumnezeu ca să se aşeze şi să tămâieze”. Şi „a
intrat preotul Azaria în urma lui. Şi ce a zis preotul? „Nu-ţi este îngăduit ţie, Ozia, să
tămâiezi înaintea Domnului”. Nu l-a numit pe el rege, nici nu l-a chemat cu numele
puterii, fiindcă luând-o înainte, regele s-a scos din cinste. „Ozia, nu îţi este îngăduit,
zice, să tămâiezi înaintea Domnului, căci aceasta este a preoţilor şi a fiilor lui Aaron”.
Dar Ozia a tăgăduit, zice, şi s-a îmbolnăvit grav. A rămas dar nevindecat?
Nicidecum, aceasta din cauza iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pentru că după
20
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
ameninţarea preotului împotriva lui „deodată a răsărit lepră pe fruntea lui”. Şi a ieşit
din templu, nu scoţându-l afară slujitorii publici, ci în locul slujitorilor împingându-l
însăşi lepra care s-a întins pe capul lui. a intrat vrând să fie mai cinstit şi s-a făcut mai
blestemat, pentru că a fost mai de necinste decât orice om simplu, fiind necurat”.
Deci, dacă un rege uns de Dumnezeu şi care a făcut ceea ce era drept înaintea lui
Dumnezeu, numai pentru faptul că a intrat în Templul lui Dumnezeu vrând să
tămâieze a pierdut şi împărăţia pământească şi pe cea cerească, şi drept fiind, s-a
făcut necurat şi şi-a sfârşit viaţa în lepră, ce vor face şi ce vor pătimi atunci cei care,
neavând hirotonia, rostesc la ceasul rugăciunii în biserică, în chilie sau în afara
chiliei, psalmii rânduiţi de canon cu cântare şi cu glas frumos iar poporul cântă
acrostihuri cu melodie şi cântare, toţi aceştia răpind din prochimene, din psalmii de
început şi din citiri şi hirotonindu-se pe ei înşişi psalţi, anagnoşti (citeţi) şi
ipodiaconi?
Oare nu au în minte îndrăzneala lui Ozia? Fiindcă atunci când chivotul Domnului
era transportat aşezat pe un car şi boii mergeau, iar David dănţuia, şi leviţii şi psalţii
cu harpe şi alăute şi preoţii cu psalmi şi imne în faţă cântau şi psalmodiau în jurul
chivotului, chivotul Domnului s-a închinat puţin să cadă. Iar Ozia, unul din fruntaşi şi
întâiul în sfatul bătrânilor, cinstit de către toţi, când a văzut chivotul Legământului
Domnului că e pe cale să cadă, şi-a întins mâna şi a ţinut chivotul. Şi îndată Domnul
l-a omorât pe el, suferind de o moarte vrednică de milă.
Ce vor face cei care cutează astăzi aceleaşi îndrăzneli hirotonisindu-se pe ei înşişi şi
stricând rânduiala Bisericii şi cutează să falsifice canoanele dumnezeieşti, legile şi
hotărârile iubitoare de evlavie ale Părinţilor? Şi ceea ce e şi mai trist e că, îndrăznind
acestea, îi nesocotesc pe preoţi, se preamăresc pe ei înşişi şi mânie pe Dumnezeu.
Oare ei nu-l aud pe Apostolul Pavel care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-
ar binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema” (Gal 1,8). De asemenea şi
profetul Osea care ameninţă şi spune şi el: „Pentru ce aţi trecut sub tăcere neevlavia,
şi aţi semănat nedreptatea ei” (Osea 10,13). Şi pe preotul Maleahi care zice: „Buzele
preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere legea, căci el este un înger (sol) al
Domnului” (Mal. 2,7) şi, pe lângă aceasta, pe un alt înţelept care îndeamnă zicând:
„Pregăteşte cuvântul tău şi aşa vei fi ascultat, leagă împreună învăţătura şi aşa vei
răspunde” (Is. Sirah 33,4).
Fiindcă şi cuvântul credinţei Bisericii Universale nu cunoaşte schimbare, adaos sau
micşorare. Pentru că fiind desăvârşit în sine şi neatins, nu suferă să fie atins unul din
ele, iar atunci s-a dus credinţa. Atât de mare rău este să nu rămânem statornici în
măsurile date nouă de Dumnezeu, chiar dacă am avea toată ştiinţa şi cunoaşterea.
Aşa să facem şi noi să rămânem cum suntem. Şi noi, monahii, asemenea şi mirenii,
fiind în biserică, în casă, în chilie şi în tot locul, atunci când ne rugăm în tot ceasul,
priveghind şi cu trezvie, iar nu bârfindu-ne unii pe alţii, cu multă vorbărie (Mt. 6, 7)
şi uşurătate, în discuţii şi glume, ci ca şi cum am sta înaintea lui Dumnezeu, să citim
deci după rugăciunea noastră cărţile Judecătorilor şi Regilor şi, pe lângă acestea, cele
ale lui Iov şi Solomon şi cele ale celor şaisprezece Profeţi şi cele douăzeci şi şapte de
cărţi ale Noului Testament, după cum e scris. Dacă se săvârşeşte Liturghie sau
priveghere în biserică, du-te, iar dacă nu se săvârşeşte, parcurge tu Psaltirea,
Apostolul şi Evanghelia.
21
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
Toate acestea se cuvin nu numai monahilor şi mirenilor, dar şi femeilor
credincioase şi evlavioase şi nimeni nu e împiedicat la ele. În biserică însă, şi în
ceasul de rugăciune, acestea să le cedăm preoţilor. Iar câte se rostesc în psalmi cu
cântare şi pe glas şi poporul le psalmodiază, acrostihurile cu melodie şi cântare,
acestea să le cedăm citeţilor, psalţilor, ipodiaconilor, diaconilor, iar pentru noi să stea
drept glas psalmii lui David.
Dar dacă cineva e muncit cândva de deprimare (akedia) şi trândăvie, să se
mulţumească pe fiecare glas şi în fiecare zi cu unul sau două tropare şi să nu se lupte
certându-se cu preoţii, dacă vrea să plângă, să jeluiască şi să-şi tânguiască păcatele
sale, căci, deşi e scris: „Cânta-voi şi voi psalmodia Domnului” (Ps. 103,33), dar
aceasta nu ca să desfătăm pe cei care ascultă şi să facem biserica sau chilia scenă de
