1.

Școala de Cântăreți Bisericești

1.1. Portret istoric

Una dintre casele construite și donate de familia Rusovici a fost casa cu patru camere din
partea de nord-vest a bisericii, casă construită în anul 1919 și dăruită bisericii Sfântului Ioan
Botezătorul din Iași odată cu finalizarea reparațiilor capitale și îngrădirea proprietății cu gard.
Așadar, casa aceasta a fost transformată de către Mitropolie în școală de cântăreți, în condițiile în
care în Iași, în perioada respectivă, adică începutul secolului XX, Școala de Cântăreți funcționa
la Mitropolie. În paralel funcționa și Seminarul Veniamin, în actuala clădire a Facultății de
Teologie Ortodoxă din Iași.

Școala de Cântăreți Bisericești a Mitropoliei, a fost reactivată în anul 1892, însă având
condiții nu tocmai propice pentru desfășurarea activității didactice. Înaltpreasfințitului Iosif
Naniescu de atunci, i se adresează profesorul Gheorghe Grigoriu, care îi aduce la cunoștință
faptul că s-a folosit mobilierul vechi al corului catedralei pentru orele de la școală, iar căldura a
fost suportată din leafa lui modestă1. Totodată, acesta cere Mitropolitului să facă în așa fel încât
să găsească o modalitate de a facilita susținerea orelor la Școala de Cântăreți. Numărul elevilor
era restrâns, aproximativ 70 de elevi.

Până în 1920, Școala a funcționat în vechiul grajd al Mitropoliei, Clădire care s-a
degradat în timp, ceea ce defavoriza și mai mult funcționarea Școlii de cântăreți. În anul 1919, în
apropierea Mitropoliei, o familia boierească Rusovici, construiește în incinta bisericii Sfântul
Ioan Botezătorul mai multe case, pe care le donează Bisericii. Așadar, din 1920, Școala de
Cântăreți este mutată la Așezământul Rusovici, ca soluție pentru neajunsurile pe care le avea în
fosta locație2.

După finalizarea construcțiilor și a reparațiilor de la biserica Sfântul Ioan, soții Rusovici

au cerut Mitropolitului să transforme Așezământul ctitorit de ei în Metoc Monahal, loc în care ei
să aibă unde să stea atunci când vor veni cu treburi în cetate 3. La biserică, așadar, s-au numit,
ieromonahul Parmena, Arhimandritul Teofil Luca și Preotul Mina-Manole Petraru, pentru
1
Arhid. Drd. Ionuț-Gabriel NĂSTASĂ, „Școala de Cântăreți Bisericești de la Iași (Prima jumătate a sec. al XX-lea),
în Volum omagial, Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu la 70 de ani, volum îngrijit de Pr. Vasile STANCIU și Pr. Stelian
IONAȘCU, Editura Basilica, București, 2010, p. 422-446.
2
Arhid. Drd. Ionuț-Gabriel NĂSTASĂ, op. cit., p. 443.
3
Pr. Mina-Manole PETRARU, op. cit., p. 206.
deservirea Așezământului. Totodată, la casa din strada Cuza-Vodă, s-a numit de către Mitropolie,
un administrator, care să îngrijească clădirea și să administreze fondurile care se strângeau. Banii
adunați astfel erau folosiți pentru plata personalului de la biserică. La biserică era numit și un
monah cântăreț, care asigura permanența la strană și la cele de trebuință. În documente regăsim
ca paraclisier o monahie, trimisă de către Mitropolie, plătită tot din fondurile strânse de
Așezământul Rusovici.

Activitatea școlii de cântăreți a fost suspendată pentru un an, în 1944, când au fost
refugiați, tot personalul bisericii, membrii consiliului școlii și elevii, la Brașov. Aceeași soartă au
avut-o și elevii seminariști de la Seminarul Veniamin din Iași. „În luna martie 1944, unii
profesori și elevi, însoțiți de mai multe vagoane cu acte, mobilier și o parte a arhivei școlii au fost
evacuați, ajungând la Timișoara la 1 aprilie, când Seminarul a fost instalat la Școala Normală din
localitate, unde a rămas trei săptămâni, după care a fost mutat în comuna Pesac din Județul
Timiș, localitate aflată la 45 de kilometri de Timișoara. Aici cursurile pentru toate clasele urmau
să fie deschise în luna septembrie într-un castel mare unguresc, gol în acel moment. La 10
septembrie 1944 au fost pierdute toate legăturile cu autoritățile românești, iar patru zile mai
târziu satul era părăsit de oficialitățile comunale, de jandarmi și de grăniceri. Realizând pericolul,
Ilie Gheorghiță a încercat să organizeze, din proprie inițiativă, o evacuare rapidă, dar a reușit să
trimită doar 14 elevi orfani la Școala Normală din Timișoara, sub supravegherea unui pedagog.
Restul celor aproape 300 de elevi erau răspândiți în Ardeal, Muntenia și Oltenia. La 14
septembrie, în momentul în care directorul, și profesorii care mai rămăseseră, după ce personalul
primise dispoziția să se salveze fiecare cum poate, erau gata să plece cu partea cea mai
importantă a arhivei, în Pesac au ajuns trupele germane în retragere, atacate peste puțin timp de
armata sovietică.”4

