SFÂNTUL CUVIOS CHIRIL DE LA LACUL NOU, RUSIA

Acesta s-a născut într-o familie de creştini evlavioşi, fiind vas ales al Domnului încă din
pântecele maicii sale, căci încă înainte de a se naşte a strigat din pântecele maicii în timpul
Sfintei Liturghii „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!”.

Încă din fragedă pruncie iubea singurătatea şi rugăciunea, râvnind vieţii călugăreşti. Pe
când avea cincisprezece ani, el părăsi în taină casa părintească, îndreptându-se către Mănăstirea
Peşterilor din Pskov, neştiind calea către mănăstire şi neluându-şi nimic cu dânsul, însă punându-
şi toată nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. La 20 de verste de oraş, tânărul întâlni un
călugăr bătrân, frumos la chip, care îl călăuzi până în poarta mănăstirii. Când se despărţiră,
acesta îl binecuvântă, spunând: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copilul meu, şi să te
învrednicească de schima îngerească, făcându-te vas ales al Duhului Sfânt”. Zicând acestea, se
făcu nevăzut. Atunci băiatul înţelese că acela fusese trimis al lui Dumnezeu, Căruia îi mulţumi
pentru purtarea de grijă.

Ajuns la mănăstirea Sfântul stareţ Cornelie (care se prăznuieşte la 20 februarie), el fu

primit cu multă dragoste, fiind îmbrăcat în haina monahală în scurt timp, chiar de cinstitul stareţ,
care văzu darurile Domnului din tânărul frate, povăţuindu-l către mântuire cu multă şi
părintească purtare de grijă, dându-i numele Chiril. Tânărul monah de numai cincisprezece ani îi
uimea pe fraţi cu râvna nevoinţelor sale, cu postirea, rugăciunea şi ascultarea desăvârşită. Zi şi
noapte se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor cărţi şi cu cugetarea la cuvântul Domnului.

Părinţii săi au crezut că fiul lor a murit, insă din mila lui Dumnezeu întâlniră un părinte de la
mănăstirea sfântului Cornelie care le vestiră că fiul lor luase îngerescul chip. Umplându-i-se
inima de bucurie, mama sa primi încuviinţarea bărbatului său de a lăsa mănăstirii partea ei de
moştenire şi a merge la mănăstire unde îmbrăcă haina monahală cu numele Elena, curând
plecând în pace la cele veşnice.

Tatăl sfântului veni la mănăstirea fiului său, iar sfântul stareţ Cornelie îi ceru sfântului Chiril să
vorbească cu dânsul. Tulburat, însă dorind să fie ascultător în toate, îl întâlni pe tatăl său şi căzu
la picioarele acestuia, cerându-şi iertare pentru că a plecat de acasă fără a le da de veste. Tatăl îl
iertă şi se hotărî să rămână şi el în mănăstirea în care se afla fiul său, primind îngerescul chip cu
numele Varsanufie şi fiind dat spre povăţuire chiar fiului său, plecând la cele veşnice trei ani mai
târziu.

Sfântul Chiril dorea în inima sa să cutreie pământul rusesc pentru a se închina în sfintele biserici
şi a afla un loc pustiu şi liniştit.

Odată, în vremea rugăciunii, sfântul Chiril văzu în văzduh o lumină care îi arătă încotro trebuia
să se îndrepte. Cu binecuvântarea stareţului, porni pe cale ajungând la mănăstirea Tikhvin, unde
petrecu trei zile şi trei nopţi în rugăciune dinaintea icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni.
Maica Domnului îi apăru în vis spunându-i:
– Robul meu Chiril, slujitor al Sfintei Treimi, mergi la răsărit de Lacul Alb, iar Fiul meu îţi va
arăta locul unde îţi vei odihni bătrâneţile.

