17.

Stareţul Anatolie cel Tânăr

ŞI ULTIMUL CĂLUGĂR MĂRTURISITOR AL MĂNĂSTIRII OPTINA

Pomeniţi la 30 iulie (†1922)

Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă (II Cor. 13: 5)

„Cândva, o mândrie a Sfintei Rusii, nu este de mirare că mănăstirile ei au fost ţintele principale ale distrugerii în
campania revoluţionarilor atei de eradicare a religiei. Printre cele mai mari tragedii a fost distrugerea faimoasei
Mănăstiri Optina, cunoscute pentru stareţii ei purtători de Dumnezeu, ucenici direcţi ai marelui Sfânt Părinte,
fericitul Paisie Velicikovski. În secolul al XIX-lea, Optina a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare duhovnicească,
atrăgând literalmente mii de pelerini, printre care erau faimoşii scriitori ruşi şi filosofi: Gogol, Turgheniev,
Dostoievski, Kireievski, Leontiev, Tolstoi, V. Soloviov şi alţii.

Aceşti stareţi, care erau apropiaţi de oameni, au hrănit în omul rus obişnuit un simţământ de devoţiune profundă
faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, când a venit încercarea Revoluţiei, mulţi L-au mărturisit pe Hristos cu
vieţile lor. Astfel au fost şi părinţii de la Mănăstirea Optina. Multe cărţi au fost scrise despre ultimul mare stareţ al
Optinei, Nectarie, care şi-a sfârşit viaţa ca mucenic mărturisitor. Aici, totuşi, să arătăm posterităţii şi puţinele
rânduri cu privire la alţi călugări mucenici, mai puţin cunoscuţi sau chiar necunoscuţi.

Când, în cele din urmă, sovieticii au închis şi au distrus mănăstirea, în 1925-1927, ei au încercat, de asemenea, să-
şi ascundă faptele sângeroase. Astfel, de exemplu, unui călugăr, părintele Pantelimon, i s-a retezat capul; multe
dintre clădiri au fost distruse; faimoasa bibliotecă de manuscrise a fost luată şi a fost vândută la licitaţie, în Paris,
în anii ’30. Unele dintre aceste cărţi au fost salvate de călugării îndureraţi de la Optina şi de către alţii, care le-au
păstrat şi sperau să vadă în ele semne pentru viitoarea ei restaurare.

Ajungând la Kozelsk, care se afla nu departe de Mănăstirea Optina, am traversat o pajişte frumoasă, acoperită cu
o vegetaţie verde luxuriantă. Se întindea înaintea noastră ca un covor minunat, împodobit cu flori multicolore. Şi
apoi, pe povârnişul unui deal care se ridica deasupra râului Jizdra, iată: Mănăstirea Optina, acel minunat pustiu
monahicesc, Tebaida sau Trans-Iordania noastră... Am ajuns la Jizdra. Acolo se găsea un feribot gata să ne ducă
peste râu. Şi apoi am păşit cu veneraţie pe pământul sfintei mănăstiri, unde totul fusese sfinţit prin nevoinţele
ascetice ale călugărilor, cu lacrimile şi rugăciunile lor neîncetate. Când am intrat în mănăstire, ni s-a spus că,
pentru a-l vedea pe stareţul Anatolie, trebuie să trecem dincolo de livadă şi apoi să ieşim pe poarta mănăstirii,
urmând o cărăruie prin pădurea deasă de pin, care duce direct la schit. În cele din urmă, am ajuns şi am văzut
clopotniţa schitului şi, la dreapta ei, o colibă mică în care locuise marele stareţ. Până la urmă, în adâncul schitului,
într-o mică chilie, l-am văzut pe părintele Anatolie, care ne-a primit cu dragoste. Pe măsură ce vorbeam cu el, ni
se dezvăluia darul înainte-vederii sale. Această primă întâlnire cu el ne-a rămas în amintire pentru întreaga
viaţă…” (Memoriile misionarului canadian, arhimandritul Ambrozie Kanavalov). Şi, într-adevăr, era în întreaga
personalitate a părintelui Anatolie ceva asemănător cu prospeţimea florilor de câmp luminate de soare, o tinereţe
şi o bucurie liniştite.

Din copilărie, Alexandru Potapov şi-a dorit cu înfocare să devină călugăr, dar mama lui nu voia aceasta, chiar dacă
el nu era singurul fiu în familie. Asemenea Sfântului Serghie de Radonej, el a mers la mănăstire numai după
moartea ei, alăturându-se obştii de la Optina, şi pentru mulţi ani a fost ucenicul de chilie al marelui stareţ
Ambrozie, absorbind într-atât duhul acestui mare dascăl, încât, pe când era încă doar ierodiacon, el era
recunoscut deja ca stareţ, mai întâi la schit şi apoi ca stareţ principal al mănăstirii înseşi, fiind cinstit şi iubit în
special de către vizitatorii şi pelerinii străini.

Chiar din primele sale zile la Optina, el a absorbit deplin duhul ascezei sale aspre: trezvia încordată a duhului,
liniştirea în chilie, care este acea „crăpătură în stâncă prin care Domnul i-a vorbit lui Moise” (Sfântul Isaac Sirul); şi,
pe de altă parte, el a avut atitudinea simplă şi sinceră faţă de toate cele exterioare, faţă de fraţi, faţă de vizitatori,
faţă de natură şi faţă de lumea lui Dumnezeu care îl înconjura. Felul de viaţă din mănăstire, după tipic, cu slujbele
bisericeşti, cu bătrânii ei, cu lucrarea ei de luminare plină de bogăţie duhovnicească, a născut în el un mare ascet.
Noaptea el nu dormea deloc, dându-se pe sine deplin rugăciunii lui Iisus. Adesea, din cauza oboselii, aţipea în

1
biserică în timpul citirii Psaltirii, doar pentru a întâlni ochiul critic al vreunuia care nu cunoştea nevoinţele lui din
timpul nopţii. Această lucrare lăuntrică, cu toate acestea, genera în el acea pace de nezdruncinat care, în deplină
armonie cu toţi stareţii care l-au precedat, l-a ajutat să devină un mare binefăcător şi al întregii societăţi, educând
sufletele a mii de ruşi în adevărata evlavie creştină. Este întru totul semnificativ că îl preţuia mult pe Sfântul Tihon
de Zadonsk, adesea prezentând ca pe un dar preţios cartea sfântului Despre adevăratul creştinism. O jumătate de
secol mai târziu, unul din fiii săi duhovniceşti îşi amintea cu respect: „În 1921, binecuvântându-mă pentru lucrarea
pastorală de preot, stareţul Anatolie mi-a spus: «Ia cartea Despre adevăratul creştinism şi trăieşte în conformitate
cu indicaţiile de acolo»”.

