Plan lucrare de licență

-Arhimandritul Dionisie Udiștenu-

Precuvântare ( prolegomena, introducere- aici voi vorbi de trei elemente, motivația

alegerii acestui subiect, lucrări de referință consultate și noutatea lucrării)
Cap I: Viața Părintelui Dionisie
I1.Copilăria
I2. Studiile
I3. Intrarea și parcurgerea treptelor în monahism
I4. Profesor, director și duhovnic la Seminarelel Monahale Teologice
I5. Stareț al Mănăstirii Secu
I6. Edictul 410 din 1959, pribegia
I7. Ultimii ani din viață la Mănăstirea Slatina.
Cap II: Evenimente de seamă din viața Bisericii Ortodoxe Române
1. Monahismul românesc până în a doua jumătate a secolului XX
2. Decretul 410 ” Răstignirea Monahismului” din anul 1959
3. Biserica Ortodoxă Română în timpul comuniștilor
Cap III: Opera Arhimanditului Dionisie Udiștenu
1. Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam Moțoc
2. Misail Mitropolitul Moldovei și Sucevei
3. Ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru
4. Seminarul Monahal Neamțu
5. Graiul evlaviei străbune
6. Udeștii de pe Suceavă
7. Ogor înțelenit
8. O viață ca oricare alta
Cap IV: Mărturii despre Arhimandritul Dionisie Udișteanu
1. Preafericitul Teoctis Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (2004)
2. Înaltpreasfințitul Pimen Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților (2005)
3. Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților Gherasim
Putneanul( septembrie 2004)
4. Pr.Prof. Dr. Ion Vicovan
5. Mircea Motrici
6. ..........

Concluzie

Bibliografie

1
 Cap I: Viața Părintelui Dionisie Udiștenu

I.1. Copilăria
De pe valea Sucevei iși are obârșia unul din puținii cunoscuți monahi care au avut o
viață și activitate clericală destoinică și care au influențat semnificativ monahismul moldav și
pe unele personalități care au marcat la rândul lor viața Bisericii Ortodoxe Române, având
legături de viață monahală cât și culturală.
Dumnezeu l-a așezat pe Arhimandritul Dionisie Udișteanu într-o familie de țărani din
„Udeștii de pe Suceavă”, străbunii săi au venit din Maramureșul Transilvaniei din vremurile
în care românii de acolo erau chinuiți de stăpâniile străine. Străbunicul părintele avea numele
de Griga, însă după ce stăpânirea hasburgică a venit în Nordul Moldovei în anul 1775, iar o
parte din moldoveni vot trece în Regatul României, însă iși vor schimba numele de familie ca
hasburgi să nu-i găsească.
Astfel bunicul său Iordache Griga pentru a nu merge în oastea hasburgică și pentru a
nu se lupta cu frații lui români trece din Bucovina în Regatul României, adică din satul Udești
în satul Stirbăț, unde iși va schimba numele din Griga în Udișteanu-Șvabu, astfel numele de
familie al părintelui trece printr-o schimbare datorită vremurilor grele care au încercat neamul
nostru.
Arhimandritul Dionisie Udișteanu, s-a născut la data de 25 septembrie 1900, primind
numele de Dumitru la botez. Părinți lui erau Ilie și Margioala din satul Stirbăț comuna
Siliștea, Județul Suceava. El fiind mezinul familiei Udișteanu, familie ce număra 7 suflete de
copii, Gavriil, Mihai, Ioan, Costică, Ileana, Doichița și Dumitru. Rămâne orfan după cum
mărturisește părintele ” după nașterea mea, mama moare după două ore.”1
Este botezat în credința ortodoxă la data de 27 septembrie 1900, deoarece părintele a
venit prea devreme pe lume și astfel botezul de urgență a fost o necesitate. Preotul săvârșitor
al Sfintei Taine a Botezului a fost preotul paroh Gheorghe Niculescu, iar ca nași de botez au
fost Gavriil și Elena Botîrcă.

1
Pg 20

2
 Tatăl părintelui se recăsătorește cu Elisabeta Baranga, fiindcă în acele vremuri era
foarte greu să îți crești singur șapte prunci, iar mulți dintre ei fiind mici. După mărturisirea
părintelui legat de acea femeie ”pentru liniștea casei tata iși imprăștie comorile sale la frații și
cumnați săi”2, părintele nu a dorit să spună mai mult despre acest eveniment, însă a fost unul
dramatic.
După două luni de la nașterea sa este înfiat de către unchiul său Ioan și Ruxandra
Udișteanu din satul Fântânele pe atunci aparținâ-nd de judetul Botoșani. Părinții adoptivi au
avut nouă copii, dar cei de parte bărbătească au murit de tifos, acest lucru i-a determinat pe
Ioan și Ruxandra să-l înfieze pe Dumitru pentru a-și alina sufletul după pierderea băieților.
În noua sa familie părintele a avut șase verișoare care pentru el au devenit adevărate
surori, acestea fiind Marghioala, Ana, Frăsâna, Elena și Iulia, iar ele l-au îngrijit și iubit ca pe
un frate. Din sânul acestei familii părintele a deprins o dragoste pentru tot ce este frumos,
pentru satul unde s-a născut, pentru satul în care a crescut, pentru surorile lui, pentru Biserica
din sat, pentru tatăl Ioan și mama Ruxandra care l-au învățat ce este munca și că trebuie

2
Pg 22

3
prețuită, iubirea față de toți, dragostea pentru carte, respectul față de cei mai invârstă, aceste
îndemnuri i-au fost pilde vii de lumină în toată viața sa.
După cum spunea și părintele ” în casa cărora trăia Dumnezeu, munca și respectul de
om, am învățat tot ce este bun și frumos pentru viața mea, frica de Dumnezeu, bunătatea și
omenia creștinească”.3 Ei bine, aceste momente din copilăria părintelui îl va modela pentru
slujirea cea înălțătoare a preoției, o slujire vrednică și o păstorire plină de bunătate.
În anii 1908-1913, a urmat cursurile școlii primare de cinci clase din satul Fântânele,
după cum mărturisește părintele ”am învățat binișor” 4, nu s-a ingesuit ca alții cu daruri pe la
învățători, ci a fost răsplătit corect pe meritul său pentru munca depusă. Examenul de
absolvire a cursului primar, a fost ținut în vara anului 1913 la școala din Bălucșesni-Stamate,
unde a obținut media generală șapte (7).
Părintele dorea să-și astâmpere ”setea de carte”, continuâ-nd cu liceul sau seminarul,
însă părinții lui Ioan și Ruxandra, nu au dorit acest lucru și nu pentru că nu puteau să-l sprijine
în școală, deoarece erau oameni cumpătați și muncitori, însă ei doreau ca Dumitru să rămână
cu ei ca sprijin la bătrânețe, ei se gândeau că cel mai bun lucru pentru el ar fi, dacă ar ajunge
dascăl bisericesc pentru a rămâne cu ei în satul Fântânele.
Părinții l-au încredințat pe Dumitru dascălului Gheorghe Vizitiu din Bănești, pentru al învăța
glasurile bisericești și citirea chirilică veche. În doar un an Dumitru reușește să învețe
cântările bisericești practic pe toate glasurile, patru glasuri pe note psaltice, adăugând și
cântări heruvimice, axioane duminicale cât și cele ale Praznicelor Împărătești și citirea
literolor chirilice5.
Din cele relatate, putem observa după cum afirmă și părintele, aceste cerințe erau a
unui dascăl simplu de la țară. Dumitru reușește intr-un an din să învețe cântarea bisericească
și cititul, dând dovadă copil fiind avea o minte iscusită și foarte capabilă.pentru orice
învățătura.
Însă pentru tânărul Dumitru nu îi era de ajuns dăscalia, setea de carte nu era încă oprită, ci din
contra, o mai mare râvnă pentru carte la determinat arătându-le celor din jur că este capabil
de orice, astfel Dumitru muncește timp de 90 de zile pentru cu banii strânși să-și cumpere cele
necesare pentru a-și continua învățătura.
Râvna pentru carte și iubirea față de Biserica străbună și dreptmăritoare l-au
determinat pe Dumitru să slujească lui Dumnezeu și oamenilor. Astfel în anul 1914 părăsește
casa părintească pentru o perioadă scurtă de timp și pleacă spre Mănăstirea Vorona, pentru a-i
3
Pg 25.
4
Pg 26
5
Pg 29

