MITROPOLIA BISERICII ORTODOXE

DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

VIAŢA SFÂNTULUI IERARH

GLICHERIE
MĂRTURISITORUL

Pentru strană
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Pe binecuvântatele meleaguri ale Bucovinei, în satul Mihoveni,

aflat în preajma cetăţii voievodale a Sucevei, se năştea, în zorii zilei de
9 februarie a anului 1891, pruncul Gheorghe, primul şi singurul fiu al
soţilor Nicolae şi Rahila Tănasă.
Pe lângă grijile vieţii lor, deloc uşoară, cei doi tineri îşi găseau
răgazul pentru rugăciune, mai ales în ziua Duminicii, când cu multă
evlavie mergeau la biserică, mulţumind lui Dumnezeu pentru marea
Sa milă, vărsată din belşug asupra lor, ca o mângâiere în greutăţile şi
necazurile ce se înmulţeau la acel apus de veac.
Copilul îşi va petrece primii ani de viaţă în satul natal, rămâ-
nând orfan de tată mai înainte de a fi rostit primele cuvinte prunceşti
sau de a putea pricepe că această viaţă pământească este plină de
durere, întristare şi suspin.
Până la vârsta de şapte ani, micuţul Gheorghe va creşte sub
ocrotirea şi dragostea maicii sale, Rahila, care îşi va hrăni odrasla nu
numai cu hrana trupească, ci mai ales cu nemuritoarele cuvinte ale
vieţii celei veşnice. Neţinând seama de vârsta sa fragedă, mama îl
deprindea de pe acum cu postul şi rânduielile ortodoxe, mergând
împreună la slujbele bisericeşti şi rugându-se cu multă evlavie.
Dar nu peste multă vreme, ea însăşi avea să adoarmă somnul
de veci, lăsându-l pe micul Gheorghe cu totul orfan. Copilul îşi alina
durerea prin cuvintele scumpei sale maici, care îi citea deseori din
Psaltire stihuri pe care abia acum începea să le priceapă: „Că tatăl meu
şi maica mea m-au părăsit pe mine, iar Domnul m-a luat″ (Ps. 26, 16).
Nu după multă vreme, Gheorghe lăsă în urmă Mihovenii Sucevei,
însoţindu-l pe unchiul său după tată, Ilarion Tănasă, spre satul
Miroslava, aşezat pe minunatele coline ale Iaşilor.
Zorii anului 1899 îl vor găsi pe copilul Gheorghe în noul său că-
min, cu care se va obişnui destul de repede. Însă dorul de mamă îl înso-
ţea pretutindeni şi nimeni nu îi putea da mângâierea de care avea
nevoie, de vreme ce Ana, mătuşa sa, trecuse şi ea de curând la cele veşnice.
Sufletul său gingaş, de copil, îşi alina durerea în zilele în care
mergea la biserica din sat - singurul său liman şi adăpost, unde Îl
simţea atât de aproape pe Dumnezeu, că parcă Îi auzea chemarea de

-2-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

a-I urma, lepădându-se de lume. Găsea atâta căldură şi mângâiere

între zidurile vechii bisericuţe, încât i se părea că sfinţii de pe pereţi
ştiu totul despre el, primindu-l cu căldură şi dragoste. Doar aici sim-
ţea cum pătrunde mai adânc în tainele înţelepciunii dumnezeieşti, iar
în inima sa se năştea, încetul cu încetul, dorinţa vie de îmbrăca haina
călugărească, urmând vieţii cuvioşilor din vechime.
Fraged cu vârsta, dar plin de nădejde în purtarea de grijă a
Părintelui orfanilor, tânărul Gheorghe alungase din sufletul său curat
precum cristalul jocurile şi veselia copilăriei, păşind acum într-o altă
lume - cea duhovnicească, sensibilă şi lăuntrică, în care durerile
trecute se alinau prin tainice mângâieri sufleteşti, pe care le primea
atunci când se ruga cu multă căldură Maicii Domnului, înaintea
sfintei sale icoane, pe care o adusese cu sine din casa părintească. De
acum înainte, el simţea cum întreaga lui fiinţă era aplecată doar spre
grija mântuirii sufletului, pe deplin încredinţat că, şi de va fi să
rămână singur în această lume a durerilor, Maica lui Dumnezeu şi
Sfinţii din cer nu-l vor părăsi niciodată.
Ajuns de-acum la vârsta de 18 ani şi înţelegând chemarea sa
către Dumnezeu, tânărul Gheorghe se străduia, după puterile sale, să
ducă o viaţă curată, slobodă de poftele trupului şi nepătată de trufiile
vieţii. El ştia că dragostea omului faţă Dumnezeu nu este doar o
simplă vorbă, ci o întreagă filosofie; un adânc mare de judecăţi şi o înţe-
lepciune a înţelepciunilor.
Anul 1907 va aduce cu sine multă tulburare, datorită mişcărilor
sociale începute la finele secolului XX, ce culminaseră la 8/21 fe-
bruarie cu răscoala ţăranilor din Flămânzii Botoşanilor şi care cu-
rând s-a răspândit ca o flacără în întreaga Moldovă, mai multe pro-
prietăţi ale boierilor străini fiind distruse şi numeroşi arendaşi ucişi
sau răniţi. Ca răspuns, armata română a deschis focul asupra ţăra-
nilor; 11 000 dintre aceştia au fost ucişi şi mai mult de 10 000 arestaţi.
Fiind martor la toate aceste evenimente tulburătoare, Gheorghe
se întrista pentru mizeria şi nedreptăţile în care se zbăteau ţăranii,
înţelegând cuvântul înţeleptului Solomon: „Totul este deşertăciune şi
vânare de vânt”. În jurul său, sătenii înspăimântaţi de frica sărăciei şi
a foametei de care erau ameninţaţi, distrugeau tot ceea ce prindeau

-3-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

în cale. Unchiul Ilarion, de-acum bătrân şi foarte bolnav, îşi aştepta

liniştit clipa mutării la cele veşnice, folosindu-şi ultimele puteri spre
a dărui alte şi alte poveţe duhovniceşti şi morale nepotului său.
După înmormântarea ultimei sale rudenii, tânărul Gheorghe
va pleca din Miroslava cu o mică desagă, în care pusese, cu multă
evlavie, vechea icoană a Maicii Domnului, darul de nuntă al părin-
ţilor săi, învelită într-un ştergar alb ca neaua.
Aveau să mai treacă încă şapte ani. În tot acest răstimp,
Gheorghe a primit a se angaja ca muncitor la pepiniera feroviară din
gara Ciurea, judeţul Iaşi, unde se ocupa cu îngrijirea florilor şi a po-
milor fructiferi. Mai târziu, a lucrat la fabrica de mezeluri din car-
tierul ieşean Nicolina.
În acest răstimp, el a privit încă o dată la deşertăciunea acestei
vieţi, a trăit printre oameni lumeşti şi plini de patimi, dar nimic nu a
putut să-i zdruncine sufletul tare ca diamantul, ci toate acestea l-au
întărit duhovniceşte şi l-au încredinţat că locul lui nu este aici, în
această lume, ci acolo sus, unde se înălţase deseori cu mintea, în
răgazurile liniştite ale rugăciunii din bisericuţa veche a Mihovenilor.
Într-acolo îl îndemnau prietenii săi cei mai dragi - sfinţii -, la al căror
chip nu se mai sătura privind.
Şi iată că lor avea să le urmeze acum, la vârsta de 25 de ani,
când va bate la poarta mănăstirii Cetăţuia, având hotărârea nestră-
mutată de a lua jugul cel bun a lui Hristos, intrând în slujba Lui. În
mănăstire vieţuiau aproximativ 30 de călugări, iar stareţul lor era
ieromonahul Teofil, om duhovnicesc şi primitor de străini şi foarte
milostiv. În primăvara anului 1916, tânărul Gheorghe Tănasă era
primit ca vieţuitor în obştea mănăstirii.
Încă din primele zile ca frate începător, înlăuntrul său se punea
temelia călugărului iscusit de mai târziu. Sufletul său, încercat din
greu de suferinţa copilăriei, era acum plin de dragoste şi milă faţă de
aproapele său. Nimeni nu îşi amintea să îl fi văzut mâniindu-se
vreodată sau stând cuiva împotrivă, fie chiar şi cu un cuvânt cât de
mic. Întotdeauna, era primul care îşi cerea iertare în orice împre-
jurare, fără a ţine în minte răul. Orice mică sămânţă de neînţelegere,
firească într-o obşte, era stinsă pe loc prin cuvintele „Blagosloviţi şi mă

-4-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

iertaţi!”, spuse fără prefăcătorie, din inimă şi cu adevărată smerenie.