Însuşindu-şi esenţa cârmuirii monahale, stareţul Anatolie conducea viaţa lăuntrică a monahilor cu deplină putere
duhovnicească. De exemplu, în timpul mărturisirii monahilor de două ori pe zi, când îi dezvăluiau gândurile lor şi
cu mult respect şi concentrare veneau la stareţ unul câte unul, îngenuncheau în faţa lui, luau binecuvântarea lui şi
schimbau câteva cuvinte cu el. În acele momente adeseori devenea evidentă înainte-vederea lui. Asemenea
momente erau uneori scurte, alteori, ceva mai lungi. Era evident că stareţul lucra cu iubire şi putere părintească.
În blândă pace şi cu un sentiment de mângâiere, ei se retrăgeau, sufletul lor fiind curăţit din nou. Şi, cu adevărat,
viaţa unui călugăr la Optina era fără umbră de tulburare sau mâhnire; toţi cei de acolo erau profund bucuroşi,
într-o concentrare din toată inima.

Părintele Anatolie avea darul uimitor de a vedea mişcările sufletului omului, gândurile şi simţămintele lui: „În
1916 am fost informată că stareţul Anatolie era aşteptat în Petersburg şi avea să stea la domnul Usov; şi, astfel,
trei dintre noi – fratele meu, sora mea şi cu mine – am mers acolo. Pe drum, fratele şi sora mea au declarat că tot
ceea ce voiau de la stareţ era binecuvântarea lui, dar eu am spus că aş vrea foarte mult să vorbesc cu dânsul.
După câtva timp, el a ieşit afară, în sală, la toţi oamenii care îl aşteptau şi a început să binecuvânteze, spunând
câteva cuvinte fiecăruia în parte. La înfăţişare, părintele Anatolie semăna foarte mult cu Sfântul Serafim, aşa cum
este pictat în icoanele sale: aplecat înainte, cu un chip iubitor şi smerit. E ceva ce trebuie văzut de fiecare, pentru
că este imposibil de descris. Când a venit rândul nostru, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi pe sora mea, dar
mie mi-a spus: «Dar tu voiai să vorbeşti cu mine, nu-i aşa? Nu pot chiar acum; vino la mine diseară». Stareţul mi-a
citit dorinţa aprinsă, deşi nu o exprimasem în cuvinte” (Memoriile Elenei Karţev – acum, doamna Elena Konţevici).

În ultimii săi ani, părintele Anatolie a trăit nu departe de biserică, ci chiar vizavi de ea, între zidurile mănăstirii.
Neliniştea oamenilor trezită de ateismul revoluţionar i-a condus pe credincioşi la stareţi – Anatolie şi Nectarie –
pentru sprijin duhovnicesc. Părintele Anatolie, deşi cel mai tânăr dintre cei doi şi neavând încă păr alb, era centrul
atenţiei, părintele Nectarie preferând să rămână în umbră. În smerenia lui, stareţul Nectarie, când vedea vizitatori
care se apropiau de chilia lui, mergea la ei şi le spunea: „La cine mergeţi?”, şi îi conducea la părintele Anatolie,
fără ca ei să bănuiască cine era el.

Autorităţile sovietice au început persecutarea monahilor în întreaga Rusie. Optina a devenit proprietate de stat, şi
statul necredincios bineînţeles că nu avea nevoie de mănăstire. Mulţumită eforturilor credincioşilor laici locali,
mănăstirea a obţinut statutul de muzeu de stat, permiţându-se funcţionarea unei biserici. Monahii erau teribil de
hărţuiţi; unii au fost arestaţi, iar unii au plecat pur şi simplu pe unde au putut. Dar încă mai mult veneau
credincioşii ortodocşi, umplând locul sfânt în căutare de mângâiere. A venit în cele din urmă şi rândul stareţului
Anatolie. Soldaţii Armatei Roşii l-au arestat de mai multe ori, l-au bărbierit, l-au torturat şi l-au batjocorit. A suferit
mult, dar tot îşi primea fiii duhovniceşti oricând putea. Spre seara zilei de 29 iulie 1922, a venit o comisie sovietică,
l-a interogat mult timp şi trebuia să îl aresteze. Dar stareţul, fără a protesta, a cerut cu smerenie alte 24 de ore
pentru a se pregăti. Ucenicului său de chilie, părintelui Varnava cocoşatul, i s-a spus într-un mod ameninţător să-l
pregătească pe stareţ pentru plecare, întrucât avea să fie luat în ziua următoare, şi apoi au plecat.

A venit noaptea şi stareţul a început să se pregătească pentru călătoria sa. În dimineaţa următoare, comisia s-a
întors. Lăsându-şi maşinile, l-au întrebat pe ucenicul de chilie: „Este gata?”. „Da”, a răspuns părintele Varnava,
„stareţul este gata”. Şi, deschizând uşa, i-a condus la camera stareţului. Aici li s-a prezentat o imagine
tulburătoare privirii lor uimite: stareţul, „fiind pregătit” într-adevăr, stătea întins în sicriul său, în mijlocul camerei!
Domnul nu a îngăduit ca slujitorul Său credincios să mai fie batjocorit, ci îl luase la Sine în chiar acea noapte.

2
Câteva zile înainte de adormirea stareţului, una dintre fiicele sale duhovniceşti (E.G.R.) a primit o scrisoare de la
dânsul în care o invita să vină şi să stea la mănăstire pentru o vreme. Ea a amânat să meargă şi a ajuns abia a noua
zi după adormirea sa. Acolo, ea a întâlnit alţi oameni care fuseseră, de asemenea, chemaţi de stareţ, fie prin
scrisoare, fie în vis. Unul dintre ei primise cuvânt de la stareţ despre adormirea sa câteva ore înainte ca ea să se
petreacă. Trupul său a fost înmormântat lângă stareţul Macarie, ale cărui moaşte au fost găsite atunci nestricate.

