I.

Introducere

Istoria învăţământului teologic pe teritoriul românesc începe spre sfârşitul secolului XV

şi începutul secolului XVI,cu precădere pe lângă centrele monastice (Putna, ritorul Eustatie),
eparhiale, dar şi a reşedinţelor chiriarhale şi domneşti .
Încercări pentu înfiinţarea unor cursuri speciale de pregătire a clericilor ortodocşi
români s-au făcut în secolul al XVIII-lea, la iniţiativa unor domnitori cum ar fi Constantin
Mavrocordat, Ştefan Racoviţă şi alţii, dar şi a unor ierarhi, ca episcopul Iosif al Argeşului.
Voi prezenta învăţământul teologic în perioda dintre anii 1900-
1948, interval de timp semănat cu două războaie mondiale, care mai mult sau mai puţin au
influenţat activitatea şi misiunea cadrelor didactice, a elevilor şi a studenţilor din acele timpuri.
Vom putea observa că în aceşti ani cultura, scrierile şi evoluţia teologică au avut un amplu
proces de organizare, care îşi lasă amprenta până în zilele noastre, prin profesori cu o înaltă
ţinută academică şi cu o gândire profund teologică, regăsită şi astăzi în manualele de teologie, ce
sunt sursă de informaţie actuală. Biserica Ortodoxă Română, prin membrii Sfântului
Sinod, a avut în atenție totdeauna reorganizarea învățământului teologic la toate nivelele, pentru
a da poporului slujitori bine pregătiți.
Pe parcursul lucrării voi încerca să prezint școlile teologice, facultățile și seminariile din
perioada 1900-1948 din cele trei mari regiuni ale țării: Moldova, Muntenia și Transilvania.

1
 II. Facultăți de Teologie

2. 1. Facultățile de Teologie din Moldova

2.1.1. Facultatea de Teologie din Iași cu sediul în Chișinău

După multe încercări ale Mitropolitului Pimen Georgescu dar și de alții înaintea lui,
Colegiul Universitar din Iași, întrunit la 26 octombrie 1926, a fost de acord cu înființarea
Facultății de Teologie. Cu toate că aparținea de Universitatea ieșeană, sediul facultății a fost la
Chișinău, caz nemaiîntâlnit până atunci 1.
După multe proteste din partea preoților și a Sfântului Sinod, dar fără niciun ecou,
facultatea dobândește existență oficială prin Legea nr. 1137 din 21 aprilie 1927, după care se
înființează catedrele universitare, se fixează normele tranzitorii de numire a primilor profesori la
Facultatea Teologică a Universității din Iași cu sediul la Chișinău. Astfel orașul basarabean
”primește o instituție de înaltă cultură ortodoxă și românească…ce purta numele unui mare
ierarh moldovean, devenit lampadofor al ortodoxiei universale, Mitropolitul Petru Movilă” 2.
Primul decan al facultății delegat de Ministerul Instrucțiunii a fost Pr. Prof. Ioan
Mihălcescu între 8 noiembrie 1926 și 1 martie 1928, fiind urmat de Gala Galaction (1 martie
1928-1 martie 1930), Cicero Iordăchescu, Nicolae Popescu-Prahova, Vasile Radu, Nicolae
Popescu-Prahova, Valeriu Iordăchescu și Ioan Savin. Corpul profesoral era format din cadre
didactice titular cu o bogată activitate, dintre care menționăm pe: arhim. Iuliu Scriban, pr.
Grigore Pișculescu, Cicerone Iordăchescu, Vasile Radu, Nechifor Crainic ș.a. Mulți dintre
aceștia au participat la numeroase activități academic interteologice și intercreștine, în țară și
străinătate 3.
Dintre cei 6040 de cursanți licențiați au fost 741 și doar 6 doctori în teologie, printre care
și studenți străini, femei și bărbați. Articolul 17 din Regulamentul Facultății de Teologie din
Chișinău prevedea ca studenții să participe cu regularitate la cursuri și la seminarii 4. Ocrotitorul
1
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri, Arhiepiscopia Iașilor între anii 1900-1948,
Editura Doxologia, Iași, 2009, p. 207;
2
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu, Virginia Popa, Istoria învățământului superior din Moldova și Bucovina, în
Teologie și Viață, Nr. 1-6, Editura Trinitas, Iași, 2007, pp. 45-46;
3
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. Cit., p. 211;
4
Ibidem, p. 211;