La ascultările mănăstireşti, era întotdeauna primul, îndeplinea
cele mai grele porunci fără a cârti, ajutându-i totodată şi pe cei mai
slabi trupeşte. În timpul verii, părinţii erau trimişi, după porunca
egumenului, să lucreze la moşiile, livezile şi stupinele mănăstirii.
Chiar şi aşa, fratele Gheorghe păstra cu cea mai mare sfinţenie rân-
duiala şi pravila călugărească, întocmai ca la mănăstire, negustând
nimic până la vremea cuvenită şi îndeplinind fără abatere canonul de
închinăciuni şi metanii. Ştia că tinereţea este un dar de sus, iar pu-
terile şi sănătatea trupească trebuie folosite, cu înţelepciune, în slujba
lui Dumnezeu.
La Cetăţuia se păstra încă rânduiala Sfântului Paisie
Velicikovski, stareţul lavrei Neamţ, ca în vremea iernii, când ascultă-
rile din afara mănăstirii de încheiau, părinţii să se adune în trapeză şi
să asculte cuvânt duhovnicesc, pe care îl citea de cele mai multe ori
chiar stareţul. Sufletul viitorului monah se umplea de dulceaţă, iar
simţurile sale duhovniceşti se desfătau de mireasma pustiei, auzind
cuvintele dumnezeieşti ale Sfântului Ioan Scărarul, Teodor Studitul
sau Nicodim Aghioritul.
Niciodată nu a fost auzit să fi grăit cuvânt deşert, ci păstra dese-
ori tăcerea, având încă de pe acum darul rugăciunii tainice a inimii,
pe care îl dobândise prin rugăciuni stăruitoare către Maica Domnului,
ocrotitoarea sa cerească. Din această pricină, chipul său era tot timpul
luminos şi vesel, deşi se mulţumea cu hrană puţină şi sărăcăcioasă,
iar somnul îi era puţin.
Dovedind - după cele înscrise în registrul stăreţiei - că fratele
Gheorghe „s-a vădit a fi întrutotul ascultător, râvnitor spre sfintele slujbe;
plin de toată cucernicia; cunoscând bine dogmele dreptei credinţe ortodoxe -
pe care o şi mărturiseşte - şi deprinzându-se cu tipicul slujbelor mănăstireşti”,
părintele Teofil hotărăşte să îl călugărească, la doar opt luni de la
intrarea în mănăstire ca frate.
Şi astfel, în ziua de 24 decembrie 1916, în ajunul Naşterii
Domnului, fratele Gheorghe a fost tuns în monahism, primind un
nou nume, Glicherie, pe care îl va purta în tot restul vieţii sale şi care
se tălmăceşte din greceşte ca „om dulce, om cu dulceaţă”. De acum

-5-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

înainte, el îşi va spori nevoinţele şi luptele duhovniceşti, mergând

plin de bărbăţie pe calea cea strâmtă şi necăjită, nădăjduind spre viaţa
veşnică întru Împărăţia cea cerească, ce se dobândeşte cu multă
osteneală şi răbdare.
În preajma anului 1916, condiţiile sociale şi bisericeşti erau
destul de neprielnice. În sânul Bisericii Ortodoxe Române se produ-
ceau mari frământări; sosise, iată, vremea cernerii şi a durerilor.
Trebuiau luate decizii grabnice în unele conflicte de interese de pro-
venienţă catolică şi puse în discuţie încă din vremea lui Cuza.
Scăderea duhovnicească a poporului era o realitate dureroasă,
încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire
pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul
unde îşi găsiseră adăpost toate drojdiile societăţilor fanariote şi
apusene, care ajunseseră, prin puterea banului, să pună stăpânire pe
o mare parte din industria şi administraţiile locale, dar mai ales pe
moravurile românilor.
La doi ani după tunderea în monahism, în data de 11 ianuarie
1918, părintele Glicherie a fost hirotonit ierodiacon, în catedrala
mitropolitană din Iaşi, pe seama mănăstirii Cetăţuia cu hramul Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, de către episcopul vicar Antim Petrescu, la
propunerea noului stareţ al mănăstirii Cetăţuia din acea vreme,
protosinghelul Daniil Ciubotaru.
Dragostea şi mila faţă de orice suflet sau făptură aflată în necaz
sau neputinţă aveau să fie dovedite pe deplin, în vremea primului
război mondial, când în incinta mănăstirii Cetăţuia a fost înfiinţat un
spital pentru bolnavii şi soldaţii răniţi, aduşi de pe front. Aici,
părintele Glicherie slujea cu multă jertfă de sine celor mutilaţi de fiara
războiului, curăţându-le rănile, alinându-le durerile, îmbărbătându-i, dar
mai ales aducându-i la cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe cei grav răniţi,
pentru care nu mai era putinţă de scăpare, îi pregătea pentru a
întâmpina moartea în chip creştinesc, îndemnându-i să-şi mărtu-
risească păcatele la preoţii din mănăstire, primind apoi Sfintele Taine.
După ce parcurge toate treptele vieţuirii monahale, trecând şi
prin ascultarea de eclesiarh al Bisericii, la propunerea noului stareţ al
mănăstirii Cetăţuia, părintele Trifon Sturza, părintele Glicherie este

-6-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

hirotonit preot în ziua de 29 iunie 1920, la praznicul Sfinţilor Apos-

toli, în ziua hramului, de către mitropolitul Pimen Georgescu al
Moldovei. Această nouă slujire avea să răpească din sufletul său o
mare parte a liniştii călugăreşti cu care se deprinsese până atunci.
Dorul de înstrăinare şi de rugăciune va fi însă răsplătit de mari
mângâieri duhovniceşti şi dese cercetări ale Harului lui Dumnezeu,
ce sălăşluia în inima sa.
În preajma anului 1920, Miron Cristea avea să devină mitropolit
primat, iar Biserica Ortodoxă Română se afla într-un moment de grea
cumpănă, fiind nevoită să aleagă între moştenirea şi tradiţia Sfinţilor
Părinţi şi ideologia ecumenistă, care intrase în Biserică prin calul
troian al reformei calendariste.
Noua enciclică sinodală din anul 1920 atrăgea asupra ei ana-
tema celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care afirma: „Dacă cineva
va înlătura vreo tradiţie a Bisericii - scrisă sau nescrisă, să fie ana-
tema!” Temerea generală a monahilor din Cetăţuia şi de pretutin-
deni era legată de faptul că ierarhii sinodali ai Bisericii Ortodoxe
Române vor accepta, în mod conştient şi fără vreo mustrare de cuget,
inovaţiile anticanonice ale Patriarhiei de Constantinopol.
În invitaţia de participare trimisă Bisericilor Ortodoxe (pe 3 fe-
bruarie 1923) de către patriarhul mason Meletie Metaxakis, se menţiona
faptul că „e de dorit şi se speră ca întreaga lume creştină să prăznuiască în
aceeaşi zi Naşterea sau Învierea Domnului, precum şi celelalte sărbători care
depind de acestea”.
Spre toamna anului 1920, împins de un dor lăuntric de a-l
vedea pe fostul său duhovnic, protosinghelul Daniil Ciubotaru, dar
şi de setea de a-şi mărturisi către acesta tulburările ce le purta în
suflet, ieromonahul Glicherie a mers spre închinare în marea lavră a
Neamţului. Părintele său era acum stareţ aici. Atât a fost de pătrun-
zătoarea întâlnirea lor, încât părintele Glicherie a cerut binecuvântare
a de a rămâne definitiv în această cetate a monahismului.
Spre sfârşitul anului 1921, la iniţiativa Sfântului Sinod al Bi-
sericii, ieromonahul Glicherie se întoarcea la mănăstirea de metanie,
Cetăţuia, de unde a primit poruncă să coboare la mitropolia din Iaşi,
cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, pentru a săvârşi slujbe în ca-