teatru.
Căci ziua şi noaptea stau neîntrerupt în jurul sfântului jertfelnic şi îl văd pe cel care
psalmodiază cu slava deşartă, cu mândrie şi din dorinţa de a plăcea oamenilor, pe cel
care cântă din plăcere şi dragoste satanică ca şi pe cel care cântă cu dispreţ sau
negrijă, cu delăsare şi somnolenţă. Cunosc şi pe cei care se apropie cu evlavie şi se
silesc, cu frică, cu dor şi cu trezvie, să-şi cureţe mintea, cunoştinţa şi inima de gânduri
ruşinoase şi cugete rele. Ştiu şi pe cei care calcă jurământul ca şi pe aceia care-l ţin, şi
pe cei care aduc roade şi pe cei care sunt în amorţire. Să nu ne uităm numai la faptul
că jertfelnicul e înfrumuseţat cu pietre preţioase (Ieş. 20,25; Deut. 27,4); el este ţinut
de îngeri, e înconjurat de arhangheli şi umbrit de (serafimii) cei cu şapte aripi.
Cine e deci vrednic să intre împreună cu aceştia la sfântul jertfelnic, şi cu ce ochi să
privească la cele ce se săvârşesc, dacă nu cel care este neprihănit, nevinovat, curat,
generos, iubitor de săraci şi de orfani, nepătat, îngăduitor şi fără răutate? Iar dacă nu
suntem astfel, pentru ce ne însuşim cele ale preoţilor?
Căci cântarea şi cele privitoare la tropare – vă spun adevărul şi nu mint – nu-i
folosesc pe monahi atât cât îi vatămă; deoarece cântarea şi troparele nu sunt
folositoare monahilor. Pentru că acestea nu sunt ale monahilor, ci ale mirenilor şi
(sunt) o haină şi o slavă a Bisericii Universale, fiindcă pentru cântare se adună
poporul în biserici. Dar nouă monahilor ni se cuvine „să nu alegem calea mai înaltă,
ci pe cea mai smerită, cu plecarea genunchilor şi izvorul lacrimilor şi încă cu postiri
şi privegheri, cu culcările pe pământ, cu osteneală şi cu tot felul de mortificări care
arată smerenia şi cunoştinţa neputinţei proprii”. Să fim stăpâni pe noi înşine şi tirani
aspri în cuvintele noastre privitoare la Dumnezeu, şi să nu dorim sprânceana deasupra
oricărui dascăl de lege, pentru că „acolo unde este smerenia cu buna judecată, există
şi siguranţa”.
Fiindcă în acelaşi sens se spune: „Auzi strigarea mea, ia aminte glasul rugăciunii
mele” (Ps. 5,2-3), drept pentru care unii dintre monahi, neînţelegând puterea (sensul)
cuvântului, în ceasul psalmodierii îşi înalţă glasul lor ca boii, cântând şi citind cu
strigăt şi glas puternic. Ori prin „strigare” profetul nu înţelege sunetul glasului, ci
suspinul cugetului, pe care Dumnezeu îl cunoaşte şi ia seama la rugăciunea celui care
se roagă, ca să cerceteze şi să primească rugăciunea ca un preot bun.
Pentru că rugăciunea o alcătuieşte vieţuirea celor ce se roagă şi cuvintele rugăciunii
le înfăţişează faptele celor ce se roagă. De aceea, fie în biserică, fie în chilie împreună
cu fraţii, trebuie să ne înfăţişăm cu evlavie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că prin
22
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
rugăciune ne vom întâlni şi ne vom apropia de Împăratul şi Stăpânul, şi să nu facem
biserica şi chilia scenă de teatru, înfăţişându-se lui Dumnezeu în ceasul rugăciunii cu
râset şi vorbărie.
Glasul rugăciunii este străpungerea inimii celor ce se roagă, deoarece pentru cei ce
cunosc adevărul evlavia nu se face cunoscută prin cântări, glasuri şi strigăt. Pentru că
cel ce Îl cinsteşte pe Dumnezeu prin cuvinte goale şi vorbărie multă (Mt. 6,7), prin
tropare şi cu glas ascuţit şi frânt, iar cu fapta calcă poruncile Lui, este un fals cinstitor
de Dumnezeu, care va şi auzi: „Pentru ce mă chemaţi „Doamne, Doamne”, dar nu
faceţi ceea ce Eu vreau şi vă poruncesc?” (Lc. 6,46). Acelaşi lucru e ca şi ceea ce s-a
zis de profetul: „Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar cu Inima lor este departe
de Mine” (Is. 29,13; Mt. 15,8).
Monahul mireanul care neprimind hirotonia, se istoveşte în psalmi începători,
prochimene, catisme, trepte, glasuri şi tropare sau în cunoştinţa bisericească, de dragul
simplei învăţări de cuvinte, unul ca aceştia dă prilej intrării şi se predă pe sine însuşi
demonului slavei deşarte şi mândriei şi e sufocat de gândurile rele, (Cântarea pe mulţi
i-a coborât în cele mai de jos ale pământului „i-a feminizat şi i-a aruncat spre
desfrânare şi alte patimi de ruşine”.) de iubirea trupească, de iubirea de arginţi, de
egumenie şi de preoţie şi de deprimare (akedia). Acesta e târât dintr-o mănăstire în
alta şi dintr-un loc în altul ca ramurile uscate de vânt şi inima lui e inundată de
nenumărate gânduri ruşinoase şi de cugete rele şi, precum e scris: „le voi număra pe
ele şi vor fi mai multe decât nisipul mării” (Ps. 138, 18).
Însă, monahul, oricare ar fi el, adică fie că e întâistătător, fie începător care se
nevoieşte să înveţe cu evlavie şi smerenie psalmii lui David şi vieţile şi cuvintele
Sfinţilor Părinţi şi, prin rugăciune, post, privegheri şi înfrânare, cărţile
dumnezeieştilor Profeţi, Apostoli şi Evanghelişti, ca să cunoască şi să facă voia lui
Dumnezeu, unul ca acela atrage la sine puterea Duhului Sfânt, care îi dă tăria să
preschimbe cuvintele cunoscute în fapte.
Acestea auzindu-le noi de la avva Nil, ne-am minunat de subtilitatea şi exactitatea
lui privitoare la legile tradiţiei bisericeşti, drept pentru care le-am şi scris spre folosul
şi îndreptarea celor care le vor citi.