2
duhovnicesc al facultății a fost Sf. Atanasie Arhiepiscopul Alexandriei sărbătorit la 18 ianuarie.
În internatul facultății au fost cazați anual câte 120 de studenți sprijiniți de subvenții primate de
la stat, dar și de eparhiile Chișinău, Ismail, Huși și de către Senatul Universității 5.
Facultatea de Teologie din Chișinău a fost, așadar, cum o definea ministerul Instrucțiunii
Publice Ion Petrovici, o Biserică cu două altare: un altar pentru știință și un altar pentru ideea
națională.
În vara anului 1940, la 28 iunie, sub presiunea ultimatumului sovietic, facultatea se
refugiază la Iași, unde va funcționa până la 22 iunie 1941. Momentul evacuării a prins facultatea
nepregătită, știrile despre ocuparea Chișinăului aveau să fie aflate de la Radio în seara zilei de 27
iunie. Refugiindu-se în grabă, întreaga arhivă a instituției a rămas la Chișinău, fiind pierdută
definitiv. La Iași facultatea a avut o situație incertă în primele săptămâni, deoarece, cu toate că a
făcut parte din Universitatea Mihăileanu, lipsea o decizie ministerială pentru stabilirea unui sediu
6
.
Odată cu eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, din iunie-iulie 1941, studenții și
profesorii sperau să se întoarcă la Chișinău. Dar, prin Decretul-lege nr. 2487 din 17 octombrie
1941, Facultatea de Teologie a Universității din Iași, cu fostă reședință la Chișinău, urma să fie
desființată de la 1 noiembrie prin contopirea ei cu Facultatea de Teologie din Cernăuți,
stabilindu-se cu sediul în capitala bucovineană. În urma unor decizii speciale, profesorii au fost
repartizați a Universitatea din Cernăuți și București, iar studenții, în cea mai mare parte, au fost
transferați la Facultatea din Cernăuți 7.
Din acest moment pentru Facultatea de Teologie începe o perioadă a pribegiei. În iunie
1940 în urma Dictatului de la Viena, România a fost forțată să evacueze și nordul Bucovinei, pe
lângă Basarabia și Herța. Facultatea de Teologie se refugiază la Suceava, fiind singura care a
rămas din Universitatea Cernăuțeană până după reîntregire în 1941 când la Facultatea de
Teologie din Cernăuți i se adaugă profesori și studenți ai Facultății de Teologie din Iași, proaspăt
desființată. Prin Legea nr. 922 publicată în Monitorul Oficial nr. 247 din 17 octombrie 1941-
pentru înființarea unor instituții de învățământ superior în Bucovina și Basarabia- facultatea și-a
reluat, la 27 octombrie 1941, sediul la Cernăuți și s-a încadrat în Universitatea din Iași 8.

5
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu, Virginia Popa, op. cit., p. 64;
6
Ibidem, p. 70;
7
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. Cit., p. 215;
8
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu, Virginia Popa, op. cit., p. 101;

3
 Din martie 1944 până în martie 1945 Facultatea cunoaște al doilea refugiu la Râmnicu
Vâlcea, unde a fost amenajată într-un spațiu nepotrivit. Aici avea să înceapă și procesul de
”purificare politică”, declanșat prin influența miniștrilor comuniști: P. Constantinescu- Iași,
Lucrețiu Pătrășcanu. După perioada de refugiu, Facultatea a fost transferată, în martie 1945, la
Suceava, în localul Școlii primare de fete din centrul orașului, având ca paraclis Biserica Învierii,
numită și Biserica Elena-Doamna, ”ctitoria soției lui Petru Rareș”. Cursurile au început la 15
aprilie 1945, sfidându-se dorința profesorilor și a studenților care doreau să se întoarcă la Iași.
Prin refuzul autorităților de a permite reîntoarcerea la Iași a Facultății de Teologie și acceptarea
de către aceleași autorități de a stabili sediul acesteia la Suceava, devenea clară intenția
comuniștilor de a o anihila total 9.
Prin Legea nr. 87, publicată în Monitorul Oficial din 2 aprilie 1948, alături de alte
prevederi referitoare la reorganizarea învățământului teologic din România, Facultatea de
Teologie a Universității din Iași, cu sediul temporar la Suceava, era transferată la Universitatea
din București 10.