Anul următor, chiar înainte de Paşti, mănăstirea a fost definitiv lichidată. Toţi călugării rămaşi au fost arestaţi şi
exilaţi, bisericile au fost închise, mormintele stareţilor au fost profanate şi schitul a fost transformat în adăpost
pentru „clasa superioară” sovietică. Egumenul Isaac şi stareţul Nectarie au fost închişi la Kozelsk; dar cel din urmă
a fost curând eliberat şi exilat la aproximativ 80 de kilometri de mănăstire, unde, în casa unui credincios devotat, a
trăit până la sfârşitul vieţii sale, în 1928, astfel sfârşindu-se epoca glorioasă a stareţilor de la Optina.

Într-una din multele cărţi populare despre Mănăstirea Optina, care a apărut chiar imediat înainte de Revoluţie, Pe
malurile râului lui Dumnezeu, este descrierea înduioşătoare a unui copil, fiul de cinci ani al unei fiice duhovniceşti
a părintelui Anatolie. Când era însărcinată cu el, ea s-a rugat fierbinte sfântului ei iubit, Serghie de Radonej,
promiţând să-i închine lui copilul. Cu toate acestea, în timp ce asista la canonizarea Sfântului Serafim la Sarov
(1903), a simţit cum a săltat copilul în pântecele ei şi a început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-l
numească pe copil Serafim; dar, din cauza unui vis, l-a numit pe copil Serghie (Serioja) până la urmă. Cinci ani mai
târziu, „când Vera şi Serioja plecau din mănăstirea noastră, m-am dus să îi petrec. În acel moment l-am văzut pe
unul din călugării noştri cei mai respectaţi, părintele A., că venea la noi. Ne-am apropiat de el şi ne-am plecat să
luăm binecuvântare. Serioja, punându-şi mânuţele înainte, a spus: «Binecuvântează-mă, batiuşka». În schimb,
bătrânul călugăr s-a plecat el însuşi adânc în faţa lui Serioja, atingând pământul cu mâna şi spunând: «Nu, tu
binecuvântează-mă mai întâi». Şi, spre uimirea noastră, copilul şi-a pus degetele în poziţia potrivită şi l-a
binecuvântat pe bătrânul călugăr cu o binecuvântare de preot. Ce-i rezervă viitorul acestui băiat?”, a concluzionat
autorul. Şi răspunsul la această întrebare, aşa cum a fost cunoscut în calitate de martor de N.V. Urusova, o treime
de secol mai târziu, vine din Sfânta Rusie din catacombe:

„Când fiii mei au fost arestaţi în 1937 şi exilaţi de GPU pentru zece ani fără drept de corespondenţă, este de
imaginat mâhnirea mea. Am vărsat multe, multe lacrimi, dar nici măcar într-un gând trecător nu m-am plâns, ci
doar am căutat mângâiere la biserică; şi aceasta se putea doar în Biserica din catacombe, pe care am căutat-o
pretutindeni şi, prin mila lui Dumnezeu, am găsit-o întotdeauna foarte repede; şi mi-am vărsat amarul în faţa
preoţilor cu adevărat plăcuţi lui Dumnezeu, care săvârşeau slujbe în catacombe. Şi la fel a fost şi atunci când, după
arestul fiilor mei, am plecat din Siberia în Moscova. Sora mea – care, spre groaza mea, recunoscuse autoritatea
Bisericii sovietice – nu fusese arestată, în ciuda faptului că făcuse parte din suita împărătesei. Ea m-a îndreptat
spre o prietenă a noastră din copilărie cu care se contrazicea pe probleme bisericeşti, de vreme ce această
prietenă era o participantă înflăcărată la slujbele din catacombe. Această femeie şi alţi membri ai acestei sfinte
biserici din catacombe m-au întâmpinat cu braţele deschise... Locuiam la sora mea periodic şi mergeam la toate
slujbele, care aveau loc în case particulare în diferite părţi ale Moscovei. Acolo era un anumit părinte Antonie, un
bătrân ieromonah, care era preotul şi părintele nostru duhovnicesc. Îl auzeam mereu spunând: «Aşa cum
porunceşte stareţul», «Orice spune stareţul» şi altele asemenea. L-am întrebat pe părintele Antonie unde aş
putea să-l văd pe acest stareţ, ca să-mi vărs amarul înaintea lui şi să primesc mângâiere. Oricând era menţionat,
aceasta se făcea cu mult respect, şi era numit un om extraordinar şi sfânt. «Nu», mi-a spus părintele Antonie,
«nici nu se discută; eu îi voi spune tot ce vrei de la dânsul». În 1941, am făcut cunoştinţă cu o doamnă în Mojaisk,
care fusese exilată din Moscova din cauza arestului soţului ei şi unicei fiice. Şi ea era membră a Bisericii din
catacombe şi fusese fiica duhovnicească a acestui stareţ chiar din primii ani ai preoţiei lui. Ea mi-a spus că stareţul
(nu i-a dat numele) stătea acum într-un sat, la aproximativ trei kilometri depărtare de Mojaisk, şi că ea mergea la
slujbele lui în secret. La întrebarea mea dacă nu ar putea să-i ceară să mă primească, ea a răspuns: «Nu, acest
lucru nu este posibil; niciunui credincios nu i s-a permis aceasta, de vreme ce GPU-ul îl caută de 25 de ani, şi el
călătoreşte prin toată Rusia dintr-un loc într-altul, fiind în mod clar anunţat de Duhul Sfânt oricând este necesar să
plece». Desigur, m-am întristat la auzul acestor cuvinte, dar nu puteam face nimic. Praznicul Sfintei Treimi era în
acel an pe 7 iunie. Aşa cum nimic în viaţă nu este întâmplător, tot aşa şi acum: nu puteam merge la Moscova şi cu
tristeţe stăteam singură în camera mea, în ajunul sărbătorii. Şi apoi am auzit o bătaie uşoară în fereastra mea; m-
am uitat şi am rămas uimită. O călugăriţă bătrână bătea în geam şi era îmbrăcată în maică, deşi era strict interzisă
3
purtarea unor astfel de veşminte. Era spre seară. Am deschis uşa şi a intrat la mine cu aceste cuvinte: «Stareţul,
părintele Serafim, vă invită să veniţi la dânsul mâine dis-de-dimineaţă şi, dacă vreţi, vă puteţi mărturisi şi să primiţi
Sfintele Taine». Mi-a arătat pe ce stradă să merg şi mi-a spus să am grijă. Înainte de sat era un lan de secară deja
în spic şi m-a sfătuit să merg aplecată. Drumul prin acest lan ducea direct la bordeiul unde stătea stareţul, şi vizavi,
peste stradă, era postul GPU. Sunt uşor de imaginat sentimentele mele după ce călugăriţa, atât de afabilă, cu
chipul ei radios, a plecat. I se spunea maica N. Erau două maici cu stareţul; celeilalte i se spunea maica V. Ele erau
întotdeauna cu dânsul. Stareţul stătea liniştit într-un loc timp de cel mult două luni şi, apoi, cu totul pe
neaşteptate, la orice oră din zi sau din noapte, spunea dintr-odată: «Ei bine, este timpul să mergem!» Şi el şi
maicile îşi puneau rucsacii, care conţineau toate obiectele pentru slujbele bisericeşti, şi imediat plecau în orice
direcţie, până când stareţul se oprea şi intra într-un bordei sau altul, evident prin inspiraţie de Sus.