Nicandru şi Ignatie

Era şi Ignatie, părintele duhovnicesc, încercat şi virtuos, având o sărăcie şi înfrânare

desăvârşită şi lucru neîncetat rugăciunea. Însă, cu mult mai mult îl întrecea prin
măsura lui ucenicul Nicandru, fiindcă acela se dase pe sine unei înfrânări şi mai mari,
şi unei ascultări neobosite şi nemaiauzite faţă de bătrânul lui şi se poate spune că a
ajuns, cum se pare, la nepătimirea desăvârşită. Căci nicicând nu se arată bucuros sau
întristat, ci totdeauna era în una şi aceeaşi dispoziţie, la orice cuvânt având unul şi
acelaşi răspuns: „Binecuvântează părinte”, făcând mereu la toţi metanie.
Nicandru însă, a adormit cu un an şi ceva înainte de părintele lui duhovnicesc. La
un an, părinţii au deschis cimitirul (gropniţa) ca să pună alt frate şi îndată părintele
său duhovnicesc s-a aplecat să-i vadă trupul şi l-a găsit conservat şi intact, având
culoarea ca şofranul şi izvorând mir adevărat. Sfâşiind, deci, rasa în care l-a învelit,
văzându-l, l-a îmbrăţişat şi sărutat scoţând un mic zâmbet şi având câteva lacrimi
23
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
ascunse în ochii săi. Zicea numai aceasta: „Îţi mulţumesc. Ţie, Doamne, că m-ai
încredinţat încă în viaţă fiind”.
Din ziua în care l-a văzut, a mai trăit patruzeci de zile şi s-a săvârşit şi el în Domnul,
încredinţat că ucenicul său a câştigat ostenelile răbdării lui, precum a arătat trupul
său.