2.1.2. Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți 1875-1948

Facultatea de Teologie din Cernăuți a fost înființată odată cu Universitatea, respectiv în

anul 1875, când se împlineau 100 de ani de dominație austriacă în ducatul Bucovinei. Facultatea
a activat în două perioade: austriacă (1875-1918) și cea română (1918-1948).
La 1 octombrie 1919, Universitatea cernăuțeană Alma Mater Francesco-Josephina se
transformă în universitate românească, care s-a inaugurat solemn la 24 octombrie 1920, în
prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, a reprezentanților guvernului, a celorlalte
universități din țară și a altor oaspeți din străinătate. Festivitatea de inaugurare a avut loc în Sala
sinodală a Reședinței mitropolitane, unde IPS Miron Cristea, Mitropolit Primat al României,
binecuvintează Universitatea, arătând rostul ei științific, cultural și național ”în acest colț de
veche țară moldovenească”. Primul decan al facultății de teologie din perioada românească a fost
Nectarie Cotlarciuc, viitorul mitropolit al Bucovinei 11.

9
Ibidem, p. 114;
10
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. cit., p. 216;
11
Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Vizitiu, Virginia Popa, op. cit., pp. 88-89;

4
 A fost cea mai longevivă instituție românească de cultură teologică superioară, din
această parte a țării, Facultatea de Teologie din Cernăuți este școala unde au studiat și au
dobândit titlul academic de doctori în Teologie și alți distinși teologi din toate provinciile
roânești, devenind apoi profesori ai facultăților din București și Chișinău și ai academiilor
teologice ortodoxe din Transilvania și Banat. De exemplu, aproape toți profesorii din anii 40ꞌ ai
Academiei Teologice Ortodoxe din Sibiu, în frunte cu rectorul ei, Dr. Dumitru Stăniloae, au
studiat la Cernăuți 12.

2.2. Facultatea de Teologie din București

După 1864 s-au făcut mai multe încercări pentru înființarea unei noi Facultăți de teologie,
la București. Cel care a depus mai multe strădanii în acest sens a fost mitropolitul primat Calinic
Miclescu. În sesiunea Sfântului Sinod din toamna anului 1880, s-a luat din nou în discuție
această problemă, întocmindu-se chiar un «Proiect de lege pentru înființarea unei noi Facultăți de
Teologie», care urma să fie supus spre aprobare Corpurilor legiuitoare. La stăruințele
mitropolitului Calinic, nu s-a mai așteptat recunoașterea legală, ci s-a făcut deschiderea solemnă
a cursurilor, în ziua de 12 noiembrie 1881 13.
În anul 1900 « modificându-se Legea Instrucției, s-a modificat și regulamentul Facultății
de Teologie ». prin acesta din urmă, promulgat cu Decretul nr. 4298 din 11 decembrie 1900, se
renunța la anul de studii și la examenul pentru obținerea titlului de doctor în Teologie și se
preciza că, cursurile pentru licență vor dura patru ani 14.
În anul 1909 Facultatea de Teologie și-a întocmit un nou Regulament, aprobat cu
Decretul nr. 964 din 18 martie același an, în care se arăta că «studiile durează patru ani pentru
licență», dar că ele «se predau în timp de trei ani», deoarece « anul al patrulea este rezervat
examenelor generale de licență» (art. 2); se preciza că în Facultate «se pot înscrie și absolvenți ai
liceelor care au trecut un examen de diferență de studii» și se cerea ca studenții ei «să fie creștini