Sfântul porni spre Lacul Alb, vărsând lacrimi de bucurie pentru purtarea de grijă a Preacuratei
Maici a Domnului. Pe lac, află o insulă pe care văzu înălţându-se un stâlp de foc până la cer.
Acolo, sub un molid bătrân, îşi ridică două chilii, una pentru sine, iar celalaltă pentru fraţii care
vor veni la dânsul. De asemenea, ridică o biserică închinată Învierii Domnului, iar alta Maicii
Domnului Îndrumătoarea (Odighitria). Aici pătimi multe ispite de la diavoli, însă pe toate le birui
prin răbdare şi rugăciune.

Vestea despre dânsul se răspândi şi curând veniră fraţi dorind a se nevoi în acel loc liniştit sub
povăţuirea sa.

Dumnezeu îl învrednici de darul înainte vederii şi al tămăduirii, mulţi primind vindecare prin
rugăciunile sale.

Simţindu-şi aproape plecarea din lumea aceasta, sfântul Chiril chemă pe fraţi. Vărsând lacrimi de
umilinţă, sfântul Chiril le dădu ultimele poveţe fraţilor, până când glasul i se stinse. După tăcere
îndelungată, dintr-o dată strigă:

– Plec la viaţa veşnică, însă vă încredinţez pe voi lui Dumnezeu şi Harului Său, să vă acopere.
Însă vă rog să nu lăsaţi nici o mică parte din postire şi rugăciune, păziţi-vă de ispitele
vrăjmaşului, iar mila Domnului nu va trece cu vederea smerenia voastră.

Spunând acestea, sfântul părinte dădu sărutarea din urmă fraţilor, se împărtăşi cu Trupul şi
Sângele Domnului, se însemnă cu sfânta cruce şi spunând „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” îşi
dădu sufletul în mâinile Domnului la 4 februarie 1523.

Pomenirea sa se face la 4/17 februarie (ziua fericitei sale adormiri, 1523) şi la 7/20 noiembrie
(aflarea moaştelor sale, 1649).

În mai 1648, în timpul domniei lui Alexei Mihailovici, o răscoală populară a izbucnit asupra
Moscovei, în rândul unora dintre cei care erau membri ai suitei Ţarului. Petru Trahanitov, şeful
artileriei, diaconul Eleazar şi mulţi alţii au fost ucişi şi jefuiţi. Rebelii au pătruns pe domeniu şi
au cerut extrădarea boierului Boris Morozov, tutore şi rudă regală. Ei s-au năpustit în casa lui şi
i-au jefuit proprietatea. Boierul cu greu a reuşit să se ascundă de mâinile mulţimii furioase,
imediat după aceea refugiindu-se în Mânăstirea Sfântului Chiril de la Lacul Alb. Când stareţul
Amfilohie şi fraţii au aflat că va rămâne cu ei, el l-a trimis la acesta pe călugărul Iona, cu icoana
şi viaţa Sfântului Chiril. Boierul a primit cu evlavie icoana şi a fost mişcat de viaţa Sfântului.
Ulterior, sufletul său s-a umplut de bucurie şi încântare, dar mai apoi temerile sale chinuitoare şi
durerea au revenit, făcând să-şi dorească să ajungă la mormântul Sfântului Chiril, de la Lacul
Nou (Novoiezersk).
După o slujbă săvârşită la mormânt, cu rugăciuni până la lacrimi către Sfânt, boierul a zis
stareţului şi obştii: “Sfinţi Părinţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maici şi Cuviosului
Făcător de Minuni Chiril, pentru mine. Dacă Dumnezeu Se va milostivi de mine prin rugăciunile
Sfântului Chiril, şi dacă mă voi întoarce în oraşul regal, marele suveran şi consiliul său regal care
mă iubesc restaurându-mă la rangul meu dinainte, atunci voi construi o biserică de piatră aici, în
cinstea Slăvitei Învieri a lui Hristos şi a Sfântului Chiril”.