Petru Pionitul

A zis acelaşi: „În toate zilele vieţii părinţilor mei, dădeam pe la ei de două ori pe
săptămână, având de ei o distanţă de doisprezece mile, şi tot gândul îl spuneam lor”.
Şi nimic altceva nu-mi ziceau decât. „Dacă te-ai dus într-un loc, nu te da pe tine ca
măsură şi vei avea odihnă”.

Siluan

Un frate l-a întrebat pe avva Siluan zicând: „Ce voi face avvo? Cum voi dobândi
străpungerea inimii? Căci foarte mult sunt chinuit de moleşeală, somn şi dormitare. Şi
când mă scol din somn, mă lupt cu psalmodia, dar nu pot birui dormitarea, nici să
spun psalmul pe glas”. Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Fiule, întâi de toate a spune
psalmii pe glas este mândrie, fiindcă tu îţi închipui: „eu cânt, iar fratele nu cântă”, şi
în al doilea rând, îţi învârtoşezi inima şi nu o laşi să fie străpunsă”. Deci, dacă doreşti
străpungerea inimii, lasă cântarea. Şi când stai să-ţi faci rugăciunile, mintea ta să
cerceteze (sensul) stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, Care
„cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7,9; Ier. 11,20; Apoc.2 , 23). Iar când te scoli
din somn, întâi de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu, apoi rosteşte Simbolul
credinţei şi Tatăl nostru (Mt. 6,9-13) şi atunci începe-ţi canonul uşor-uşor, suspinând
şi amintindu-ţi păcatele tale şi osânda în care vei fi chinuit”. Zice fratele: „Eu, avvo,
de când m-am călugărit rânduiala canonului şi ceasurile le cânt după cele opt glasuri”.
A răspuns bătrânul: „De aceea a fugit de la tine străpungerea inimii şi plânsul.
Cugetă la marii părinţii, cum, neînvăţaţi fiind şi necunoscând nici glasuri, nici
tropare, decât numai câţiva psalmi, au strălucit totuşi ca nişte luceferi. Aşa au fost
Pavel cel simplu şi avva Pamvo şi avva Apolo şi ceilalţi-de-Dumnezeu-părinţi, care
au înviat morţii, au făcut minuni mari şi au primit putere împotriva demonilor nu prin
cântări, tropare şi glasuri, (Până în secolul VI, monahii condamnau folosirea imnelor
în cult şi nu utilizau imnografia, mai ales troparele şi canoanele pe care le priveau
drept curse ale celui rău. De aceea, avva Pamvo spunea că: „n-au ieşit monahii în
pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se înfumureze cântând cântări
melodioase pe glasuri ritmate clătinându-şi mâinile şi mişcându-şi picioarele, ci
trebuie să aducem rugăciunile noastre lui Dumnezeu în frică de Dumnezeu şi
cutremur, cu lacrimi şi suspinuri, cu glas străpuns, măsurat şi smerit”.) ci prin
rugăciunea făcută cu inima zdrobită şi cu post, prin care frica de Dumnezeu rămâne
neîncetat în inimă şi stăpâneşte plânsul care curăţă omul de tot păcatul şi face mintea
mai albă decât zăpada. Pentru că nu cultivarea cântării mântuieşte pe om, ci frica de
Dumnezeu şi ţinerea poruncilor lui Hristos. Cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai

24
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
de jos ale pământului; nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit şi i-a aruncat în
desfrânare şi în alte patimi ruşinoase. Cântarea este, deci, a mirenilor, pentru aceasta
se şi adună poporul la biserici.
Cugetă, fiule, câte cete sunt în cer şi despre nici una din ele nu se scrie că ar
psalmodia după cele opt glasuri, ci o ceată cântă neîncetat „Aliluia” (Ps. 148,1-2),
alta „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot” (Is. 6,3), în alta „Binecuvântată fie slava
Domnului din tot locul şi din casa Lui” (Iez. 3,12). Tu deci, fiule, imită-i pe părinţi,
dacă vrei să dobândeşti în rugăciuni străpungere (a inimii), păzindu-ţi mintea pe cât
poţi nerătăcită. Iubeşte smerenia lui Hristos şi ia aminte la tine însuţi, păzindu-ţi
mintea în ceasul rugăciunii. Şi ori unde te vei duce, nu te arăta pe tine însuţi ca
înţelept şi dascăl, ci ca neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi va da ţie străpungerea
inimii”.
Deci, cum au plecat părinţii, gândindu-se în sine bătrânul la cele petrecute, s-a dus
la acel frate care se prefăcea nebun. Şi, fără să bată la uşă, ci deschizând uşor zăvorul,
l-a surprins pe frate şi l-a găsit şezând la lucru cu două coşuri, unul în dreapta lui şi
altul în stânga. Cum l-a văzut pe bătrân, după obicei, a început să râdă. Îi zice lui
bătrânul: ”Lasă asta acum şi spune-mi care este lucrul tău?”. Acesta a râs iarăşi. Îi
zise atunci avva Siluan: Ştii că nu ies din chilia mea decât numai Sâmbăta şi
Duminica, dar acum am venit în mijlocul săptămânii, pentru că Dumnezeu m-a trimis
la tine”. Temându-se, deci, acela a făcut metanie bătrânului şi-i zice: „Iartă-mă,
părinte, că de dimineaţă şed având pietricelele acestea înaintea mea. Şi dacă îmi vine
un gând bun, arunc o piatră în coşul drept, iar dacă îmi vine un gând rău, arunc o
piatră în coşul stâng. Seara, deci, număr pietricelele. Şi dacă se găsesc mai multe în
cel din dreapta, mănânc; iar dacă se găsesc mai multe în cel din stânga, nu mănânc”.