12
Ibidem, p. 97;
13
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura EIBMBOR, București, 1981,
pp. 238-239;
14
Pr. Niculae Șerbănescu, Facultatea de Teologie a Universității din București, în BOR, Anul XCIX, Nr. 9-10,
septembrie-octombrie, 1981, București, p. 1069;

5
ortodocși» (art.6); se stipula că ea «conferă și titlul de doctor (în Teologie)» (art. 31) și că se vor
plăti taxe anuale și pentru eliberarea diplomelor de licențiat și doctor (art. 36) 15.
În Primul Război Modial, facultatea și-a închis cursurile. Totuși și așa, când împrejurările
au îngăduit, cei patru profesori, neplecați din Capitală, s-au întrunit în Consiliu, luând măsurile
ce se impuneau în legătură cu Facultatea și din timp în timp, între 17 octombrie 1916 și 21 iulie
1917 și între 24 ianuarie și 15 martie 1918, ținând examene cu studenții desconcentrați ori
demobilizați 16.
În anul 1929, profesorii au început să editeze revista Studii Teologice, care se editează și
astăzi, iar în luna februarie a aceluiași an a apărut și primul număr al revistei Raze de lumină,
revista studenților în teologie 17.
După Legea de raționalizare a învățământului superior din 4 noiembrie 1938, s-a putut
obține un număr mai sporit de posturi vacante pentru cadrele didactice. La unele din acestea, la
începutul noului an școlar universitar 1941-1942, au fost încadrați profesorii: Pr. Grigore
Pișculescu- alias Gala Galaction-la Vechiul Testament, arhim. Iuliu Scriban la Catehetică și
Omiletică, Ioan Savin la Apologetică și Teologia Dogmatică și Toma Bulat la Istoria Bisericii
universale (partea nouă), precum și doi asistenți; toți veniți de la fosta Facultate de Teologie
ieșeană 18.
În primăvara anului 1944, în timpul bombardamentelor aeriene, prilejuite de cel de-al
doilea război mondial, facultatea a fost lovită, și numai datorită abnegației și curajului unora
dintre profesori, mai cu seamă biblioteca a putut fi salvată. Între altele legea pentru raționalizarea
învățământului teologic superior, a fost promulgată la începutul lunii aprilie a anului 1948 care
prevedea contopirea celor două Facultăți de Teologie de la București și Suceava în una singură,
cu sediul în Capitala țării și în cadrul Universității. Cei responsabili de mutare au transportat la
București, toată zestrea, mobilă, arhivă, bibliotecă, ș.a., a fostei Facultăți de Teologie din
Suceava, îmbogățind astfel patrimoniul celei din capitala țării, cu care se contopise.
În urma prefacerilor ce au avut loc în țară, mai ales în anul 1947, și potrivit prevederilor
Legii învățământului din 3 august 1948 și în conformitate cu cele înscrise în Decretul pentru
regimul general al cultelor religioase și mai apoi în statutul pentru organizarea și funcționarea

15
Ibidem, p. 1071;
16
Ibidem, p. 1073;
17
Ibidem, p. 1080;
18
Ibidem, p. 1087;

6
BOR, ea, începând cu următorul an școlar universitar 1948-1949, a ieșit de sub egida
Universității și a Ministerului Învățământului și a trecut sub conducerea directă a Sfântului Sinod
BOR, așa cum se ceruse de mai multe ori în anii de dinainte 19.
Așa s-a încheiat existența în cadrul Universității din București a Facultății de Teologie
din capitala țării, schimbându-și numele în „Institutul Teologic de Grad Universitar din
București” și cu un nou mod de organizare.