-7-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

tedrala mitropolitană, spre folosul şi mântuirea credincioşilor. Aici, el

va sluji vreme de un an, cu evlavie şi râvnă spre cele dumnezeieşti
până spre toamna anului 1922 când va fi trimis iar la mănăstirea
Neamţ, unde se va stabili ca vieţuitor.
Pe la începutul anului 1923, s-a iscat un vifor năpraznic, ce
venea să alunge pacea sfântă care domnea pe aici. Obştea era
tulburată din pricina anumitor zvonuri neliniştitoare, mai ales pentru
cei tineri, abia deprinşi cu osteneala călugăriei. Bătrânii mănăstirii
erau îngrijoraţi şi chiar prooroceau că se va întâmpla o ispită precum
niciodată nu a mai fost. Iar încercarea nu va întârzia să vină. În toamnă,
tulburările din mănăstirea Neamţ s-au înteţit. Se răspândise printre
călugări vestea că stareţul, protosinghelul Daniil, va fi schimbat în cel
mai scurt timp, ori va fi trimis într-o mănăstire din altă parte. Călu-
gării, care îl preţuiau ca pe un adevărat părinte şi păstor sufletesc, au
făcut zid în jurul său, hotărând să nu lase să se întâmple acest lucru.
Viitorul stareţ al mănăstirii urma să fie episcopul vicar Nicodim
Munteanu, care urma să fie înscăunat la începutul anului 1924.
Călugării din obşte erau neliniştiţi, bănuind că schimbarea stareţului
are legătură cu evenimentele de amploare ce aveau loc la nivelul
ierarhiei Bisericii.
Abia retras din scaunul episcopal de la Huşi în luna decembrie
1923, episcopul Nicodim Munteanu avea să vină peste câteva luni ca
un străin printre vieţuitorii din mănăstirea Neamţ. E adevărat că era
un om cu multă pregătire teologică, literat şi foarte diplomat, însă el
aparţinea deja noii generaţii de oameni ai Bisericii, deschişi către ecu-
menism şi înnoiri.
În aşteptarea noului stareţ, călugării îşi făceau planuri de
refugiu prin pustietăţile munţilor, în cazul în care viitoarele condiţii
din obşte nu le-ar mai fi permis să vieţuiască după rânduiala biseri-
cească de până atunci. Bănuielile lor se întăreau de la o zi la alta.
Simţeau ce li se va întâmpla. Va veni un alt stareţ, care va introduce
slujbele ţinute după noul calendar, îi va obliga să mănânce carne, să-şi
tundă bărbile, iar pe cei mai râvnitori, care i se vor împotrivi, să îi
alunge din mănăstire.
Simţindu-se ameninţată de poziţia monahilor, conducerea

-8-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

episcopiei, în persoana arhiereului Nicodim, l-a obligat pe stareţul

Daniil să se descotorosească de ieromonahul Glicherie, trimiţându-l
ca stareţ la schitul Pocrov, aflat pe atunci în paragină. Aici va fi insta-
lat ca egumen, în toamna anului 1923, la praznicul Acoperământului
Maicii Domnului, care era şi hramul lăcaşului. Drept ajutor, alături
de părintele Glicherie a fost trimis părintele ierodiacon David
Bidaşcu, şi el vieţuitor în mănăstirea Neamţ - un suflet ales, râvnitor,
sincer şi devotat în slujba lui Dumnezeu.
La schitul Pocrov, părinţii Glicherie şi David s-au legat sufle-
teşte foarte mult. Se rugau, munceau, se bucurau şi sufereau îm-
preună, încât toată trăirea lor pe acest pământ din acea clipă le-a fost
unul în apropierea celuilalt. Sfinţită a fost această dragoste de suflet
ce s-a legat între ei, căci împreună au trecut prin ispite şi grele
încercări, s-au ostenit în neîncetate rugăciuni, au purtat războaie
lungi şi grele, dar şi unul şi celălalt s-au încredinţat cu aceeaşi tărie în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Aici la Pocrov, în 1923, părintele Glicherie şi părintele David au
găsit doar trei călugări în vârstă şi un frate începător. Peste tot bân-
tuiau ruina şi lipsurile, iar flacăra monahismului se stingea încet-
încet. Au reparat chiliile, au întărit gardurile gospodăriei, dar mai
ales au reînviat viaţa bisericească a schitului cu sfintele şi cuvenitele
rugăciuni. Clopotele au început să răsune din nou pe văile din jur,
vestind că peste tot ţinutul acela stăpânea iarăşi un duh de viaţă
monahală.
Un an mai târziu, obştea schitului Pocrov număra 12 vieţuitori.
Ca nicăieri altundeva, părintele Glicherie s-a dedat pe sine mult mai
mult nevoinţelor duhovniceşti, privegherilor îndelungate şi osteni-
toare, în singurătatea acestui locaş ferit de lume, unde cu greu se
putea ajunge. Ajuns povăţuitor de suflete şi duhovnic al fraţilor, el
avea o atitudine simplă şi sinceră faţă de părinţii din obşte, fiind iubit
şi ascultat de toţi.
Pentru credincioşii care ajungeau la schit, părintele Glicherie
ieşea întru întâmpinare, le ura bun venit şi îi binecuvânta cu semnul
Sfintei Cruci, zicând: „Domnul-Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă
miluiască după mare mila Sa!” şi alte cuvinte mângâietoare de suflet.

-9-
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Cu statura lui mică, cu vorbirea lui blândă dar înflăcărată, părintele

Glicherie lăsa asupra celor care-l întâlneau o impresie nemai-
întâlnită.
În jurul lui se năştea o atmosferă duhovnicească de dragoste şi
evlavie, care îi înconjoară pe adevăraţii stareţi şi întru care nu găseşti
făţărnicie, semeţie sau alte patimi. Prin înfăţişarea lui cea din afară,
totdeauna îmbrăcat într-o dulamă simplă, prin graiul blând şi smerit,
el amintea de marii pustnici care vieţuiseră până atunci în acel schit,
precum cuviosul Pahomie cărturarul, cuviosul Chiriac sihastrul, fă-
cător de minuni şi văzător cu duhul, schimonahul Zosima pustnicul
şi alţii.
Dar nu după multă vreme, liniştea părinţilor de la schitul
Pocrov aveau să fie tulburate de hotărârile necanonice luate în cadrul
conferinţei de la Constantinopol din anul 1923, care deschideau cale
pentru distrugerea adevăratei credinţe ortodoxe.
Hotarul dintre anii 1923 şi 1924 aveau să fie marcate de grele
încercări pentru monahii şi creştinii Bisericii Ortodoxe din România.
În pustietatea schitului Pocrov, părintele Glicherie rânduia lungi
posturi negre şi privegheri de noapte, pentru bunul mers al Bisericii.
Se simţea de mai multă vreme că nenorocirile nu îi vor ocoli.
Sărbătoarea Naşterii Domnului din acel an a fost umbrită de
suferinţa multor credincioşi, dar mai ales de aceea a monahilor nem-
ţeni mai râvnitori. Noul stareţ instalat oficial, episcopul Nicodim
Munteanu, a arătat dintru început o atitudine dură faţă de părinţii de
aici. Dorea să-i înveţe pe călugări ce este ascultarea fără cârtire, ca
atunci când va da porunci anticanonice, nimeni să nu i se
împotrivească.
Conform hotărârilor conferinţei ţinute din anul 1923, Paştele
urma să se prăznuiască tot după vechiul calendar iulian: în prima
Duminică de după luna plină, după echinocţiul de primăvară, aşa
cum au zis hotărârile Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Au fost
însă încălcate celelalte condiţii ale Soborului niceean: niciodată în
aceeaşi zi cu paştele iudaic (pesah) şi niciodată mai înainte de
echinocţiul de primăvară. Lunile anului rămâneau cu acelaşi număr
de zile; sărbătorile cu dată fixă de peste an rămâneau aceleaşi ca