După întoarcerea din refugiu, Mitropolitul auzise de faptul că Arhimandritul Teofil Luca
și cu administratorul casei din Cuza-Vodă nu au fost cinstiți în administrarea banilor, a hotărât să
nu-i mai primească. Se știa faptul că cei doi își împărțeau profiturile care se făceau în cadrul
Așezământului. Astfel a rămas preotul Mina-Manole cu toată administrația, oferindu-i-se și
postul de profesor de Chirilică, Tipic și Cântare practică. Fără complotul hoțesc al celor doi

4
Pr. Mihai VIZITIU, Pr. Dragoș BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învățământ teologic
seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iași, 2003, pp. 86-109.
administratori, acum, preotul Mina-Manole observă că se strâng mulți bani și astfel se
gospodărește, începând să construiască anexe, dormitoare, sală de mese, balcoane, etc5.

Mitropolitul Irineu, auzind de părintele Petraru, face o vizită neanunțată, împreună cu

secretarul eparhial, la biserica Sfântul Ioan Botezătorul. Acolo, părintele i-a primit cum se
cuvine, a cântat împreună cu câțiva elevi imnul Pre Stăpânul, apoi i-au invitat pe oaspeți la masă,
așa după cum mărturisește preotul Mina. Mitropolitul promite că va ajuta la construirea unui
cămin mai mare și mai adecvat pentru cazarea tuturor elevilor școlii.

Înaltpreasfințitul Nicodim Munteanu, dispune în anul 1937 mutarea Școlii de cântăreți a

Mitropoliei la Mănăstirea Neamț, din dorința de a reduce numărul Școlilor, fapt care a stârnit
intrigi și dispute. Astfel, în anul 1940, Școala funcționează iarăși în clădirea Așezământului de la
biserica Sfântul Ioan Botezătorul, donată de soții Rusovici6.

Istoria nu a permis însă, imediat după aceasta începând o campanie de denigrare a

Mitropolitului Irineu, fiind batjocorit și alungat la Mânăstirea Agapia sub supraveghere, unde a și
murit. Un timp după aceasta, preotul Mina a fost trimis să slujească la Mănăstirea Golia, care se
afla în paragină. „făceam liturghie zilnic, iar corul Școlii cânta frumos, atrăgând pe credincioși” 7,
spune părintele Mina. Directorul, preotul Theodor Vrănescu, îl cheamă pe părintele Petraru
înapoi, căci căminul fusese închis, iar părinții copiilor fuseseră la Mitropolie să ceară să se
redeschidă internatul, că sunt săraci și nu își permit să plătească gazdă.

Spune părintele că s-a reîntors la Sfântul Ioan Botezătorul, unde a reabilitat internatul.
Văzând că toate funcționează bine, părintele a început „construcția unei case de 15 metri lungime
și 8 metri lățime, cu patru camere (…) unde au lucrat elevii de la cămin, casă care există și astăzi,
locuită de chiriași”8.

Profesori de seamă ai Școlii amintim pe Pr. C. Dinescu, Diaconul Varlaam Arghirescu,

Pr. Fabian Botnărescu, Pr. Petru Chirică, Pr. Todicescu, Arhim. Teofil Luca, Pr. Narcis Luchian,
Pr. Teodor Vrănescu, Pr. Scarlat Porcescu, Diaconul Ion Tatulea, Protos. Ioanichie Irimciuc, V.
Rogojină, Diac. Pavel Zuzu, Pr. Ioan Timuș ș.a.

5
Pr. Mina-Manole PETRARU, op. cit., p. 206.
6
Arhid. Drd. Ionuț-Gabriel NĂSTASĂ, op. cit., p. 444.
7
Ibidem, p. 208.
8
Ibidem, p. 208.
 Mărturiile pe care le avem de la cei doi foști elevi ai școlii, ne vor face să înțelegem mai
bine cum decurgea activitatea de la Așezământul Rusovici, cu amănuntele specifice fiecărui
intervievat, având în considerare lunga vreme care a trecut de atunci și până acum.