2.3. Școlile Teologice din Transilvania și Banat

2.3.1. Școala Teologică de la Sibiu

Primele cursuri sistematice de pregătire a clerului ortodox român s-au deschis la 15

martie 1811 într-o modestă casă dintr-un cartier mărginaș al Sibiului și au fost puse sub
conducerea marelui cărturar Gheorghe Lazăr 20.
În 1862 cursurile au fost ridicate la doi ani, în 1879 la trei ani, iar în 1907 la patru ani,
cum au rămas până în 1919, când separându-se de secțiunea teologică, cea pedagogică a devenit
„Școala Normală Confesională Andrei Șaguna”. Tot Șaguna a cumpărat câteva clădiri – pe locul
actualului Institut teologic-care au servit ca local de școală și ca internat. Mitropolitul Andrei
Șaguna a purtat o grijă deosebită și pentru recrutarea cadrelor didactice în ambele secțiuni ale
Institutului și de tipărirea manualelor didactice necesae. El însuși a întocmit câteva manuale
didactice pentru nevoile studenților teologi și ale preoților 21.
La începutul secolului XX, sub păstorirea mitropolitului Ioan Mițianu (1899-1916),
Institutul Teologic Pedagogic a avut un corp profesoral select. Au fost numiți o seamă de tineri
majoritatea cu studii făcute la Facultatea de la Cernăuți care au avut rosturi de seamă în viața
noastră bisericească, politică și culturală. Între aceștia se numără Dr. Vasile Stan, ulterior episcop
al Maramureșului, dr. Nicolae Bălan, viitorul mitropolit al Ardealului, dr. Silviu Dragomir și
mulți alții 22.

19
Ibidem, p. 1090;
20
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 245;
21
Idem , Centenarul Facultății de Teologie, Istoria învățământului teologic în BOR, în BOR, Anul XCIX, Nr. 9-10,
septembrie-octombrie, 1981, București, p. 1001;
22
Ibidem, p. 1002;

7
 În vara anului 1896 se contruiește clădirea internatului, folosită și azi, iar în anii 1913-
1914 se construiește actuala clădire a Institutului Teologic, prin adaptarea și mărirea casei
cumpărate de Șaguna. În 1919 începe o nouă perioadă în istoria școlii teologice din Sibiu. Încă
înainte de începerea anului școlar 1919-1920, se dă o nouă organizare institutelor pedagogice,
care se transformă în școli normale cu opt clase, corpul profesoral al Institutului pedagogic
teologic se declară pentru separarea celor două secțiuni 23.
O dorință a mitropolitului Nicolae Bălan, precum și a corpului profesoral a fost aceea ca
Academia să obținută dreptul de a elibera diplome de licență. În ședința Adunării Eparhiale din
24 mai 1927, mitropolitul Nicolae face chiar propunerea de a se interveni la forurile competente
în vederea obținerii acestui drept. Abia la 19 mai 1938 se dă un Decret lege pentru învățământul
teologic și seminarial al Bisericii Ortodoxe Române, prin care se acorda Academiilor Teologice
dreptul de a conferi titlul de licențiat și magistru în Teologie. Decretul nu a fost pus în aplicare,
căci la 4 noiembrie 1938 se dă așa numita Lege de raționalizare, prin care Academiile Teologice
erau puse în rândul școlilor speciale 24.
În decembrie 1942 se dă noul Regulament al Academiei Teologice Andreiene, ca decizie
a mitropolitului Nicolae, recunoscut apoi și de ministerul cultelor și publicat în Monitorul Oficial
în 30 ianuarie 1943. La 23 mai 1943 are loc festivitatea ridicării Academiei Teologice la rang
universitar 25. La 4 august 1948, Academia Teologică Andreiană devine Institut Teologic de grad
universitar.

2.3.2. Institutul Teologic Pedagogic din Arad

Cursurile de teologie au luat ființă mai greu, abia în 1822. După lungi discuții între
mitropolitul sârb Ștefan Stratimirovici din Carloviț (1790-1837) și Curtea din Viena, în anul
1822 s-a admis propunerea acestuia de a se înființa „școli clericale” pentru fiecare eparhie.
Printr-o rezoluție imperială, s-a hotărât ca la 1 noiembrie 1822 să se deschidă astfel de școli în
eparhiile Arad, Timișoara și Vârșeț, după modelul celor de la Carloviț și Pacraț. La Arad s-au
înscris zeci de tineri din părțile de vest ale țării (Banat, Arad, Bihor). Cursurile erau organizate
pe doi ani, iar în 1824 s-au ridicat la trei ani de studii, cum au rămas până după 1918. În 1828 s-a