4
sluji lui Dumnezeu. Copilandru fiind rămâne uimit de slujba care a fost ținută la mănăstire, de
sunetul clopotelor și de corul monahilor de la strană care cântau îngerește. Se întoarce din
pelerinajul său povestindu-le tuturor despre frumusețea Mănăstirii Vorona și bunătatea
părinților pe care a întâlnit-o acolo. Tânărul Dumitru prinde drag de mănăstire, iar în
interiorul său trezește un dor de viață monahală, care este în fiecare om, această trezire se
poate simți doar dacă Dumnezeu se descoperă prin iubirea sa nemăsurată celui ce Îl caută.
Astfel după un timp auzind de Mănăstirea Neamț ctitoria mușatină și de hramul care se
apropia, adică hramul Sfintei Înălțări a Domnului Iisus Hristos, tânărul Dumitru la vârsta de
14 ani pornește singur și fără voia părinților adoptivi spre Mănăstirea Neamț. Dorința sa de a
se ruga Mântuitorului Iisus Hristos și Maicii Salepentru a-l călăuzi în cele ce va hotărâ tânărul
cu viața sa, o viață închinată lui Dumnezeu și Maicii Domnului și slujirea oamenilor, aceasta
fiind viața monahală sau viața de familie cu grija celor multe și ascultarea deplină față de
părinți.
Pelerinajul la Mănăstirea Neamț a ținut timp de o săptâmână, Dumitru pornește spre
părțile neamțului din satul Fântânele, face un popas mic în satul unde s-a născut Știrbăț,
pentru a-și vedea tatăl. Nu-l găsește acasă, însă află că păzește cirezile de vaci care se aflau
prin ținutul Racovei, adică satul Racova din comuna Udești. Văzând cine se apropie tatălui
Ilie îi dădu lacrimile, îl i-a pe Dumitru în brațe, după care îi povestește ce dorință îl apasă și că
dorește să ajungă la Mănăstirea Neamț pentru a lua o decizie decisivă și ce drum. Părintele
său îl asculta cu atenție și înlăcrimat după cele auzite îi dă binecuvântarea părintească pentru a
lua decizia cea bună pentru Dumnezeu și pentru inima sa, prin această binecuvântare
observăm și mergem cu gândul direct la binecuvântarea patriarhală din Vechiul Testament
când patriarhul Isaac oferă binecuvântarea părintească lui Iacov, cel care mai târziu va deveni
Israel, tatăl celor 12 patriarhi ai israeliților.6
Această comparație pe care am facut-o doresc să evidențiez că binecuvântarea
părintească îi ajută mult pe copii, pe tineri în viață, astfel după binecuvântarea dată tânărului
Dumitru și după acest pelerinaj va lua o hotărâre pentru toată viața intrarea sa în cinul
monahal.
Ajunge în ajunul marelui praznic și cunoscâ-nd cântarea bisericească este trimit la
strană la Biserica din cimitirul mănăstirii având ca ocrotitor pe Sfântul Ioan Bagoslovul. După
trecerea praznicului împărătesc, tânărul Dumitru dorește să vorbească cu Starețul Evghenie
Ungureanu pentru a-și spune păsul. Un călugar binevoitor pe nume Ioanichie Moisiu care era
arhondarul mănăstirii, îl ajută pentru a intra în auditoriu la părintele stareț. Rugăminte pe care
6
Facere capitolul 27 versetele 27-29

5
el a avut-o către stareț a fost daca poate să fie recomandat la seminar de către Mănăstirea
Neamț, însă posturile de recomandare erau date deja, însă fiind hramul, se mai aflau în
Mănăstirea Neamț oameni de seamă a acelor timpuri.
Dintre care îi vom aminti pe directorul seminarului teologic Sfântul Andrei din Galați,
părintele Arhimandrit Visarion Puiu, care s-a arătat încântat de râvna tânărului și de vocea sa,
însă era neputincios, deoarece avea nevoie să fie recomandat de o mănăstire și de un stareț.
De față fiind și părintele Arhimandrit Grigorie Popa, starețul Mănăstirii Vorona, el s-a oferit
să-l primească pe tânărul Dumitru în mănăstire și să-l recomande la seminarul teologic,
spunâ-nd că un asemenea băiat merită să învețe carte și că mănăstirea va suporta cheltuielile
școlare.
Entuziasmat Dumitru se întoarce în satul său unde le povestește părinților adoptivi cele
întâmplate și despre promisiunea pe care starețul Mănăstirii Voronei a făcut-o pentru el, în
fața unor personalități importante care erau la acel hram. După cele auzite și după un timp
părinții Ioan și Ruxandra hotărăsc ca băiatul lor să-și urmeze drumul său pe care și-l dorește,
sprijinându-l după posibilitățile lor.
La vârsta de 14 ani părăsește satul natal, oamenii dragi lui și prietenii din copilărie,
însă era fericit știind că prin învățătura îi va ajuta pe mulți și chiar prin învățătura lui să fie
pentru generațiile viitoare un model de viață duhovnicească. Conform relatării părintelui
”plecarea spre Mănăstirea Vorona a fost împreună cu părinții săi mama Ruxandra și tatăl Ioan
în ajunul Duminici tuturor Sfinților, având cu el toate cele necesare pentru studii cărți,
schimburi, îmbrăcăminte”7.
La Mănăstirea Vorona a avut ascultare la stăreție fiind ucenic al părintelui stareț
Grigorie Popa și la arhondaric, având datoria de a nu lipsi de la slujbă și de la muncile
mănăstirești, acestea fiind în gospodărie. Nu lipsea niciodată de la strană după cum
mărturisește și părintele” În biserică zilnic cântam și citeam, în fața unor puțini viețuitori din
mănăstire și a câtorva închinători veniți pentru necazurile lor de acasă pe care le așterneau
înaintea lui Dumnezeu ca El să reverse asupra lor harul și binecuvântarea”8.
Din cele spuse de părintele, putem observa cât de mare era dragostea sa încă de copil
pentru Dumnezeu și casa Sa și cu câtă râvnă și ascultare deplină făcea ascultarile la care nu
cârtea niciodată. Dumitru fiind la vârsta când majoritatea copiilor cred că totul l-i se cuvine și
că ei nu ar trebuii să aibă nici o obligație față de părinți și față de treburile care se cer a se face
într-o casă sau într-o gospodărie.

7
Pg 39
8
Pg 39-40

6
Cred cu desăvârșire că părintele a fost un model de viață pentru copii cu care se juca și învăța
cu frații și monahii cu care se ruga și făcea ascultare, mai târziu pentru mulți mireni care l-au
cunoscut și care nu l-au cunoscut, dar citindu-i opera au descoperit în părintele Dionisie un
om pe care Dumnezeu l-a trimis în lume pentru a forma și învăța pe viitori mari părinți
duhovnici și conducători ai Bisericii Ortodoxe în epoca de aur a spiritualități române, cât și a
celor mai grele încercări care au fost peste noi.
De mic a cunoscut binele, l-a împlinit, iar necazurile pe care le-a întâlnit în drumul său
nu l-au făcut slab, ci din contra l-au întărit în credință și în dragoste față de Dumnezeu, făcând
astfel ascultare deplină față de toți și fără cârtire un lucru pe care îl dorește Hristos de la noi,
revărsâ-nd din darurile Sale cel bogate peste cei ce fac acestea.
Însă cum vicleanul iși pune gândul cel rău în lucrările cele bune ale oamenilor și ale
lui Dumnezeu, iată că făgăduiala părintelui stareț Grigorie Popa, nu a mai fost ținută și
cuvintele sale au fost fără fapte. Acest fapt îl îmbolnăvește pe Dumitru, astfel nevoit pleacă la
spitalul din Fântânele unde a rămas multe zile.
După ce se însănătoșește se oprește la casa părintească pentru ai vedea, dar nu le spune cele
pățite, ci din contra că totul este bine, iar la mănăstire este fericit, astfel tânărul Dumitru
împlinește cele spuse de Mântuitorul ”binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce
vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”9.
Revine la Mănăstirea Vorona, unde află de moartea regelui Carol, primul Rege al
României, de aici ne putem da seama că perioada de întoarcere a fost între 13-15 octombrie
1914. Se întâlnește cu părintele stareț, căruia îi face metanie și îi sărută mâna, atunci părintele
stareț i-a arătat părerea sa de rău că nu l-a recomandat pe el la seminar, Dumitru meritând
acest lucru și îi pare rău ca la recomandat pe un alt tânăr care nu era vrednic de acest lucru.
Părintele Stareț îi promite că îl va recomanda la anul viitor, însă Dumitru nu îl va mai crede și
dorește să plece din Mănăstirea Vorona în căutarea altei mănăstirii, i-a binecuvântare de la
stareț pentru a pleca, conform spuselor părintelui cuvintele de despărțire au fost ”nădăjduiesc
să găsesc oameni ai faptelor, nu numai ai vorbelor”10.
Șederea părintelui în Mănăstirea Vorona din județul Botoșani a fost de la sfârșitul
primăverii din anul 1914, până la jumătatea luni octombrie a acelui an șederea în această
mănăstire a fost scurtă, dar cu nevoință și ascultare față de toți. De precizat este că tânărul
Dumitru a fost în Mănăstirea Vorona ca frate, o primă treaptă de pregătire pentru a afla dacă
candidatul are menirea de monah.