Sisoe

A întrebat avva Ammun din Raith pe avva Sisoe: „Când citesc Scriptura, gândul
meu vrea să izvodească un cuvânt frumos, ca să am la întrebare”. Îi zice lui bătrânul:
„Nu este nevoie, ci mai degrabă din curăţia minţii să-ţi dobândeşti şi lipsa de griji şi
grăirea”.

A zis avva Sisoe: „Când este un om care se îngrijeşte de tine, nu trebuie să-i
porunceşti”.

A zis unul dintre bătrâni: „Am întrebat pe avva Sisoe, spune-mi un cuvânt şi el
răspunzând, mi-a zis: Toate câte poate omul să le evite şi nu se păzeşte, face lucru de
folos păcatului”.

Acelaşi a zis: Sunt unii care îşi cheltuiesc zilele în negrijă. Şi caută să se mântuiască
cu cuvântul şi gândul, dar nu urmăresc aceasta cu lupta, ci citesc vieţile părinţilor, dar
nu imită şi smerenia lor, sărăcia, rugăciunea, privegherea, înfrânarea, isihia, dormitul
pe pământ, îngenuncherea, ci fac mincinoase vieţile părinţilor, prin semeţia lor,
zicând că „e cu neputinţă ca cineva să suporte unele ca acestea”. Pentru că nu înţeleg

25
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
că unde sălăşluieşte Dumnezeu prin harul dumnezeiescului Botez şi prin lucrarea
poruncilor se fac lucruri şi daruri mai presus de fire.

A zis avva Sisoe: „Socotesc că dacă omul nu-şi păzeşte bine inima sa, uită şi toate
câte a auzit şi astfel vrăjmaşul găsindu-şi loc în el îl biruie. Precum un opaiţ care este
aşezat şi aprins, dar dacă nu se îngrijeşte cineva să ia ulei, se stinge puţin câte puţin şi
drept urmare întunericul se înstăpâneşte peste el. Dar nu numai aceasta, ci câteodată
vine şi un şoarece în jurul lui, vrând să mănânce fitilul; însă, nu poate aceasta înainte
de a se stinge uleiul, dar dacă vede nu numai că acesta nu mai are lumina, dar nici
căldura focului, atunci vrând să scoată fitilul, doboară şi opaiţul. Şi dacă acesta este
de pământ, se zdrobeşte, iar dacă este de aramă, este găsit şi aşezat sus de stăpânul
casei.
Tot aşa şi Duhul Sfânt se retrage încet din sufletul nepăsător, până se stinge cu totul
căldura lui şi, drept urmare, vrăjmaşul mănâncă râvna sufletului şi pierde şi trupul cu
răutatea. Dar dacă acela (omul) are o bună dispoziţie faţă de Dumnezeu şi e pur şi
simplu răpit de negrijă, Dumnezeu ca un milostiv punând în el frica, îndată ce pune în
suflet teama de El şi pomenirea pedepselor, îl pregăteşte să aibă trezvie şi să se
păzească pe sine cu multă siguranţă până la cercetarea lor”.

Avva Sisoe fiind mult rugat de un frate ca să vorbească, a spus: „Stai în chilia ta cu
trezvie şi încredinţează-te pe tine însuţi lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi vei avea
odihnă”.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Vreau să-mi păzesc inima şi nu pot”. Şi-
i zice lui bătrânul: „Cum putem să ne păzim inima când uşa limbii noastre era
deschisă?”.

A zis unul dintre bătrâni: „L-am întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Cum se vorbeşte
de idoli în psalmi?”. Şi-i zice bătrânul: „Scris este despre idoli că „Gură au dar nu pot
grăi, ochi au dar nu văd, urechi au, dar nu pot auzi” (Ps. 113, 13-14). Aşa trebuie să
fie monahul. Şi de asemenea scris că idolii sunt urâciune (Deut. 29, 17), şi el să se
socotească pe sine urâciune”.