23
Idem, 150 de ani de la înființarea primei Școli Teologice din Ardeal, în BOR, Anul 1961, Nr. 3-4, București
p.367;
24
Ibidem, p. 372;
25
Ibidem, p. 372;

8
interzis, printr-un ordin imperial, hirotonia celor fără studii, dispoziție care nu prea s-a respectat.
Remarcăm, deci, că la Arad cursurie de teologie erau mai bine organizate decât la Sibiu, având
chiar din primul an de funcționare doi ani de studii 26.
În perioada după 1900 găsim profesori ca Roman Ciorogariu, viitorul episcop al Oradei,
doctor Iustin Suciu și doctor Lazăr Iacob, doctor Teodor Boltiș ș.a.

2.3.3. Institutul Teologic din Caransebeș

În 1822 s-au deschis cursurile seminarului teologic propriu-zis de la Vârșeț, care avea și o
secție românească, întrucât majoritatea credincioșilor din eparhia Vârșețului erau români.
Cursurile durau, la început doi ani, ridicate din 1830 la trei ani. Secția românească a seminarului
din Vârșeț a dăinuit până în anul 1865, când s-a înființat Episcopia ortodoxă română a
Caransebeșului 27.
Atenția primului episcop Ioan Popasu s-a îndreptat și spre formarea de cadre didactice
corespunătoare, trimițând numeroși tineri la studii în diferite centre universitare. Același lucru l-
au făcut și urmașii săi Nicolae Popea și Miron Cristea. Sub Popea s-a ridicat și o clădire pentru
Institut (1891) care s-a folosit până în 1948. Ca și la Institutele din Sibiu și Arad, teologii din
Caransebeș au înființat o Societate de lectură 28.
În Ardeal și Banat, vechile institute teologice din Sibiu, Arad și Caransebeș au fost
ridicate la rangul de Academii Teologice cu patru ani de studii, continuând să funcționeze sub
îndrumarea directă a Bisericii, prin chiriarhul locului. Se primeau absolvenți de seminar, de liceu
teoretic și în cazuri excepționale absolvenți de școli pedagogice. S-au înființat două noi
Academii Teologice, la Oradea (1923) și Cluj (1924), la stăruințele episcopilor Roman
Ciorogariu și Nicolae Ivan (în urma Dictatului de la Viena din 1940, Academia teologică de la
Oradea s-a refugiat la Timișoara, unde a funcționat între anii 1941-1948). Toate aveau un număr
redus de studenți, în medie 100 fiecare, toți interni. Încercările făcute de ierarhii ardeleni de a se
recunoaște Academiilor dreptul de a elibera diploma de licență, au rămas fără rezultat. Numai

26
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura EIBMBOR, București, 1981, p. 249;
27
Ibidem, p. 251;
28
Idem, Centenarul Facultății de Teologie, Istoria învățământului teologic în BOR, în BOR, Anul XCIX, Nr. 9-10,
septembrie-octombrie, 1981, București, p. 1005;

9
Academiei Teologice Andreiane din Sibiu i s-a recunoscut acest drept în 1943. Toți profesorii
Academiilor din Ardeal erau hirotoniți 29.

III. Seminariile Teologice

3.1. Seminariile din Moldova
3.1.1. Seminarul de la Socola

Prima școală teologică ortodoxă românească organizată a fost seminarul de la Socola, de