9
Matei 5 -44
10
Pg 41

7
 Astfel fratele Dumitru pleacă în căutarea case duhovnicești, oprindu-se la Schitul
Mănăstioara din comuna Preutești Județul Suceava. Intră în acest Schit la chemarea părintelui
Arsenie Gratie care a fost trimis de la Mănăstirea Vorona și numit egumen al Schitului
Mănăstioara. Tânărul Dumitru în acel schit v-a sta o perioadă foarte scurtă de timp acelegerea
acestui schit a fost din două motive pe care el le amintește ”nu dorea să pricinuiască supărare
părinților, daca s-ar fi întors în satul natal, iar cel de-al doilea motiv a fost vestitul cântăreț
bisericesc monahul Irinarh Vîntu din Mănăstirea Slatina, de la care Dumitru nădăjduia să
învețe mai bine cântările psaltice”11.
Schitul Mănăstioara era așezat în partea de Nord a comunei Preutești între satul Hârtop
și Giurgești, având o Biserică mică din lemn. Schitul conform relatării părintelui ”număra un
număr de doi preoți slujitori la altar și cu egumenul trei, trei călugări care erau cântăreți citeți
și pălimari (paraclisieri) și trei frați12. Acest Schit dup relatările istorice a părintelui Dionisie
depindea de Mănăstirea Râșca, iar la începutul vieții monahale acolo aparținea de Mănăstirea
Slatina, ctitoria domnitorului moldovean Alexandru Lăpușneanu, iar documentele arată că
acest Schit a fost construit pe moșia Mănăstirii Slatina din Preutești.13
Fratele Dumitru viețuiește în acest Schit 5 luni, însă dorește să plece, nefiind mulțumit
de viața duhovnicească de acolo. Pleacă în prima săptămână a Postului Mare, în anul 1915,
astfel iși continua căutările în privința noi lui case duhovnicești. Dorința sa a fost Mănăstirea
Slatina, deoarece în pelerinajul său la Mănăstirea Neamț a vizitat și Mănăstirea Secu care îi va
deveni în cele din urmă casa spirituală.
Drumul părintelui a fost anevoios, după cum mărturisește părintele sania trasă de cai
își croia drumul ușor prin troiene, dar peisajele erau ”Minunate și frumoase locuri am
străbătut în călătoria mea spre mănăstirea care mă chema”14.
Călătoria a durat două zile la prisaca mănăstirii din Gura Bivolăriei, întâlnește un
bătrân înalt și voinic care era încărunțit de ani, pe nume Vasian monahul, cel care era
prisacarul mănăstirii. Monahul Vasian Fuligă, prisacarul sau în termenii de azi, apicultorul
mănăstirii, cel care se ocupă de creșterea și îngrijirea albinelor. Îl întâmpină pe tânărul
Dumitru, intrebându-l ce treburi îl poartă prin părțile neamțului mai ales pe o asemenea
vreme, apoi invitându-l pentru a se încălzi, a gusta ceva după lunga sa călătorie.
Dumitru îi spuse monahului Vasian dorința care la adus la poarta Mănăstirii Secu,
întrebându-l de monahul Isaia, un bun prieten al său, care și el a plecat de la Schitul

11
Pg 42
12
Pg 42-43
13
Pg 43
14
Pg 46

8
Mănăstioara înainte de hotărârea luată de el. Monahul Vasian îl conduce la părintele Isaia
acesta aflându-se la grajdurile de bovine ale mănăstirii.
Întâlnindu-l pe Dumitru părintele Isaia exclama ”Frate Dumitru să fii binevenit! Sfântul Ioan
Botezătorul te-a adus pe aceste locuri! Al lui să fii! Cu Dumnezeu înainte” 15! Bucuroși
amândoi că s-au văzut au început a vorbi de cele întâmplate și de dorința lui Dumitru de a
viețuii în Sfânta Mănăstire Secu.
Merge împreună cu părintele Isaia la stăreție la părintele stareț de atunci Calistrat
Dima. Părintele Isaia îl prezintă pe fratele Dumitru starețului, vorbindu-i de vrednicia acestui
băiat, Starețul încântat de cele auzite spune ”Frate Dumitru dacă Dumnezeu și Sfântul Ioan
Botezătorul te-au adus la noi, rămâi la noi și fii acestei sfinte case” 16.
Starețul Mănăstirii Secu îl i-a pe fratele Dumitru ca ucenic al său dându-i ascultare la Stăreție,
iar dacă va fi băiat sârguincios îl va recomanda să fie primit ca bursier pe seama Mănăstirii
Secu la seminarul teologic.
Conform relatărilor părintelui Dionisie, starețul Calistrat încăperile de la stăreție nu le ținea
închise, dorind să-l încerce pe tânărul Dumitru de multe ori cu câteva ispite copilărești,
acestea fiind adesea bani, aruncați pe jos sau dulciuri puse la întamplare, încercând să vadă
dacă este corect și ascultător. Părintele Dionisie a trăit în casa părinților săi în cinste și în
ascultare, iar ademenirile părintelui stareț nu au avut nici un efect asupra lui, astfel după cele
văzute starețul îl dă exemplu tuturor și îl laudă pentru vrednicia sa.
Starețul îi promite încă odată că îl v-a trimite la învățătură, deoarece este ravnitor și
ascultător. Îl trimite pe fratele Dumitru să vadă ce ascultare să facă la atelierile mănăstirii, însă
el a vazut și după ce s-a întâlnit cu părintele Stareț, îi mărturisește ”toate îndeletnicirile văzute
Sunt foarte bune și folositoare, însă lui îi este dragă cartea penru ea a venit aici la Secu!” 17
Pentru a-i stăpânii râvna strețul îi spuse că așa va fi, însă până va începe școala îl
trimite la Ierodiaconul Ghervasie Hulubaru (pictor și protopsalt) și la ieromonahul Ioanichie
Moroi (starețul părintelui Arhimandrit Cleopa), să urmeze cursurile de cântăreți din mănăstire,
iar după acestea la sfârșitul anului îl v-a trimite la Iași la Mitropolie pentru a da examen
pentru școala de cântăreți, starețul știind de ce este capabil fratele Dumitru sigur va avansa
direct în anii terminali a școlii de cântăreț.
Părintele Stareț Calistrat Dima se retrage din stăreția Mănăstirii Secului din motive
medicale, îi va lua locul părintele Ilarion Bălăiță, care iși va alege un nou ucenic care îi va lua
ascultarea tănărului Dumitru la stăreție. Fratele Dumitru vine cu o propunere la noul stareț
15
Pg 47
16
Pg 49
17
Pg 51

9
legat de moara mănăstirii și își i-a anganjamentul că moara va funcționa din nou, deoarece
Dumitru cunoștea bine această meserie pe care a învățat-o de la tatăl său Ioan care era morar
și tâmplar.
Toți erau mulțumiți de el și de lucrul lui astfel la data de 29 august 1915 de Tăierea
Capului Sfântului Ioan Botezătorul, tânărul Dumitru este îmbrăcat ca frate al Mănăstirii Secu.
După un timp este trimis pentru o scurtă perioadă la via mănăstirii care se afla la Băiceni în
Județul Iași, toate împlinându-le cu dragoste după cum mărturisește și părintele ”oriunde
lucram, mă simțeam bine ca la mine acasă”.18
Întoarcerea fostului stareț al Secului Părintele Calistrat Dima, îl găsește pe fratele
Dumitru cu ascultarea la moară, fiind încântat de cele văzute și facute de fratele Dumitru care
prin munca sa moara a prins viață. Cele două daruri date de părintele Calistrat fratelui
Dumitru au fost Ceaslovul și Psaltirea, rugându-l să se roage și să-l pomenească și pe el în
rugăciunile sale. Se ține de promisiune legat de seminarul teologic și în văzul tuturor îi dăduse
cele necesare pentru învățătură pentru a-i răsplăti munca pe care a făcut-o cu multă dragoste.
În septembrie 1915 este promovat în urma examenului de cântăreți în anul trei, acest
examen a fost susținut la Mitropolia Iașilor în fața următoarei comisii ” Gheorghe Grigoriu,
Neculai Oslobanu, Arhimandritul Teoctist Stupcanu și Arhimandritul Varlaam Arghirescu sub
președenția părintelui Arhimandrit Vasile Marțian”19.
Se întoarce la Mănăstirea Secu, iar marele eclesiarh pe atunci părintele Vichientie
Mălău (duhovnicul părintelui Cleopa Ilie), îl i-a ca ucenic de chilie și îl rânduiește paraclisier
am mănăstirii. A învățat repede rânduiala de paraclisier și totdeauna nu ieșea din vorba
părintelui Vichientie care după cum spune părintele Dionisie a fost un iscusit duhovnic,
învățand de la el și avându-l exemplu si părintele v-a forma și va învăța pe cei mai de seamă
ieromonahi al spațiului românesc care vor știi să înfrunte cele mai grele perioade din Istoria
Bisericii Ortodoxe Române.
Conform spuselor părintelui Dionisie, fiind încă un copilandru la vârsta de 15 ani mărturisea
”cu dragoste am făcut toate ascultările la care am fost pus și Dumnezeu nu m-a părăsit”.
Gândirea, dragostea și smerenia fratelui Dumitru nu era de 15 ani, ci de 20 de ani de trăire
călugăreasca, putem observa ce trăire deplină avea părintele Dionisie la acea vârsta fragedă ca
un adevărat părinte din pateric.
Duhovnicul fratelui Dumitru și a marilor monahi din acele vremuri a fost părintele
Vichentie Mălăi, după cum mărturisește canonul pe care îl avea el ”100 de metanii și 300 de