Dimineaţa devreme am ieşit, mergând nu pe stradă, ci, aşa cum îmi fusese indicat, pe drumul de ţară care ducea
la uşa din spate. Înaintea mea era un călugăr minunat, deloc bătrân. Nu am cuvinte să descriu înfăţişarea lui
sfântă; sentimentul de respect în faţa lui nu poate fi descris. M-am mărturisit şi a fost minunat. După sfânta slujbă
şi după primirea de către mine a Sfintelor Taine, m-a invitat să mănânc cu dânsul. Pe lângă mine, mai erau
doamna pe care o menţionasem mai sus, cele două călugăriţe şi o alta dintre fiicele sale duhovniceşti care venise
din Moscova. O, mila lui Dumnezeu! Nu voi uita niciodată cuvântul de care m-a învrednicit şi care a durat mai
multe ore. Două zile după această bucurie duhovnicească pe care am trăit-o în vizită la părintele Serafim, am aflat
de la doamna aceea că, în ziua următoare, când stăteau la masă, părintele Serafim s-a ridicat în picioare şi le-a
spus maicilor: «Ei bine, este timpul să mergem!» Ele s-au adunat imediat şi au plecat şi, în jumătate de oră, nu mai
mult, GPU a venit să-l caute; dar Domnul îl ascunsese. Au trecut trei luni; nemţii erau deja în Mojaisk când, dintr-
odată, am auzit din nou o lovitură uşoară în fereastră, şi aceeaşi maică N. a intrat la mine cu următoarele cuvinte:
«Părintele Serafim este în oraşul Borovsk (la aproximativ 65 km de Moscova) şi m-a trimis să vă dau această
binecuvântare; şi mi-a poruncit să vă descopăr că el este acel Serioja înaintea căruia a făcut închinăciune părintele
A.»”.

Epoca Optinei a trecut, mănăstirea este distrusă. Dar, după o astfel de descoperire din catacombele Rusiei
înrobite, putem spune că tradiţia Optinei este moartă? Cine poate măcar ghici ce taine viitoare ale vieţii Sfintei
Rusii aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a fi descoperite unei lumi nevrednice?

UCENICUL DE CHILIE VARNAVA

După închiderea Mănăstirii Optina, soarta părintelui Varnava, menţionat anterior, ucenicul de chilie al stareţului
Anatolie, a fost la fel ca a tuturor celorlalţi credincioşi din acea vreme. El a fost arestat, umilit, chinuit şi trimis în
exil. Prin 1932, el a fost hirotonit ieromonah şi a slujit într-un paraclis mic din lemn pe teritoriul Sihăstriei Sfântul
Serghie, în Golful Finlandez, lângă capitală. Mănăstirea fusese până atunci închisă mult timp şi fusese vandalizată
de prigonitori. Aproape nimic n-a rămas astăzi din mănăstirea cândva faimoasă, construită de Sfântul Ignatie
Briancianinov în tinereţea sa; aici, Sfântul Gherman de Alaska şi-a petrecut primii ani de monahism înainte de a se
muta la Valaam. Părintele Varnava s-a întors din închisoare, fără casă şi infirm, la Sihăstria Sfântul Serghie, unde a
fost primit cu iubire de nişte oameni binevoitori. Rana de la piciorul lui amputat nu se vindeca, cauzându-i
suferinţă continuă şi intensă. El nu avea proteză şi trebuia să folosească un simplu băţ de lemn, care împiedica
rana să se vindece; cu toate acestea, el nu folosea nici cârje şi nici măcar un baston. Acolo l-am cunoscut personal
şi a devenit părintele meu duhovnic.

El era cunoscut de credincioşii persecutaţi ca ultimul purtător al duhului de la Optina – un duh de absolută
smerenie şi supunere. Când slujea, era transpus într-o altă lume. Era, fără îndoială, văzător cu duhul şi ştia cum să
vindece sufletele bolnave şi chinuite.

Părintele Varnava provenea din familie de ţărani, dar era bine educat. În tinereţe lucrase în mine, unde suferise
un accident şi şi-a pierdut piciorul. Când stătea în spital, s-a hotărât să devină monah. Dumnezeu l-a vindecat şi s-
a dus la Optina unde, în cele din urmă, a devenit ucenicul de chilie al stareţului Anatolie şi i s-a oferit şansa să
vadă fericita adormire a marelui stareţ. Dacă bolşevicii nu ar fi închis Optina cu renumita ei autoritate stăreţească,
părintele Varnava ar fi devenit stareţul succesor de drept, având toate însuşirile necesare. El era cu adevărat un
om cu pătrundere duhovnicească şi cuvintele lui aveau putere.
4
Era înalt, avea o barbă mare şi neagră, iar părul negru şi lung care-i cădea pe umeri încărunţea. Avea o privire
deosebită, pătrunzătoare; ochii săi erau negri, blânzi şi străluceau ca şi când ar emana o lumină interioară,
îndeosebi în timpul slujbelor bisericeşti. Nu zâmbea niciodată, dar întreaga lui înfăţişare era veselă. Simţul
umorului pe care îl avea accentua simplitatea şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. El învăţa renunţarea
monahală deplină la voia proprie.

