File din istoria Școlii de cântăreți bisericești de pe lângă Patriarhie (1925-

1947)
Un articol de: Prof. dr. Dorin Stănescu - 06 Decembrie 2023

În spațiul românesc școlile de cântăreți au reprezentat o veritabilă tradiție, iar

acest fapt este întărit cumva și de afirmația lui Nicolae Iorga, cel care în
lucrarea sa „Istoria Bisericească” a scris următoarele: „Pe la 1300 nu era altă
școală decât cea a mănăstirilor și a bisericilor. Călugării aveau nevoie de
slujbă, mănăstirile aveau nevoie, necontenit, de călugări noi, țării îi trebuiau
vlădici, în bisericile mari se cereau dascăli cu bun meșteșug de cetire și
cântare. Pentru cetire și cântare deci, pentru învățătura limbei slavone, care
era limba bisericească, au fost cele dintâi școli ale noastre”.

Din aceste considerente, școlile de pe lângă biserici și mănăstiri au reprezentat multă vreme
un izvor de învățătură pentru poporul român. Modernitatea a schimbat, așa cum era firesc,
această tradiție și a diversificat învățământul laicizându-l, chiar dacă pentru o vreme s-a mai
păstrat legătura organică și strânsă cu cel religios. Acesta din urmă, spre finalul secolului al
XIX-lea, la rândul său, s-a diversificat și s-a profilat pe trepte - școli de cântăreți, seminare și
facultăți. Cumva, la baza învățământului religios s-a aflat școala de cântăreți, cea care
pregătea viitorul cântăreț bisericesc, omul care îl seconda pe preot în munca de apostolat prin
satele și cătunele României vechiului regat. Școlile de cântăreți au apărut rând pe rând în
centrele eparhiale, pe lângă mănăstiri, iar prin legi, precum cea din 1911, le-au fost stabilite
atribuțiile, programa, elemente de organizare etc. După Marea Unire din 1918, acestea au fost
regândite și organizate pentru a răspunde noilor realități teritoriale și, evident, sociale.

Un raport aflat în arhivele naționale ne-a oferit ocazia de a aduce în fața cititorilor o serie de
elemente care ne-au ajutat, alături de presa interbelică, să reconstituim, sigur, fără pretenția
exhaustivității, parcursul uneia dintre cele mai prestigioase școli de cântăreți a României
interbelice, și anume Școala de cântăreți bisericești de pe lângă Patriarhie. Conform acestui
raport, care a fost elaborat pentru anul 1925-1926, de către directorul școlii, arhimandritul
Teofil Ionescu, această instituție a fost organizată printr-o decizie din 4 februarie 1924 a
Mitropolitului Primat Miron Cristea, iar cursurile au început din toamna aceluiași an, cu mult
entuziasm și... lipsuri bugetare. De aceea, în anul următor au fost angajați noi profesori, s-au
procurat materiale didactice oferite prin donații de Casa Școalelor, Ministerul Cultelor ori de
la diferite persoane particulare. De asemenea, cu sprijinul primului Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, într-un timp relativ scurt, s-a ridicat un local adecvat nevoilor unei astfel
de instituții. Tot în acest sediu, prin stăruința profesorului Ioan Popescu Pasărea, s-a stabilit și
sediul Asociației Generale a Cântăreților Bisericești, iar ședințele și congresele de pe
parcursul perioadei interbelice ale acestei organizații s-au desfășurat, de regulă, aici.

Structura şcolii

Școala de pe lângă Patriarhie avea durata de 3 ani, cursurile începeau în data de 15 octombrie
și se terminau în data de 10 iunie. Inițial, școala avea numai doi profesori, unul era obligatoriu
cleric și trebuia să predea Psaltirea, tipicul bisericesc, liturgica, morala creștină și catehismul,
iar celălalt profesor trebuia să fie absolvent al Conservatorului și preda muzica liniară și se
ocupa de organizarea corului școlii, însă, odată cu diversificarea activităților de predare și a
specializărilor, numărul profesorilor s-a mărit. În ceea ce privește disciplinele predate, acestea
erau în număr de 10, iar printre ele se numărau Muzica bisericească, muzica liniară - corală,
Istoria Bisericii Române. Numărul total de ore pe săptămână era de 15.