lângă Iași, care a luat ființă în anul 1803 prin strădaniile mitropolitului Veniamin Costachi.
Conform legii din 1901, cursul seminarului va fi numai de 7 ani și rămâneau numai două
seminarii la București și Iași. Directori ai seminarului în perioada 1900-1948 au fost pr. Pavel
Savin, pr. Valeriu Iordăchescu, Cicerone Iordăchescu, dar și alții. Ultimul Spiridon Năstase a fost
cel care a lichidat seminarul din ordinul regimului comunist 30.
Primul Război Mondial a dus la întreruperea cursurilor între 1916-1918, iar în spațiul
dedicat seminarului a fost instalat spitalul de răniți 272. După Marea Unire din 1918, seminarul
din Iași își reia activitatea, iar numărul elevilor crește 31.
Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, s-a implicat în bunul mers al seminarului
promovând profesori bine pregătiți și ajutând din punct de vedere financiar seminarul. Al Doilea
Război Mondial aduce probleme însemnate seminarului prin mutarea lui la mănăstirea Neamț,
dar și prin bombardamentele sovietice din 1941 care distrug o parte însemnată a seminarului,
unde se afla biblioteca. În martie 1944 profesorii și elevii au încărcat tot fondul arhivistic ce mai
rămăsese și au plecat în refugiu la Pesac, județul Timiș. Pribegia a durat până în 1945 când
seminarul Veniamin Costachi s-a întors din refugiu. Prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948 art.
53 se prevedea desființarea tuturor seminariilor teologice 32.

29
Ibidem, p. 1008;
30
Arhim. Lect. Dr. Emilian Nica, op. Cit., p. 219;
31
Ibidem, p. 221;
32
Ibidem, pp. 224-225;

10
 3.1.2. Seminarul Pimen Mitropolitul din Dorohoi

Din nevoi misionare și pastorale și prin implicarea directă a preotului Dumitru Furtună și
cu binecuvântarea Mitropolitului Pimen Georgescu, în anul 1923 își deschide porțile Seminarul
din Dorohoi primind copii orfani de război și tineri din Basarabia, Bucovina și Moldova, cei mai
mulți cu burse înființate de ctitorul școlii. În anul 1925 mitropolitul Pimen sfințește locul pentru
construirea unei clădiri proprii seminarului. Clădirea nouă a fost construită prin subscripție
publică și prin donații făcute de parohiile din zona Dorohoiului și din Basarabia ajutând la
construcție și elevii seminariști. După ce s-au creat condiții favorabile și seminarul avea un
renume, în decembrie 1930, Ministrul de resort dă ordin că începând cu data de 1 ianuarie 1931
Seminarul din Dorohoi se desființează, elevii urmând a fi trimiși la alte seminarii 33.
Roadele învățământului teologic de la Dorohoi s-au văzut din cele 7 promoții (337
absolvenți), printre ei numărându-se mulți tineri ce aveau să devină personalități de seamă ale
Bisericii.

3.1.3. Seminarul Monahal de la Neamț

Reînființarea seminarului monahal de la Mănăstirea Neamț s-a făcut prin sprijinul

starețului arhim. Daniil Ciubotaru ajutat de episcopul Nicodim Munteanu și de arhiereul Valerie
Moglan și de membrii cercului de studii sociale Solidaritatea. Cursurile seminarului au fost
deschise la 15 octombrie 1925, când au participat mai mulți ierarhi ai BOR și personalități
culturale și politice. Administrarea seminarului a fost asigurată de Mănăstirea Neamț ajutată de
profesorii din Târgu Neamț și de rândul monahilor cu studii.
În cei trei ani de funcționare 1925-1928 au fost școlarizați 101 elevi. Conducerea
mitropoliei dorea să schimbe caracterul seminarului intern într-unul practic, drept care prin
modificarea programului de studii în 1928 se desființează seminarul lucru constatat de
conducerea Ministerului Cultelor 34.