Stareţul încântat şi obştea au răspuns cu bunăvoinţă. Apoi, boierul a revenit în Mânăstirea

Sfântului Chiril, de la Lacul Alb. După o scurtă perioadă de timp, după ce frământările din
Moscova s-au mai redus, boierul a fost convocat de Ţar şi a fost reaşezat în poziţia sa anterioară.
În anul următor, în 1649, Morozov a început să-şi împlinească promisiunea. La 4 septembrie, la
ordinele sale, Arhimadritul Atanasie de la Mânăstirea Sfântul Chiril – Lacul Alb şi bătrânul
Savatie Iuşov se aflau la temelia lăcaşului din piatră. În prezenţa lor, au început să se sape
şanţurile, iar când au ajuns la locul în care se afla mormântul Sfântului Chiril, au descoperit un
sicriu complet intact, printre rădăcinile unui copac.

Fără vreun decret patriarhal şi binecuvântarea Mitropolitului şi Arhimandritului, bătrânul Savatie

nu a îndrăznit să scoată sicriul din pământ, pentru a-l deschide şi cerceta. Sicriul a fost aşezat pe
câteva plăci, iar descoperirea a fost raportată Mitropolitului Varlaam al Rostovului, Patriarhului
Iosif şi boierului Morozov. Mozarov, după primirea veştii, i-a spus Ţarului toate acestea şi l-a
informat despre viaţa şi minunile cuviosului Chiril. În octombrie, Patriarhul, la sugestia Ţarului,
a trimis pe Arhiepiscopul Marcel de Vologda, cu o gramată care îl instruia să meargă la Lacul
Nou şi să examineze Sfintele Moaşte ale Sfântului şi să le mute într-o încăpere temporară, să
rânduiască o sărbătoare şi să raporteze totul Ţarului şi Patriarhului.

Arhiepiscopul Marcel a sosit la Mânăstirea Noul Lac, cu Arhimandritul Atanasie din Mănăstirea
Lacul Alb – Sfântul Chiril şi, din aceeaşi mânăstire, cu chelarul Savatie şi bătrânii catedralei. La
7 noiembrie, egumenul Amfilohie a poruncit scoaterea sicriului din pământ şi apoi deschiderea
lui, pentru a inspecta sfintele moaşte şi veşmintele Sfântului. După ce ierarhul a încheiat
inspecţia, a aşezat sfintele moaşte într-o raclă nouă, pe care a pus-o în biserica de lemn a Învierii
lui Hristos.

O Vecernie, la Sărbătoarea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost săvârşită

seara, în catedrală. Dimineaţa, înainte de Sfânta Liturghie, a fost oficiat un Paraclis către
Mântuitorul Mult-Milostiv, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi toţi Sfinţii, cu binecuvântarea
apei. Multe persoane bolnave au primit vindecare la acea sărbătoare. Oamenii au luat bucăţi de
lemn din vechiul sicriu şi le-au dus acasă, pentru că aveau credinţă în puterea lor vindecătoare.

Sfântul Chiril este prăznuit la 7 noiembrie (descoperirea sfintelor sale moaşte), la 23 ianuarie
(Soborul Tuturor Sfinţilor din Kostroma) şi în A Treia Duminică după Rusalii (Soborul Tuturor
Sfinţilor din Novgorod).

Sf.Eftimie se născu în cetatea Târnovo din părinţi de neam bun. Din tinereţe, dorind să îşi
închine viaţa Domnului, merse la sfântul Teodosie (pomenit la 27 noiembrie, ) care întemeiase
mănăstirea din pustia Kelifareno, în apropierea cetăţii Târnovo, unde adunase mulţime de
monahi.

Tânărul monah petrecea în desăvârştă ascultare, izgonitoarea înşelăciunii şi maica sporirii

duhovniceşti, întreaga noapte stătea la rugăciune ca o stană de piatră, niciodată nu dormea pe
coastele sale, ci doar şezând pe un scaun dădea puţină odihnă trupului său şi îşi înfrâna pântecele
cu desăvârşită înţelepciune.