Îmi amintesc cum m-am simţit în timpul primei mărturisiri la el. Cu nelinişte am îngenunchiat în faţa analogului.
Pentru prima dată în viaţă, sufletul mi s-a deschis automat şi deplin. Am simţit clar apropierea Domnului. Pe
măsură ce stareţul experimentat îmi punea întrebări, în memoria mea apăreau păcate uitate de mult. Am admis
că mai înainte, când eram copil în credinţă, nici nu le consideram păcate. Dar aici, dintr-odată, au apărut ca păcate
grave. Şi sufletul meu, eliberat de povara lor grea, a devenit înaripat cu mare veselie şi devoţiune nemărginită faţă
de stareţul purtător de har. Simţeai că poţi să-i spui orice, pentru că el înţelegea totul în lumina înţelepciunii şi
iubirii lui Hristos. El nu era doar un martor al mărturisirii, ci şi un transmiţător de lumină şi har. Aceasta a fost
prima mea mărturisire adevărată. Abia atunci am înţeles ce este mărturisirea. Întunericul care îmi înfăşura
simţurile a început să se risipească şi legile vieţii duhovniceşti au început să se descopere de la sine în faţa mea.
Pentru prima dată în viaţă am început să mă lupt conştient spre lumină. Şi nu eram singur. Cât de mulţi alţi
oameni a condus spre lumină!

La sfârşitul anului 1932, părintele Varnava a fost arestat şi doi ani mai târziu a fost eliberat. El a mers în
catacombe – slujea liturghia şi primea oameni pentru mărturisire în mica sa colibă. De atunci înainte, adevăratul
său sine s-a descoperit în deplinătatea profunzimii. El era într-adevăr un autentic stareţ al Optinei.

În 1938, el a fost arestat încă o dată şi niciodată nu s-a mai auzit nimic despre el. Din informaţiile primite cu privire
la soarta sa, era clar că şi-a împlinit mucenicia atunci, în 1938.

Sfinte mucenice Varnava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

IEROMONAHUL NICON DE LA OPTINA

Astăzi s-a citit Evanghelia care este rânduită pentru a fi citită la prăznuirile sfinţilor cuvioşi: aceasta este
Evanghelia Fericirilor. Ultima fericire este: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei şi
vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău, din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă
veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer (Luca 6: 22-23).

Citind această Evanghelie, mi-am amintit de un incident la de Mănăstirea Optina. Aceasta este marea mănăstire
renumită în vremurile recente pentru stareţii ei înainte-văzători.

Când Revoluţia de tristă amintire a izbucnit în Rusia şi când regimul luptător împotriva lui Dumnezeu şi-a început
lupta împotriva religiei, o aşa-numită „comisie de lichidare” a fost trimisă la această mănăstire.

În mănăstire era un ieromonah pe nume Nicon. El avea tuberculoză. El citea şi cânta la strană. Şi când această
„comisie de lichidare” şi-a început activitatea, când au început să aresteze călugării, a fost arestat şi acest
ieromonah Nicon. El era cel mai binevoitor om. A fost condamnat, bărbierit de tot părul de pe trupul său,
batjocorit, scuipat, bârfit şi în cele din urmă a fost trimis, deja bolnav, într-un lagăr de concentrare. Acolo a murit
de tuberculoză. Era deja în ultimele sale zile când a scris o scrisoare unei maici pe care o cunoştea (această maică
era mama noastră şi, când ne-a citit scrisoarea, noi, copiii, ne-am aşezat şi am plâns ascultând).

Aş vrea să vă împărtăşesc această scrisoare. El scria: „Bucuria mea nu are margini”. De ce? Pentru că a venit la
mănăstire de dragul lui Hristos. Şi necazurile pe care le pătimea, le pătimea pentru Hristos. Şi, prin urmare, dacă
oamenii vă vor urî şi se vor separa de voi şi vă vor face reproşuri din cauza lui Hristos, avem cuvântul
Mântuitorului: „Bucuraţi-vă şi săltaţi de bucurie, pentru că plata voastră este infinit de mare în ceruri”. „Şi, astfel,
eu cred Domnului meu – continuă scrisoarea – că aceste cuvinte mi se potrivesc şi mie, şi, prin urmare, aştept cu
nerăbdare acel fericit moment când voi fi dezlegat de acest trup stricăcios şi mă voi uni cu Domnul meu”.

Aceasta mi-a venit în minte ca şi când ne-ar spune cum să privim necazurile. Dacă un om îndură pentru Hristos, el
va primi plată. Şi aceasta este o sursă importantă de învăţătură pentru viaţa noastră pământească. Prin multe

5
necazuri intrăm în împărăţia cerurilor. Şi, prin urmare, dacă cineva are vreo mâhnire şi o poartă de dragul lui
Hristos cu bucurie, aceasta va fi un pas în împărăţia cerurilor.

Episcopul Nectarie

A fost păstrat textul unei alte scrisori pe care noul mucenic Nicon a trimis-o de la Mănăstirea Optina în perioada
(pe la mijlocul anilor ’20) când apropierea sfârşitului existenţei acesteia era simţită de către toţi fraţii de acolo.
Scrisoarea, profundă şi poetică, adresată mamei sale mâhnite este tot ceea ce a rămas de la acest mucenic.

O SCRISOARE A IEROMONAHULUI NICON DE LA OPTINA CĂTRE MAMA SA, 1922

Hristos este în mijlocul nostru, dragă mamă.

Îţi doresc cu înflăcărare pace şi bucurie în Domnul, şi cer rugăciunile tale sfinte şi binecuvântarea ta de mamă.

Despre mine, ce pot scrie? Sunt viu şi sunt bine, nu am nevoi deosebite, primesc tot ceea ce am nevoie, lucrez
puţin ca secretar, sunt foarte ocupat cu diferite lucruri în mănăstire sau, mai degrabă, cu lucruri care se referă în
general la viaţa noastră comună: cânt la strană şi în cele din urmă slujesc, stând înaintea sfântului altar al
Domnului.