- 10 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

denumire şi ordine, însă se mutau mai înainte cu 13 zile, după noul

calendar gregorian, la fel ca şi sărbătorile cu dată schimbătoare.
Celelalte reforme propuse de această conferinţă au fost mic-
şorarea numărului sărbătorilor, cea de-a doua căsătorie a preoţilor de
mir văduvi, scurtarea şi dezlegarea posturilor, reducerea gradelor de
rudenie în privinţa căsătoriei, reducerea vârstei minime de intrare a
tinerilor în rândul clericilor, activitatea ecumenică a Bisericii
Ortodoxe Române etc.
De la o zi la alta, lucrurile mergeau spre tot mai rău. Ziua
hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Române pentru a începe folo-
sirea noului calendar a fost fixată la 1 octombrie, zi care a devenit 14
octombrie, ziua de pomenire a Cuvioasei Parascheva.
Circulara cu privire la introducerea noului calendar în tipicul
bisericesc a ajuns mai întâi la mănăstirea Neamţ, unde stareţ era
acum arhiereul Nicodim Munteanu. El fusese, aşa după cum am mai
spus, numit în mod special în această funcţie în acest an, tocmai
pentru a uşura introducerea noului calendar.
Monahii nemţeni nu erau chiar atât uşor de înşelat în această
privinţă. Duhul cărturăresc paisian, care venea de peste veacuri, nu
se stinsese încă. Studiul patristic era şi acum la mare preţ printre
dânşii, unit cu rugăciunea. Nu le-a fost greu să înţeleagă ce însemna
această schimbare şi cât de necanonică era. Erau atât de iscusiţi în
cunoaşterea dumnezeieştilor dogme, a sfintelor canoane şi a rându-
ielilor bisericeşti, încât rezistenţa lor era un lucru de temut pentru
inovatori.
Când arhiereul Nicodim Munteanu a comunicat slujitorilor
ordinul mitropolitului primat al Bisericii Ortodoxe Române, Miron
Cristea, de a înlocui în mod obligatoriu vechiul calendar iulian cu cel
greogorian, toţi clericii au protestat, spunând că mitropolitul este
„fur de cele sfinte″.
După un sfat de obşte, un număr de 32 de clerici, printre care şi
părintele Glicherie, au mers în biserica mănăstirii, în faţa icoanei
făcătoare de minuni a Maicii Domnului, unde de bunăvoie au făcut
jurământ de credinţă, prin care făgăduiau că nu vor primi noul
calendar gregorian şi vor lupta, chiar şi cu preţul vieţii lor, pentru

- 11 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

propovăduirea şi păstrarea rânduielilor neschimbate.

După anul 1924, părintele Glicherie va rămâne stareţ al schi-
tului Pocrov până în anul 1926, fără a mai pomeni la rugăciune pe
patriarhul Miron Cristea. Activitatea duhovnicească a părintelui
Glicherie era independentă faţă de episcopia Neamţului unde, încă
din 1924, se slujea după noul calendar. Pentru nesupunerea sa ca-
nonică faţă de arhiereul Nicodim Munteanu, a fost chemat la mănăs-
tirea Neamţ şi supus canonului de a liturghisi vreme de o săptămână
în biserica de aici, fiind observat îndeaproape în ce fel slujeşte. Dar
chiar şi aşa, părintele Glicherie poruncea părinţilor de la strană să
întoarcă semnul de carte al mineiului cu 13 zile înapoi, ţinând slujbele
tot după vechiul calendar, ceea ce a stârnit din nou nemulţumirea
stareţului-arhiereu.
Pentru a-l convinge pe părintele Glicherie să accepte noul
calendar, arhiereul Nicodim Munteanu i-a făgăduit stăreţia schitului
Vovidenia, pe lângă cea de la schitul Pocrov, dar a fost refuzat
categoric. Drept urmare, părintele Glicherie s-a dezis de ierarhia
Bisericii Ortodoxe Române devenită de acum schismatică. Şi-a strâns
în jurul său ucenicii de la schitul Pocrov şi le-a adus la cunoştinţă
hotărârea de a lăsa conducerea schitului, pentru a se retrage în pustie,
rupând orice legătură cu Sinodul căzut sub condamnarea canonică a
Sfinţilor Părinţi.
Împreună cu el, a luat calea pribegiei şi părintele David, iero-
diaconul din mănăstirea Neamţului, care venise cu el la Pocrov în
1923. Amândoi au părăsit schitul, despărţindu-se de ceilalţi părinţi
împreună-nevoitori în cele dumnezeieşti, care făgăduiau că peste
puţină vreme vor lua hotărî şi ei asupra celor ce urmau să se facă.
Mulţi călugări din mănăstirea Neamţului au ales şi ei calea pus-
tiei. Marile mănăstiri, altădată neîncăpătoare, deveneau peste noapte
aproape nelocuite. La apelul ierarhilor sinodali, jandarmeria şi-a în-
cins forţele şi a demarat acţiunea de arestare a călugărilor fugari. Unii
au fost prinşi şi readuşi în mănăstirile de unde au fugit, alţii au fost
ucişi şi abandonaţi în pădure. Curajul acestor noi mucenici ai cre-
dinţei a întărit viaţa monahală şi nu a lăsat ca adevărul ortodoxiei să
fie uitat în negura vremurilor apostate.

- 12 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În vara anului 1926, mai mulţi părinţi, printre care se număra şi

părintele ieromonah Pamvu împreună cu fraţii lui după trup, mo-
nahii Galaction şi Veniamin, părăseau mănăstirea Neamţului, tot din
pricina schimbării calendarului. Aceştia, pentru a nu fi depistaţi de
jandarmerie, au rătăcit multă vreme ascunşi prin gospodăriile creş-
tinilor ce ţineau vechiul calendar.
În această vreme, părintele Glicherie şi părintele David s-au sta-
bilit într-o pustie denumită Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla,
unde au săpat un bordei în pământ, întocmind un paraclis pentru
rugăciune şi o altă încăpere pentru locuit.
În pustia de la Râpa lui Coroi, cei doi părinţi Glicherie şi David
duceau o viaţă foarte grea, îndurând frigul şi foamea. Dormeau pe
frunze şi iarbă uscată în acel mic bordei şi doar rareori gustau puţină
hrană pentru a-şi întări trupul. Câteodată, mai treceau pe la ei nişte
creştini, care ştiau unde erau ei adăpostiţi. Doar aceştia le mai adu-
ceau puţină hrană, temându-se ca nu cumva să fie văzuţi de cineva,
care ar fi putut anunţa autorităţile, care îi urmăreau, la porunca
episcopului Nicodim Munteanu.
În această singurătate, ei obişnuiau să-şi găsească de lucru.
După ce şi-au săpat paraclisul de rugăciune şi cămara de locuit, cutre-
ierau pădurile ca să culeagă bureţi, singura lor sursă de supra-
vieţuire. Fierbeau bureţii sau îi uscau la soare şi aşa îşi pregăteau hra-
na pentru iarnă, nădăjduind să le ajungă până ce vor încolţi urzicile.
În mijlocul fiarelor pădurii, părinţii pustnici erau prieteni cu toate
vietăţile sălbatice.
Iarna anului 1927 a fost foarte grea, iar lupii şi urşii din pădure
coborau prin sate şi sfâşiau oameni şi animale. La bordeiul părinţilor
pustnici, lupii şi urşii se apropiau cu blândeţe, lepădând năravul de
fiară.
După evenimentele tulburătoare din Biserica Ortodoxă Ro-
mână, părinţii Glicherie şi David au hotărât să cerceteze mai amă-
nunţit chestiunile de credinţă cu care se confruntau. Astfel, cei doi au
hotărât să părăsească pustia şi să mergă pentru o perioadă de timp în
Sfântul Munte, alături de ieroschimonahii Varuh şi Zosima, cu care
legaseră o sfântă prietenie întru Hristos de mai multă vreme. Cei din

- 13 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

urmă se aflau în Sfântul Munte încă din 1924, plecând din mănăstirea
Sihăstria din pricina schimbării calendarului.
În primăvara anului 1927, prin intermediul unor creştini, părin-
tele Glicherie a primit o scrisoare de la ieroschimonahii Varuh şi
Zosima, plecaţi în Sfântul Munte Athos de la Neamţu tot din pricina
schimbării calendarului, în care scria că bisericile din Grădina Maicii
Domnului au respins cu desăvârşire calendarul nou, nepomenindu-l
la rugăciune pe patriarhul schismatic al Constantinopolului, ce mijlo-
cise introducerea noului calendar. La scurtă vreme, părinţii Glicherie
şi David au decis să meargă în Sfântul Munte, unde să petreacă o vre-
me sau poate pentru totdeauna, după cum va binevoi Maica Domnului.
Aici vor petrece un an de zile, închinându-se la icoanele făcă-
toare de minuni şi vorbind cu mulţi călugări, fraţi întru Hristos,
plecaţi după 1924 din mănăstirile din România, precum Neamţ,
Sihăstria, Sihla şi adăpostiţi aici, prin lăcaşurile Maicii Domnului,
unde puteau să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, în adevărata
credinţă. La schitul românesc Prodromu, cei doi părinţi au liturghisit
în nenumărate rânduri, împreună cu stareţul mănăstirii, arhiman-
dritul Ioasaf, şi ceilalţi slujitori de acolo.
Spre sfârşitul anului 1928, întorcându-se din Sfântul Munte,
cuvioşii Glicherie şi David s-au întors în România, retrăgându-se din
nou la bordeiul de la Râpa lui Coroi, rugându-se către Dumnezeu să
le trimită puţină hrană, de care erau întrutotul lipsiţi. În acea vreme,
nu mai găseau prin pădure decât ghinde cu care se hrăneau mistreţii.
Creştinii care altădată purtau de grijă să le mai aducă puţină hrană,
acum nu ştiau că cei doi părinţi s-au întors la bordeiul din pustie. Un
pumn de ghindă fiert într-o căniţă mică de tablă, era pentru ei hrana
unei zile. Aşa au dus-o mai multă vreme, până când Dumnezeu a
rânduit pentru ei o schimbare.
Ei au fost găsiţi de doi credincioşi, Mihai şi Ioan Urzică, ce au
vestit printre creştinii din acele ţinuturi despre întoarcerea păstorului
cel bun. La cererea poporului, cei doi pustnici coborau noaptea în sat,
săvârşeau dumnezeieştile slujbe, iar spre ziuă urcau din nou la
bordeiul din pustie. Această rânduială a ţinut toată vremea postului
Naşterii Domnului a anului 1928.