18
Pg54
19
Pg54

10
închinăciuni, cu rostirea rugăciunii minții, citirea cuvintelor Sfinților Părinți care erau hrană
pentru minte și suflet.”20
Duhovnicul părintelui îl controla adeseori pentru a-i observa trăirea și manifestarea, era
bucuros pentru că a găsit un ucenic vrednic de haina monahală și care va ajuta să schimbe fața
monahismului românesc în bine. Ca răsplată îi oferă în dar caiete și cerneală pentru a se
deprinde cu scrisul frumos, ortografic și caligrafic, iar tânărul Dumitru era încântat de acele
daruri și îî mulțumea lui Dumnezeu că l-a scos în cale pe părintele Vichentie Mălău.
Începerea Primului Război Mondial, iar alăturarea Principatelor Române în anul 1916,
au determinat pe conducători, pe mitropoliți și stareți strângerea tezaurilor, adică odoarele
cele mai importante și mai valoroase a țări și a mănăstirilor pentru a fi trimise în siguranță în
Rusia, iar după terminarea războiului aceste odoare de mare preț să se întoarcă acasă, însă
Mitropolia și Mănăstirile de atunci nu au dorit acest lucru și bine au făcut că nu au ascultat
porunca de stat.
Mănăstirea Secu se număra printre mănăstirile de seamă a Moldovei și cu un tezaur
important și valoros, însă nu va lua act la cererea Mitropoliei de a fi trimise la Mitropolie și
ascunse acolo, ci dorește să ascundă mănăstirea aceste Sfinte și importante odoare ale
Mănăstirii Secu. Fratele Dumitru, a avut o ascultare foarte importantă, ascunderea odoarelor
mănăstirești. Împreună cu monahul Varuh Hangau, Părintele Domețian Mălău ascund tezaurul
mănăstirii într-un loc ferit de lume și de umiditate.
Această muncă a durat două săptămâni, iar după cele săvârșite starețul Mănăstirii Secu Ilarion
Bălăiță îl asigură pe Mitropolitul Pimen Georgescu că averea mănăstirii este la loc sigur.
Părintele Dionisie vorbește că după cele săvârșite și după un timp, pe când armatele
române se retrag din Ardeal, iar trupele germane avansau cu pași repezi către București, unde
îl cuceresc. Cucerirea capitalei de către trupe germane determină ca familia regală Regele
României Ferdinand I și Regina Maria să se retragă la Iași, iar tezaurul țări pentru a fi în
siguranță să fie trimis în Rusia la Țarul Alexandru.
Tzigara Samurcaș, ministru și profesor universitar, care se spune că ar fi fiul nelegitim
al Regelui Carol I, vine cu un ordin al Marelui Cartier al Armatei Române, ca odoarele
mănăstirii să-i fie date pentru a fi trimise în Rusia. Starețul mănăstirii îi arată ordinul
Mitropoliei în legătură cu această acțiune, iar Tzigara Samurcaș învuriat îl pălmuiește pe
starețul Ilarion Bălăiță în văzul întregi obști monahale. După plecarea ministrului, starețul
după cum relatează părintele Dionisie Udișteanu ” trimite la Mitropolie pe un alt drum, pe

20
Pg.56

11
monaul Evhenie Ungureanu cu un odor foarte important pentru mănăstire acesta fiind
arhicticonul Sfântului Ierarh Varlaam Moțoc, mitra sa, sacosul (adică veșmântul Arhieresc),
care era impodobit cu pietre nestemate, omoforul mare și mic epitrahilul și stiharul și un
covor de lână ctitoresc”21.
Monahul Evghenie ajunge cu odoarele la Mitropolie, le încredințează Mitropolitului
Pimen Georgescu, iar întoarcerea părintelui a fost plină de ispite, fiindcă se întâlnește cu
Tzigara, care își dă seama că a fost păcălit de către monahi și începe al bate cu pumni peste
față picioare peste spate scuipări și înjurături, aceste istorisiri le descrie părintele Dionisie,
deoarece fiind de față la stăreție când monahul Evghenie îi descrie cele întâmplate starețului.
În timpul sărbătorilor se i-a o hotărâre ca în Mănăstirea Secu să se înfințieze un spital
de răniți al Primului Război Mondial. Astfel fratele Dumitru la doar 16 ani, devine ajutor de
înfirmier care era monahul Ghervasie Hulubaru, fratele cel mare al părintelui, Gavriil moare
în acest război, iar părintele iși dă cuvântul că îi va ajuta pe nepoții lui după puterile lui.
După aceste eveniment tragic din istoria omenirii, în primăvara anului 1917 în țara
noastră bântuia tifosul exantematic și foametea, după cum părintele mărturisește ”din frații
ascultători de la vie, Ioan Pop și Gheorghe Savin mor de tifos și care se află îngropați în
cimitirul satului Băicenii de jos din Iași” 22. Dumnezeu și Maica Domnului îl păzește pe
părintele Dionisie să nu fie și el atins de această molimă, deoarece se afla cu ei la munca în
vie și se pregăteau pentru noul sezon când cei doi s-au îmbolnăvit și au murit.

21
Pg 65
22
Pg 66

12
I.2. Studiile
Între anii 1908-1913, părintele Dionisie urmează cursurile școlii primare de cele cinci
clase din satul Fântânele, fiind înscris de către domnul învățător Ioan Mănescu.
După mărturisirea părintelui la școala primară în satul natal „știu că am învățat binișor și mi-a
fost dragă carte, nu m-am silit ca să capăt note mari și nici nu mă înghesuiam cu daruri la
învățători din partea părinților fiindcă așa am fost învățat de părinți mei adoptivi, că munca
trebuie răsplătită”.23
În vara anului 1913, părintele dă examenul de absolvire, la școala din Bălușeni-
Stamate, unde este calificat al 7-lea din cei 21 de elevi, având media generală 7.

23
Pg 26

13
 Părintele Dionisie în anul 1915, fiind frate de mănăstire a Mănăstirii Secu, este
îndemnat de către starețul Calistrat Dima să se înscrie la examenul pentru cântăreți bisericești
la Mitropolia Moldovei și Sucevei.
Este promovat în anul trei în urma examenului susținut în fața profesorilor: Gheorghe
Gheorghiu, Neculai Oslobanu, Arhimandritul Teoctist Stupcanu, Arhimandritul Varlaam
Arghirescu, sub președenția Părintelui Arhidiacon Vasile Marțian.
Din cauza Primului Război Mondial, părintele Dionisie va absolvi școala de cântăreți a
Mitropoliei Moldovei în anul 1919. Notele examenului final au fost: 7 la teoria muzicala, 7 la
cântarea pe note, 6 la cântarea practică, nota 8 la citit, 7 la tipicul bisericesc și nota 10 la
purtare.

14
 În toamna anului 1919 se înscrie la Seminarul Teologic Sfântul Apostol Andrei din
Galați. În urma examenului de admitere părintele Dionisie obține media 7,50 cu această medie
este solvent, în acel an la examenul de admitere au fost 400 de candidați pentru 80 de locuri,
50 de locuri pentru bursieri și 30 de locuri pentru solvenți, adică cei care trebuiau să plătească
taxă.
Părintele Dionisie dorește să se retragă, din cauză ca nu putea să se întrețină ca
solvent, însă directorul seminarului părintele Anghel Constantinescu îl oprește și îl indrumă

15
să faca o cerere la Ministerul Cultelor pentru a obține o bursă de înteținere fiind frate de
mănăstire și nu ar avea bani pentru studii.
Părintele Dionisie merge personal cu toate documentele la Ministerul Cultelor în
București, obține aprobarea pentru a primii bursa de întreținere. La sfârșitul primului an de
seminar părintele este promovat ca bursier cu media 8,75 la studii și 9,50 la purtare, astfel
fiind promovat în anul II de seminar.
În anul 1920, înainte de începerea studiilor se transferă la Seminarul Teologic din
Huși, deoarece acest seminar s-a reînființat, iar părintele era mai aproape de casa sa
Mănăstirea Secu.
După cum spune și părintele „am început anul școlar cu bine și am sfârșit cu foarte bine, fiind
promovat ca bursier în anul III”.24
Mulți preoți și profesori auzind de stăruința părintelui în privința cărți, i-au propus
părintelui de a primi ajutorul lor, deoarece era un om capabil și merita sprijinit în tot ce făcea.
Astfel anul IV de seminar va da în particular examenele de trecere, fiind stăpân pe limbiile
clasice și moderne, iar în anul 1922 este promovat în anul V cu media 7,63, tot bursier.
Întrarea în cinul monahal și punerea sa în postul de diacon al Catedralei Episcopale din
Huși îl determină să-și înghețe pentru un timp studiile adică între anii 1922-1924. Examenul
de absolvire al Seminarului Teologic a fost susținut în anul 1925 la Iași unde părintele
Dionisie a reușit cu bine, până la probele practice, Absolvirea Seminarului Teologic a
părintelui Dionisie a fost cu media generală 6,42, iar la purtare 9, fiind clasificat al 10 din cei
20 de candidați.