Cât despre viaţa mea lăuntrică, chilia şi sufletul meu, nu oricine poate şti acestea. Chilia mea are aproximativ cinci
metri lungime şi aproape trei metri lăţime, cu o singură fereastră. Această chilie îmi este mai dragă decât orice
case sau săli somptuoase.

În ce priveşte condiţiile vieţii noastre obişnuite, aceasta este ceva complicat, dar în acelaşi timp este şi foarte
simplu; complicat, deoarece este dificil să pui pe hârtie cum este acum fosta mănăstire şi tot ceea ce trăim şi
facem; dar simplu pentru că, de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc, în cuvintele psalmului
(Psalm 126: 1). Da, trebuie să îţi iei măsurile care sunt posibile, cerute de bunul simţ, care nu sunt contrare
duhului creştin şi vieţii monahale; dar, luându-le, trebuie să aştepţi izbânda doar din mâna Domnului.

Mândria omenească spune: vom face, vom obţine – şi începem să construim un turn Babel, Îi cerem lui Dumnezeu
socoteală pentru faptele Sale, vrem să avem universul la dispoziţia noastră, visăm la tronuri dincolo de nori –, dar
nimeni şi nimic nu ni se supune, şi lipsa de putere a omului este demonstrată cu toată evidenţa în experienţa
amară. Observând această experienţă atât în istoria vremurilor de mult apuse, de mult trecute, cât şi în vremurile
recente, am ajuns la concluzia că modurile proniei lui Dumnezeu sunt descoperite în trecut pentru noi; nu le
putem înţelege şi, prin urmare, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu cu toată smerenia.

Apoi, în al doilea rând: nimeni şi nimic nu poate să-l vatăme pe om dacă nu se vatămă el însuşi; dimpotrivă, dacă
nu eviţi păcatul, o mie de moduri de mântuire nu te vor ajuta. Prin urmare, singurul rău este păcatul: Iuda a căzut
în timp ce era în prezenţa Mântuitorului, dar dreptul Lot a fost mântuit în timp ce trăia în Sodoma. Aceste gânduri
şi altele asemenea îmi vin în minte când iau învăţătură din citirea Sfinţilor Părinţi şi când privesc cu mintea ceea ce
mă înconjoară.

Ce se va întâmpla? Cum se va întâmpla? Când se va întâmpla? Dacă aşa şi aşa se întâmplă, în ce mod ar trebui să
te apleci? Dacă se întâmplă aşa şi aşa, unde poţi să găseşti mângâiere duhovnicească şi tărie? O, Doamne,
Doamne! Şi o perplexitate groaznică pune stăpânire pe suflet când vrei să prevezi totul în mintea ta, să pătrunzi în
taina viitorului, care este necunoscut, dar oarecum înfricoşător. Mintea devine epuizată şi planurile şi metodele
pe care le-a realizat sunt o fantezie copilărească, un vis plăcut. Omul se trezeşte, şi totul a dispărut, împins de
realitatea dură, şi toate planurile sunt distruse. Unde este speranţa? Speranţa noastră este în Dumnezeu.

Domnul este nădejdea şi scăparea mea. Predându-mă pe mine şi totul voii lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu se va
face în mine, şi este întotdeauna bună şi perfectă. Dacă sunt al lui Dumnezeu, atunci Domnul mă va apăra şi mă va
mângâia. Dacă spre folosul meu îmi este trimisă vreo ispită – binecuvântat fie Domnul, Care a rânduit mântuirea
mea. Chiar şi în mijlocul necazurilor, Domnul este puternic să dea mângâiere mare şi cea mai slăvită... Astfel
gândesc eu, astfel simt, aşa observ şi cred.

6
Din aceasta să nu crezi că am avut multe necazuri şi încercări. Nu, mi se pare că încă nu am avut niciun fel de
necazuri. Dacă am trecut prin lucruri care la o privire superficială au părut să fie întrucâtva întristătoare, ele nu
mi-au cauzat mare durere a inimii, nu mi-au cauzat niciun fel de mâhnire şi, prin urmare, nu le pot numi necazuri.
Dar nu îmi închid ochii la ceea ce se întâmplă şi faţă de un anumit viitor, ca să-mi pregătesc sufletul pentru
ispită, ca să pot spune în cuvintele psalmului:

„M-am pregătit şi nu m-am tulburat”.

Ţi-am spus că avem o investigaţie; au revizuit afacerea asociaţiei noastre. Această investigaţie încă nu este
terminată, şi nu a avut loc niciun proces. Când va fi procesul şi cum se va sfârşi – Dumnezeu ştie. Dar, fără
îndoială, fără voia lui Dumnezeu nimic nu se poate întâmpla, nici mie, în particular, şi nici nouă, în general, şi, prin
urmare, sunt calm. Şi, când sufletul este liniştit, ce poţi să mai cauţi?

Acum am venit de la privegherea de toată noaptea şi termin această scrisoare, pe care am început-o înainte de
priveghere. O, Doamne, ce bucurie! Ce cuvinte minunate ne sunt rostite în biserică! Pacea şi liniştea, duhul
sfinţeniei sunt simţite în mod sensibil în biserică. Sfânta slujbă se termină, fiecare merge la casa lui şi ies şi eu din
biserică.

O noapte minunată, un ger uşor. Luna inundă, cu razele ei argintii, colţişorul nostru liniştit. Merg la mormintele
stareţilor adormiţi, mă închin lor, cer ajutorul lor în rugăciune şi, pentru ei, cer de la Domnul binecuvântare
veşnică în cer. Aceste morminte spun multe minţii şi inimii noastre; de la acele inscripţii reci vine o suflare caldă.
Am înaintea ochilor minunatele imagini ale acestor răposaţi, uriaşi ai duhului.

În aceste zile mi-am amintit de multe ori de părintele Varsanufie. Mi-am amintit cuvintele lui, învăţătura pe care
mi-a dat-o cândva – şi poate nu numai o dată. El îmi spunea: „Apostolul îndeamnă: cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă
sunteţi în credinţă (II Cor. 13: 5)” şi el continua: „Uită-te la ceea ce spune acelaşi Apostol: Lupta cea bună m-am
luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii (II Tim. 4: 7-8). Da, este
mare lucru să ţii, să păstrezi credinţa. Prin urmare, şi eu vă zic vouă: cercetaţi-vă pe voi înşivă, dacă sunteţi în
credinţă. Dacă ţineţi credinţa, puteţi avea o nădejde bună cu privire la soarta voastră”.