- 14 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În cea mai mare taină, oamenii erau mărturisiţi, pruncii erau

botezaţi, tinerii cununaţi, fără ca autorităţile şi preotul din sat să
prindă de veste. La praznicul Naşterii Domnului, părintele Glicherie
avea în gând să slujească Sfânta Liturghie, ca să-i poată împărtăşi pe
creştini, însă nu a reuşit. Era nevoie să sfinţească undeva o cămăruţă,
să o amenajeze încât condiţiile să fie prielnice pentru slujire.
Părintele Glicherie a aflat despre locuinţa credinciosului Ion
Urzică, în a cărui curte se afla o casă bătrânească nelocuită de multă vreme.
Ea fusese a părintelui Ghenadie, tatăl credinciosului Ioan Urzică.
Părintele Glicherie a sfinţit o cameră din această casă şi a transformat-
o într-un paraclis, ce a rămas multă vreme singurul loc de rugăciune
şi adăpost al monahilor şi mirenilor păstrători ai vechiului calendar.
Deseori părinţii Glicherie şi David slujeau noaptea aici Sfânta Li-
turghie, în cea mai mare taină, cu geamurile acoperite cu pături groa-
se, pentru a nu se putea zări lumina lumânărilor, împărtăşindu-i pe
credincioşi cu Sfintele Taine şi săvârşind toate slujbele de trebuinţă.
A urmat un şir de arestări, în care erau implicaţi şi creştinii din
sat, care mergeau la slujbele ce se ţineau după vechiul calendar. Din-
tre toţi părinţii care coborau deseori la slujbele din paraclisul de la
Vânători, a fost arestat numai părintele Glicherie. Părintele David a
scăpat ca prin minune, fiind plecat după lemne prin pădure, atunci
când jandarmii au ajuns la bordei. Ceilalţi erau fugiţi prin pădurile
munţilor sau ascunşi prin gospodăriile credincioşilor.
Creştinilor de pe vechi li s-au confiscat lucrurile de prin case,
fiind loviţi cu arma, iar unii chiar omorâţi. Se trăgeau tot mai multe
focuri de avertisment, pentru a-i înfricoşa pe oameni. După ce i-au
coborât la post, mânându-i de la spate cu loviturile patului de armă,
ca pe nişte vite, ei au fost puşi în cătuşe şi duşi la Târgu-Neamţ.
La comandamentul de jandarmi din Târgu-Neamţ, cei arestaţi
în acţiunile de la Vânători au fost triaţi astfel: creştinilor mireni li s-a
aplicat cele mai mari amenzi posibile, după care, vreme de trei zile au
fost supuşi unor bătăi îngrozitoare. După trei zile au fost eliberaţi.
Numai părintele Glicherie, considerat vinovat de acţiuni instigatorii
şi antinaţionale, după trei zile de temniţă şi maltratări în beciurile
jandarmeriei de la Târgu-Neamţ, a fost trimis către parchetul de jude-

- 15 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

cată de la Piatra-Neamţ. Vreme de trei zile, cât a stat la Târgu-Neamţ,

nu i s-a dat nimic de mâncare, neavând voie să primească nici vizite.
El era ţinut în legături de lanţuri. Pe trupul străveziu de oste-
nelile pustniciei purta o cămaşă de cânepă aspră. Noaptea era imo-
bilizat pe un aşternut de beton, cu picioarele sprijinite pe pietrele
unui canal, prin care trecea în mod neîntrerupt un curs de apă rece,
ce se ridica până peste glezne. Era primăvară, dar în întunecimea
acelor ziduri reci, gerul iernii încă nu-şi ştirbise nimic din asprimea
sa. După o noapte întreagă petrecută într-un asemenea regim, spre
dimineaţă era scos şi pregătit pentru a-şi presta ziua de muncă.
Trupul îi era înnegrit de loviturile bastoanelor şi gârbovit de
înfometare şi nesomn. Spre el se îndrepta deseori mânia jandarmilor,
adeseori beţi, mânaţi de îndemnurile preoţilor de pe nou, care-şi
găseau acum ocazie de răzbunare. Ei coborau noaptea în beci, deşi
erau în afara programului de servicu şi îl băteau până oboseau sau
chiar adormeau lângă el. Ziua era obligat să spele sângele vărsat pe
pardoseala din încăperi, în timp ce jandarmii se urcau pe spatele lui
sau îl băteau cu cruzime. Era ceva înfiorător să vezi pereţi întregi
stropiţi de sângele „călugărului stilist”.
După trei luni de grele încercări, a fost scos la lumină. Din firea
trupului său de altădată, oricum slăbit de ostenelile călugăreşti, acum
mai rămăsese doar o umbră mişcătoare. Cu greu mai puteai crede că
ai înaintea ochilor un om.
În faţa mai multor juraţi ai parchetului din Piatra-Neamţ,
preotul Bârliba venise ca singur acuzator împotriva părintelui
Glicherie. Desfăcut din legăturile cătuşelor de fier, abia mişcându-şi
trupul zdrobit de bătăi, cu graiul stins, părintele Glicherie a răspuns
la apelul instanţei judecătoreşti, spunând că nu are cunoştinţă pentru
care motiv fusese arestat: „Din mănăstirea Neamţ, eu am plecat în
pustie, din pricina schimbării calendarului. Şi de acolo am coborât în
sat ca să fac slujbe creştinilor în numele lui Dumnezeu…”.
Cazul era declarat încheiat. A doua zi, parchetul Judecătoriei
Neamţ a rostit sentinţa de punere în libertate a numitului Tănasă
Gheorghe, cunoscut sub numele de Glicherie şi supranumit „Faima
Moldovei”.

- 16 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În anul 1930, părintele Glicherie va face o călătorie la Sfintele

Locuri de la Ierusalim, unde a avut o întrevedere importantă cu
Patriarhul Damian, care i-a dat binecuvântare pentru continuarea
luptei de păstrare a credinţei străbune şi pentru construcţia de bi-
serici, dăruindu-i în acest scop mai multe antimise şi o sticluţă cu
Sfântul şi Marele Mir.
Întors în ţară plin de noi puteri duhovniceşti, părintele va
începe ridicarea de sfinte lăcaşuri, cu ajutorul credincioşilor. La
Rădăşeni (jud. Suceava), ridicarea bisericii a început cu mari
dificultăţi, din pricina lipsei de bani. Cu toate acestea, efortul
creştinilor din Rădăşeni şi din alte părţi, a făcut ca la data de 8 mai
1932, Biserica să fie sfinţită. Tot în acelaşi an, s-au construit biserici noi
şi la Brusturi (jud. Neamţ), Urecheni-Neamţ, Râşca, Bogdăneşti,
Drăguşeni (jud. Suceava) şi Balş (jud. Iaşi).
Cu cât sporea numărul credincioşilor şi al bisericilor, cu atât
mai mult se înteţeau prigonirile provenite din partea preoţilor
Bisericii de stil nou, care căutau cu orice prilej de răzbunare, dar sufe-
rinţa şi credinţa acestor suflete tari a ridicat şi a adus Biserica până
astăzi, aşa cum o vedem.
De praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care era hramul
bisericii din Rădăşeni, Sfânta Liturghie a fost întreruptă de atacul
garnizoanelor de jandarmi, ce aveau ordin să îl prindă pe părintele
Glicherie. El a fost prins şi lovit cu patul armei peste picior în repetate
rânduri, căpătând o rană care nu s-a mai tămăduit vreodată.
La judecata ce a urmat, părintele, fără a grăi vreun cuvânt
împotriva călăilor săi, spunea doar atât, cu graiul lui dulce şi domol:
„Domnii mei, eu am fost făcut preot şi următor al lui Hristos, pentru a păzi
legea Lui şi sfintele aşezăminte, lăsate nouă de la Sfinţii Apostoli şi de la cei
318 Sfinţi Părinţi. Ei, însuflaţi de Duhul Sfânt ne-au aşezat nouă legea şi
calendarul pe care îl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecet-
luite, s-a zis că cel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt
au aşezat, anatema fie, adică al diavolului. Atunci eu, preot fiind, cum pot să
schimb, să duc întreg poporul în anatemă, adică în muncile iadului pe
veşnicie? Mai bine rabd aici pe pământ, cu toţi creştinii mei, mii de munci
în puţine zile, decât dincolo o muncă veşnică”.