24
PG 90

16
 Părintele Dionisie se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București la data
de 20 octombrie 1925, în acel an fiind decal al Facultăți Părintele Dr. Profesor Ioan
Mihălcescu care s-a bucurat când a văzut că părintele a ales Bucureștiul și nu Cernăuțiul.
Stă la internatul teologic de la Radu Vodă unde iși i-a angajamentul de a sluji în
duminici și sărbători, în acel timp părintele era urcat în prima treaptă preoțească cea de
diaconie. Anul universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a început la 5 noiembrie 1925,
unde cuvântul inaugural a fost ținut de către Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române Miron Cristea, apoi de către părintele decan Irineu Mihălcescu și de către profesorul
universitar și inspector general Dr. Ioan Savin.
Primul an 1925-1926 a fost cu întreruperi din cauza grevelor studențești și
muncitorești. Susține examenele primului an de studiu în iunie 1926, unde va fi promovat în
anul doi, după cum mărturisește și părintele „examenele au fost destul de severe”. 25

25
Pg 105

17
 În cel de al doilea an de studiu 1926-1927 a fost unul încărcat, deoarece a dat
examenele cerute pentru anul doi cât și pe cele de semilicență în teologie, acest examen era
dat în fața profesorilor din ani întâi și doi încheiind astfel primul ciclul al studierii teologiei.
Părintele Dionisie promovează cu brio peste aceste examene și trece în anul III.
De menținut este că frecventa cursurile la zi, iar în toți ani de studiu la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din București părintele avea concedii aprobate de la Episcopia Hușilor,
deoarece era slujitor al Catedralei Episcopale din Huși cât și secretarul Episcopului Iacov
Antonovici.
Un eveniment important în viața academică a părintelui Dionisie a fost în anul III
când Părintele Petru Vintilescu, care preda Liturgica și Pastorala, și-a impus ca program
„Revizuirea liturghierului român Proscomidia și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”,
această lucrare a fost împărțită la toți studenții din anii terminali. Părintele Dionisie a studiat
Proscomidia și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, după cărțile ce au fost tipărite în limba
română, ediții din anul 1800-1927, adunare și coordonarea materialului a aparținut muncii și
strădaniei părintelui Dionisie.26
După susținerea lucrări Părintele Vintilescu a exclamat în privința muncii părintelui
Dionisie astfel „Dacă și la noi la teologie s-ar răsplăti munca studenților cu nota de la 10 la
20, atunci lucrarea studentului ierodiacon Dionisie Udișteanu, ar trebuii să fie notată cu 20,
fiindcă în ele se observă studiul științific și de cercetare istorică”. 27 Această lucrare a fost
publicată de Părintele Vintilescu, însă munca depusă de părintele Dionisie Udișteanu nu a fost
recunoscută, măcar cu o mențiune al muncii sale în publicarea ei. Lucrarea aceasta este
publicată de părintele Dionisie fragmentar în Cronica Romanului și în Păstorul Tutovei din
aprilie 1942, dar se găsește și la Biblioteca Academiei Române la secția de documentare.
Tot în anul III la Facultatea de Teologie un eveniment crucial din viața părintelui a fost
cel în care a fost chemat de către Mitropolitul Pimen Georgescu pentru a fi trimis în America
de Nord în Canada ca preot misionar și învățător, după cum descrie scrisoarea „Stimate
Părinte Udișteanu în localitatea Wood Mountain Sask Canada America de Nord este vacant
un post de preot care urmează a fi și învățător la școala primară din acea localitate, doresc să
mergi acolo pentru a face o treabă bună”. 28 Părintele Dionisie refuză acest lucru, deoarece nu
voia să se oprească din studiul său să și mai ales că este legat cu rădăcini adânci de acest
pământ și de frații lui, care le-ar fi dus dorul în îndepărtata Americă.

26
Pg 106
27
Pg 106
28
Pg 135

18
 Promovează în anul IV în urma examenelor încheiate în anul III, iar examenul final și
licența se apropiau. Ca temă de Licență iși va lua la Istoria Religilor Buda și Budismul,
avându-l ca mentor și profesor coordonator pe părintele Decan Ioan Mihălcescu.
Unele materiale pentru lucrare de licență au fost dăruite de către bunul său prieten
Părintele Arhimandrit Chesarie Păunescu viitorul Episcop al Tomisului și Dunări de jos, care
îi face rost de cărți legat de acest subiect tocmai din Franța. Părintele fiind un bun vorbitor și
cunoscător al limbii franceze îi vor fi de mare folos aceste cărți, mai ales că în acele vremuri
era foarte greu să vorbești despre aceste confesiuni asiatice, dar să mai scrii despre ele o teme
de licență, asta dacă nu mergeai personal în Asia pentru a studia religia budistă așa cum a
făcut Mircea Eliade.
Vom aminti unii din profesori pe care părintele Dionisie i-a avut în anii de studii: Pr.
Dr. Irineu Mihălcescu, Diaconul Dr. Haralambie Rovența care preda Introducerea și exegeza
Noului Testament, Teodor M. Popescu care preda Istoria Bisericii Universale, Șerban Ionescu
profesorul de Teologie Morală, care îl înlocuiește pe părintele Constantin Nazarie și părintele
Petru Vintilescu cel care preda Liturgică și Pastorală. Pe acești înalți profesori i-a avut
Arhimandritul Dionisie Udișteanu ca și povățuitori în activitatea academică, care după
mărturia părintelui erau „pregătiți foarte bine la specialitatea lor”. 29
În anul 1929 pe 28 iunie susține examenele de licență din Exegeza Biblică, din
Teologia Dogmatică, din Istoria Bisericii Universale și din Teologia Practică și prezintă tema
de licență Buda și Budismul. În urma examenelor de licență este declarat licențiat cu nota
finală 8.30

29
Pg 105
30
Pg 156

19
 În timpul când era student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, în primi
doi ani, urmează cursurile de arhivistică la arhivele statului în București, sub direcțiunea lui
Constantil Moisil.
În anii 1927-1928 studiază Pedagogia Teoretică și Practică la Facultatea de Litere și
Filozofie din București. Tot în acest timp a audiat cursurile de Istorie Română și Universală
ale profesorilor renumiți Nicolae Iorga și Victor Papacostea, fiind un mare iubitor a istoriei
străbune și un adevărat patritot.31
Lucrarea Pedagogică a fost prezentată în fața Părintelui Profesor Doctor Vasile Pocitan
având ca subiect „Metoda pedagogică în predarea Istoriei Bisericești”. În urma acestei
examinări este promovat absolvent al acestui seminar cu nota 7,50.

31
Pg 111

20
 După cum mărturisește Arhimandritul Dionisie Udișteanu ”În anii studenției am
încercat, după vorba vechilor cronicari, în afara pătrunderii obiectelor de studii teologice,
repeziciunea mântuirii condeiul în descifrarea problemelor care frământau viața Bisericii, a
societății și a monahismului român”.32 Astfel părintele dorea să ridice neamul românesc prin
știința de carte, se străduia pentru sine ca prin el să îi învețe și pe alții pentru a fi folositor lor
Bisericii Ortodoxe cât și societăți și acest vis îl împlinește, deoarece va forma mari apărători
ai credinței străbune care la rândul lor i-au format pe buni noștri părinți, învățători, profesori,
iar ei nouă, generația click-ului la distanță.