33
Ibidem, pp. 227;
34
Ibidem, pp. 232-234;

11
 3.2. Seminariile din București și din țară
Seminariile de gradul II existau la București și Iași, iar de gradul I la Râmnic, Buzău,
Argeș, Roman și Huși, la care s-a adăugat și nou seminar de pe lângă Arhiepiscopia Dunării de
Jos, la Ismail, mutat în 1878 la Galați. Legea din 1864-completată cu unele dispoziții ale
Consiliului general al Instrucțiunii în 1886-prevedea ca în cele două cicluri ale seminarului să se
predea disciplinele teologice, plus unele discipline laice (Limbile română, greacă, latină,
franceză, Istorie, Geografie, Filozofie, Matematică, Fizică, Chimie, Științe naturale, Desen,
Caligrafie, Agronomie, Igienă ). Legea admitea, pe lângă elevi interni, întreținuți de stat, și elevi
externi. Absolvenții primelor 4 clase de seminar puteau fi hirotoniți preoți sau numiți învățători
sătești, iar cei cu 7 clase ca preoți de orașe, protopopi, membri în consistorii etc 35.
La 9 iulie 1901-în timp ce era ministru al Cultelor și Instrucțiunii Spiru Haret, seminariile
inferioare au fost desființate, elevii de la Râmnic și Argeș fiind trecuți la Seminarul Central, iar
cei de la Roman la Seminarul Veniamin. Cursurile celor două seminarii rămase (plus Nifon) s-au
redus iar la 7 clase. Peste câțiva ani, lucrurile s-au schimbat în bine, căci același ministru, dându-
și seama de lipsa tot mai simțită de preoți, a permis să fie redeschise câteva din vechile seminarii,
având cursul complet de 7 clase: Seminarul „Sf. Andrei” la Galați și Seminarul din Râmnic în
1908 (până în 1911 la mănăstirea Bistrița), cu numele de Sf. Nicolae, Seminarul „Chesarie
episcopul” din Buzău în 1914, iar după război cele din Roman, Huși și Argeș 36.
Seminarul Nifon a avut un corp profesoral select printre care amintim: Ghenadie
Enăceanu, primul director, Preotul dr. Constantin Popescu, profesor și câțiva ani director, preotul
Ștefan Călinescu, Gheorghe Zottu, Nicolae Nitzulescu, Constantin Chiricescu și Ioan Cornoiu,
profesori la Facultatea de Teologie, preotul Ovidiu Musceleanu, pr. Ilie (Ilarie) Teodorescu,
viitorul episcop de Constanța, toți pentru disciplinele teologice, Ștefan Popescu și Ion Popescu-
Pasărea, la Muzică bisericească, Gheorghe Brătianu la Muzica vocală ș.a 37.
După anul 1918, învățământul teologic din BOR a trecut prin situații destul de critice,
provocate în primul rând de lipsa unei organizări unitare, cât și de faptul că majoritatea școlilor
teologice nu erau sub conducerea Bisericii. Cu timpul s-au înființat noi Seminarii teologice încât
s-a ajuns la un număr prea mare de absolvenți, peste nevoile reale ale Bisericii. În București

35
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Centenarul Facultății de Teologie, Istoria învățământului teologic în BOR, în
BOR, Anul XCIX, Nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1981, București, p. 988;
36
Ibidem, pp. 989-990;
37
Ibidem, pp. 991;

12
existau vechile Seminarii: Central și Nifon (întreținut în continuare, din fondurile lăsate de
întemeietorul său și condus de o eforie), la Iași Seminarul Veniamin la care se adăugau vechile
Seminarii reînființate în primele două decenii ale secolului:„Sfântul Nicolae” din Râmnicu
Vâlcea (1908), „Sfântul Andrei” din Galați (1908), „Chesarie episcopul” din Buzău (1914), apoi
cele reînființate după 1918: „Neagoe Vodă Basarab” din Curtea de Argeș (1922), din Huși
(1923) și „Sfântul Gheorghe” din Roman (1924). La acestea se adaugă unele seminarii nou
înființate: „Sfântul Grigorie Decapolitul” la Craiova (1922-1930), „Miron Patriarhul” la
Câmpulung, pentru orfanii de război (1922) cele din Constanța, Dorohoi, Pomârla, Botoșani,
Sibiu (cu 4 clase, între 1927-1931), un Seminar Monahal la mănăstirea Neamț, mutat apoi la
Cernica (1929, desființat în 1941), toate cu o existență efemeră, la reforma învățământului din
1948 mai funcționau seminariile din București (Central și Nifon), Iași, Roman, Râmnic și Bacău
38
.

38
Ibidem, pp. 1007-1008;

13