- 17 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

În ciuda tuturor piedicilor de ordin material şi duhovnicesc,

într-o perioadă de aproximativ şase ani, cu binecuvântarea părintelui
Glicherie, în zona Moldovei au fost ridicate patruzeci de biserici, în
care se slujea după vechiul calendar. Mulţimea poporului, convinsă
de netemeinicia noului calendar, s-a alăturat, ca parte considerabilă,
credincioşilor păstrători ai vechiului calendar, ceea ce a determinat
riposta clericilor Bisericii de stil nou, care rămăsese cu puţini enoriaşi.
Diversele grupuri de jandarmi, trimişi special în zona
Moldovei, dezlănţuiau din vreme în vreme atacuri împotriva creş-
tinilor dreptslăvitori care văzuţi drept potrivnici ai bunului mers al
societăţii. Persecuţiile porneau într-o clipită, fără nici un semn pre-
vestitor, la un simplu denunţ al celor de pe nou, care aveau iscoade
infiltrate în rândul credincioşilor.
La apelul Bisericii de stil nou, autorităţile au declanşat o acţiune
de supraveghere şi condamnare a tuturor activităţilor întreprinse de
Biserica de Stil Vechi. Crimele nu erau deloc un lucru rar, iar trădarea
era cea mai folosită monedă. Cea mai sângeroasă prigoană a fost în
zona Neamţului şi a Sucevei, unde s-au folosit chiar şi arme împo-
triva celor dreptcredincioşi. Aceştia erau scoşi din funcţiile publice
ale statului şi percheziţionaţi la domiciliu. Chiar şi în lipsa unor
motive întemeiate, li se aplicau cele mai mari amenzi. Copiii lor erau
fie daţi afară din şcoli, fie supuşi unor torturi psihice şi fizice.
Restricţiile sociale impuse la adresa acestor creştini erau foarte dure.
Era anul 1936. În dosarul de anchetă şi cercetare deschis de
parchetul de la Piatra-Neamţ, părintele Glicherie era acuzat de
săvârşire ilegală de servicii religioase, instigarea poporului spre
propagandă stilistă şi tulburarea liniştii publice. Decizia parchetului
Piatra-Neamţ a fost declarată irevocabilă, fapt pentru care părintele
Glicherie urma să petreacă alţi trei ani din viaţa sa prin temniţele
întunecate şi reci. Adus în lagărele de concentrare de la Miercurea-
Ciuc, timp de şase luni, torţionarii s-au străduit să-l ucidă prin foame,
frig şi teroare.
Vreme de şase luni, a fost ţinut într-o celulă fără ferestre şi fără
aerisire, îmbrăcat numai într-o uniformă subţire de deţinut. Aşter-
nutul lui era o scândură de lemn care se cobora seara de pe perete, iar

- 18 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

hrană i se dădea o dată la două sau trei zile. Condamnat pentru insti-
gare religioasă împotriva intereselor naţionale, acest miel nevinovat
şi fără de răutate a devenit în scurt timp prada celor mai cruzi gar-
dieni, care lăsau să curgă de pe buzele lor cele mai vulgare şi înjosi-
toare cuvinte şi hule împotriva lui Dumnezeu și a Maicii Domnului,
împotriva Sfintei Cruci şi a Sfinţilor toți.
După şase luni, a început o nouă etapă de cercetare a dosarului
lui „Tănasă Gheorghe, cunoscut ca Glicherie”. Vreme de 30 de zile, el
a fost interogat în fiecare dimineaţă, cerându-i-se să spună dacă este
implicat în relaţii politice cu anumite grupări obscure în defavoarea
intereselor naţionale. Declaraţia părintelui Glicherie a fost aceeaşi de
la început şi până la sfârşit, susținând că din tinereţile lui slujeşte lui
Dumnezeu în viaţa monahală, iar în politica statului nu a fost impli-
cat niciodată.
În urma arestării părintelui Glicherie, au fost arestați și ceilalți
părinţi care slujeau şi propovăduiau credinţa în zona Moldovei.
Puţin câte puţin, turma credincioşilor rămasă fără păstori a început
să se risipească. Niciodată diavolul nu s-a bucurat de o mai mare
izbândă, precum în toamna anului 1936, când cruzimea necredincio-
şilor a urcat pe culmile foarte înalte ale răutăţii. Doar în decursul a
câtorva luni, au fost devastate și demolate în jur de 40 de biserici,
construite după 1930. Preoţii care slujeau aici au fost prinşi unul câte
unul, condamnaţi la ani de grei de închisoare ori ucişi.
Situaţia din ţară devenise alarmantă. Izbucnise cel de-a doilea
război mondial şi se părea că iadul s-a dezlănţuit pe pământ. Odată
cu cercetările de arhivă, dosarul de eliberare din închisoare a părin-
telui Glicherie intrase în mâinile legionarilor, fiind catalogat drept un
element suspect. Singura bucurie a acelor zile a fost faptul că părin-
telui David i se ridică interdicţia domiciliului obligatoriu, fapt pen-
tru care a putut să-l revadă pe părintele Glicherie şi să se retragă din
nou în pustietăţile pădurilor din apropierea schitului Procov, nu
departe de marea lavră a Neamţului.
Aici, într-un bordei de pământ au trăit câteva luni, vreme în
care erau căutaţi de jandarmi. În scurt timp, bordeiul a fost găsit de
către iscoade, devastat şi distrus. Ei veniseră în acel colţ de pustie

- 19 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

spre orele după-amiezii, când cei doi pustnici erau plecaţi să adune
bureţi pentru hrana zilelor lor. Părinţii Glicherie şi David nu au fost
găsiţi de gărzi, care au confiscat icoanele din bordei şi cărţile de
rugăciune. Chilia sihăstrească a fost transformată într-o movilă de
pământ şi lemne, încât nici nu se mai cunoştea că acolo a fost cândva
adăpost. Cei doi cuvioşi au pribegit prin desişurile pădurii, fără nici
un adăpost, vreme de câteva luni, până spre sfârşitul toamnei, când
nu se mai putea dormi la adăpostul frunzişului uscat. În această
perioadă de pribegie, flămânzi şi fără de adăpost, hrana lor era ceea
ce puteau găsi în cale: ghindă, bureţi şi fructe de pădure.
În pribegia lor, spre sfârşitul toamnei, cei doi cuvioși au ajuns
spre ţinuturile din pădurea Râşca, unde pentru puţină vreme şi-au
făcut un alt bordei în apropierea pârâului Măgura. Însă nici aici nu
au stat mult timp, întrucât erau prea aproape de calea de acces,
plecând spre ţinutul pustiei Ghizinoaia, unde au fost găsiţi de câţiva
creştini, care le-au săpat un bordei în pământ pentru vremea de
iarnă, când condiţiile de trai erau foarte aspre.
Pribegind dintr-un loc în altul, cei doi cuvioşi nu au putut să-şi
strângă merinde. Singura lor scăpare era ca Dumnezeu să le trimită
puţină hrană prin mila creştinilor, care se osteneau uneori şi urcau
până la bordeiul lor. Drumul era foarte anevoios, mai ales în vreme
de iarnă, când cei care duceau merinde la bordeiul cuvioşilor, îşi
încălţau invers opincile pentru a deruta iscoadele, iar apoi străbăteau
cale de 20 de km printre tufişurile împădurite.
Părintele Glicherie trecuse deja de vârsta de 50 de ani şi, prin
lucrarea Darului lui Dumnezeu, devenise cel mai luminat dascăl al
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din acea vreme. Era cel mai înduhov-
nicit slujitor, dar şi cel mai prigonit şi batjocorit, pentru faptul că pro-
povăduia oamenilor credinţa cea adevărată.
În primăvara anului 1944, a fost luat din domiciliul forţat şi
mutat la schitul Iezeru-Vâlcea, fiind considerat „duşman al statului”.
Călătorind într-un vagon de marfă, el a mers câteva zile de la
Miercurea-Ciuc până la Râmnicu-Vâlcea, de unde a fost transportat
într-o dubă specială până la schit. Aici, a fost supus unui regim aspru
de viaţă, trăind într-un bordei cu acoperişul spart, prin care suflau

- 20 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

îngrozitor viforniţele iernii.