32
Pg 119

21
 În anul 1941-1942 se înscrie la Doctorat în Teologie secția Istorie, Istoria Bisericii
Române cu teza de doctorat „Monografia Mănăstirii Secu”. Este îndrumat de către Alexandru
Lepădatu Ministrul de Stat într-un timp cât și Ministrul Cultelor, cu documentarea pentru
finalzarea tezei de doctorat, îndreptându-l spre arhiva de la Casa Școalelor care păstra
documente privind propiețățile mănăstirești”. 33 În anii de doctorat părintele a scris patru
lucrări practice ”Monografia satului Lipova Vaslui”, „Metahul Mănăstirii Zosin Galați”, adică
Catapeteasma Mănăstirii Zosin, „Începuturile monahismului la Bizanț” și ” Misail
Mitropolitul Moldovei și Sucevei”.34

33
Alexandru Lepădatu și contemporani săi pg 83 autor Ioan Opriș
34
Pg 160-161

22
I.3. Intrarea și parcurgerea treptelor în monahism
În anul 1914 în prima săptămână a Postului Mare, părintele Dionisie este povățuit de
Maica Domnului spre Mănăstirea Secu dorind ca această Sfântă Mănăstire să-i devină casă,
iar monahii din această mănăstire să-i devină frați, ca împreună povățuiți fiind de părintele
Stareț și duhovnic să îi urmeze lui Iisus Hristos.
Starețul care l-a primit pe părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu în Sfânta
Mănăstire Secu a fost vrednicul de pomenire părintele Arhimandrit Calistrat Dima, fiind
conducătorul acestui cin monahal din anul 1912-1915.
Părintele Dionisie fiind încă un copilandru nu a fost îmbracat frate de mănăstire
imediat, ci a trebuit ca orice novice să se nevoiască cați va anii, astfel starețul Calistrat Dima
pentru ai vedea râvna și iubirea față de viața monahală îl i-a ca ucenic al său, având ca primă
ascultare la stăreție, în termenii noștri de astăzi un secretar al starețului care îl ajuta la diferite
treburi în locuința conducătorului obști.
Nu lipsea niciodată de la Sfintele Slujbe Bisericești, fiind în strană ca citeț și cântăreț
alături de călugari tineri, care erau îndrumați de tipicari de strană. După cum mărturisește
părintele „toți viețuitorii din obște cunoșteau o îndeletnicire practică, în afară de ascultările
mănăstirești, unde toți luau parte”.35
Din mărturiile părintelui ne dăm seama că obștea de atunci a Mănăstirii Secu era
întocmită cu călugari rugători și muncitori, iar părintele stareț un bun om administrativ, cât și
un strașnic gospodar, cunoscând oamenii și pe viitori monahi la care le dădea ascultare după
inimile lor, astfel povățundu-i spre Hristos. Cele văzute și trăite de către părintele Dionisie nu
îl face decât să spuna „Mănăstirea Secu îmi era tare dragă” 36, această dragoste a fraților săi
trezi în sufletul tânărului viețuitor o mare dragoste față de haina monahală și viața de obște.
În data de 29 august 1915, de hramul Mănăstirii Secu „Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul” este îmbrăcat frate de mănăstire al Secului de către noul stareț Părintele
Arhimandrit Ilarion Bălăiță.
În timpul noului stareț, părintele Dionisie este mutat cu ascultarea de la stăreție la
moara mănăstirii, fiind un bun cunoscător al acestui meșteșug al morăritului. Toată obștea era
încântată de munca părintelui Dionisie, el fiind la vârsta de 15 ani când moara prin maînile
sale a prins din nou viață fiind foarte folositoare pentru animalele din gospodărie cât și pentru
hrana cea de toate zilele.

35
Pg 50
36
Pg 50

23
 O altă ascultare pe care a avut-o Arhimandritul Dionisie a fost la via Mănăstirii Secu,
aceasta se afla la Băiceni în județul Iași. Această ascultare ținea de pregătirea viei pentru noua
recoltă prin curățarea butașilor, prășitul lor, apoi scoaterea butașilor bătrâni și înlocuirea
acestora cu puieți tineri, legarea butașilor, iar pe timpul verii se obișnuiește să fie rupte
frunzele viței de vie pentru o mai bună coacere a strugurilor. Culesul strugurilor, zdrobirea lor
manuală am putea spune, facerea vinului și pregătire viei pentru iernat fiind un proces
complex și foarte dificil care dura cel puțin două, trei luni.
A avut ascultarea și de paraclisier avându-l îndrumător pe marele duhovnic Părintele
Vichientie Mălău, căruia îi devine și ucenic. Duhovnicul părintelui Dionisie, cât a vețuit în
Mănăstirea Secu a fost nimeni altul decât exarhul mănăstirii Vichientie Mălău, care după cum
știm acest mare povățuitor a fost și duhovnicul Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie. Putem
observa astfel că părintele Vicihientie avea doi ucenicii iubitor a vieți îngerești, care după un
timp vor ajunge stâlpi și îndrumători ai monahismului românesc cât și a vieții bisericești.
În Mănăstirea Secu, părinte Dionisie învață mai bine muzica psaltică de la doi monahi
care au venit din Sfântul Munte al Athos și care erau buni cântăreți de psaltichie fiind și
protopsalți mănăstirii aceștia erau: Ieromonahul Ghervasie Hulubaru protopsalt și pictor al
Mănăstirii Secu, căruia Părintele Arhimandrit mai târziu va scrie o carte despre viața lui. Apoi
ieromonahul Ioanichie Moroi, cel care va înoi viața monahală a Schitului Sihăstria, cunoscut
astăzi de mii de credincioși ca starețul părintelui Cleopa.
Din această mănăstire Părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu pleacă la studii cu un
bagaj duhovnicesc înalt fiind povățuit de duhovnicul său pentru a slujii Biserica lui Hristos
fiind chemat de către mai marele său să se facă folositor oamenilor și țării.
Datorită meritelor sale la învățătură, părintele Dionisie este chemat de către
Mitropolitul Pimen Georgescu pentru a intra în rândul clericilor, slujind lui Dumnezeu în
Episcopia Hușilor, la Episcopul din acea vreme Preasfințitul Episcop Nicodim cel care va fi și
al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Episcopul Nicodim a fost înștiințat de vrednicia părintelui Dionisie prin scrisori de la
Mitropolitul Pimen, apoi de la Părintele Arhimandrit Chesarie Păunescu și de la marele
eclesiarh Ghenadie Hanciuc. Toate recomandările despre părintele Dionisie erau adevărate și
arătau faptele unui om ales de Dumnezeu pentru a povățui turma Sa.
Episcopul Nicodim văzundu-l pe părintele Dionisie îl întreabă „ dacă vrei să te faci
călugăr”, părintele îi răspunde clar și tare „Da ! Pentru aceasta am plecat de acasă, ca să învăț
carte și să slujesc Biserica”.37
37
Pg 94

24
 După 7 ani de noviciat în monahism în data de 27 noiembrie 1922 este tuns în
monahism cu numele de Dionisie, de către Părintele Arhimandrit Chesarie Păunescu, avându-l
ca naș de călugărie pe marele eclesiarh Ierodiacon Ghenadie Honciuc.
Pe 1 decembrie 1922 este hirotonit Ierodiacon pe seama Catedralei Episcopale din
Huși, având în vedere și interesele Mănăstirii Dobrovăț din județul Vaslui. Timp de 7 ani a
slujit ca ierodiacon, din anul 1922 până 1929, într-un timp deține titlui de mare eclesiarh al
Episcopiei Hușilor. În anul 1924 este numit mare eclesiarh, însă pentru un an, deoarece
părintele demisionează din această funcție pentru a termina Seminarul Teologic.
A slujit în Episcopia Hușilor sub doi ierarhi Preasfințitul Episcop Nicodim ridicat
dintre călugări și Episcopul Iacov Antonovici, ridicat dintre preoți de mir fiindcă a rămas
văduv. În toți acești ani ai diaconiei, părintele Dionisie mereu i-a însoțit pe episcopi fie la
slujbele în eparhie fie în altă eparhie, la sfințiri de Biserici sau vizite pastorale. Prin această
slujire a cunoscut oameni importanți, oameni buni și oameni mai puțin buni, a povățuit pe
credincioși, a avut bucurii, dar și dezamăgirii, însă era abia începutul Golgotei.
În anul 1934 este hirotonit ieromonah al Mănăstiri Cernica de către Episcopul Vicar al
Mitropoliei Unguro-Vlahiei Platon Ciosu fiind tot atunci hirotesit duhovnic pentru cercetarea
duhovnicească a elevilor călugări și a monahilor din Mănăstirea Cernica. Pe lângă activitatea
didactică părintele Dionisie a avut și ascultări gospodărești
În anii 1930-1938 conduce tipografia Seminarului Teologic tot atunci fiind și casierul
seminarului. În 1939, în luna iulie, conducerea seminarului unindu-se cu a mănăstirii,
directorul seminarului a fost numit şi stareţ al Mănăstirii Cernica, acesta fiind Arhimandritul
Chesarie Păunescu, atunci Părintele Dionisie este numit ajutor de stareţ şi casier al mănăstirii
adică egumen.
În data de 17 noiembrie 1940 este hirotesit Protosinghel și instalat stareț al Mănăstirii
Cernica de către Preasfințitul Veniamin Pocitan vicarul Mitropoliei Unguro-Vlahie. Acest
lucru s-a datorat faptului că s-a retras din conducerea seminarului şi a mănăstirii, Părintele
Arhimandrit Chesarie Păunescu, în locul său Mitropolia l-a numit stareţ pe Părintele Dionisie
Udișteanu, iar Ministerul Educaţiei l-a delegat director al Seminarului Monahal Teologic
Cernica.
În anul 1947, pe când era profesor la Seminarul Central din București, Sfântul Sinod
al Biserici Ortodoxe, la recomandarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei, a aprobat ridicarea
părintelui Dionisie la rangul de Arhimandrit. A fost hirotesit în Catedrala Patriarhiei, în data
de 6 Iulie 1947, de către Preasfințitul Veniamin-Pocitan Sinaitul, de faţă fiind Preafericitul
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu.