Pentru vieţuirea să aleasă, cuviosul Teodosie îi încredinţă păstorirea obştii, el retrăgându-se în

adâcul pustiei pădurii, pentru deplină liniştire. Iar după cum cuviosul Teodosie primise de la
sfântul Grigorie Sinaintul (pomenit la 6 aprilie,) pravila de viaţă duhovnicească, tot astfel sfântul
Eftimise deveni următor al lui Teodosie.

Odată merse la părintele său şi nedeschizându-i acesta, se uită pe fereastruica chiliei şi îl văzu pe
Teodosie ca un stâlp de foc din cap până în picioare petrecând în rugăciune. Cuprins de frică se
întoarse la mănăstire. A doua noapte venind din nou îl găsi pe acesta tâguindu-se cu amar.
Întrebându-l Eftimie care este pricina mulţimii lacrimilor, acesta îi răspunse că agarenii vor lua
în robie patria lor şi acea pustie slăvită va rămâne pustiită pe deplin, zicând mai departe:

– Iar tu, fiule, îmbărbătează-te şi întăreşte inima ta, căci te vei învrednici de lanţuri şi de prigoană
asemenea apostolilor!.

Sfântul Teodosie Isihastul (Sfântul Teodosie de la Tarnovo) a fost ucenicul Sfântului Grigorie
Sinaitul şi este considerat a fi cel important reprezentant al curentului isihast în Bulgaria. Încă
din 1325, înainte de izbucnirea conflictului dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam, Cuviosul
Grigorie Sinaitul a adus isihasmul în Bulgaria, iar ucenicul lui şi continuatorul tradiţiei, monahul
bulgar Teodosie a înrădăcinat şi mai mult isihasmul în pământul bulgăresc. Lucrarea sa a fost
continuată de ucenicul celui din urmă, Eftimie, care avea să ajungă patriarh de Tarnovo (1375-
1393). În perioada cât a slujit ca patriarh, Tarnovo a devenit un centru de iradiere a isihasmului
în ţările slavone.

Sfântul Teodosie Isihastul s-a născut spre sfârşitul secolului al XIII-lea în regiunea Tarnovo din
Bulgaria. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de Biserică şi faţă de semeni. Alege
să urmeze calea monahala vieţuind într-o mănăstire de lângă Vidin. Aici a fost tuns în monahim
primind numele Teodosie. După moartea părintelui său duhovnicesc, a început să caute un alt
călăuzitor pe calea mântuirii. În 1331, auzind de sosirea în Paroria, la graniţa Imperiului Bizantin
cu Bulgaria, a Sfântului Grigorie Sinaitul şi a ucenicilor săi, Sfântul Teodosie a hotărât să se
alăture acestora. Aceşti monahi se retrăseseră aici în căutarea unui loc mai liniştit, unde să se
poată ruga şi nevoi, ţinând seama că Muntele Athos era adesea atatac de barbari în acel veac.

Sfântul Teodosie s-a supus cu smerenie îndrumării duhovniceşti a Sfântului Grigorie Sinaitul,
învăţând prin experienţa a taina cunoaşterii lui Dumnezeu, dobândind roadele trezviei şi ale
rugăciunii inimii. Din Paroria curentul isihast s-a răspândit în Balcani, în Ţările Romane iar mai
târziu în Rusia.
Nu după multă vreme turcii au patrus şi în această regiune astfel încât monahii isihaşti au fost
nevoiţi să ceară sprijin şi protecţie Tarului bilgar Ioan Alexandru (1331-1371). Acesta s-a
întâmplat prin intermediul Sfântului Teodosie, pe care tarul îl cunoştea şi îl aprecia. Tarul i-a luat
pe monahi sub protectoratul sau construindu-le o mănăstire cu turnuri de apărare. După ce
Sfântul Grigorie Sinaitul a trecut la cele veşnice în 1346, obştea de monahi i-a cerut Sfântului
Teodosie să-şi asume stăreţia. Sfântul a refuzat şi s-a retras împreună cu câţiva fraţi (printre care
Sfântul Romilos - 18 septembrie), pentru o perioadă, la Sfântul Munte.