Călăii lui au folosit împotriva sa violenţa fizică, teroare psihică,
înfometarea, lipsirea de somn, dorind să îl facă să se lepede de
Hristos pe el, care din tinereţe se adusese pe sine jertfă însufleţită
Domnului şi Dumnezeului său.
Această nouă răstignire va dura aproape 14 luni. Ce zile, ce
clipe, pline de spaimă şi de nesiguranţă... Părintele trăia cu gândul că
fiecare zi, care tocmai îşi revărsa binecuvântarea luminii unui nou
răsărit peste acea lume a durerii şi a lacrimilor, poate fi ultima a vieţii
sale. Tocmai din această pricină, gândul său nu se dezlipea de Pati-
mile Mântuitorului de pe Crucea Golgotei, iar rugăciunea şi cuge-
tarea la cele dumnezeieşti îi umpleau mintea şi sufletul, îndestulân-
du-se dintr-însele mai mult decât dintr-o hrană pământească.
Deși era foarte slăbit de condițiile vieții din temniță, chiar din
primele zile ale detenţiei sale la Iezeru, peste grumaji i-a fost pus, în
batjocură, un jug împletit din funie groasă, încheiat pe sub brațe și
atârnând spre spate. Cincisprezece ore pe zi, înhămat ca o vită de
povară, el trebuia să care bușteni de lemn din pădure, până în curtea
schitului. Buștenii erau retezați încât să poată fi prinși în sforile care
atârnau peste grumajii lui, și nu puteau fi lepădați decât cu ajutorul
celor care îl așteptau la locul de depozitare. În anul 1945, părintele
Glicherie a fost din nou adus în penitenciarul din Miercurea-Ciuc, iar
după trei zile a fost repus în stare de libertate.
Anul 1945 a adus, în sfârşit, o rază de nădejde în sufletele celor
prigoniţi. Situaţia politică la nivel naţional făcea ca atenţia călăilor de
altădată să fie aţintită asupra altor probleme. Credincioşii reuşiseră
să răsufle, după atâta necaz şi nedreptate. Ţinând cont de statutul de
autonomie de care se bucurau bisericile şi cultele minoritare din
România, în acel an, prin actul cu nr. 38955 din 3 august 1945, emis de
Ministerul Cultelor, se recunoştea funcţionarea şi organizarea Cul-
tului Creştin Tradiţionalist din România.
În virtutea acestei legi, părintele Glicherie va obţine avizul de
serviciu din partea Inspectoratului Poliţiei Rurale din Moldova. Con-
form acestui document, orice slujbă bisericească putea fi săvârşită în
mod liber şi pe întreg teritoriul României. La 21 iunie 1945, părintelui

- 21 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Glicherie îi era recunoscută în mod oficial funcţia de preot după

vechiul caledar iulian, aşa cum decurgea din acel act.
În aceste împrejurări prielnice propovăduirii dreptei credinţe,
părintele Glicherie a adunat împrejurul său toţi călugării şi maicile
care trăiau ascunşi prin pădurile, peşterile şi râpele din munţi. Se
închegaseră câteva mici obşti călugăreşti, formate din 3-5 sau mai
mulți vieţuitori care trăiau după rânduiala monahală şi îşi aveau lo-
cuinţa în anumite case, ce se aflau în proprietatea personală a egu-
menului (egumenei) acestui grup de vieţuitori. Aceste locuinţe pro-
veneau deseori din donaţiile făcute de creştini, către cei care se retră-
geau la această viaţă austeră şi singuratică.
În zona Moldovei existau multe obşti de acest tip, toate înte-
meiate cu binecuvântarea părintelui Glicherie. Ele reprezentau noul
nucleu de organizare a monahismului în Biserica Ortodoxă de Stil
Vechi, formându-se astfel o structură solidă, ce îşi desfăşura existen-
ţa în acelaşi timp cu bisericile aflate în reconstrucţie. Monahii şi
monahiile care de bunăvoie îşi alegeau această vieţuire, deveneau fii
sau fiice duhovnicești ale părintelui Glicherie. La acea vreme, numai
el săvârşea tunderea în monahism. În scurt timp, după anul 1945,
aceste mici puncte de vieţuire monahală au devenit renumite pentru
viaţa austeră şi dreapta mărturisire a celor ce se nevoiau aici.
În toamna anului 1946, când părintele Glicherie slujea la
Brusturi, a avut o minunată vedenie, în care Maica Domnului îi
poruncea să zidească o mănăstire. Părintele a făcut un apel către
creştinii de aici cu privire la întemeierea unei mănăstiri de călugări.
Erau mulţi monahi care abandonau vechile mănăstiri, în care se
slujea după noul calendar şi se îndreptau spre Biserica Ortodoxă de
Stil Vechi, mai ales în condițiile în care această instituţie era recu-
noscută oficial de către autorităţi şi prigoana încetase.
Părintele Glicherie s-a îndreptat către pădurile ce împrejmuiau
localităţile din comuna Râşca, căutând un locaş care să fie ferit de
accesul liber al autorităţilor. Locul unde urma a fi întemeiată mă-
năstirea cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului” a fost ales la
poalele pădurilor din preajma localităţii Slătioara, unde vieţuitorii
acesteia erau puţin mai feriţi de ochii prigonitorilor. S-a ţinut cont şi

- 22 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de faptul că în acest loc, toţi creştinii ţineau sărbătorile bisericești

după vechiul calendar.
În două săptămâni paraclisul de rugăciune a fost ridicat şi aco-
perit. Urma, de acum, să se zidească temelia de piatră pentru biserica
cea mare şi pentru blocul de chilii al călugărilor. Creştinii din zona
Moldovei se străduiau să pună fiecare dintre ei câte o piatră la înăl-
ţarea acestui sfânt locaş. Se cărau lespezi mari de piatră de pe pârâul
Râşcuţa, de la o distanţă de 10-15 km, pentru turnarea temeliei bisericii.
De acum, părintele Glicherie se ruga mai mult ca oricând ca
Dumnezeu să mijlocească un chip de a restabili ierarhia în Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi. Nădejdile sale se îndreptau către preasfinţitul
Galaction Cordun, un arhiereu pensionat al Bisericii oficiale, om de
aleasă cultură teologică şi cu o moralitate ireproşabilă, care în re-
petate rânduri îşi manifestase împotrivirea faţă de introducerea ca-
lendarului gregorian în Biserică, culminând cu editarea unei broşuri,
în anul 1916. După o înţelegere cu monahii de la Slătioara, părintele
Glicherie a format o delegaţie condusă de monahul Dionisie Hugeanu,
care avea drept scop stabilirea primelor discuţii cu arhiereul
Galaction Cordun.
După ce părintele Dionisie a prezentat acestuia, amănunţit,
situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, arhiereul
Galaction Cordun a încredinţat că va accepta să se alăture celor de la
Slătioara, în condiţiile în care s-ar putea institui aici o episcopie, cu
rânduiala slujbelor după vechiul calendar iulian.
După externarea din spital şi după restabilirea deplină a sănă-
tăţii, arhiereul Galaction Cordun a adresat telegrame Patriarhiei
Moscovei şi celorlalte Patriarhii Ortodoxe, inclusiv Patriarhiei Bise-
ricii Ortodoxe Române, prin care făcea cunoscut tuturor că, la cererea
credincioşilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, era proclamat
întâistătător al acesteia, înfiinţând astfel mitropolia Bisericii Ortodoxe
de Stil Vechi din România, cu sediul la mănăstirea Slătioara.
Revenirea arhiereului Galaction Cordun la Biserica Ortodoxă
strămoşească, păstrătoare a vechilor predanii ale Sfinţilor Părinţi, a
fost înfăptuită la 05 aprilie 1955 şi s-a concretizat prin declaraţia
publică (mărturisirea de credinţă) din aceeaşi dată. Personalitatea sa,