25
I.4. Profesor și duhovnic la Seminarele Teologice
În anul 1929 alături de Arhimandritul Chesarie Păunescu, Părintele Dionisie este
chemat de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Miron Cristea la Mănăstirea Cernica cu ocazia
deschiderii Seminarului Teologic Monahal. După cum mărturisește și părintele Dionisie în
umra întâlnirii cu Preafericitul Patriarh la parastasul Regelui Ferdinand. „ Noi te așteptăm la
Cernica, la lucrul acela necesar pentru ridicarea călugărilor prin învățătura cărții” , părintele
răspunzând „ Sa lucreze Dumnezeu cu noi! Sunt cu tot sufletul alături de această lucrare!
Contați pe mine!”38
Ascultarea față de Patriarhul Miron Cristea a deschis noi orizonturi pentru părintele
Dionisie în lumea cărturărească, pentru afirmarea sa și învățarea viitorilor monahi ce vor fi
stâlpi ai monahismului românesc la vremuri grele.
În toamna anului 1929 cu ocazia deschideri Seminarului Monahal Cernica, părintele
Dionisie este chemat în slujba didactici pentru a ridica viața monahilor prin cultură. Pentru
început a fost numit profesor suplinitor pe diferite materii cum ar fi: Muzică Bisericească,
Istoria Biserici Universale și Spiritualitate Ortodoxă. Devine și părinte spiritual al elevilor,
fraților monahilor ce activau la seminar.
În anul 1930-1938 este numit directorul tipografiei de la Cernica, iar în acest timp
părintele Dionisie scrie articole de Istorie Bisericească și de Spiritualitate Ortodoxă pentru
ridicarea monahilor, publicând aceste articole în ziarul Lumina din acea vreme.
Seminarul Monahal de la Cernica era alcătuit de un ciclu de 8 clase, asemănător
scolilor preuniversitare de astăzi, unde erau înscriși în jur de 80-90 de elevi, frați sau monahi
având preocupări ca studiul teologiei, rugăciunea de obște, pravila și munca în gospodărie la
felurite ascultări. Tot acest program de școlarizare și educație monahală era supravegheat de
către ctitorul așezământului Patriarhul Miron Cristea.
În timpul în care părintele Dionisie a activat ca și profesor și duhovnic al seminarului,
cât și subdirector și director la avut elev și ucenic pe vrednicul de pomenire Patriarhul
Teoctist Arăpașu. O mărturisire a Preafericitului Patriarh Teoctist cu privirea la personalitatea
părintelui cât și conducerea și povățuirea sa este următoarea: „ Părintele Dionisie Udișteanu
ne-a imprimat nouă elevilor, atât ca profesor cât și ca duhovnic, însușirile sale de vocație în
formarea și educația noastră. Ca om de cultură și talentat pedagog, el izbutea să echilibreze nu
numai programele de învățământ ci și cele mănăstirești, fiind un sprijinitor al părintelui

38
Pg 158

26
director Arhimandrit Chesarie Păunescu care avea în părintele Dionisie multă încredere și
mult ajutor.”39
În ultimul an 1940-1941 al Seminarului Teologic, părintele Dionisie este delegat de
către Mitropolie ca stareț al Mănăstirii Cernica și totodată director al Seminrului Monahal de
către Ministerul Educației, după ce bunul să prieten Arhimandritul Chesarie Păunescu se
retrage fiind chemat la conducerea Seminaruli Central din București.
Părintele Dionisie Udișteanu conduce Seminarul Monahal până la data de 1 martie
1941, iar ca stareț al Mănăstirii Cernica până în 15 august a acelui an de praznicul Adormirii
Maicii Domnului. Retragerea părintelui Dionisie Udișteanu din conducerea seminarului și a
mănăstirii s-a datorat celui de al II Război Mondial.
Seminarul Monahal este desființat la data de 1 septembrie 1941, iar părintele este
nevoit să plece din ținutul Munteniei în ținutul natal al Moldovei chemat pentru a fi profesor
la Seminarul Teologic din Galați, după 12 ani de activitate didactică la Cernica.
Seminarul Monahal al Mănăstirii Cernica a avut mari profesori teologi și îndrumător
spirituali, oameni cu o cultură înaltă și o viață duhovnicească adevărată, prin acești profesori
s-au ridicat personalități de seamă ai monahismului romnânesc și a Biserici Ortodoxe
Române.
Închiderea Seminarului Monahal de la Cernica din cauza Războiului Mondial și lipsei
de elevi monahi, Dumnezeu îi trimite o altă misiune Părintelui Dionisie acea de a fi profesor
al Seminarului Teologic Sfântul Apostol Andrei din Galați, unde și el în urmă cu 20 de ani
pășea în tainele teologiei.
Este trimis la Seminarul Teologic din Galați de către Preafericitul Patriarh Nicodim
Munteanu în anul 1941 pentru discplinele teologige de istorie, muzică bisericească și de
spiritualitate, fiind tot odată și duhovnicul elevilor seminariști pentru buna povățuire spre
Hristos și întelegerea vocației de preot viitorilor fețe bisericești.
Activitatea sa de profesor și îndrumător spiritual la Seminarul Teologic din Galați a
fost de 4 ani din anul 1941-1945, sub directoratul Părintelui Constantin Todicescu.
În anul 1945, la recomandarea bunului său prieten și frate Episcopul Chesarie
Păunescu atunci noul Episcop al Tomisului este chemat pentru a fi profesor la Seminarul
Teologic Central din București. Sî în această scoală teologică îndeplinește postul de preot și
îndrumător spiritual, de muzică bisericească și de istorie.
Activitatea didactică a Arhimandritului Dionisie Udișteanu este de trei ani din anul
1945 până în anul 1948 din cauza stări de sănătate și a instaurări unui regim ateu se
39
Pg 6

27
pensionează la 1 noiembrie 1948, fiind chinuit de o boala la plămâni care îl supăra înca de
mic. A fost profesor și duhovnic timp de 20 de ani, slujind lui Dumnezeu și Biserici Ortodoxe
Române.
Fă o concluzie faină, în urma celor citite!

I.5. Stareț al Mănăstirii Secu

28
 În anul 1949 părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu se retrage la vatra sa
monahicească a Mănăstirii Secu din cauza stări de sănătate. Mănăstirea Secu la întoarcerea sa
o găsește într-o stare deplorabilă la care nu se aștepta vreodată ca va ajunge acest așezământ.
Însă prin puterile sale și vasta sa cultură va reînoi viața monahală cât și frumusețea mănăstirii,
astfel prin iscusința sa pedagogică și administrativă va da monahilor preocupările de
odinioară.
În primul rând orientează scriptic personalul din cancelaria mănăstirii cu privire la
contabilitatea banilor și înteținerea mănăstiri. Acești monahi până la venirea părintelui
mergeau la contabilul Mănăstirii Neamț, un laic care îi ajuta la neștiința contabilă contra
renumărării banilor. Prin dispoziția Patriarhală din anul 1952 cu privire la redeschiderea în
mănăstiri a școlilor monahale și elementare pentru monahi viețuitori.
Părintele Dionisie organizează în Mănăstirea Secu aceste școli, predând materii laice
și religioase absolut gratuit. Trebuie să menționăm că la venirea părintelui în mănăstire el
dispunea de o pensie din învățământ, care s-a anulat în umra modificărilor legii pensiei, pe
motivul că nu avea vârsta de bătrânețe a celor 60 de ani împliniți.
În timpul a celor 10 ani de ședere în Mănăstirea Secu, părintele Dionisie a muncit la
cancelaria mănăstiri, la școala monahală, cât și la slujirea bisericească, în tot acest timp
scriind cărți istorice, bibliografi ai marilor părinții care au fost în Mănăstirea Secu, cercetări
istorice, cât și cercetări geografice, o lucrare importantă scrisă în acest timp a fost Popas la
300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam Moțoc.
În timpul liber pe care îl avea părintele iși făcea pravila de monah copia însemnările
sale din cercetările pe care le făcea pe la bisericiile din țară și mănăstiri, acestea fiind micile
sale bucurii duhovnicești scrierea operelor și istorie religioasă pentru Biserică.
În anul 1956 este numit Stareț al Mănăstirii Secu, fiindcă se găsea cel mai capabil și
ma vrednic de această slujire. Numit în scaunul stăreției de către Mitropolitul Sebastian Rusan
și a activat ca stareț până în anul 1959 în timpul Mitropolitului Iustin Moisescu, încercând pe
cât i-a fost cu putință să ridice din nou Mănăstirea Secu la adevărata ei valoare, atât istorică
cât și duhovnicească.
În timpul stăreției sale 1957, se îmbolnăvește de inima din cauza nedreptăților ce
veneau asupra mănăstirii și ale monahilor, din partea conducerii ateiste care se aflau la
conducerea țări. Aceste amărăciuni și necazuri ca un adevărat monah le închide în sufletul și
inima lui și în ființa lui fără a plange aceste nedreptăți, ci plângerea cu cele ce au să vină peste
Biserica Ortodoxă Română.