Când răposatul stareţ mi-a spus toate acestea (şi vorbea bine, cu entuziasm; după cât îmi amintesc, era seara, la
lumina liniştită a candelei de la icoana din chilia dragă şi plăcută a stareţului), am simţit că spunea ceva minunat,
slăvit, duhovnicesc. Mintea şi inima mea au prins cuvintele lui cu entuziasm. Mai auzisem acest cuvânt al
Apostolului şi înainte, dar nu iscase în mine aşa un răspuns, o astfel de impresie.

Mi se părea că „ţinerea credinţei” era ceva deosebit. Cred, şi cred în mod ortodox; nu am nicio îndoială cu privire
la cele legate de credinţă. Dar aici am simţit că în cuvântul lui era ceva măreţ, că într-adevăr este un fapt măreţ, în
ciuda tuturor ispitelor, a tuturor experienţelor vieţii, a tuturor lucrurilor jignitoare, să păstrezi nestins în inimă
focul sfintei credinţe şi nestins chiar şi în moarte, pentru că este spus: călătoria am săvârşit, adică întreaga viaţă
pământească a fost deja trăită, terminată, calea pe care trebuie să călătoreşti a fost deja parcursă, sunt la capătul
vieţii pământeşti, dincolo de mormânt începe deja o altă viaţă – viaţa care a fost pregătită pentru mine de
credinţa mea pe care am ţinut-o. Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. Şi stareţul meu minunat mi-a lăsat ca
testament să mă testez din când în când în adevărurile credinţei ortodoxe, ca să nu deviez de la ele, pe
neobservate. El m-a sfătuit, printre alte lucruri, să citesc catehismul ortodox al Mitropolitului Filaret şi să mă
familiarizez cu „Mărturisirea credinţei ortodoxe a patriarhilor răsăriteni”.

Acum, când temeliile Bisericii Ortodoxe Ruse au fost zguduite, văd cât de preţioasă este învăţătura stareţului.
Acum, se pare, timpul încercării a venit, ca să vedem dacă suntem în credinţă. Acum trebuie să se ştie că credinţa
poate fi ţinută de cineva care crede călduros şi sincer, pentru care Dumnezeu este mai drag decât orice, şi acest
din urmă lucru poate fi adevărat doar în cineva care se păzeşte de orice păcat, care îşi păzeşte viaţa morală. O,
Doamne, ţine-mă în credinţă prin harul Tău!

Ideea că credinţa poate fi ţinută doar printr-o viaţă morală bună nu este a mea; aceasta este atât învăţătura
Evangheliei, cât şi a Sfinţilor Părinţi. Aici este ceea ce se spune în Evanghelia după Sfântul Ioan, 3: 19-21: Lumina a
venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele

7
urăşte lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la
lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.

Hristos Se numeşte pe Sine aici Lumină. El încearcă să-i convingă pe iudeii din vremea Lui să nu mai caute slavă
unii de la alţii, căci asta îl face pe om incapabil de credinţă; dar ei doar batjocoreau... Cum puteţi voi să credeţi,
când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5: 44).

Şi episcopul Ignatie Briancianinov, indicând aceste cuvinte ale Evangheliei, spune că, precum alte patimi, patima
slavei deşarte nimiceşte credinţa în inima omului: la fel ca acelea, şi aceasta face inima omului incapabilă de
credinţă în Hristos, de mărturisire a lui Hristos... Prin urmare, îţi cer fierbinte sfintele tale rugăciuni, ca Domnul să
mă păzească de orice rău – adică de păcat în toate formele lui – şi atunci nicio situaţie exterioară nu va putea să
mă vatăme.

Nu am vrut decât să-ţi spun pe scurt că sunt viu şi că sunt bine şi, peste vrerea mea, am fost împins să scriu
aceasta. Scriind această scrisoare, cu greu am putut să-mi urmez gândurile şi să înregistrez ceea ce mi-au dictat.
Toate acestea au ieşit cumva fără voie de sub peniţa mea şi reprezintă convingerea mea profundă.

Fie ca Domnul să ne păzească pe noi pe toţi.

Cer sfintele rugăciuni ale tuturor, şi eu însumi, după slabele mele puteri, îmi voi aminti întotdeauna de toţi în
rugăciunile mele. Iartă-mă.

Fie ca harul Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în părtăşia Duhului Sfânt,
să fie cu voi cu toţi. Amin.

15-16/28-29 noiembrie 1922, Mănăstirea Optina. Este deja ora două noaptea.

CĂLUGĂRUL MUCENIC VICHENTIE

Părintele Vichentie s-a născut în Petersburg, într-o familie înstărită de funcţionari pe nume Nikolski. El a absolvit
Dreptul şi a devenit interesat de filosofie în aşa măsură, încât îi pusese stăpânire pe gânduri şi pe sentimente. La
acea vreme era departe de Hristos şi de Biserica Lui. Chiar atunci unul dintre fraţii lui a murit pe neaşteptate.
Aceasta a avut un efect profund asupra vieţii lui. Primul lucru care i-a venit în minte a fost să se sinucidă. Îl studia
pe Nietzsche, care, într-un anumit sens, îi şoptea această idee în ureche. Singurul lucru care l-a reţinut a fost
dragostea faţă de mama lui. Voia să o pregătească pentru aceasta şi, prin urmare, a plecat de acasă în secret şi s-a
ascuns la moşia familiei sale, unde în timpul iernii nu locuia nimeni. Cu toate acestea, părinţii lui au aflat unde se
găsea şi au trimis la el pe o rudă în vârstă, o călugăriţă. Ca din întâmplare, ea a lăsat pe masa din camera unde se
ascundea părintele Vichentie o carte a episcopului Teofan Zăvorâtul – Ce este viaţa duhovnicească şi cum se
poate dobândi. Părintele Vichentie a citit această carte şi cu entuziasm a început să citească şi celelalte scrieri ale
episcopului Teofan. Curând l-a cunoscut pe arhiepiscopul de Tula şi Belyov, Partenie (Leviţki), pe care părintele
Vichentie şi-l amintea cu deosebită recunoştinţă, considerându-l un ascet şi un călugăr cu adevărat smerit.
Vlădica Partenie i-a indicat să se ducă la Sihăstria Optinei.