Povestea avva Pistos zicând: „Ne-am duş şapte anahoreţi la avva Sisoe, care locuia
în Klisma, rugându-l să ne spună un cuvânt şi a zis: „Iertaţi-mă pe mine, sunt un om
neînvăţat, dar m-am dus la avva Or şi avva Athre – avva Or era bolnav de
optsprezece ani – şi le-am făcut metanie să-mi spună un cuvânt. Şi a zis avva Or: „Ce
pot să-ţi spun? Du-te şi fă ceea ce vezi. Dumnezeu este al celui care tinde la mai mult,
adică al celui care se sileşte pe sine spre toate”. Avva Or şi avva Athre erau din
acelaşi loc, dar era o mare pace între ei, până ce au ieşit din trup, căci era mare
ascultarea avei Athre şi mare smerenia avei Or.
Acestea le-a spus fraţilor avva Sisoe. Iar unul din noi l-a rugat, zicând: „Fă
dragoste, spune-ne un cuvânt”. Şi a zis: „Cel care ţine nevoinţa în cunoştinţă,
împlineşte toată Scriptura”.

26
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
Iarăşi un altul dintre noi i-a zis: „Ce este înstrăinarea, părinte?”. Şi a zis: „Să taci şi
să spui: „nu am nimic în orice loc, oriunde m-aş duce”. Aceasta este înstrăinarea”.

Ştefan Bizantinul

Eram de faţă la săvârşirea avei Ştefan Bizantinul, fost secretar al strategului

Mauriciu, eu şi avva Teodosie africanul, episcop în Babilon. Şi cetind noi psalmul
118, precum este obiceiul la cei care trag să moară, deodată cel care se sfârşea, cu
privirea îngrozită, zice cu glas grav către cineva care i se arătase: „Ce ai venit aici?
Du-te „în întunericul cel mai din afară” (Mt. 8, 12). Tu n-ai nimic la noi. „Partea
(ajutorul) meu este Domnul” (Ps. 15,5; 118, 57). Când am ajuns cu citirea la stihul
care spune: „Partea (ajutorul) meu este Domnul”, avva Ştefan şi-a dat duhul
Domnului. Şi căutând o haină ca să-l îngropăm, n-am găsit, deşi plecase de la atâta
bogăţie şi slavă.

Ştefan Pustnicul

Un oarecare Ştefan, care locuia aici şi care îmbrăţişase viaţa pustnicească şi liniştită
şi care petrecuse mulţi ani în arena de lupte (palestria) monahală şi era împodobit cu
rostiri şi mai ales cu lacrimi, fiind înfrumuseţat cu alte bunuri râvnite, avea o chilie
care se afla pe povârnişul Sfântului Ilie, văzătorul de Dumnezeu, din acest Sfânt
Munte. În scopul unei mai vădite şi ostenitoare pocăinţi, acest pururi pomenit s-a dus,
deci, la locul anahoreţilor, numit Siddes. După ce a petrecut acolo în cea mai
strâmtorată şi încordată vieţuire un număr de ani, deoarece locul era foarte aspru şi
aproape inaccesibil pentru toţi oamenii, întrucât se afla la vreo şaptezeci de mile
depărtare de Castru, bătrânul se sui iarăşi, spre sfârşitul vieţii lui, la chilia lui de pe
vârful sfânt. A avut şi doi ucenici palestinieni, foarte evlavioşi, care şi păziseră
înainte chilia bătrânului.
Vai, isihastul şi pustnicul spunea de unele din căderile lui „la aceasta n-am ce
spune”, el care era monah de patruzeci de ani şi avea darul lacrimilor. Ah, unde era
atunci glasul lui Iezechiel ca să le spună că „În ceea ce te voi afla, te voi judeca, zice
Dumnezeu” (Iez. 7,8). Într-adevăr, n-a putut să se apere la nici una din acestea. Din
ce pricină? Slavă Celui ce singur ştie! Iar unii mi-au povestit în chip nemincinos că
acesta hrănea din mâna lui şi un leopard în pustie. Şi aşa, tras la socoteală, s-a
despărţit de trup, nefăcând vădite care i-au fost judecata sau sfârşitul sau hotărârea lui
sau sfârşitul tragerii la socoteală.

Ştefan Capadocianul

Ne-a povestit nouă avva Ştefan Capadocianul: „Acum cinci ani eram în Raith şi în
Sfânta şi Marea Joi, stând eu în biserică, şi săvârşind Sfânta Liturghie (anaphora), iată
văd doi anahoreţi intrând în sfânta biserică. Erau goi şi nimeni altul din părinţi n-a
văzut că sunt goi, decât numai eu singur. Deci după ce s-au împărtăşit cu Preacuratul
Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, au ieşit din biserică, şi eu am ieşit

27
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
împreună cu ei. Deci, când am ieşit din Castru, le fac metanie zicându-le: „Faceţi
dragoste şi mă luaţi şi pe mine cu voi”. Au cunoscut atunci şi ei că i-am văzut pe ei
goi şi mi-au zis: „Şezi bine aici, linişteşte-te în locul tău”. Iarăşi, dar, am făcut şi a
doua oară metanie, rugându-l să mă ia şi pe mine, şi răspunzând mi-au zis: „Nu poţi
veni cu noi. Şezi bine aici, linişteşte-te. Şi făcând o rugăciune înaintea mea, trecând
pe deasupra apelor mării s-au dus de partea cealaltă a mării”.