Nu au putut rămâne pentru mult timp în acest loc din cauza piraţilor care tulburau frecvent viaţa
de rugăciune a monahilor. Sfântul Teodosie a mers la Tesalonic, apoi la Schitul Sfântului Ioan
Botezătorul în Veria, iar ulterior în Constantinopol. În final, sfântul s-a întors în ţinutul natal
unde, intre 1348-1350, a construit o mănăstire pe Muntele Kelifarevo, lângă Tarnovo, cu
sprijinul tarului.

Sfântul Teodosie a avut o viziune în care muntel i se infatsa acoperit cu flori minunate şi copaci
cu diferite fructe. Un om învăluit în lumina era rânduit să culeagă fructele. Sfântul a înţeles că
viziune îi descoperea gloria viitoare a locului şi că această pustietate va fi vietuita de monahi care
vor purta roadele virtuţilor. În mai puţin de o jumătate de secol, Mănăstirea Sfântul Teodosie a
devenit un adevărat centru isihast al lumii Ortodoxiei. Împreună cu Sfântul Teodosie vieţuiau în
mănăstire aproximativ 50 de ucenici.

Mănăstirea a fost întemeiată pe rânduielile duhovniceşti ale Sfântului Grigorie Sinaitul.

Ascultarea, milostenia, bună chivernisire, cultivarea liniştii şi rugăciunea minţii predominau. Un
mare accent era pus pe cultura şi educaţie: copierea manuscriselor, traducerea textelor patristice
în slavona, caligrafia, învăţarea artelor liturgice.

Printre ucenicii Sfântului Teodosie s-a numărat Sfântul Eftimie, care a devenit ulterior Patriarh
de Tarnovo (1375-1393). La Mănăstirea Kelifarevo, Sfântul Eftimie a avut parte de o experienţă
minunată, prin care i s-a permis să descopere sfinţenia părintelui său duhovnicesc, Sfântul
Teodosie: în timp ce a mers la chilia Sfântului Teodosie pentru a cere sfat, l-a văzut pe acesta pe
fereastră cu mâinile ridicate în rugăciune şi învăluit în lumina dumnezeiască. Părintele său era tot
lumina, tot, foc dumnezeiesc! Sfântul Eftimie a mers apoi către chilia sa slavă lui Dumnezeu.

În ziua următoare, Sfântul Eftimie la găsit pe Sfântul Teodosie în afara chiliei, vărsând lacrimi.
L-a întrebat pentru ce se s-a întristat iar sfântul i-a spus că Dumnezeu i-a descoperit că turicii vor
invada regiunea şi vor distruge mănăstirea. Evenimentele care s-au succedat curând au confirmat
inainteavederea Sfântului Teodosie. La sfârşitul secolului al XIV-lea, turcii au distrus Mănăstirea
Kelifarevo. A fost reconstruita în 1596, însă a fost din nou distrusă. A fost construită din nou în
1718 şi apoi în secolul al XIX-lea.

Sfântul Teodosie Isihastul a fost implicat direct în lupta împotriva ereziei bogomililor, foarte
răspândită în Balcani la acea vreme. A participat la Sinoadele locale din 1350 şi 1359 care au
condamnat această învăţătură eretică.

A trecut la cele veşnice pe 27 noiembrie 1363, la o vârstă înaintată, în Mănăstirea Sfântul Mamas
din Constantinopol. Sfântul Teodosie a călătorit în acest loc împreună cu patru dintre ucenicii săi
pentru a-l întâlni pe Calist, impreuna-nevoitor cu ei şi ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul, ajuns
Patriarh de Constantinopol.

Viaţa Sfântului Teodosie Isihastul a fost scrisă de Calist I, Patriarhul Constantinopolului, însă
varianta integrală nu s-a păstrat decât în limba slavonă.