Alături de specializările necesare vocației de cântăreț, s-au mai introdus și cursuri de

contabilitate și cooperație, pentru ca viitorii absolvenți să-şi poată suplini traiul și prin
exercitarea altor profesii. În ceea ce privește profilul absolventului, cei care doreau să se
înscrie trebuiau să îndeplinească o serie de condiții, începând cu știința de carte și până la o
bună condiție morală. Adeseori au fost încurajați să se înscrie și copii din familii sărace,
acestora oferindu-li-se burse. În 1926, la Școala de cântăreți de pe lângă Patriarhie erau
înscriși la clasa I 32 de elevi, la finalul anului au promovat doar 18, la clasa a II-a 18 elevi
înscriși și promovați 9, iar la clasa a III-a erau 12 elevi înscriși și 8 promovați.

După cum se observă, profesorii erau exigenți cu absolvenții şi din acest motiv îi promovau
doar pe cei foarte bine pregătiți. Severitatea aceasta a școlii bucureștene a determinat ca
Patriarhia să decidă și ca examenele de absolvire a școlilor de cântăreți de la Câmpulung,
Turnu Măgurele, Târgoviște să fie organizate împreună cu examenul Școlii de cântăreți
bisericești de pe lângă Patriarhie. Situația prezentată în raportul anterior citat ne arată că, în
anul 1926, la acest examen s-au înscris 35 de elevi din cele patru școli, iar dintre aceștia au
promovat 25 de elevi.

Activităţi culturale şi spirituale

Activitatea școlii de pe lângă Patriarhie a fost una plină de conținut, adeseori elevii participau,
pe lângă cursuri, la o diversitate de activități culturale și spirituale. Îi găsim, astfel, în toamna
anului 1926 implicați în cadrul procesiunii prin care moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov
au fost purtate prin Capitală, ori, în 1939, pe scena Ateneului Român, unde corul școlii de
cântăreți a cântat în cadrul concursului intitulat „Datini de Crăciun” și organizat sub egida
Fundației Culturale Regale Principele Carol.

Un adevărat privilegiu era acela de a putea audia și uneori și participa la repetițiile corului
Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România, care se desfășurau în localul
școlii, în fiecare marți și joi, la ora 18:00. O altă experiență importantă era aceea de a-l putea
vedea și asculta pe Patriarhul Miron Cristea, care, la serbările de sfârșit de an ori cu alte
ocazii, se afla în rândul elevilor. În 1935, școala se reorganiza, durata cursurilor mărindu-se la
patru ani și, după cum se scria în presa vremii, „pe lângă învăţătura muzicii, a tuturor ches-
tiunilor în legătură cu religia şi cu biserica, a lucrului manual, apiculturii şi medicinei
populare se adaugă de acum definitiv cooperaţia şi contabilitatea”. O altă reorganizare a avut
loc în 1939, când, prin decizie patriarhală, s-a pus în practică o idee mai veche, aceea de
mutare a sediului la Mănăstirea Căldărușani. Cu această dată, arhimandritul Atanasie Dincă,
starețul Căldărușanilor, a devenit și director al școlii.

Explicația pentru această prefacere a școlii avea să fie oferită de Patriarhul Nicodim în anul
1940, în cadrul dezbaterilor Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei București. Cu această ocazie,
noul Patriarh, după cum se scria în ziarul „Universul”, „a arătat motivele care l-au determinat
să reorganizeze şcolile de cântăreţi şi, în special, să mute şcoala de cântăreţi din Bucureşti la
Mănăstirea Căldăruşani. Aşa cum era organizată această şcoală în Bucureşti, nu corespundea
scopului pentru care fusese înfiinţată. În Mănăstirea Căldăruşani însă, pe lângă programa
respectivă a şcolii, elevii pot să înveţe apicultura, pomicultura, grădinăritul şi alte îndeletniciri
mult mai apropiate de rostul lor de cântăreţi rurali. Patriarhul a cerut să fie autorizat, a
reorganizat aceste şcoli de cântăreţi, fiind sigur că toată lumea va fi mulţumită”.

Școala de la Căldărușani a funcționat și pe timpul anilor de război 1941-1944, oferind în

special sprijin pentru orfani, însă instituția avea să mai supraviețuiască doar până la finalul
anului 1947. Printre elevii școlii de la Căldărușani s-a aflat și arhidiaconul prof. univ. dr.
Sebastian Barbu Bucur (1930-2015), considerat „cel mai mare interpret și teoretician
contemporan al muzicii bisericești”.