Ştefan Cipriotul

Când era să se săvârşească avva Ştefan Cipriotul, care a venit împreună cu mine în
Muntele cel Sfânt – şi care era un bărbat foarte paşnic, părtaş al Duhului Sfânt şi
împodobit cu toată virtutea – a izbucnit pe el o asemenea eczemă pe care poate
nimeni dintre oameni n-a văzut-o vreodată şi, după ce a petrecut aşa mai multe zile, s-
a săvârşit din viaţă. Deci unul dintre cei ce cunoşteau lucrarea şi viaţa lui s-a mâhnit
întru sine, gândindu-se pentru ce oare un asemenea om a căzut într-o astfel de nevoie.
Şi iată i s-a arătat lui în vis avva Ştefan, zicând: „Frate, chiar dacă m-am umplut puţin
de această boală, am găsit, însă, o îndrăzneală mai prisositoare la Domnul”.

Simeon

Aplecându-se, bătrânul l-a rugat mult ca să se arate dacă are fire omenească şi nu e
un demon care ia astfel de forme. „Şi noi, zicea el, ducem viaţă ascetică, şi iubind
liniştea, rătăcim în acest deşert dorind să ne închinăm Dumnezeului a toate pe
Muntele Sinai, unde arătându-se slujitorului Său Moise, i-a dat tablele Legii. Şi
aceasta nu fiindcă am socotit că Dumnezeirea ar putea fi circumscrisă într-un loc căci
L-am auzit zicând: „Cerul şi pământul Eu îl umplu, zice Domnul” (Ier. 23, 24) şi că
„El ţine cerul şi pământul şi vede pe locuitorii lui ca pe nişte lăcuste” (Is. 40, 22), ci
fiindcă pentru cei ce iubesc cu căldură, sunt de trei ori dorite nu numai fiinţele iubite,
dar şi locurile îndrăgite, şi care s-au bucurat de prezenţa şi vorbirea lor.

Titoe

Zicea avva Titoe: „Înstrăinarea este a-şi stăpâni omul gura lui”.

Filotei Sinaitul

Nimic nu creează o mare confuzie decât (poliloghia) vorba multă şi nimic nu e mai
urât şi putând să strice starea sufletului decât limba neînfrânată. Pentru că cele pe care
le zidim în fiecare zi, ea le dărâmă (Gal. 2, 18) şi cele pe care le adunăm cu osteneală,
sufletul le risipeşte prin mâncărimea limbii. Căci ce e mai rău decât ea? E un rău de
nestăpânit (Iac. 3,8). Trebuie, deci, să-i punem hotar, să-i impunem sila, s-o
sugrumăm ca să spun aşa, ca să slujească numai cele ce sunt spre trebuinţă. Şi cine ar
putea spune toată paguba sufletească care vine de la limbă?