Părintele Vichentie a venit la Optina când arhimandritul Xenofont era egumen. Primele sale ascultări monahale au
fost munca la bucătărie şi citirea canonului monahal arhimandritului Xenofont, care era deja bolnav. Călăuzirea
vieţii sale duhovniceşti era în mâinile părintelui Nectarie, care, după adormirea stareţului Iosif, a fost ales să fie
părintele duhovnicesc al tuturor fraţilor şi stareţul mănăstirii. Părintele Nectarie era un practicant al rugăciunii lui
Iisus. El fusese învăţat rugăciunea lui Iisus de către stareţul Anatolie (Zerţalov). Activitatea mentală a rugăciunii lui
Iisus – atunci când cineva dobândeşte obiceiul de a purta amintirea Numelui lui Dumnezeu – a devenit tonul
întregii vieţi a părintelui Vichentie. Această lucrare lăuntrică era factorul determinant în viaţa sa. Toate lucrurile
exterioare erau privite din perspectiva acestui mod de viaţă cuprinzător şi rafinat duhovnicesc. Nimic altceva din
viaţa lui nu îl interesa. El avea o singură ţintă – să vieţuiască în Numele Domnului. El era întotdeauna plin de
bucurie. El nu a întâmpinat dificultăţi la ascultările mănăstirii, de vreme ce sarcina principală era dobândirea
cumpătării. El lucra la brutăria unde se făceau prescurile, la birou şi, spre plăcerea lui, era adesea trimis să ia
corespondenţa. De la mănăstire la oficiul poştal din Kozelsk erau aproape şase kilometri şi jumătate. Aceşti

8
treisprezece kilometri (până acolo şi înapoi) erau plini de multă bucurie, deoarece în acest timp el îşi împlinea
ascultarea faţă de stareţul său cu privire la cumpătare şi rugăciune.

În această perioadă din viaţa lui a avut loc Revoluţia. Tânărul monah nu voia să plece în acei primi ani dificili ai
Revoluţiei, când mănăstirea era treptat sfâşiată. După cuvintele părintelui Vichentie, tatăl său, care era demnitar,
nu fusese de acord ca el să intre în mănăstire. El era foarte dezamăgit că fiul său renunţase la posibilitatea de a-şi
face un ros în lume. Dar în anii tulburi ai Revoluţiei tatăl său i-a scris o scrisoare:

„Părinte Vichentie (astfel i s-a adresat fiului său), câtă dreptate aveai! O, cât de mult aş vrea să-mi schimb viaţa
deja cheltuită. Mor şi, uitându-mă spre mormânt, plâng. Un rob nevrednic al lui Hristos.” Această scrisoare a unui
tată către fiul său i-a dat putere părintelui Vichentie într-un moment în care valul Revoluţiei distrugea mănăstiri şi
îi făcea pe locuitorii lor să-şi caute alt adăpost. Părintele Vichentie nu căuta nimic. El era ca mai înainte, în
ascultare faţă de stareţul său, şi îşi împlinea lucrarea sa duhovnicească. În această perioadă, Mănăstirea Optina
căuta locuri unde să-şi trimită călugării. Stareţul Nectarie l-a trimis pe părintele Vichentie la un preot de parohie,
părintele Adrian Rymarenko, astfel încât, sub protecţia bisericii de parohie, viaţa călugărului ascet să poată fi
păstrată. Acest preot, care în America a devenit arhiepiscopul Andrei, a scris mai târziu cu privire la părintele
Vichentie:

„Domnul ne-a dat să vedem o candelă arzând înaintea lui Dumnezeu... Este dificil de spus cu ce-şi ocupa timpul
acest călugăr. Pot spune doar că acum plâng amintindu-mi trecutul. Ştiu că nu am ştiut întotdeauna cum să
preţuiesc acest vas rafinat şi de calitate al harului lui Dumnezeu... Timp de doi ani, cât a stat cu noi, nu a fost
niciodată cu voia sa dincolo de gardul bisericii. Niciodată nu a stat la masă la trapeză. Nu a impus nimănui ideile
lui. Tot timpul cât a stat cu noi puteam simţi în el puterea lui Dumnezeu.

Autorităţile fără Dumnezeu care l-au arestat şi l-au trimis de la mine s-au purtat cu el în mod straniu. Parcă se
temeau de sfinţenia lui. A fost trimis, ca şi mine, în «exil administrativ». Automat mi-a venit gândul: cum va
supravieţui încercărilor care se apropiau? Părintele Vichentie i-a scris stareţului său o scrisoare în stilul unei
persoane sovietice – suna ca o absurditate: îi cerea stareţului să-l binecuvânteze să devină cerşetor. În Uniunea
Sovietică nu era loc pentru un cerşetor. Stareţul l-a binecuvântat. Ştiu că Domnul nu l-a părăsit pe robul său. Şi nici
enoriaşii noştri nu l-au uitat; i-au trimis pachete cu mâncare şi alte lucruri necesare.”

„În 1933 s-a întors din primul său exil şi a ajuns în Kozelsk în timpul arestului comun al călugărilor de la Optina. A
fost arestat din nou şi exilat la Taşkent. Acolo, în prima lună a exilului, conform autorităţilor, a murit de o boală
necunoscută. Ştiu că, înainte de a fi fost arestat, unul din călugării noştri kieveni l-a vizitat pe când se mai afla în
Kozelsk şi mi-a spus că trăia într-un mic bordei, care amintea de o peşteră. Sărăcie lucie. Lipsuri. Totuşi în acel
moment el era bogat – doar că bogăţiile lui nu erau pământeşti, ci cereşti. El era deja pregătit să moară ca monah
mucenic.

Înainte de ultima împrăştiere a călugărilor, arhimandritul Xenofont l-a întrebat pe părintele Vichentie dacă ar
accepta hirotonia. Părintele Vichentie era ascultător, dar i-a spus părintelui arhimandrit că, dacă îl întreabă ce îşi
doreşte, atunci el ar răspunde că voia să rămână simplu monah. Arhimandritul Xenofont s-a hotărât atunci să-i
împlinească dorinţa. Şi, astfel, părintele Vichentie nu a fost niciodată hirotonit; el a rămas întreaga viaţă simplu
monah.

Sfinte călugăr mucenic Vichentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.