29
 În anul 1959 este scos din Mănăstirea Secu, cât și a conducerii ei, deoarece edictul 410
din acest an prevedea scoaterea monahilor cu vârsta cuprinsă până în 55 de ani, părintele
Dionisie având 59 de ani și nu îndeplinea criterile noi legi. Este scos de către regimul
comunist datorită faptului că era un element foarte periculos, fiind un om foarte cult, iar acest
fapt era împotriva Partidului Comunist Român.

30
I.6. Decretul 410 din 1959, Pribegia
În data de 28 octombrie 1959 conducerea Marii Adunări Naționale a adoptat decretul
410, acest decret însemna scoaterea monahilor din mănăstiri până la vârsta de 55 de ani
dându-le domiciliu forțat în satele natale sau pe la rude.
Părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu este scos din Mănăstirea Secu și de sub
conducerea ei prin acest decret, însă a fost nedreptățit deaorece nu se încadra cu vârsta având
59 de ani. Acest lucru s-a datorat faptului că părintele era un învățat teolog și un bun duhovnic
care spunea lucrurilor pe nume și care nu se temea de acești stăpânitori atei, fiind scos în mare
parte pentru că era considerat dușman al partidului comunist, iar prin predicile sale schimba
concepția oamenilor în legătură cu noul regim aflat la putere.
Partidul Comunist Român îl obligă forțat cu domiciliul la rudele sale de la Valea
Oilor, Moinești și Oinești. Părintele Dionisie după această lovitură nu leapădă haina monahală
ci din contra o purta mereu peste tot cu admirație, iar slujirea Liturgică era practicată de el în
parohiile în care avea domiciliul forțat.
Unii oameni care trăiesc și acum în comuna Udești, județul Suceava și-l amintesc pe
părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu cum în fiecare an venea în Duminica Mare și slujea
alături de părintele paroh Iordache Micescu. Venea invitat ca și fiu al satului din care se trage,
era iubit și respectat de către consăteni lui și foarte admirat, deoarece nu pleca de la ei fără să
rostească o predică care îi pătrundea până în suflet.
Venea cu iubire în satul străbunilor săi pentru ai pomeni la mormânt cum se
obișnuiește si astăzi în părțile noastre bucovinene ca pomenirea morților pe cimitir să fie în
Duminica Mare, adică Duminica Pogorâri Duhului Sfânt.
În timpul pribegiei sale activitatea cărturărească a părintelui nu se oprește scrie multe
cercetări și în aceste vremuri de restriște pentru el, unele dintre acestea au fost publicate, iar
altele așteaptă pentru a fi publicate. Pravila de monah era respectată și când era găzduit de
către rude sau prieteni, oriunde era și stătea le vorbea oamenilor, îi învăța și îi ajuta, un om
care nu și-a părăsit niciodată vocația sa de preot și învățător, povățuia lumea cu cuvântul cu
scrisul și cu fapta.
A pribegit timp de 11 ani, având supărări și neliniștiri în privința sorții pe care Biserica
Ortodoxă Română o are și pentru cât timp, cunoscând strădania înaintașilor noștri ca noi
poprul român să ne prezentăm în fața scaunului Dumnezeiesc așa cum ne-am format încă de
la începutul creștinismului ca popor ortodox.

31
 Părintele Dionisie îi scrie o scrisoare Preafericitului Patriarh Iustinian Marina, în care
îi prezintă nedreptatea la care a fost supus și că vrea să treacă la Domnul înpăcat că pleacă din
lumea aceasta ca monah înmormântat în cimitirul unei mănăstiri.
Astfel Patriarhul Iustinian Marina întervine în ajutorul părintelui Dionisie, vorbind cu
secretarul Marii Adunări Naționale ca Părintele Arhimandrit Dionisie Udișteanu să fie
reprimit în viața monahală, deoarece decretul 410 din 1959 la scos pe nedrept, el având vârsta
la care putea să rămână în mănăstire.
În anul 1970 i se permite întoarcerea în viața monahală, dar în Mănăstirea Slatina din
Județul Suceava această permisiune este dată de către Parchetul General Comunist și este
închinoviat la această mănăstire din partea Mitropoliei Moldovei și Sucevei.
Astfel părintele Dionisie într-un final după 11 ani se întoarce în mănăstire unde îi este
locul, după lungi suferințe pe care le-a suportat cu răbdare creștină și înțelepciune pentru a
păstra neștirbită ființa călugărului din el.

32
I.7. Ultimii ani din viață în Mănăstirea Slatina
În anul 1970 i se aprobă de către Statul Român și Mitropolie întoarcerea sa în cinul
monahal. Acest fapt mult așteptat de către Părintele Dionisie îi oferă o linște sufletească și o
împăcare cu sine că nu va pleca la Dumnezeu ca monah așa cum a trait și a fost toată viața.
În Mănăstirea Slatina își găsește liniștea cea mult dorită încă din timpul întoarceri sale
în Mănăstirea Secu, trebuie să menționăm că și în Mănăstirea Slatina se dedică studiului și
activități pastorale. A fost slujitor și duhovnic al Mănăstiri Slatina pentru câteva călugărițe din
obște în număr de 50 de viețuitori, era ferificat de către autoritățile comuniste și atunci, însă
nu mai aveau nici o putere asupra lui.
În timpul în care era la Mănăstirea Slatina nu trecea săptămâna ca să nu îi calce pragul
chiliei sale o personalitate a statului român pentru ai cere sfaturi sau o față bisericească pentru
a se spovedi la el și îndrumare duhovnicească, sau profesori renumiți din multe domenii
pentru ajutorarea cercetări lor. Aceste mărturii le-am adunat de la maica Iuliana când am stat
de vorba cu ea. Maica Iuliana la cunoscut pe părintele Arhimandrit în anul 1977 când a venit
în această mănăstire, și acum duce dorul predici frumoase a părintelui Dionisie și a cântărilor
bisericești cum ar fi Iubite-voi Doamne cântat cu toată dragoste așa cum o făcea părintele. Era
un preot smerit, avea ceva unic, un monah înalt și voinic un adevărat slujitor al lui Hristos,
care în zilele noastre cu greu mai găsești, seamăn izbitor cu Mitropolitul Bartolomeu Anania
și la vorbă și la înfățișare.
Am aflat tot de la călugărițele din Mănăstirea Slatina că părintele Dionisie Udișteanu a avut și
rude în această mănăstire pe nepoata sa fica fratelui său Costică monahia Patricia Udișteanu
care la îngrijit pe părintele Dionisie și care a trecut la Domnul în anul 1992. O altă rudă a
părintelui Dionisie Udișteanu iși doarme somnul de veci în cimitirul mănăstiri, sora Maria
Aștefanei tot nepoată a părintelui, însă o regăsim cu numele de Aștefanei, deoarece a fost
căsătorită și mai are un strănepot părintele Meletie care trăiește și azi și este monah al
Mănăstiri Hlincea din județul Iași.
Arhimandritul Dionisie Udișteanu a fost povățuitor a multe suflete, profesor și
îndrumător spiritual pentru înalte fețe bisericești. Prin viața sa s-a dat pildă vie pentru toți
precum spune Mântuitorul „ Așa să lumineze lumnina voastră înaintea oamenilor, așa încât să
vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl Vostru Cel din Ceruri” ( Matei 5:16).

33
 În data de 28 decembrie 1984 trece la Domnul Arhimandritul Dionisie Udișteanu.
Mormântul său se află chiar la intrarea în cimitir, este așezat primul în stânga din rândul trei.
Crucea mormântului său este cumpărată și pregătită de către părintele în anul 1968 pentru
rămășițele sale, având mereu gândul marelui Vasile gândul la moarte pentru a nu cădea de pe
drumul mântuirii.

34
35
.

36