28
 SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
Prima poartă care duce la Ierusalimul mintal, la atenţia minţii, este tăcerea gurii în
cunoştinţă, chiar dacă mintea încă nu s-a liniştit. A doua este înfrânarea cu măsură de
la mâncăruri şi băuturi. A treia, care curăţeşte mintea şi trupul, este amintirea şi
meditaţia (melete) neîncetată la moarte. Văzând eu odată frumuseţea acesteia şi
rănindu-mă şi desfătându-mă de ea cu duhul, nu cu privirea, am vrut să o câştig soţie
pentru toată viaţa, îndrăgostit fiind de frumuseţea şi gravitatea ei: cât este de smerită,
întristată, dar plină de bucurie, gânditoare, înspăimântată de dreapta cercetare viitoare
şi înfricoşată de grija vieţii. Din ochii ei sensibili obişnuieşte să ţâşnească apă vie
tămăduitoare, iar din ochii ei mintali să curgă un izvor de gânduri preaînţelepte care,
revărsându-se şi săltând, veselesc cugetul. Pe această fiică a lui Adam, care e numită,
vorbesc adică de amintirea morţii, însetam pururi să o câştig soţie, să mă culc cu ea şi
să discut cu ea ce se va întâmpla după lepădarea trupului. Dar de multe ori nu m-a
lăsat întinata uitare, fiica întunecată a diavolului.
Cel care-şi curăţeşte inima şi smulse din rădăcină păcatul întru Domnul, cel ce se
osteneşte pentru o cunoaştere mai dumnezeiască şi care vede în minte cele nevăzute
pentru cei mulţi, nu trebuie să se înalţe pentru aceasta faţă de cineva. Pentru că nimic
nu e mai curat între cele zidite decât cel netrupesc şi nimeni nu e mai cunoscător
decât îngerul; dar înălţându-se a căzut ca fulgerul din cer (Lc.11,36). Astfel, înălţarea
cugetului i-a fost socotită de Dumnezeu ca necurăţie. Iar cei care dezgroapă aurul
sunt făcuţi arătaţi.
Pentru că acela care-şi răscumpără bine viaţa sa îndeletnicindu-se în întregime cu
gândul şi pomenirea morţii şi furându-şi astfel cu înţelepciune mintea de la patimi,
prin această lucrare obişnuieşte să vadă îndată venirea atacurilor drăceşti, mai ager
decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morţii. Acesta vrând să-şi
curăţească inima numai de dragul cunoaşterii şi nemântuind-o deloc printr-un gând
întristător, închipuindu-şi uneori că-şi stăpâneşte cu dibăcie toate patimile
pierzătoare, e înrobit, fără să ştie, de cea mai rea dintre toate şi cade fără ajutorul lui
Dumnezeu, în trufie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva orbindu-te să-şi
piardă minţile. Pentru că e firesc, cum zice Pavel, ca sufletele care adună cunoaşterea
de aici şi de acolo, să se înfumureze faţă de cei pe care-i socotesc mai mici (1Cor.
4,6. 18-19). În sufletele acestea nu se află, pe cât socot, nici o scânteie din iubirea
care zideşte (1Cor. 8,1). Iar cel care-şi aduce aminte şi meditează, cu zăbavă la
moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel care face altfel, le resping
izgonindu-ne de la el.
Pomenirea desfătată a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, împrăştie, împreună cu
iuţimea inimii şi amărăciunea mântuitoare, toate vrăjile gândurilor, înţelesurile,
cuvintele, fanteziile, chipurile întunecoase şi, simplu vorbind, cele prin care
atotpierzătorul se găteşte de luptă şi acţionează cu îndrăzneală, căutând să înghită
sufletele. Dar Iisus, când e chemat, pe toate le arde cu uşurinţă. Căci în nimeni nu
este mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. Iar aceasta a spus-o însuşi Mântuitorul:
„Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).
Trezvia curăţă conştiinţa făcând-o să strălucească, iar aceasta curăţită, strălucind
îndată ca o lumină alungă mare întuneric. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa, prin
trezvie necontenită şi adevărată, arată iarăşi cele ascunse. Şi prin minte învaţă cu
trezvie lupta nevăzută şi războiul mintal şi cum trebuie să arunce cu suliţa în lupta de
29
 Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis
doi (duel) şi să arunce la ţintă cu gânduri ascuţite şi să nu fie lovită, ascunzându-se
lângă Hristos de înţepătura suliţelor, dorind lumina în locul întunericului vătămător
(cel care a gustat din lumină înţelege ceea ce zic). Iar gustarea din lumină flămânzeşte
şi mai mult sufletul şi se hrăneşte şi care nu se satură niciodată, ci cu cât mănâncă
mai mult, iarăşi înfometează. Lumina care atrage mintea ca soarele ochii, şi care nu
se poate tâlcui prin cuvânt ci prin experienţa celui care o pătimeşte sau, ca să vorbesc
mai adevărat, e rănit de ea, îmi porunceşte să tac, chiar dacă mintea mea vrea să se
desfete în a grăi cele despre care se spune: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de
care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,14). Fiindcă pentru dobândirea
dragostei şi a curăţeniei, sunt pacea şi sfinţenia.
Fumul care iese din lemne este greu ochilor, dar le arată lumină şi-i desfată pe cei
pe care i-a întristat mai înainte. Şi atenţia care priveşte neîncetat produce greutate, dar
venind în rugăciune Iisus cel chemat, luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce
odată cu luminarea, cea mai mare dintre bunătăţi.
Pomenirea limpede a morţii cuprinde cu adevărat multe virtuţi. Ea naşte plânsul,
îndeamnă la înfrânare de la toate, e aducere aminte de gheenă, maica rugăciunii şi a
lacrimilor, păzitoare a inimii, neîmpătimire de lut, (fiindcă e lut), zvon de înţelegere,
împreună cu discernământ, ale căror fiice sunt frica îndoită de Dumnezeu şi curăţirea
gândurilor pătimaşe din inimă. Deci, ea cuprinde multe porunci ale Domnului. În ea
se vede lupta cu anevoie de luptat, de fiecare ceas, care face griji multor atleţi
(luptători) ai lui Hristos.
Nimic nu ne va vătăma de noi, nici nu ne va întrista nici unul din necazurile care
cad asupra noastră în fiecare zi, odată ce ştim şi medităm la aceasta totdeauna. De
aceea zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în
nevoi” (2 Cor. 12,10) şi „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi
prigoniţi” (2 Tim. 3,12). A Lui să fie slava în vecii vecilor.

30