- 23 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de o verticalitate fără cusur, nu admitea ascunzişuri de acest fel, iar

poziţia sa fermă, cu privire la păstrarea Sfintei Tradiţii şi păzirea
sfintelor canoane, erau deja foarte bine cunoscute, atât în mediile
înalte bisericeşti, cât şi în rândul poporului ortodox.
Odată reîntors la Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, grija cea
dintâi a mitropolitului Galaction a fost restabilirea şi întărirea ierar-
hiei acesteia. După stabilirea sa la mănăstirea Slătioara, unde a şi
hirotonit câţiva ierodiaconi şi ieromonahi, la puţină vreme, mitro-
politul Galaction a fost arestat de securitate şi închis cu domiciliu
obligatoriu în mănăstirea Căldăruşani. De aici a fost scos numai pen-
tru o vreme din motive de sănătate, obţinându-se în acest sens permi-
siunea ca el să locuiască din nou în Bucureşti cu domiciliu obli-
gatoriu. În acest răstimp, părintele Glicherie, acum în vârstă de 65 de
ani, a fost reţinut din nou şi deportat la Răchitoasa, în Bărăgan. De
acolo, el a fost răpit noaptea în ascuns şi adus în Bucureşti de către
ucenicul său, ierodiaconul Agatanghel, unde a fost hirotonit în bise-
rica de la Moara Domnească, situată în preajma capitalei. După hiro-
tonie, autorităţile civile au aflat despre activitatea religioasă a mitro-
politului Galaction Cordun şi au hotărât să fie închis din nou în mă-
năstirea Căldăruşani.
La Mănăstirea Slătioara, preasfinţitul Glicherie a fost primit cu
multă dragoste sufletească de fiii Bisericii, mult oropsiţi de situaţiile
conflictuale de atunci. Era un moment de mulţumire sufletească, o
împlinire a unui vis al poporului dreptslăvitor. Era un început de
restabilire şi reorganizare a ierarhiei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi,
ce urma să fie întărită prin activitatea duhovnicească şi misionară a
preasfinţitului Glicherie, care puţin mai târziu, avea să devină suc-
cesor al preasfinţitului mitropolit Galaction Cordun.
În anul 1959, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului
Galaction Cordun, conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din
România a revenit preasfinţitului Glicherie Tănasă, urmat de
preasfinţitul Meftodie Marinache.
După anul 1965, situaţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi deve-
nea din ce în ce tot mai îngrijorătoare. La mitropolia Slătioara comu-
niştii trimiteau telegrame prin care din nou se cerea preasfinţitului

- 24 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

Glicherie izgonirea călugărilor din mănăstire, invocând faptul că

Biserica nu se conformează sistemului, prin propovăduirea supunerii
faţă de legile lui Dumnezeu şi curajul de a înfrunta pe vrăjmaşii
credinţei.
Statul comunist dorea să-şi atingă scopul, demolând biserici şi
protejând pe cei ce ridicau vocea împotriva lui Dumnezeu. De mai
multă vreme erau interzise hramurile mănăstirii Slătioara, drumurile
fiind controlate de trupe de jandarmi şi miliţieni. Nimeni nu avea
voie să ia parte la slujbele bisericeşti din zilele de Duminică sau din
ziua praznicului „Schimbarea la Faţă a Domnului”, care era hramul
mare al mănăstirii.
Cu toate acestea, creştinii veneau în număr foarte mare la mă-
năstire, ocolind căile publice şi folosind potecile de prin păduri. Când
se apropia ziua hramului, autobuzele care aveau traseu către Slă-
tioara erau scoase din circulaţie. Cele rămase, unul dimineaţa şi altul
seara, erau întoarse când ajungeau pe la jumătatea drumului.
Chiar şi aşa, obştea de aici sporea. Monahii grupaţi în jurul
preasfinţitului Glicherie îşi înmulţeau rândurile de la o zi la alta.
Mănăstirea Slătioara devenise o oază de lumină duhovnicească, unde
se păstra tipicul bisericesc al Sfântului Sava şi regulamentul monahal
al Sfântului Vasilie cel Mare.
Pe întreg teritoriul României, după anul 1965 existau mai multe
nuclee ortodoxe de stil vechi. Cele mai puternice bastioane erau la
mitropolia Slătioara, Bucureşti şi la Cucova. În aceste împrejurări,
pentru o mai bună coordonare administrativă şi canonică, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, reunit la Slătioara în anul
1968, decide alegerea şi numirea preasfinţitului Glicherie ca Arhi-
episcop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
Asupra acestei decizii şi-au exprimat acordul atât preoţii de
mir, slujitori în parohiile existente la acea vreme, precum şi stareţii
mănăstirilor aflate sub oblăduirea canonică a mitropoliei Slătioara:
mănăstirile de călugări de la Cucova şi Bucureşti, mănăstirile de
maici de la Dobru (Neamţ), Brădiţel-Neamţ, Găgeşti (Vrancea) etc.
Documentul prin care preasfinţitul Glicherie era numit Arhiepiscop
şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România a fost

- 25 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

semnat de membrii Sfântului Sinod din acea vreme: preasfinţiţii

Evloghie, Meftodie şi Silvestru şi de către părintele arhimandrit
Cosma Lostun, pe atunci secretar al Sfântului Sinod.
În document se spunea:
1. „Este necesară unificarea urgentă a tuturor credincioşilor
Bisericii Ortodoxe după calendarul iulian, sub conducerea Mitro-
poliei Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava.
2. Recunoaştem în persoana mitropolitului Glicherie Tănasă, pe
singurul conducător oficial pe viaţă al Bisericii Ortodoxe după calen-
darul iulian, cu sediul la Mitropolia Slătioara.
3. Fiecare arhiereu va primi misiunea ce i se va încredinţa de
către mitropolia Slătioara.
4. Călugării şi maicile răzleţe vor fi adunate în mănăstiri şi
schituri.
Mitropolitul Glicherie a lăsat moştenire urmaşilor săi o Biserică
bine închegată. El a păstorit această Corabie a lui Hristos vreme de 60
de ani ca preot, episcop şi mitropolit.
În anul 1984, la hramul mănăstirii, mitropolitului Glicherie a
slujit Sfânta Liturghie, după care a miruit şi a binecuvântat tot po-
porul. În urma acestei osteneli, sănătatea sa se şubrezea de la o zi la
alta. Rana de la picior, provocată de loviturile de armă ale jandar-
milor din primii ani ai prigoanei, sângera acum mai mult ca ni-
ciodată, înteţindu-i durerile, care ajunseseră acum de nesuportat.
În Postul Sfintelor Paşti din anul 1985, din cauza faptului că era
lipsit de poftă de mâncare, a slăbit tot mai mult şi a fost nevoit să
petreacă o lungă perioadă în chilie fiind imobilizat la pat. În această
perioadă, fiindcă iubise aşa de mult slujbele bisericeşti, s-a învred-
nicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie şi a-l vedea pe Sfântul
Gheorghe în chip de soldat, către care avea multă evlavie căci purtase
numele lui din botez şi citea acatistul sfântului în fiecare zi.
Cu numai trei zile înainte de mutarea sa la Domnul, a chemat
toată obştea mănăstirii şi, ca un adevărat părinte duhovnicesc, i-a bi-
necuvântat pe toţi şi le-a dat cea mai de pe urmă sărutare întru
Hristos. În aceste împrejurări, mitropolitul Glicherie a dat bine-
cuvântare episcopilor ce formau Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

- 26 -
 Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

de Stil Vechi să continue hirotoniile de preoţi, diaconi şi mai ales

arhierei, dar numai dintre persoanele pe care le vor considera
vrednice, care iubesc Biserica şi nu produc dezbinări.
Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, văzându-l pe mitro-
polit slăbit, stareţul de atunci, părintele Vlasie (actualul mitropolit al
Bisericii), l-a întrebat dacă vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine.
După ce a luat Sfintele Taine, a început să respire tot mai greu.
La căpătâiul lui vegheau episcopii Silvestru şi Demosten. La ora
17 şi 40 de minute, mitropolitul Glicherie şi-a dat sfântul său suflet în
mâna lui Dumnezeu. Astfel şi-a încheiat viaţa un mare mărturisitor
şi mucenic al lui Hristos, mergând să-şi primească cununa şi răs-
plătirile făgăduite celor ce iubesc dreapta credinţă şi săvârşesc fapte
vrednice de mântuire.

- 27 -
Viaţa Sfântului Ierarh Glicherie

- 28 -